Sunteți pe pagina 1din 1

fără o identificare cu El după ființă10.

Căci aceasta e desăvîrșirea: să nu


purtăm în noi înșine nici o trăsătură (γνώρισμα) a veacului acestuia.
Aceasta pentru ca nu cumva din pricina ei să avem în noi vreo lipsă a
deprinderii dumnezeiești și să ne îndurerăm amarnic de pata care
știrbește integritatea adevărată și să nu aflăm prilejul îndreptării noastre.
Încetînd pentru noi faptele veacului (acesta), nu mai rămîne nimic
cum este din modul de viețuire și situația noastră de acum. Nimic din
cele văzute nu mai rămîne vrednic de crezare și nepierdut pentru
posesorii lor. Nimic nu mai stăruie continuu, rămînînd nemișcat în cei
biruiți de acest veac: nici slavă, nici bogăție, nici stăpînire, nici sănătate,
nici lipsa de slavă, nici sărăcie, nici robie, nici boală, nici frumusețe,
nici tinerețe, nici strălucire, nici urîțenie, nici bătrînețe, nici lipsa de
noblețe. Toate trec, toate se veștejesc, cele omenești dispar ca o umbră
și toată umflătura puterii omenești se dezumflă mai mult ca o bașică.
«Căci tot omul, zice, e ca iarba și toată slava omului ca floarea ierbii.
S-a uscat iarba și a căzut floarea» (Isaia 40, 6). Căci cu adevărat toate
cele omenești au unită virtual stricăciunea (coruperea) cu nașterea (cu
devenirea)11; ba adeseori în unele au stricarea ca anticipare a nașterii,
întrucît își pot fura una alteia mijlocul în care se întîlnesc prin
extremitățile lor, mijloc care e văzut prin amîndouă12. Și acestea le
conduce Providența, ca rațiunea celor ce se schimbă să fie o pedagogie
spre adeverirea celor veșnice13. Toate se prefac între ele și se alterează
fiecare prin fiecare. Și mai degrabă își susțin una alteia stricarea decit
devenirea sau nașterea14.

10 Să fie fiecare atît de plin de Dumnezeu încît să apară ca alt dumnezeu, dar nu alăturea de
Dumnezeu, nu un al doilea dumnezeu, deși nu în așa fel că Dumnezeu nu S-ar putea întinde și
dincolo de El în infinit și nu S-ar afla și în alții, făcînd pe fiecare alt dumnezeu. E același
Dumnezeu Care fiind în mulți face pe fiecare alt dumnezeu, dar Se intinde infinit, sau cu
infinitatea Sa, în fiecare, arătîndu-Se deosebit în fiecare, deși pe de altă parte în fiecare ni Se
prezintă întinzîndu-Se la infinit. Dar distingem totuși pe fiecare de Dumnezeu Cel prin ființă,
sau vedem în fiecare, ca dumnezeu după har, ca sălaș al lui Dumnezeu, pe Dumnezeu Cel ce
sălășluiește în el. Distingem ca persoană pe dumnezeu după har - chiar dacă se întinde și el în
infinit.
11 Totul este în sine un «Sein zum Tode», sau are în ființă moartea. Înaintînd în existență
înaintează spre moarte.
12 În mijlocul în care se întîlnesc extremitățile lucrurilor, adică nașterea și moartea, se cuprind
amîndouă ca viața care pe de o parte înaintează, dar pe de alta are în sine moartea care
înaintează în viață. La început e mai tare viața, la sfîrșit e mai tare moartea. La mijloc sînt într-o
egalitate. Pînă la mijloc fură mai tare viața din moarte, de la mijloc încolo fură mai mult
moartea din viață.
13 Schimbările din veacul acesta ne încredințează despre neschimbarea celor din veacul viitor.
Nu poate fi toată existența într-o schimbare continuă. În acest caz nimic n-ar avea nici un sens.
Continuitatea care trece de la unele chipuri trupești la altele arată un diriguitor al întregii
mișcări.
14 Părinții născînd înaintează în coruperea trupurilor lor, sau copiii născîndu-se produc

coruperea trupurilor părinților. Prin toate se arată o înaintare spre viața care nu se va mai corupe.
Fenomenul acesta se petrece în planul trupesc, material. Dar e condus de planul superior care
menține sufletele într-o comunitate nesupusă descompunerii unora prin altele. Legătura între
toate le arată pe toate înaintînd ca suflete spre o viață netrecătoare.

S-ar putea să vă placă și