CUVÎNTUL 1

Despre credinţă
Domnul împreună-lucrînd şi întărind cuvîntul, începem prin a grăi despre credinţă, după care
vom trece la următoarele. Mai întîi se cuvine a crede în Dumnezeu, că este şi că celor care îl caută
dătător de plată se face (Evr. 11, 6); şi: Dreptul din credinţă va fi viu (Avac. 2, 4; Rom. 1, 17). Iar
cel cu adevărat drept din credinţă are credinţă lucrătoare, credinţă ce sporeşte, credinţă întărită,
credinţă ce luminează prin faptele cele bune, ca să Se proslăvească Dumnezeul tuturor. Începutul
credinţei este lipirea de Dumnezeu. Cel desăvîrşit credincios este piatră a bisericii lui Dumnezeu,
gătită spre zidirea lui Dumnezeu-Tatăl, ridicată întru înălţimi cu scripetele lui Iisus Hristos, care e
crucea Lui, iar frînghia e Sfîntul Duh. Credinţa omului este călăuza, iar dragostea este drumul care
duce la Dumnezeu. Unul ca acesta se face purtător de Dumnezeu, adică purtător de Hristos, şi
biserică a lui Dumnezeu, şi alergător în alergarea cea sfîntă, şi în toate privinţele împodobit prin
împlinirea poruncilor lui Iisus Hristos. Şi obîrşia vieţii este cea prin credinţă şi prin dragoste, decît
care nimic nu e mai presus1. Vorbesc însă de credinţa cea lucrătoare, deoarece credinţa fără fapte
moartă este în sine însăşi. Iar faptele credinţei sînt dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare,
vrednicia, bunătatea, smerita cugetare şi lauda cea în Domnul, încrederea în Dumnezeu, răstignirea
trupului, de toate lucrurile cu odihna cu care S-a odihnit de lucrurile Sale Dumnezeu, luarea crucii şi
urmarea Lui, vierea în Duhul, împărtăşirea de Duhul: aceasta se va socoti întru dreptate. Acestea
sînt faptele credinţei. Cel ce cu credinţă aleargă pe calea poruncilor jos, primeşte Ierusalimul cel de
Sus. Dacă avem credinţă, sîntem întru credinţă, şi cu tărie stăm într-însa, şi întru Domnul bine
sălăşluim. Zice şi Domnul prin Prorocul: Ochii Mei sînt peste credincioşii pămîntului, ca să şadă ei
împreună cu Mine (Ps. 100, 8). Aşijderea şi Ieremia: Iată, Doamne, ochii Tăi - spre credinţă (Ier.
5,3). Zice şi Petru: Sporiţi cu credinţa voastră virtutea (II Pt. 1, 5), precum şi: Zidindu-vă pe voi
înşivă pe temelia credinţei, trezviţi-vă, privegheaţi, fiindcă vrăjmaşul vostru, diavolul, ca un leu
răcnind umblă, căutînd pe cine va înghiţi, căruia staţi împotrivă întemeiaţi cu credinţa (Iuda 1, 20; I
Pt. 5, 8-9). Şi Pavel: Întru care crezînd v-aţi pecetluit cu Duhul Cel Sfint al făgăduinţei (Efes. 1,
13), şi: Peste toate luînd pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile cele arzătoare ale
vicleanului (Efes. 6, 16), şi: Credinţa este fiinţa celor nădăjduite2, căci întru ea au fost mărturisiţi
cei de demult... după credinţă au murit aceştia toţi (Evr. 11, 1,2,13), şi: Dreptatea lui Dumnezeu
prin credinţă s-a arătat la toţi ceia ce cred (Rom. 3, 22), şi: Ca să primim făgăduinţa Duhului prin
credinţă (Gal. 3, 14), şi altundeva: Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu, şi s-a socotit lui întru
dreptate... iar celui care nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptează pe cel păcătos, credinţa lui i
se socoteşte ca dreptate (Rom. 4, 3, 5) - şi adaugă: (Moştenirea făgăduită) este din credinţă ca să
fie după har, încît să fie nestrămutată făgăduinţa la toată seminţia - nu numai celei din Lege, ci şi
celei din credinţa lui Avraam. Şi nu s-a scris numai pentru el că s-a socotit lui, ci şi pentru noi, care
cărora va să ni se socotească, celor ce credem întru Cela ce a sculat din morţi pe Iisus Hristos,
Domnul nostru. Aşadar, îndreptăţindu-ne din credinţă, pace avem către Dumnezeu prin Domnul
nostru Iisus Hristos (Rom. 4, 16, 23-24; 5, 1). Şi către Timotei: Urmează dreptatea, credinţa,
dragostea, pacea cu toţi cei ce cheamă pe Domnul (II Tim.), şi: Fără credinţă, cu neputinţă este a
plăcea lui Dumnezeu (Evr. 11, 6). Şi Ioan zice: Aceasta este porunca Lui: să credem în numele
Fiului Lui, Iisus Hristos, şi crezînd să avem viaţă veşnică (I In 3, 23; In 20, 31). Iar Domnul nostru
Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru, zice: „Cel ce crede în Mine, rîuri de apă vie din
pîntecele lui vor curge” — iar aceasta a zis-o despre Duhul, pe Carele aveau să îI primească cei
care cred în El (In 7, 38-39), şi: Cine este sluga credincioasă şi înţeleaptă? (Mt. 24,43), şi în altă
parte: Credinţa ta te-a mîntuit; mergi în pace (Lc. 7, 50), iar către Marta: Cel ce crede în Mine, şi de
va muri, viu va fi (In 11, 25), iar către ucenici: Amin, amin zic vouă: cel ce crede în Mine, lucrurile
carele Eu le fac, şi acela le va face, şi mai mari decît acestea va face (In 14, 12) , şi: Cel ce crede în
Mine are viaţă veşnică (In 6,47), şi: Credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi (In 14, 1).

1
Vezi Ignatie Teoforul, Epistola către Magnesieni, 1.2.4 (n.tr.).
2
Pentru a limpezi înţelesul acestui loc biblic, iată cum îl tîlcuieşte Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Întrucît cele nădăjduite par a fi lipsite de substanţă (any-
postata), credinţa le dăruieşte substanţă (hypostasis) - mai bine zis nu le dăruieşte, ci ea însăşi este fiinţa (ousia) lor. De pildă, învierea n-a venit, nu s-a
înfăptuit, ci nădejdea îi dă substanţă (hyphistesin) în sufletul nostru” (n.tr.).
 Socot că îndeajuns am înfăţişat mărturiile privitoare la credinţă ale Dumnezeieştilor Scripturi -
iar „credinţă” o numim pe cea adusă prinos3 Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Treimii Celei de o
fiinţă şi de viaţă Făcătoare, în Care şi credem.
De trebuinţă este să dăm şi locurile şi mărturiile privitoare la aceasta din Dumnezeiasca
Scriptură, spre luminarea cititorilor. Aşadar, în orice theologhisire vedem cîntată în chip sfinţit
Dumnezeiasca începătorie - ca Monadă şi Enadă4 în virtutea simplităţii şi unimii neîmpărţimii Ei
mai presus de fire, din care ca dintr-o putere unitoare sîntem uniţi, iar ca Treime în virtutea vădirii
întreit-ipostatice a rodniciei mai presus de fiinţă5. Aceasta zicem, dar: cuvîntătorii de Dumnezeu
toate numele Dumnezeirii - cum ar fi Dumnezeu, Domn, Sfînt, Bun, Lumină, Viaţă, Adevăr,
Atotţiitor, Atotputernic, Domnul Savaoth, adică „al oştirilor”, şi toate celelalte cîte le cîntă în chip
sfinţit - le înţeleg ca privind Treimea Cea mai presus de o fiinţă şi de o fiinţă, precum putem afla de
la însăşi Dumnezeirea, Care învaţă despre Sine: De ce Mă întrebi despre bine?6 Nimeni nu este bun,
fără numai unul Dumnezeu (Lc. 18, 19). Şi celor din vie le grăieşte: Eu sînt bun (Mt. 20, 15). Zice
Scriptura: Duhul Tău Cel bun (Ps. 142,12), iar Dumnezeu către Moisi: Eu sînt Cel ce sînt (Ieş. 3,
14). Şi Ioan grăieşte: Cel ce era dintru început (I In 1, 1), şi: Cel ce vine (In 1, 15; 1,27; 3, 31; 6, 14;
11, 27). Prorocul zice: Domnul Atotţiitorul este numele Lui (Ier. 50, 34), şi iarăşi Hristos: Duhul
Adevărului, Cel ce este, Carele de la Tatăl purcede (In 15, 26), şi lui Toma: Eu sînt Adevărul şi
Viaţa (In 14,6), şi: Sfinţeşte-i pe ei cu adevărul Tău; cuvîntul Tău adevăr este (In 17, 17), şi: Iară
cînd va veni Mîngîietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la
Tatăl purcede (In 15, 26), şi: Cînd va veni Acela, Duhul adevărului, vă va povăţui pe voi la tot
adevărul; Acela Mă va proslăvi, căci dintru al Meu va lua şi vă va vesti vouă (In 16, 13-14), şi:
Toate cîte are Tatăl Meu, ale Mele sînt; pentru aceea am zis că dintru al Meu ia şi va vesti vouă (In
16, 15), şi: În ce chip Tatăl scoală pe morţi şi-i face vii, aşa şi Fiul: pe care vrea îi va face vii (In 5,
21), şi: Duhul este Cel care face viaţă (In 6, 23). Iarăşi zice Scriptura: Domnul este Duhul (II Cor. 3,
17), şi: Toate sînt de la Dumnezeu, şi prin El şi în El s-au zidit toate (II Cor. 5, 18; Col. 1, 16), şi:
Toate printr-Însul s-au făcut (In 1, 3), şi: Trimite-vei Duhul Tău, şi se vor zidi (Ps. 103, 31), şi: Cu
cuvîntul Domnului s-au întărit cerurile, şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor (Ps. 32, 6). Şi, pe
scurt, însuşi Dumnezeiescul Cuvînt a zis: Eu şi Tatăl una sîntem (In 10, 30), şi: Toate ale Mele ale
Tale sînt, şi ale Tale sînt ale Mele (In 17, 10). Şi, de asemenea, toate cîte sînt ale Tatălui şi ale Sale -
dumnezeieştile lucrări, cinstirea, însuşirea de obîrşie dintîi şi neîmpuţinată -, şi ale Dumnezeiescului
Duh a fi le recunoaşte, în virtutea împărtăşirii şi unirii Ipostasurilor7, zicînd: Mergînd, învăţaţi toate
neamurile, botezîndu-i pe ei în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfîntului Duh (Mt. 28, 19). Aşadar,
prin toate cele spuse mai înainte se arată că întreaga cuvîntarea de Dumnezeu8 este unită şi osebită,
şi nu este legiuit nici a despărţi cele unite, nici a amesteca cele osebite. Cele unite - „Mai presus de
bine”, „Mai presus de dumnezeiesc”, „Mai presus de fiinţă”, „Mai presus de viaţă”, „Mai presus de
înţelepciune”, precum şi toate cele arătătoare de pricină: „Bun”, „Cel ce este”, „Făcător de viaţă”,
„Înţelept” şi toate numirile cîte le primeşte Pricina tuturor bunătăţilor pe temeiul bunelor Sale daruri
- sînt ale întregii Dumnezeiri. Cele osebite - a se numi şi a fi în chip mai presus de fiinţă Tată, şi Fiu,
şi Sfînt Duh, numirile acestea neputînd fi schimbate între ele şi nefiind de obşte.
Aşadar, primind cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă, să nu rămînem neştiutori de harul ce
ne-a fost dat, pentru care a pătimit cu adevărat Domnul, că pentru aceasta a şi primit mir pe cap: ca
să sufle nestricăciune Bisericii. Nimeni, dar, să nu se ungă cu putoarea necredinţei stăpînitorului
acestui veac; să nu ne abatem de la calea dreaptă, ca să ne putem împlini nădejdea bunătăţilor celor
veşnice şi a vieţii fără sfîrşit în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor.
Amin.

3
În original anapheromene, care poate însemna atît „adusă prinos”, cît şi „raportată la”, „(înţeleasă ca) privitoare la” (n.tr)J.
4
Poate că subţirea deosebire dintre înţelesurile pe care le au aici cuvintele „monadă” şi „enadă” va deveni mai limpede după citirea următoarelor
cuvinte din scholiile Sfîntului Maxim Mărturisitorul la lucrarea Despre ierarhiile cereşti a Sfîntului Dionisie Areopagitul: „Monadă se numeşte
Dumnezeu fiindcă Dumnezeiescul este simplu şi cu neputinţă de împărţit, iar enadă întrucît cu Sineşi e unită Sfînta Treime după fire” (n.tr.).
5
Vezi Sfîntul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, 1,4 (n.tr.).
6
Potrivit textului folosit de Sfîntul Dionisie (n.tr.).
7
Vezi Sfîntul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, II, 1 (n.tr.).
8
Aici, expresia „cuvîntare de Dumnezeu” (altfel spus „theologie”) are vechiul înţeles Părintesc, adică priveşte doar cunoaşterea despre Sfînta
Treime, nu tot ce se înţelege astăzi prin „ştiinţe teologice” (n.tr.).