îngerilor lui. Cine va răbda acel foc plin de mînie24?

Cine nu se va scîrbi
de chipul grețos al acelui vierme? Cine va putea suporta desimea și
greutatea întunericului celui mai dinafară? Cine va suporta tartarul mugind
și prăpastia fără fund fierbînd din sînul ei? Cine nu va tremura îngrozit de
asprimea și ascuțișul privirii îngerilor apăruți din ea și de fața lor moho-
rîtă? Cine nu se va teme ca de răul cel mai cumplit decît toate, de întoarce-
rea feței lui Dumnezeu, Cel prin fire bun și de oameni iubitor și îndură-
tor, împreună cu Care se va întoarce și se va scîrbi toată zidirea de cei ce
prin voia lor urîtă s-au scufundat în atîtea rele, încît L-au silit pe Cel prin
fire și singur iubitor de oameni Dumnezeu să Se arate lor astfel? Cine va
suporta rușinea fără margini a conștiinței, care se va ivi la arătarea celor
ascunse ale Lui? Cine va putea măsura plînsul netăcut și acele lacrimi
amare și fără folos și scrișnirea dinților și durerile celor copleșiți de
chinuri, sau mărimea părerii de rău statornicită în inima lor și sfîșiind cu
dreptate adîncul sufletului lor? Cine e în stare să descrie strîmtorarea
pricinuită lor de neputința de a nădăjdui vreodată schimbarea acestei stări
și vreun sfîrșit al chinului ce-i apasă sau de a aștepta vreun termen al
revenirii lor la buna viețuire25? Căci judecata aceea este cea din urmă și
singura și cu adevărat înfricoșătoare și dreaptă. E cu atît mai dreaptă cu cît
e mai înfricoșătoare, sau poate de aceea e mai înfricoșătoare pentru că e cu
totul dreaptă. Și închide în ea, prin dreapta hotărîre a lui Dumnezeu, toate
veacurile26. Cine, copleșit de vaietele și de suspinele pornite din adîncul
inimii, care străpung însăși măduva lor și le rănește în chip amar
măruntaiele, va putea fi scutit de lacrimi? Cine va suporta plînsul și
jeluirea aceea, fără durere și fără întristarea produsă de ea și cuvintele
rostite din părere de rău de către fiecare din cei aflați în chinuri către sine
și ale tuturor către toți?
Căci atunci a ajuns fiecare cunoscătorul adevărat al greșelilor sale,
cînd s-au arătat și vor apărea în ele însele descoperite faptele sale, libere
de orice acoperămînt al amăgirii. Dreaptă e judecata Ta, Dumnezeule!

24. Focul acela de nesuportat are și caracterul spiritual al mîniei lui Dumnezeu.
Cum e de inteles «mînia» lui Dumnezeu, care arde mai ales conștiința omului?
Dumnezeu nu poate iubi răul cu care s-au identificat unii oameni. El nu poate intra în
aceștia, pentru că nu se deschid Lui. El le rămîne străin. Ei nu au starea de bunătate, de
blîndețe în care se simte Dumnezeu. Închiderea lor în răutatea învîrtoșată o simt ca o
îndepărtare neplăcută a lui Dumnezeu de ei.
25. Aceasta e veșnicia apăsătoare, lipsită de orice nădejde de a se schimba vreodată
ceva în ea. E întunericul singurătății în care nu se așteaptă apariția vreunei mîngîieri. E
monotonia veșnicului gol spiritual. Dacă ar fi măcar o tocire nepăsătoare, o moarte spiri-
tuală egală cu indiferența! Monotonia, golul, neașteptarea a nimic nou, e însoțită de un
urlet continuu al revoltei împotriva ei.
26. O judecată care n-ar fi deplin dreaptă n-ar fi chiar atît de înfricoșătoare, pentru
că s-ar mai putea aștepta o revizuire a hotărîrilor ei, pentru că cel condamnat ar mai avea
mîngîierea că nu e chiar așa de rău precum a fost socotit.