Sunteți pe pagina 1din 519

MăriaZOLYNEAK

- Drept penal, Partea generală, vol.l, 1973, voi.II 1978, voi.III 1984, Tipografia Universităţii "Al. I. Cuza" laşi. - Drept penal, Partea generală, vol.l, II, III, 1993, 1994, Editura Fundaţiei "Chemarea" laşi

La elaborarea lucrării s-a avut în vedere legislaţia în vigoare până la data predării în vederea publicării materialului (31 octombrie 1998)

Toate drepturile privind această ediţie aparţin, în exclusivitate

Editurii Fundaţiei

mijloace,

rigorile legii.

Ofte-«*t*wî«t-

IAŞI . Multiplicarea prin orice

iar autorii vor suporta

chiar parţială,

este interzisă,

Mana ZOLYNEAK: elaborarea Titlurilor : I, II, III, IV, V, VI cu capitolele, secţiunile, subsecţiunile şi paragrafele incluse în cuprinsul lor.

Mana Ioana MICHINICI colaborare la: secţ. I-a din cap. IV, Titlul II; subsecţ. a Ha din secf. a IlI-a, a cap. I, Titlul III; secţ. a Ii-a, din cap. III, Titlul III; secţ. a X-a, din cap. VI, Titlul III; cap. II din Titlul IV; secţ. a IlI-a din cap. II, Titlul V; § 4 din subsecţ. a Ii-a, a cap. V, Titlul V; cap. I din Titlul

VI.

A B R E V S E R 5

I. Titluri de periodice

J.N.-Justiţia Nduă R R.D. - Revista româna de drept R.D.P. - Revista de drept penal S.C.J. - Studii de cercetări juridice S.D.R. - Stadii de drept românesc R.l.D.P. - Revue internaţionale de droit penal R.S.C. - Revue de sciencc criminelle et de droit p6nal compare

II. Denumiri de acte normative, instanţe de judecată, hotărîri judecătoreşti; alte abrevieri.

al. - alineat B.of. - Buletin oficial C.pen. - Codul penal C.pr.pen. - Codul de procedur? penală Col.pen. - Colegiul penal CD . - Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem (în denumirea existentă la data apariţiei volumelor). C.S.J. - Curtea Supremă de Justiţie dec.pen. - decizie penală Uec.îndrum. - Decizie de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem (în v. :hea denumire)

Deci. - Decret Judec. - Judecătorie L. - Lege

M.of.

Monitorul Oficial al României

Plen.

trib.

.Suprem. - Plenul Tribunalului Suprem (în vechea denumire)

sent.pen. - sentinţa penală

Trib.jud. - Tribunalul judeţean Trib.munic. Buc. - Tribunalul Municipiului Bucureşti Trib.Suprem col.pen. - Tribunalul Suprem colegiul pena! (vechea denumire) Trib.Suprem s.mil. - Tribunalul Suprem secţia militară (vechea denumire) Trib. Suprem s.p. - Tribunalul Suprem secţia penală (vechea denumire)

Notă: Alte materiale bibliografice se citează neabreviat (tratate, cursuri, monografii, periodice, repertorii de practică judiciară). Cînd se citează unele articole fără a se indica legea din care fac parte se are în vedere Codul penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969.

TITLUL

I

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

DREPTUL PENAL - RAMURĂ A DREPTULUI ROMÂNESC ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL. PRINCIPII

SECŢIUNEA 1

Dreptul penal - ramură a dreptului

§

1. Noţiunea,

obiectul şi scopul dreptului penal

1. Noţiunea dreptului penal. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, reprezintă un ansamblu de norme care reglementează relaţiile sociale ce iau naştere în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalitâţii, norme care determină faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile corespunzătoare lor, precum şi condiţiile de aplicare şi executare a acestora. Formulări asemănătoare sînt cuprinse şi în alte lucrări de drept penal, din literatura română şi străină, care relevă specificul dreptului penal şi anume lupta împotriva infracţionalitâţii, în vederea apărării unor interese şi valori sociale, prin stabilirea faptelor considerate infracţiuni, a determinării ilicitului penal şi a pedepselor, a reglementării acţiunii represive a statului'. Pentru desemnarea ramurii de

'

C.

Bula», Drept penal român.

Partea generală,

vol.I,

Casa de Editură şi Presă

"Şansa' S.R.L., Bucureşti, i992, p.7; C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1995, p.8; M. Basarab, Drept penal,

drept, care reglementează acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, se folosesc expresiile de "drept penal" sau "drept criminal", prima punînd accentul pe pedeapsă (poena) şi a doua pe infracţiune (crimen). Niciuna nu acoperă în întregime conţinutul ramurii pe care o desemnează întrucît reglementarea penală are ca obiect infracţiunea, răspunderea penală şi pedepsele (sancţiunile penale). Legislaţia şi literatura română folosesc cu precădere formularea de "drept penal". în literatura de specialitate s-a adoptat şi o formulare mai cuprinzătoare, de "drept al apărării sociale", în considerarea ideii, că sistemul de norme astfel denumit are ca finalitate apărarea valorilor sociale fundamentale ale societăţii, adică statul, persoana, patrimoniul şi alte valori, fără de care aceasta nu se poate concepe.

2. Necesitatea dreptului penal. Dreptul penal a fost instituit din necesitatea apărării valorilor esenţiale pentru existenţa societăţii, împotriva criminalităţii, care s-a manifestat în toate perioadele istorice. Prin criminalitate, care constituie obiectul de studiu al criminologiei, sub aspectul cauzelor şi dinamicii sale, se înţelege ansamblul infracţiunilor săvîrşite într-o societate la un moment dat. Criminologia face distincţie între criminalitatea reală, legală şi aparentă. Criminalitatea reală reprezintă totalitatea infracţiunilor care au fost săvîrşite în societate într-o anumită perioadă, în care sînt incluse şi faptele penale care nu sînt cunoscute de către organele competente. Prin criminalitate legală se înţelege totalitatea infracţiunilor asupra cărora s-au pronunţat hotărîri de condamnare de către instanţa de judecată, într-o anumită perioadă. Criminalitatea aparentă constă în ansamblul faptelor penale deduse cercetării organelor judiciare, care are o sferă de cuprindere mai largă decît a criminalităţii legale, întrucît asupra unor fapte pot opera unele cauze de neurmărire ca amnistia, prescripţia răspunderii penale, decesul făptuitorului şi altele. în societatea noastră sunt apărate împotriva infracţiunilor o serie de valori fundamentale cum sînt statul, privit sub aspectul unităţii, suveranităţii şi independenţei sale, proprietatea, persoana şi drepturile sale şi întreaga ordine publică. Statul desfăşoară o activitate eficientă împotriva infracţionalităţii în temeiul politicii sale penale, prin care se înţelege ansamblul metodelor şi mijloacelor de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, care exprimă o anumită

Partea generală, vol.I, Editura Fundaţiei "Chemarea" Iaşi,

penal, Infracţiunea, vol.I, Editura "Gama" Iaşi, 1994, p.13.

1995, p.3; N. Giurgiu, Drept

TITLUL I; Introducere.

concepţie asupra acestui fenomen ţinînd seama de cauzele şi legităţile sale. Dreptul penal constituie un instrument principal al politicii penale, în normele sale sînt incriminate faptele periculoase, care aduc atingere valorilor sociale amintite (trădare, spionaj, omor, furt, delapidare, fals etc), pentru care s-au prevăzut pedepse corespunzătoare gravităţii lor. Existenţa dreptului penal este justificată, deci, de fenomenul infracţionalităţii, ca realitate socio-umană, împotriva căruia statul desfăşoară o activitate preventivă şi represivă.

§ 2. Obiectul şi caracteristicile dreptului pena!

3. Obiectul dreptului penaî. Dreptul penal, ca orice ramură a dreptului, are un obiect de reglementare constituit din relaţiile de conformare a membrilor societăţii, de respectare a prescripţiilor normelor penale, prin adeziunea tacită şi voluntară faţă de acestea, pe de o parte, iar, pe de altă parte, în cazul nerespectării dispoziţiilor penale* prin săvîrşirea de infracţiuni, obiectul său îl constituie relaţiile sociale de conflict, născute între stat şi infractori, în vederea tragerii îă răspundere penală a celor ce au încălcat normele penale şi a obligării lor de a suporta toate consecinţele juridice născute din faptele penale săvîrşite. Se constată existenţa a două categorii de relaţii sociale reglementate de dreptul penal. In primul rînd sînt relaţiile sociale de conformare, care iau naştere, în momentul apariţiei legii penale, între stat, pe de o parte, ce impune o anumită conduită membrilor societăţii prin normele juridice penale şi destinatarii normelor, pe de altă parte, care respectă dispoziţiile cuprinse în normele penale. Conţinutul acestor raporturi juridice constă în dreptul statului de a pretinde o anumită conduită din partea membrilor societăţii (abţinerea de la efectuarea unor anumite activităţi ilicite sau imperativul de a efectua anumite activităţi) şi obligaţia acestora de a se supune dispoziţiilor cuprinse în normele penale. Cînd membrii societăţii se supun acestor dispoziţii, şi, în general, conduita marii majorităţi a membrilor este corespunzătoare lor, raporturile juridice poartă denumirea de raporturi juridice de conformare (de cooperare). Dacă unii membri ai societăţii - se are în vedere o categorie minoritară - nu respectă dispoziţiile penale, ci le încalcă prin săvîrşirea infracţiunilor prevăzute de acestea, se nasc raporturi juridice denumite de conflict sau de contradicţie între stat, reprezentat prin

urem penai,

runeu generata.

organele saie, şi cei vinovaţi de săvîrşirea infracţiunilor. Conţinutul raporturilor juridice de conflict îl constituie dreptul statului de a trage la răspundere penală pe cel ce a încălcat norma penală şi a-i aplica pedeapsa prevăzută de aceasta şi obligaţia celui ce a săvîrşit infracţiunea de a răspunde penal, de a suporta consecinţele faptei sale, prevăzute de lege, adică aplicarea şi executarea pedepsei 2 .

4. Autonomia dreptului penal. După cum s-a văzut dreptul penal are un obiect propriu de reglementare care îi conferă un caracter autonom, de sinestătător. în literatura juridică mai veche, s-a susţinut părerea potrivit căreia dreptul penal nu reglementează relaţii sociale proprii, ci sancţionează încălcări mai grave aduse relaţiilor sociale reglementate de alte ramuri ale dreptului, cum ar fi dreptul civil, dreptul administrativ şi altele. Din conţinutul reglementarilor ce alcătuiesc dreptul penal, se observă că acestea apără o categorie diversă de valori sociale cum sînt cele de natură politică, civilă, administrativă etc, întrucît toate acestea pot fi vătămate prin fapte deosebit de periculoase pentru ordinea publică. Din acest punct de vedere, al sferei valorilor ocrotite, dreptul penal se interferează cu celelalte ramuri ale dreptului, avînd legătură cu ele. Dar, odată cu săvîrşirea infracţiunilor care vatămă siguranţa statului, dreptul de proprietate, relaţiile de familie şi alte valori sociale, se nasc reiaţii de conflict între stat şi cei ce au săvîrşit faptele penale, a căror reglementare cade în sarcina dreptului penal. Dreptul penai are un caracter normativ propriu, constînd dintr-un ansamblu de norme ce instituie reguli de conduită în vederea apărării valorilor sociale, obligînd pe destinatarii acestora fie să se abţină de la săvîrşirea unor fapte - norme prohibitive - (dispoziţiile care prevăd infracţiunile de omor, de furt, de tîîhărie, de fals etc. impun nesăvîrşirea acestor fapte), fie să efectueze anumite activităţi - norme onerative - (normele care prevăd infracţiunea de nedemmţare a faptelor comise contra siguranţei statului şi altele impun obligaţia de a aduce la cunoştinţa organelor competente săvîrşirea faptelor de care au luat cunoştinţă), în vederea apărării valorilor sociale. Dreptul penal cuprinde un sistem de principii şi instituţii proprii. Autonomia şi particularismul dreptului penal

2 V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, Mitrache, op.cit., p.ll .

1939, p.28; C. Bulai, op.cit., p.8 , 9; C.

rutiaui a

iţiu şi timp,

c

TITLUL I; Introducere.

se observă şi din întreaga reglementare privitoare la pedeapsă, care nu se

rezumă numai la imperativul aplicării ei, ci obligă la analiza personalităţii infractorului din toate punctele de vedere, în procesul individualizării

pedepsei, ca natură, durată şi modalitate de executare, în scopul reeducării şi readaptării sale sociale (se au în vedere circumstanţele atenuante şi agravante, instituţiile de individualizare a executării pedepsei, ca suspendarea condiţionată, liberarea condiţionată etc).

5. Dreptul penal - ramură a dreptului public. Dreptul penal

aparţine dreptului public întrucît prin conţinutul său normativ, prin

dispoziţiile sale face să se stabilească relaţii - de conformare - între stat

şi destinatarii normelor penale. în cazul nerespectării normelor şi a

săvîrşirii infracţiunilor se nasc raporturile juridice de conflict, statul fiind singurul în drept a aplica sancţiunile şi a exercita constrîngerea în vederea realizării lor. Chiar atunci cînd infracţiunile lezează persoana - vătămarea corporală, violul, calomnia etc, - raportul juridic de conflict se stabileşte tot între stat şi infractor, statul fiind singurul în drept a trage la răspundere pe cel ce a săvîrşit infracţiunea. Acţiunea penală, prin intermediul căreia infractorul este tras la răspundere penală, este o acţiune publică, ce aparţine statului, care o exercită prin organele sale competente.

6. Caracterul unitar al dreptului penal. Dreptul penal include

două categorii de norme, care au primit denumirea de norme penale generale şi norme penale speciale, în funcţie de conţinutul şi obiectul

reglementării lor. Normele penale generale, care îşi au sediul, de regulă,

în partea generală a Codului penal, consacră principiile privind acţiunea

legii în spaţiu şi timp, definesc infracţiunea, reglementează instituţiile referitoare la aceasta, ca tentativa, participaţia, cauzele care exclud

caracterul penal al faptei, definesc pedeapsa, prevăd felurile pedepselor şi

a celorlalte sancţiuni de drept penal, circumstanţele atenuante şi

agravante, instituţiile de individualizare a executării pedepsei, ca suspendarea condiţionată, liberarea condiţionată etc, într-o prezentare sintetică, normele generale reglementează instituţiile fundamentale ale dreptului penal - infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal. Normele speciale, cu sediul în Codul penal şi în legile speciale cu dispoziţii penale, sunt norme care incriminează diferite tipuri de

Drept penal. Partea generala.

organele sale, şi cei vinovaţi de săvîrşirea infracţiunilor. Conţinutul raporturilor juridice de conflict îl constituie dreptul statului de a trage la răspundere penală pe cel ce a încălcat norma penală şi a-i aplica pedeapsa prevăzută de aceasta şi obligaţia celui ce a săvîrşit infracţiunea de a răspunde penal, de a suporta consecinţele faptei sale, prevăzute de lege, adică aplicarea şi executarea pedepsei 2 .

4. Autonomia dreptului penal. După cum s-a văzut dreptul penal are un obiect propriu de reglementare care îi conferă un caracter autonom, de sinestătător. în literatura juridică mai veche, s-a susţinut părerea potrivit căreia dreptul penal nu reglementează relaţii sociale proprii, ci sancţionează încălcări mai grave aduse relaţiilor sociale reglementate de alte ramuri ale dreptului, cum ar fi dreptul civil, dreptul administrativ şi altele. Din conţinutul reglementărilor ce alcătuiesc dreptul penal, se observă că acestea apără o categorie diversă de valori sociale cum sînt cele de natură politică, civilă, administrativă etc, întrucît toate acestea pot fi vătămate prin fapte deosebit de periculoase pentru ordinea publică. Din acest punct de vedere, al sferei valorilor ocrotite, dreptul penal se interferează cu celelalte ramuri ale dreptului, avînd legătură cu ele. Dar, odată cu săvîrşirea infracţiunilor care vatămă siguranţa statului, dreptul de proprietate, relaţiile de familie şi alte valori sociale, se nasc relaţii de conflict între stat şi cei ce au săvîrşit faptele penale, a căror reglementare cade în sarcina dreptului penal. Dreptul penal are un caracter normativ propriu, constînd dintr-un ansamblu de norme ce instituie reguli de conduită în vederea apărării valorilor sociale, obîigînd pe destinatarii acestora fie să se abţină de la săvîrşirea unor fapte - norme prohibitive - (dispoziţiile care prevăd infracţiunile de omor, de furt, de tîlhărie, de fals etc. impun nesăvîrşirea acestor fapte), fie să efectueze anumite activităţi - norme onerative - (normele care prevăd infracţiunea de nedenunţare a faptelor comise contra siguranţei statului şi altele impun obligaţia de a aduce la cunoştinţa organelor competente săvîrşirea faptelor de care au luat cunoştinţă), în vederea apărării valorilor sociale. Dreptul penal cuprinde un sistem de principii şi instituţii proprii. Autonomia şi particularismul dreptului penal

2 V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p.28; C. Bulai, op.cit., p.8, 9; C. Mitrache, op.cit., p. 11.

Drept penal. Partea generală.

infracţiuni, prevăzînd şi pedepsele corespunzătoare lor, sub aspectul naturii şi duratei. între cele două categorii de norme există o strînsă conexiune, în sensul că normele generale se aplică numai prin intermediul normelor speciale, de unde rezultă caracterul unitar al dreptului penal şi imposibilitatea divizării iui în drept penal general şi drept penal special, în funcţie de cele două categorii de norme. Normele generale nu pot fi separate de cele speciale şi incluse într-o ramură distinctă întrucît ele nu au existenţă autonomă, de sine stătătoare, ci aplicarea lor se face numai prin raportare la normele speciale.

în literatura penală străină 3 , se face distincţie între dreptul penal

ordinar, obişnuit, adică dreptul comun în materie, ce cuprinde norme generale şi speciale, acestea din urmă incriminînd infracţiunile devenite clasice, existente în mai toate legislaţiile penale şi aplicabile tuturor persoanelor, şi dreptul penal special, care cuprinde norme penale ce incriminează infracţiuni comise de anumite categorii de persoane (de exemplu, militari) sau care prevăd infracţiuni ce se pot comite într-un anumit domeniu de activitate (silvic, economic, vamal, rutier etc.)

Legislaţia română cuprinde şi ea o multitudine de norme juridice incluse fie în Codul penal, legea de bază în materie, fie în legile speciale cu dispoziţii penale, cum sînt legile privind circulaţia pe drumurile publice, protecţia muncii, regimul vamal, silvic, fondul piscicol, activitatea de comerţ etc, toate la un ioc fiind integrate în ramura dreptului penal, care are un caracter unitar, în pofida aspectului atît de diversificat şi eterogen al normelor pe care le cuprinde.

O altă diviziune pe care o face literatura străină dreptului penal

este aceea de drept penal intern şi drept penal internaţional 4 , acesta din urmă prezentînd un interes din ce în ce mai mare datorită dezvoltării raporturilor internaţionale. în această concepţie, dreptul penal intern ar cuprinde normele aplicabile tuturor infracţiunilor săvîrşite pe teritoriul unei ţări. Dreptul penai internaţional ar include normele ce reglementează aplicarea legii penale în cazul săvîrşirii infracţiunilor în străinătate de cetăţeni naţionali sau al săvîrşirii în străinătate de către cetăţeni străini a unor fapte îndreptate împotriva intereselor altor state.

^ P. Bouzat, J. Pinatel, op.cit., Trăite de Droit criminel et de criminologie, tome I, 2-eed., Paris, 1970, p.9. 4 P. Bouzat, J. Pinatel, op.cit., p.8 (autorii prezintă această divizare fără să adere

la ea).

TITLUL I; Introducere.

în literatura penală română, pe drept ctrVîrit, s-a considerat că nu se poate admite existenţa unei ramuri distincte a dreptului penai internaţional, cu tot specificul acestei reglementări, şi că dreptul penal mi poate fi decît naţional 5 . în legislaţia penală română, se conturează o categorie de norme penale ce reglementează aplicarea legii penale în spaţiu în cazul săvîrşirii în străinătate de către cetăţenii români >âXi străinii care domiciliază în România a -mor infracţiuni, indiferent de valonie împotriva cărora sîiit îndreptate, sau a săvîrşirii unor irjîracţi în străinătate de către cetăţeni străini sau de către persoane străine ce im domiciliază în România, îndreptate împotriva siguranţei statului român ori a vieţii sau integrităţii corporale a unui cetăţean român sau a intereselor unor state străine. Reglementarea aplicării legii penale în aceste cazuri este cuprinsa în Codai pena! an.4, 5, 6, care consacră princ ', -sufralitâţii, realităţii şi universalităţii. Reglementarea aplicării legii penale în spaţiu mai este completată cu Legea de extrădare, or. 4/1971, în toate aceste situaţii, cînd intervine, în aplicarea legii penale roinâae,- ut» element de extraneitate - faptele sînt savîrsite în afara teritoriului României de cetăţeni români sau persoane străine - se aplică legea penala română de.către organele judiciare române, deci se aplică dreptul penal intern în complexul reglementărilor sale. Codul penal român în art,7 mai prevede că infracţiunile săvîrşite în străinătate vor fi sancţionate în baza convenţiilor internaţionale şi, în lipsa acestora, în temeiul att.4, 5, 6 S din Codul penal. în cazul Sancţionării infracţiunilor în baza convenţiilor internaţionale, care, ratificate de parlament, devin izvor al dreptului penal intern, acţionează tot dreptul penal intern aplicat de oragnele jurisdicţionale naţionale. Literatura distinge şi o ramură numită drept internaţional penal - "ca un ansamblu de reguli juridice (cuîumîare sau convenţionale) stabilite sau acceptate îii relaţiile dintre state, referitoare \a represiunea infracţiunilor comise prin violarea dreptului internaţional public" 6 . Această ramură, îti opinia autorilor ce o susţin, este în curs de formare, pe

5 V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p.174; Gr. Geamânu, Drept internaţional penal şi infracţiunile Internationale, Bucureşti, Editura Academiei, 1974, p.23; C. Bulai, op,di,, p.17; R.M. Stănoiu, Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Şucureşti, Editura Academiei, 1975, p.19; M. Zolyneak, Drept penal; Partea generala, vd. I. laşi, 1973, p v

Geamârm,

Bucureşti, Editura Academiei, 1977, p.25.

6 Gr.

Dreptul

internaţional

penal

şi

infracţiunile

internaţionale.

Drept penai. Partea generală.

cale convenţională - convenţii, tratate -, devenind o realitate după cel de- al doilea război mondial. Misiunea dreptului internaţional penal este de a proteja pacea şi securitatea umanităţii, prin reprimarea crimelor condamnate de morala şi justiţia internaţională; are ca scop protejarea ordinii juridice internaţionale, prin reprimarea actelor care îi aduc atingere. Se au în vedere, în primul rind, normele care incriminează crimele contra păcii şi omenirii, crimele de război, precum şi anumite categorii de infracţiuni ca pirateria, sclavia, falsificarea de monedă, timbre sau alte valori, traficul de stupefiante, răspîndirea de publicaţii obscene, distrugerea de cabluri submarine etc. Asemenea infracţiuni au fost incriminate şi în legislaţia penală română, în baza convenţiilor internaţionale, încheiate între state în vederea unirii eforturilor în reprimarea fenomenului infracţionalităţii, la care a aderat şi statul nostru. Normele care consacră aceste fapte fac parte din dreptul penal naţional şi se aplică de organele jurisdîcţionale române.

§ 3. Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de drept

7. Legătura cu dreptul constituţional. Dreptul penal, păstrîndu- şi caracterul autonom, ca ramură distinctă în sistemul dreptului, are strînse legături cu celelalte ramuri de drept. Dreptul penal are legătură cu dreptul constituţional, care consacră unele principii fundamentale ale dreptului penal cum este principiul legalităţii pedepsei; consacră instituţia extrădării şi izvoarele ei; consacră drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, valori care sînt apărate şi de normele dreptului penal prin incriminarea faptelor de natură a le aduce atingere. Astfel s-au incriminat faptele de arestare şi cercetare abuzivă, art.266 C.pen., violarea de domiciliu art. 192 C.pen., violarea secretului corespondenţei art.195 C.pen,, tortura 267 ^, furtul art,208 C.pen. şi altele.

8. Legătura cu dreptul procesual penal. Dreptul penai are o strînsă legătură cu dreptul procesual penal. Descoperirea faptelor care constituie infracţiuni, identificarea infractorilor, dovedirea vinovăţiei lor şi aplicarea de pedepse ori alte sancţiuni penale se face prin intermediul organelor judiciare, pe calea procesului penai ce se desfăşoară în faţa acestor organe, a căror activitate, de urmărire şi judecată, este reglementată de dreptul procesual penal. Eficienţa dreptului penal este

asigurată

de

către

TITLUL I; Introducere.

dreptul

procesual

penal,

care,

la

rîndul

lui,

are

o

justificare în categoria normelor juridice penale.

9. Legătura cu alte ramuri ale dreptului. De asemenea, apărînd relaţiile sociale care iau naştere în sfera activităţii de dispoziţie şi de execuţie, a relaţiilor civile patrimoniale, a relaţiilor de familie, a raporturilor juridice de muncă, prin incriminarea fapţeloi grave ce se produc în legătură cu aceste relaţii sociale, dreptul penal are strînse iegături cu dreptul administrativ (infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau unor activităţi reglementate de lege (titlul VI), cu dreptul civil (infracţiuni contra patrimoniului - titlul III), 'cu dreptul familiei (infracţiuni contra familiei - titlul X, cap.I). Prin incriminarea faptelor care încalcă dispoziţiile privind protecţia muncii şi tehnica securităţii, dreptul penal stabileşte legături şi cu dreptul muncii.

SECŢIUNEA a Ii-a

Ştiinţa dreptului penai român

§ 1. Dreptul penai ca ramură a ştiinţelor juridice

10. Noţiune. Expresia "drept penal" desemnează atît dreptul penal ca ramură a sistemului de drept, cît şi ramura ştiinţei juridice denumită în acest fel. Ştiinţa dreptului penal, ca ştiinţă juridică, reprezintă un sistem de cunoştinţe exprimate în concepte, definiţii, teorii, .principii, dezvoltări teoretice, privitoare la dreptul penal ca ramură a sistemului de drept.

11. Obiectul ştiinţei dreptului penal. Acesta este format din ansamblul normelor penale, a tuturor instituţiilor şi reglementărilor care alcătuiesc dreptul penal, ştiinţa dreptului penal examinează, în primul rînd dispoziţiile şi instituţiile dreptului penai; conţinutul normativ al acestora, condiţiile de existenţă, principiile care le guvernează, conceptele, normele care incriminează diferitele categorii de infracţiuni, fundamentîndu-lq din punct de vedere teoretic, examinare care se face, în general, cu respectarea succesiunii prevăzute în sistemul legii penale.

Drept penal. Partea generală.

Ştiinţa dreptului penal, pe lîngă cercetarea normelor generale şi speciale care formează dreptul penal, mai supune examinării şi alte aspecte legate de această ramură, care nu-şi găsesc reglementarea expresă în lege, dar care, fiind strîns legate de aceasta, se impun a fi cercetate, cum ar fi, de exemplu, problema izvoarelor dreptului penal, legea penală, norma penală, structura sa, clasificarea normelor, interpretarea legii penale, noţiunea generală de conţinut ai infracţiunii, raportul de cauzalitate în dreptul penai, şi altele. Partea specială supune analizei infracţiunile prevăzute în normele speciale, de incriminare, grupate după anumite criterii ştiinţifice, referitoare la valorile pe care le vatămă, analiză necesară pentru cunoaşterea conţinutului fiecărei infracţiuni în parte, pentru delimitarea infracţiunilor, pentru încadrarea în normele juridice a' faptelor comise în realitatea socială. Cu prilejul examinării fiecărei reglementări şi instituţii în parte, ştiinţa dreptului penal poate face unele referiri istorice, pentru.a privi reglementarea în evoluţia sa în cadrul legislaţiei penale. De asemenea, poa.te face unele referinţe la dreptul penal al altor state, pentru a privi reglementările examinate în contextul multiplelor disciplinări ale aceleiaşi materii. Prin interpretările şi dezvoltările sale teoretice, ştiinţa dreptului penal constituie un îndrumar de mare valoare în activitatea organelor judiciare, în operaţiunea de aplicare a legii penale. In cercetarea pe care o face, ştiinţa dreptului penal foloseşte metoda logică, istorică, comparativă, cercetarea sociologică, toate aceste procedee concurînd la stabilirea esenţei, a adevăratului înţeles al normelor penale şi eficienţei dreptului penal în misiunea sa de asanare a fenomenului infracţionalităţii.

§ 2. Legăturile ştiinţe! dreptului penal cu alte ştiinţe

12. Necesitatea legăturilor. Ştiinţa dreptului penal are strînse legături cu alte discipline ştiinţifice juridice sau nejuridice, ale căror date slut cvasiindispensabile în elaborarea şi stabilirea limitelor dreptului penai, în interpretarea acestuia şi în aplicarea sa. Astfel, are o strînsă legătură cu ştiinţa dreptului procesual penai care cercetează reglementarea desfăşurării procesului penal; cu penologia şi ştiinţa penitenciară, care examinează sistemul de pedepse pentru a pune

TITLUL I; Introducere.

în evidenţă utilitatea şi eficienţa lor precum şi regimul de executare a pedepselor privative de libertate; cu criminologia, ca ştiinţă socială nejuridică, ce studiază cauzele şi condiţiile criminalităţii, geneza sa, formele de manifestare, dinamica sa precum şi mijloacele de combatere a acestui fenomen; cu criminalistica, ştiinţă care elaborează metodele tehnico-ştiinţifice şi tactice precum şi mijloacele corespunzătoare în vederea descoperirii infracţiunilor, a identificării infractorilor, şi a prevenirii săvîrşirii de noi infracţiuni; cu psihologia judiciară, medicina legală şi cu alte ştiinţe.

SECŢIUNEA a IlI-a

Principiile fundamentale ale dreptului penal

§ L Enunţarea şi dezvoltarea principiilor

13. Noţiune. Prin principii fundamentale ale dreptului penal înţelegem regulile cu caracter general care stau la baza întregii reglementări juridico-penale, reflectîndu-se în instituţiile şi normele acesteia; ele guvernează activitatea de elaborare şi aplicare a normelor penale şi exprimă orientarea politicii penale a statului. S-a adoptat pentru aceste reguli cu caracter generai denumirea de principii fundamentale sau de bază, deoarece sînt legate de instituţiile fundamentale ale dreptului penal, şi anume infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal 7 . Spre deosebire de Codul de procedură penală (actualul cod), care consacră un capitol special pentru regulile de bază ale procesului penal (cap.l, art.2-8), în Codul penal nu există o diviziune a legii cu o afectaţiune specială în acest sens. Fără a exista un capitol destinat în mod special principiilor de bază, acestea au totuşi o bază legală, fie că sunt expres formulate în lege, cum ar fi principiile înscrise în art.2 Cod penal - legalitatea incriminării şi pedepsei -, art.17 alin.2 - infracţiunea, singurul temei al răspunderii penale ~, art.72 - individualizarea pedepsei ş.a., fie

G.

Antoniu,

Reforma penală şi principiile fundamentale ale dreptului penal

român, Revista de drept penal, nr.3, 1966, p.9 şi urm.

Drept penal. Partea generală.

că se desprind din examinarea conţinutului normelor penale, care configurează instituţiile de bază ale dreptului penal.

14. Principiu! legalităţii incriminării. Acest principiu acreditează ideea că o faptă pentru a fi o infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală. Nimeni nu poate fi suspus răspunderii penale pentru o faptă care în momentul săvîrşirii nu a fost prevăzută de lege ca infracţiune. Principiul este cunoscut sub formularea "nullum crimen sine lege". El a fost înscris pentru prima dată în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 şi apoi în legislaţiile penale moderne. Principiul a fost consacrat şi în Declaraţia Universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948; de asemenea, în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 6 decembrie 1966. Codul penal în vigoare consacră acest principiu în art.2, carq stabileşte că "legea prevede care

fapte constituie infracţiuni". Principiul este consacrat în Constituţia României din 1991, în art.23 (lit.g) care prevede că "Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decît în condiţiile şi temeiul legii"; iar în art.72 lit.f stabileşte că "Prin lege organică se reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora". Principiul legalităţii incriminării constituie o puternică garanţie a libertăţii persoanei întrucît se lasă numai în puterea legii determinarea faptelor ce constituie infracţiuni şi a pedepselor corespunzătoare lor 8 . Legalitatea incriminării exprimă şi cerinţa ca normele penale să determine conţinutul fiecărui tip de infracţiune. Principiul respinge incriminarea prin analogie. Codul de procedură penală prevede în art.lO printre cazurile în care este împiedicată punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale şi cazul (lit.b) cînd "fapta nu este prevăzută de legea penală". Legalitatea incriminării are următoarele consecinţe:

> - izvor al dreptului penal este numai legea - legea organică;

- a impus principiul activităţii legii penale (art.lO C.pen.) potrivit căruia legea se aplică din momentul intrării în vigoare pînă la ieşirea ei din vigoare; de asemenea, a impus neretroactivitatea legii penale, consacrată în art.ll C.pen. (legea care incriminează pentru prima dată o infracţiune nu retroactivează); a impus şi reglementarea din art.12 C.pen.

8 C.L. Popescu, Principiul legalităţii incriminării şi pedepselor penale în lumina Constituţiei din decembrie 1991, Dreptul, nr. 4, 1994, p.41.

TITLUL I; Introducere.

care stabileşte că "Legea penală nu se aplică faptelor săvîrşite sub legea veche, dacă nu mai sînt prevăzute în legea nouă", - a impus anumite limite în interpretarea legii; pe cale de interpretare nu se pot adăuga sau suprima elemente neavute în vedere de legiuitor; instanţele judecătoreşti sînt organe chemate a aplica legea cazurilor concrete tară a avea dreptul, ca putere judecătorească, de a- crea norme de drept penal sau de a le modifica; mcadrsKpa juridică, operaţiune specifică instanţelor de judecată, trebuie tăcută în baza normelor penale speciale şi generale existente în lege, fără a se crea norme cu incriminare nouă sau a se modifica cele existente. Legea penală este de strictă interpretare; aplicarea legii penale pe cale de analogie este exclusă 9 .

15. Incriminarea ca infracţiuni numai a faptelor ce prezintă un anumit grad de pericol social. Principiul este consacrat în art.17 C.pen. care prevede că "infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, sâvîrşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală". In art.I8 C.pen. se stabileşte că "fapta care prezintă pericol social este orice acţiune (inacţiune) care aduce atingere vreuneia din valorile arătate în art.l şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse". Se cere cafaptele incriminate să prezinte un anumit grad de pericol social întrucît acestora li se aplică cele mai grave sancţiuni, ca natură, mod de executare şi consecinţele pe care le antrenează. Diminuarea gradului de pericol social duce la dezincriminarea faptelor, după cum^reşterea periculozităţii unor fapte atrage incriminarea lor. Faptele prevăzute de legea penală trebuie verificate în concret de către organele judiciare pentru a constata dacă prezintă sau nu pericolul social avut în vedere de legiutor. Dacă se constată inexistenţa unui pericol social, în baza art.18^ se aplică o sancţiune cu caracter administrativ, prevăzută în art.91 C.pen., fapte nefiind infracţiune.

16. Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul este consacrat în art.17 alia.2 C.pen. Răspunderea penală constă în obligaţia persoanei care a săvîrşit o infracţiune de a suporta consecinţele faptei sale, adică aplicarea şi executarea pedepsei, în condiţiile prevăzute de lege. Temeiul răspunderii penale este infracţiunea. Nu este suficientă mimai constatarea Vinovăţiei -

N. Giurgiu, op.cit., vol.I, p.32.

Drept penal. Partea generală.

existenţa hotărîrii infracţionale - ci, aceasta trebuie să se manifeste în fapta consumată sau într-o tentativă incriminantă. De asemenea, constatarea unei fapte căreia îi lipseşte vinovăţia — a fost săvîrşită în stare de iresponsabilitate etc. - nu atrage răspunderea penală. Noţiunea de infracţiune trebuie luată în accepţiunea art. 144 C.pen. adică faptă consumată, tentativă sau act de partîcipaţie sub forma coautorului, instigării sau complicităţii. Dacă legea a stabilit că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, tot ea a prevăzut limitativ unele cauze care înlătură răspunderea penală, ca amnistia art. 119 C.pen., lipsa plmgeni prealabile art. 13 C.pen., prescripţia art. 121 şi urm. C.pen. şi altele.

17. Caracterul personal al răspunderii penale. Răspunderea

penală este personală în sensul că este obligat să răspundă pentru infracţiunea săvîrşită cel ce a înfăptuit-o (autorul) precum şi orice persoană care a participat la comiterea ei, în calitate de instigator sau compliSe. Răspunderea este personală întrucît trebuie sancţionată persoana care a avut o atitudine antisocială, care a avut o poziţie psihică _negativă faţă de anumite v"alori sociale; faţă de ea trebuie să se realizeze procesul de reeducare prin mijlocirea pedepsei. Pedeapsa ca mijloc de constrîngere şi reeducare se aplică infractorilor. Scopul pedepsei - prevenirea săvîrşirii de infracţiuni - trebuie urmărit şi realizat faţă de persoanele care au săvîrşit acţiuni cu caracter ilicit penal. Nu se admite răspunderea penală pentru fapta altuia, nici răspunderea colectivă, adică răspunderea unui grup de persoane pentru o faptă comisă de o persoană din acel grup.

18. Legalitatea pedepsei, a măsurilor ce se pot lua # în cazul

săvîrşirii faptelor prevăzute de îegea penală şi a regimului executării" lor. Principiul legalităţii pedepsei (nulla poena sine lege] stabileşte ideea

că celui ce a săvîrşit o infracţiune trebuie să i se aplice numai pedeapsa prevăzută de lege (sau altă sancţiune de drept penal), în condiţiile pe care aceasta le prevede. Este consacrat în art.2 C.pen. şi art.23 pct.9 din Constituţia României. Normele speciale în care sînt incriminate infracţiunile trebuie să prevadă şi sancţiunile corespunzătoare lor •- pedepsele principale, complementare — determinante ca natură şi ca durată. Sancţiunile de drept penal care se aplică în baza reglementărilor în vigoare sînt: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă.

TITLUL /,- Introducere.

Numai pedeapsa este o sancţiune penală, numai ea are caracter represiv.

Măsurile educative se aplică infractorilor minori şi au o funcţie educativă,

iar

măsurile de siguranţă se iau în vederea înlăturării unei stări de pericol

şi

a prevenirii săvîrşirii de noi infracţiuni în viitor. Codul penal în partea

sa

generală, prevede un cadru generai al pedepselor (art.53) care cuprinde

detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amendă, ca pedepse principale; interzicerea unor drepturi şi degradarea militară, ca pedepse complementare. în partea generală s-au stabilit şi măsurile de siguranţă (art.l 11—118) precum şi măsurile educative (art. 102-108). în cuprinsul fiecărei norme speciale - s-au prevăzut pedepsele corespunzătoare faptelor incriminate. înlocuirea unei pedepse cu alta (închisoarea cu amendă sau invers) se poate face numai în condiţiile prevăzute de lege.

19. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal. Prin

individuali-zarea sancţiunilor se înţelege operaţiunea de adaptare a acestora, adică de alegere a lor, ca natură şi durată, pentru a corespunde gravităţii faptei, persoanei infractorului şi condiţiilor de săvîrşire a infracţiunii. Individualizarea poate fi legală, judiciară şi administrativă (execuţională). Individualizarea legală, ca operă a legiuitorului, constă în determinarea cadrului general, al pedepselor, cu limitele lor maxime şi minime, a măsurilor educative şi de siguranţă; stabilirea în normele, speciale a pedepselor corespunzătoare gravităţii faptelor incriminate (pedepse relativ determinate, cu limite minime şi maxime speciale); prevederea în partea generală a codului a unor cauze şi circumstanţe agravante (recidiva, circumstanţele agravante din art.75 C.pen,) sau atenuante (circumstanţele atenuante din art.73 C.pen.) şi limitele pînă la care pedeapsa poate fi mărită sau micşorată. Individualizarea judiciară - efectuată de instanţele de judecată - constă în determinarea pedepsei concrete pe care o va executa infractorul, individualizată în funcţie de toate împrejurările obiective şi subiective care caracterizează fapta şi persoana infractorului; instanţa stabileşte un cuantum determinat pe baza criteriilor prevăzute în art.72 C.pen. Individualizarea administrativă sau execuţională are loc în faza executării pedepsei şi constă în adaptarea ei, potrivit conduitei făptuitorului în această perioadă, în funcţie de modul de

a reacţiona la aptitudinea funcţională a pedepsei şi a schimbărilor

survenite în timpul executării sancţiunii. O instituţie de individualizare a pedepsei în această etapă este liberarea condiţionată (art.59 C.pen.). Principiul este consacrat în art.72 C.pen.

Drept penal. Partea generală.

20. Alte principii. Literatura mai formulează şi alte principii generale, cum sînt egalitatea în faţa legii şi umanismul dreptului penal. Prin egalitate în faţa legii se înţelege că toţi destinatarii normelor penale sînt egali în faţa ei; nu se instituie imunităţi şi privilegii sau un regim de executare a sancţiunilor deosebit pentru diferite categorii de persoane. Umanismul dreptului penal transpare în întreaga reglementare, deşi dreptul penal se caracterizează prin constrîngerea cea mai severă; umanismul său rezultă din reglementarea sistemului de sancţiuni, din instituţiile de individualizare a executării lor, din regimul de executare a pedepsei etc. Pedeapsa este o măsură de constrîngere şi reeducare (art.52 C.pen.). Următoarele reglementări sînt edificatoare în relevarea umanismului dreptului penal: suspendarea executării pedepsei sub cele două forme (art.81-866), executarea pedepsei la locul de muncă (art. 86^- 86*1), liberarea condiţionată (art.59—61), regimul special, mai blînd, de sancţionare a infractorilor minori, înlocuirea răspunderii penale în cazul infracţiunilor de gravitate scăzută (art.90), introducerea torturii ca infracţiune prin Legea nr. 20 din 10 octombrie 1990, înlăturarea pedepsei cu moartea prin Legea nr. 6/1990, aplicarea legii mai favorabile în cazul succesiunii legilor în timp şi alte reglementări edificatoare în acest sens (amnistia art.119, prescripţia art.121 şi urm., reabilitarea art.133 şi urm. etc.) 10 .

10 C. Bulai, op,cit., p.39 şi urm.; C. Mitrache, op.cit., p.26 şi urm.

TITLUL II

LEGEA

PENALĂ

ŞI

LIMITELE

DE

APLICARE

CAPITOLUL I

LEGEA

PENALĂ

SECŢIUNEA 1

EI

- Izvoarele dreptului penal

§ 1. Consideraţii generale privind izvoarele dreptului penal

21. Noţiunea de izvor al dreptului penal. Legea penală. Prin izvor al dreptului penal se înţelege actul normativ adoptat de Parlament. ca unică autoritate legiuitoare, care cuprinde reglementări cu caracter penal. Determinarea şi examinarea izvoarelor dreptului penal se face în lumina principiului legalităţii incriminării şi a consecinţelor care decurg din acesta. Principiul legalităţii incriminării (art.2 C.pen.) stabileşte că; "Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvîrşirii acestor fapte". Din acest principiu, rezultă că singurul izvor al dreptului penal este legea organică ~, act normativ emis de organul legiuitor, care cuprinde norme ce reglementează temeiul şi limitele răspunderii penale. Noţiunea de lege penală trebuie luată în sensul strict al cuvîntului, ca act normativ adoptat de Parlament, unicul organ legiuitor, după procedura stabilită de Constituţie, care Cuprinde norme cu caracter penal. în Codul penal, în art.141, se prevede "Prin lege penala se înţelege orice dispoziţie cu

Drept penal. Partea generala.

caracter penal cuprinsă în legi organice'' 1 . Prin lege se înţelege, în general, actul normativ ce cuprinde un ansamblu de norme juridice. Potrivit art.141 C.pen,, noţiunea de lege poate fi luată şi în accepţiunea de dispoziţie cu caracter penal. Izvoare ale dreptului penal pot fi numai legile organice, legile care conţin dispoziţii cu caracter penal, întrucît prin acestea se determină faptele ce constituie infracţiuni şi sancţiunile corespunzătoare lor, se reglementează răspunderea juridică cea mai severă. Restrîgîndu-se sfera izvoarelor Ia această categorie de acte normative, se instituie o garanţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Rezultă că celelalte acte normative ale organelor autorităţii publice, ale guvernului nu pot constitui surse normative care să cuprindă incriminări sau alte reglementări cu caracter penal.

22* Tratatele şi conveîîţiiie internaţionale. Acestea pot constitui izvoare ale dreptului penal, în cazul asistenţei juridice internaţionale în materie penală, dacă sînt ratificate de Parlament, avînd prioritate faţă de legea penală. Constituţia-prevede, în art.l 1 pct.2, că "tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern". Codul penal, în cadrul secţiunii privind aplicarea legii penale în spaţiu, a reglementat aplicarea sa în cazul infracţiunilor săvîrşîte în străinătate de către cetăţenii români (art.4) sau de către străini, împotriva statului roman ori a vieţii şi integrităţii corporale a cetăţenilor români (art.5), ori împotriva intereselor statului roman ori a intereselor statelor străine (art.6), potrivit principiilor personalităţii, realităţii şi universalităţii. Dar aceste dispoziţii din lege se aplică,- aşa cum prevede art.7 C.pen., dacă nu se dispune aitfei printr-o convenţie internaţională. De asemenea art.9 C.pen. prevede că "extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acesteia, în temeiul legii". Se observă, deci, că în ce priveşte reglementarea tragerii la răspundere penală pentru infracţiuni săvîrşite în străinătate, precum şi în materia extrădării, izvorul principal îl constituie convenţiile internaţionale încheiate de statul nostru tu alte state 2 , legea penală avînd caracter subsidiar.

1 La data intrării în vigoare a Codului penal, izvor al dreptului penal putea fi şi

decretul care cuprindea norme penale. în prezent sursa normativă s-a restrîns numai la lege, ceea ce mseamnâ că prevederile care se referă la decrete ca izvor al dreptului penal sînt abrogate.

2 Statul nostru a încheiat asemenea tratate şi convenţii cu alte state. Semnalăm

existenţa unor tratate şi convenţii la care statul nostru a aderat, în temeiul cărora a adoptat

TULUL II;tegea£enaiăjilimiţeleeideapucare

SECŢIUNEA a fl-a

Clasificarea legilor penale

§ 1, Legi penale generale şi speciale

23. Criterii

de

clasificare.

Legile

care

cuprind

dispoziţii

cu

caracter penal pot fi clasificate după diferite criterii:

a) după întinderea domeniului de reglementare;

b) după durată;

c) după caracterul lor.

24. Legi penale generale. După întinderea domeniului de

reglementare, legile penale pot fi generale şi speciale, Legile penale generale sînt legile ce cuprind un ansamblu de norme generale şi speciale, acestea fund codurile penale, în acestea se includ, de regulă, normele penale generale ce privesc instituţiile fundameţjtale ale dreptului penal, pţecum şi marea majoritate a normelor speciale şi se aplică pe o perioadă destui de îndelungată de timp, fără a se cunoaşte de la început întinderea acesteia. Reprezintă instrumentul de bază al politicii penale în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii. Codul penal actual a fost adoptat ia 21 iunie 1968 şi a intrat în vigoare la 3 ianuarie 1969- Intrucît Codul penal cuprinde două categorii de norme, generale şi speciale, deosebite prin conţinutul lor şi sfera de aplicabilitate, este structurat pe două părţi, partea generală, ce cuprinde normele generale şi partea specială, ce cuprinde normele speciale, care .incriminează infracţiuni

norme penale ce incriminează o categorie de infracţiuni, în reprimarea cărora sînt interesate toate statele, aşa-nua»itele "delîcta juris gentium". In acest caz nu tratatele internaţionale sînt izvoare ale dreptului penal, ci legea penala ce a prevăzut asemenea fapte ca niiraeţîiini cum sint: genocidul, pirateria, sclavia, infracţiunile contra aviatic' civile etc. in setîa acestor tratate şi convenţii se înscriu: Convenţia pentru sancţionarea genocidului, din 0 decembrie 1948, ratificata"prin Decr, 236/1950; Convenjia de ia Haga, din 1954, pentru profeţia bunurilor cuituraie In e-;2 de eonfiid armat, ratificată prin Decr.-nr, 605/Î958; Qanyenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, încheiată la Haga, în decembrie 1970; Convenţia de ia Monîreal, din 1971, pentru reprimarea actelor Ilicite îndreptate împotr va securităţii |viaţiei civile, în baza careta s-aa introdus în Codul aerian - 'ut.lO?^ - o seiie de fapte penale reprimate şi de statui nostru (Decr. nr. 60/1975 a modificat Codai aerian).

Drept penal. Partea generală.

determinate. Normele generale din prima parte a codului sînt sistematizate în titluri, după materia reglementată, divizate la rîndul lor în capitole şi secţiuni. Astfel, în diviziunile mari ale părţii generale s-au inclus dispoziţiile privind aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, privind infracţiunea şi instituţiile legate de aceasta, ca tentativa, participaţia şi altele, pedepsele şi individualizarea acestora, răspunderea penală a minorilor, măsurile de siguranţă şi alte reglementări referitoare la cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării. Partea specială, împărţită la rîndul ei în mai multe titluri, cuprinde normele speciale care au fost sistematizate după criteriul ştiinţific al valorilor sociale vătămate prin infracţiunile incriminate. S-au alcătuit, astfel, mai multe grupe de infracţiuni, şi anume: infracţiuni contra statului, contra persoanei, contra patrimoniului, precum şi alte grupe de infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public, infracţiuni de fals, infracţiunile împotriva regimului stabilit pentru anumite activităţi economice etc. 3 După 1989 Codul penal a suferit numeroase modificări 4 pentru a pune de acord reglementarea sa cu noua Constituţie şi pentru alinierea legislaţiei penale române cu legislaţiile penale europene. In continuare se preconizează o nouă reformare a Codului penal în sensul modificării dispoziţiilor privind aplicarea legii penale în timp 5 ; schimbarea concepţiei

3 Codul penal din 1968 a înlocuit Codul penal care a fost adoptat în martie 1936

şi

a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937; prin acesta s-a abrogat (vezi cartea a V-a "punerea

în

vigoare şi aplicarea Codului penal") Codul penal din 30 octombrie 1864, Codul penal

din 29 mai 1878, referitor la crime şi delicte din Transilvania şi Codul penal din 27 mai 1852 aplicat în Bucovina, toate în vigoare pînă ia 1 ianuarie 1937.

4 Decr.-lege nr.l din 26.10.1989 prin care au fost abrogate art.185-188 (avort) şi art.237 (defăimarea unei organizaţii); Decr.-lege nr.9 din 31.12.1989 care a abrogat art.253 (refuzul înapoierii în tară); Decr.-iege nr.6 din 07.011990 prin care s-a înlăturat pedeapsa cu moartea; Decr.-lege nr. 12 din 10.01.1990 prin care Titlul I din partea speciala

a fost denumit "Infracţiuni contra statului" (au fost abrogate art. 164 - sabotajul, art. 166

alin.2 - propaganda împotriva orînduirii socialiste şi altele; Decr.-lege nr. 112 din 30.03.1990 privind modificarea art. 189; Legea nr.6 din 12.08.1990 prin care au fost abrogate dispoziţiile art.295 Ht.c şi d. (exercitarea comerţului fără autorizaţie ca îndeletnicire şi darea de bani cu dobîndă ca îndeletnicire); Legea nr.20 din 9.10.1990 prin care s-a introdus tortura - art . 267' ; Legea nr.65/1992 care privea unele fapte de corupţie; Legea 104/1992 prin care s-a modificat reglementarea privind suspendarea executării pedepsei, executarea pedepsei la locul de muncă şi s-a introdus suspendarea executării sub supraveghere; Legea 140/1996 care a modificat dispoziţii ale părţii generale şi speciale.

5 G. Antoniu, Relecţii asupra viitoarei reforme penale,. R.D.P., nr.4, 1995, p.33

_JJŢLULJI; Legea genală şi limitele ei de aplicare

privitoare la participanţi şi participaţie (renunţarea la participaţia improprie) 6 ; schimbarea naturii juridice a faptei care prezintă pericol social redus şi care este vădit lipsită de importanţă în sensul că aceasta să nu constituie doar "o faptă prevăzută de legea penală" (art.18 1 ) ci să rămînă infracţiune cu un grad minim de pericol social 7 , care să atragă o sancţiune administrativă şi nu penală; introducerea alături de pedepse şi a măsurilor comunitare; considerarea ca subiect de drept penal şi a persoanei juridice 8 căreia să i se poată aplica unele pedepse ca amenda, suspendarea activităţii persoanei juridice, dizolvarea persoanei juridice 9 ; unele modificări se conturează şi în sfera măsurilor de siguranţă prin amplificarea lor; conturarea conceptului de crimă organizată 10 , reformarea avînd în vedere şi alte reglementări penale.

25. Legile penale speciale. Acestea sînt tot legi integral penale

care cuprind norme ce consacră o anumită categorie de infracţiuni sau reglementează răspunderea penală a unei anumite categorii de persoane, jncriminînd faptele ce pot fi comise de acele persoane cu o calitate specială 11 . Legea penală specială venind în concurs cu legea penală generală, are prioritate de aplicare întrucît ea a fost adoptată în vederea disciplinăm în mod special a unei anumite situaţii.

26. Legi speciale cu dispoziţii penale. în legislaţia în vigoare

exista o multitudine de legi speciale cu dispoziţii penale. Acestea sînt legi nepenale, care reglementează un anumit domeniu de activitate (economic,

vamal, rutier) în cuprinsul cărora s-au inclus şi norme penale, care prevăd infracţiunile ce se pot comite în acel domeniu de activitate, prin

6 Ibidem, p.32.

1

G.

Antoniu,

Reforma penală şi ocrotirea valorilor fundamentale ale societăţii,

R-D.P., nr.2, 1996, p. 13.

8 G. Antoniu, op.cit., R.D.P., nr.4, 1995, p.32.

G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bonloc, Droit penal general, Dalloz, raris, 1984, P.327; R. Merle, A. Vitu, Trăite de droiî criminel, Editions Cujas, Paris, 1984, p.757.

10 G, Antoniu, op.cit., R.D.P., nr.2/1996, p.17.

' * Se are în vedere Codul Justiţiei Militare, care a fost publicat la 20 martie 1937 şi .a avut aplicabilitate pînâ la 31 decembrie 1968, dată la care a fost abrogat prin intrarea în vigoare a nouhri Cod penal. Infracţiunile prevăzute în Codul justiţiei Militare au fost incluse în Codul penal din 1968, în titlul X "Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României" (art.331-335).

Drept penal. Partea generală.

încălcarea unor obligaţii impuse de legea specială. Normele cu caracter penai diu legile speciale, restrînse ca număr, sînt, de regulă, norme speciale în ale căror conţinuturi sînt precizate trăsăturile infracţiunilor posibil a fi săvîrşite în domeniul reglementat de legea specială, cu prevederea sancţiunii, corespunzătoate. în cadrul legilor speciale cu dispoziţii penale se includ: actul normativ privind circulaţia pe drumurile publice care cuprinde un capitol intitulat "Infracţiuni şi pedepse" dintre care amintim - punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis de conducere sau cu permis necorespunzător tipului respectiv de autovehicul, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de o persoană avînd în sînge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate, părăsirea locului accidentului şi altele; legea privind protecţia muncii, Codul silvic, legea privmd reglementarea regimului vamal, actul normativ privind reglementarea pescuitului şi protecţiei fondului piscicol, actul normativ privind producţia, vînzarea, circulaţia şi desfacerea băuturilor alcoolice, iegea cu privire la activitatea de comerţ interior, legea privmd protecţia mediului înconjurător şi altele. Legile speciale ce reglementează, adeseori, detaliat şi amplu domenii extrapenale, sînt compartimentate şi ele în mai multe diviziuni (titluri, capitole) una dintre acestea fiind destinată normelor cu caracter penal.

§ 2.- Legi penale permanente şi temporare

27. Legi penale permanente. Un alt criteriu după care pot fi clasificate legile penale este al duratei de aplicare. în funcţie de acesta, legile se împart în legi cu durată nedeterminată sau permanente şi legi cu durată determinată sau temporare. Legile permanente sînt acele legi în cuprinsul cărora nu se fixează durata de aplicare. Codul penal constituie un exemplu de lege penală permanentă, ca şi alte legi penale, care nu au o durată prestabilită de aplicare 12 .

12 Codul pena! din 1864, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865, a durat pînă la intrarea în vigoare a Codului penal din 1936 - la 1 ianuarie 1937 - fără a se fi prestabilit în cuprinsul legii durata de aplicare; Codul penal din 1936 a durat pînâ la intrarea în vigoare a Codului penal actual, la data de 1 ianuarie 1969.

TnZVLU, : Legeapenalaşilimiteleeideaplicare

28. Legile temporare. Legile temporare sau cu durată determinată sînt acele legi care au o durată limitată de aplicare. Limitarea duratei poate rezulta expres din lege, prin includerea unei prevederi care să

stabilească limita finală de aplicare a sa (prezenta lege va iaşi din vigoare

la

Legile în care se prevede durata de aplicare se numesc legi

formal temporare. Pravăzîndu-se explicit durata legii, la expirarea acesteia ea va ieşi automat din vigoare, fără a mai fi necesară apariţia unei

îegi care să prevadă în mod expres aceasta. Dar durata limitată de aplicare a legii mai poate rezulta şi din caracterul ei, din împrejurările speciale ce au determinat apariţia sa, care, odată dispărute, impun ieşirea din vigoare

a legii. O astfel de lege poartă denumirea de lege temporară prin

conţinut 13 , Legea penală temporară ultraactivează, apiicîndu~se tuturor

infracţiunilor săvîrşite în timpul.cît a fost în vigoare, care nu au fost urmărite şi judecate în acel interval de timp (art.16 C.pen.).

data de

).

§ 3. Legi penale ordinare şi excepţionale

29. Legi penale ordinare. După caracterul lor, legile pot fi

ordinare, sau obişnuite şi extraordinare sau excepţionale. Legile penale ordinare sînt adoptate în situaţii obişnuite, normale, pentru a se acţiona

reglementat împotriva înfracţionalităţii (de exemplu Codul penal). Aceste legi, de regulă, au o durată nedeterminată,

30. Legiie excepţionale sînt legi care apar în condiţii deosebite,

neobişnuite şi care impun fie incriminarea unor noi .fapte periculoase, apărute datorită condiţiilor excepţionale, fie agravarea regimului de sancţionare al unor infracţiuni prevăzute în legile obişnuite, dar care, săvîrşite în noile condiţii, devin mai grave şi impun un tratament sancţionator adecvat, asigurîndu-se o mai mare eficienţă legii penale 14 . De regulă, legiie excepţionale sub aspectul duratei de aplicare sînt legi 'temporare, formal temporare, sau temporare prin conţinut. în ce priveşte

Un exemplu de lege temporară a fost. Decretul-lege iir.5 din 30 decembrie

1989 prin care s-au mărit limitele pedepselor la o serie de infracţiuni, ca furtul, tîlhăria, distrugerea etc: acest Decret-lege a fost scos din vigoare prin Legea nr. 1/1992.

1989 pentru urmărirea, judecarea şi

pedepsirea unor infracţiuni eîc.

^

14

Decr.

lege

nr.5

din

29

decembrie

Drept penal. Partea generală.

aplicarea în timp, ele se subordonează, în general, regulii ultraactivităţii legii penale. Din prezentarea diferitelor categorii de legi care cuprind norme penale, se observă că asemenea dispoziţii îşi au sediul în legea penală generală, în legile penale speciale sau în legile nepenale cu dispoziţii penale. Ansamblul normelor cu sediul indicat constituie legislaţia penală.

3i. Pluralitate de îegi; justificare. S-a observat, din cele ce preced, existenţa mai multor legi care cuprind norme penale, toate acţionînd conjugat şi convergent către aceeaşi finalitate şi anume stăpînirea fenomenului infracţionalităţii. Codul penai cuprinde reglementările cu caracter comun, cu aspect de generalitate şi relativă stabilitate, reglementări care sînt incluse în mai toate codurile penale. Viaţa a impus intervenţia reglementării penale şi în alte sfere de activitate, care sînt guvernate de legi nepenale, a căror respectare nu poate fi asigurată numai prin sancţiuni extrapenale, ci, în cazul unor încălcări mai grave, este necesară o coerciţie mai severă realizată prin dispoziţii penale. Aşa cum s-a menţionat mai sus, legile speciale conţin şi reglementări cu caracter penal. Cuprinderea tuturor normelor penale într- un singur corp de lege - Codul penal - poate ar fi prezentat un avantaj din multiple puncte de vedere pentru teoreticienii şi practicienii dreptului. Totuşi incriminările din legile extrapenale îşi au sediul în structura acestor legi, întrucît ele constituie încălcări ale prescripţiilor cuprinse în legile speciale, iar, uneori, pentru cunoaşterea conţinutului infracţiunilor respective şi realizarea unei juste încadrări juridice, se impune cunoaşterea legii speciale în întreaga ei reglementare. Pe de altă parte, infracţiunile cuprinse în legile speciale au un caracter de mai mare mobilitate, ceea ce atrage dezincriminarea unor fapte sau incriminarea altora, impunînd modificarea legilor speciale sub acest aspect. Dacă şi aceste infracţiuni din legile speciale ar fi incluse în Codul penal, modificările ar opera asupra sa, ceea ce ar afecta caracterul de stabilitate al legii de bază în materie penală. Aceste raţiuni au dus la adoptarea de către legiuitor a tehnicii legislative de integrare a normelor penale în izvoare diferite.

TULUL II; Legea penala şi limitele ei de aplicare

SECŢIUNEA a IlI-a

Normeie juridice penale şi clasificarea lor

§ i. Definiţia şi structura normei juridice penale

32. Definiţie; structură; particularităţi. Normele juridice penale stabilesc anumite reguli de conduită pe care trebuie să le respecte membrii societăţii, cu prevederea în conţinutul lor şi a sancţiunilor care se aplică în cazul nerespectării acestora. O asemenea alcătuire o au normele speciale, incriminatoare, care descriu infracţiunile şi stabilesc pedepsele corespunzătoare lor (de exemplu art.208 - furtul, 288 - falsul, 206 - calomnia etc.)- Normele generale stabilesc reglementări privitoare la instituţiile fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală, sancţiunile penale; definesc infracţiunea (art. 17-19), tentativa (art.20-21), participaţia (art.23-31), prevăd sistemul pedepselor (art.53 şi urm.) şi mijloacele legale de individualizarea lor (art.72—86^) etc. Analiza structurii norrnei juridice penale are în vedere normele speciale. Normele juridice, în general, au o structură tripartită fiind alcătuite din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune 15 . Datorită conţinutului specific al normelor juridice incriminatoare, care descriu faptele considerate infracţiuni şi prevăd pedepsele corespunzătoare lor, în literatura penală s- au conturat mai multe opinii asupra structurii normei penale. într-o opinie, la care ne alăturăm, s-a considerat că norma juridică penală (incriminatoare) este alcătuită din trei elemente, (structură trihotomică) şi anume ipoteză, dispoziţie şi sancţiune, cu particularitatea contopirii dispoziţiei, a preceptului în ipoteză. Astfel, ipoteza constă în descrierea faptei sub aspectul tuturor condiţiilor specifice ei; dispoziţia nu apare evidentă, aşa cum se distinge ipoteza şi sancţiunea, ci se contopeşte cu ipoteza, rezultînd din incriminarea faptei; sancţiunea apare distinct şi constă în pedeapsa principală şi complimentară, după caz. De exemplu în normele penale care incriminează furtul (art.208), omorul (art.174), calomnia (art.206) şi alte fapte, apare în primul rînd ipoteza, care constă în prezentarea faptelor sub aspectul condiţiilor necesare • pentru existenţa

M. Basarah, op.cit., p.16; N. Giurgiu, op.cit., vol.I, p.52.

Drept penal. Partea generală.

lor "luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţămîntul acestuia, în scopul de a şi-1 însuşi pe nedrept", furtul, art.208 etc; ceea ce depăşeşte descrierea faptei constituie sancţiune, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 12 ani. Regula de conduită care trebuie respectată de cei cărora li se adresează legea penală, adică dispoziţia, se deduce din ipoteză şi poate să constea într-o interdicţie (prohibiţie) - nu fura, nu ucide, nu calomnia -, sau obligaţie, o sarcină impusă celor cărora se adresează (art.262 "nedenunţarea unor infracţiuni", impune obligaţia tuturor acelora care au cunoştinţă de săvîrşirea unor infracţiuni, indicate în textul citat - omor, furt, tîlhărie, înşelăciune, delapidare etc. da a le aduce, de îndată, la cunoştinţa organelor competente). într-un alt punct de vedere s-a considerat că norma juridică penală este alcătuită din două elemente, dispoziţie şi sancţiune, avînd o structură dihotomică. Prevederea faptei şi a condiţiilor sale de incriminare nu reprezintă ipoteza, care includea regula de conduită ci este însăşi prevederea acestei reguli, a dispoziţiei care, rezultă din incriminarea faptei. Pe lîngă dispoziţie, norma penală mai cuprinde şi sancţiunea, care apare în mod explicit' 6 .

§

2.

Clasificarea normelor penale

33. Norme generale şi norme speciale. Un prim criteriu de clasificare îl constituie conţinutul şi întinderea domeniului de reglementare a normelor juridice, după care acestea se împart în norme generale şi speciale. Normele penale generale sînt cuprinse în partea generală a Codului penal şi stabilesc principiile de aplicare a legii în spaţiu şi timp (art.3~16), definesc infracţiunea şi instituţiile legate de ea (art. 17-51), definesc pedeapsa (art.52), prevăd pedepsele (art.52-7î), reglementează instituţiile legate de pedeapsă (art.81-86, 86^-86^), precum şi alte instituţii de generală aplicabilitate (amnistia art.119, prescripţia art.121, etc). Normele penale speciale sînt norme de incriminare, care consacră infracţiuni determinate şi pedepsele corespunzătoare lor, ce îşi au sediul în partea specială a Codului penal sau în legile speciale cu dispoziţii

*6 V. Dongoroz, op.cit., p.18; C. Bulai, op.cit, p.6î, 62; C. Mitrache, op.cit.,

p.45.

TITLUL U, Leţ-ea penală şi limitele ei de aplicare

penale. între aceste două categorii de norme există o strînsă legătură, în sensul că normele generale se apiică tuturor normelor-speciale, indiferent unde îşi au sediul, în măsura în care prin dispoziţiile speciale nu se prevede o altă reglementare, derogatorie de la regulile generale. Astfel, în partea, generală a Codului penai, care reglementează tentativa, sub aspectul definiţiei şi a tratamentului sancţionator, se prevede, în art.21, că tentativa se pedepseşte In limite reduse în raport cu fapta consumată (cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi maximului prevăzut pentru fapta tipică). în cazul infracţiunilor mai grave, legea a incriminat în normele speciale tentativa ca infracţiune (de exemplu la infracţiunile împotriva statului, la infracţiunile de omor, tîlhărie, furt etc), tară a indica limitele pedepsei. Aceste dispoziţii speciale se completează, sub aspectul pedepsei tentativei, cu norma generală care a stabilit limitele de pedeapsă in această materie.

34. Norme prohibitive şi onerative. După caracterul regulii de

conduită pe care o prescriu normele, acestea se împart în norme prohibitive şi norme onerative. Normele prohibitive sînt acelea care impun o interdicţie, o prohibiţie, oprind, sub sancţiunea pedepsei, săvîrşirea acţiunii indicată în normă. Datorită caracterului regulii de conduită pe care o instituie, normele prohibitive se încalcă prin săvîrşirea unei faptei care îmbracă forma acţiunii. Spre exemplu, regula de conduită înscrisă în art.174, 208 etc. constă în interzicerea de a corniţe acţiunea de luare a lucrului mobil din posesia altuia sau acţiunea de ucidere. Conduita individului care încalcă o astfel de normă îmbrexă forma acţiunii. Cele mai multe norme juridice penale sînt norme prohibitive

Normele onerative impun o anumită obligaţie spre exemplu, obligaţia celui ce are cunoştinţa de săvîrşirea unei infracţiuni împotriva statului de a anunţa deîndată organelor competente fapta săvîrşită (art.i'70 Cpen.). încălcarea acestor nonne are loc prin săvîrşirea unei inacţiuni, adică prin sustragerea de la îndeplinirea obligaţiei impusă de lege. Această clasificare priveşte normele speciale.

35. Noriţie complete în alb ele referire şi de trimitere . Un alt

criteriu de clasificare a normelor este acela al conţinutului lor, După cum normele cuprind toate elementele ce alcătuiesc conţinutul lor, sau le lipsesc unele elemente - ipoteza, sancţiunea - sau părţi ale acestor

Drept penal. Partea generală.

elemente, se împart în noraie complete, (pline sau unitare), norme în alb, de referire şi de trimitere (denumite şi divizate).

a) Normele penale complete, aşa cum rezultă din denumirea lor,

cuprind cele trei părţi componente - ipoteză, dispoziţie şi sancţiunea -, interpretul mărginindu-se, în stabilirea conţinutului normei, la elementele reunite în ea, fără a apela la alte norme pentru a le întregi. Marea majoritate a normelor penale sînt complete.

b) Normele în alb sau cadru de regulă, nu determină faptele ce cad

sub incidenţa legii penale sau nu le determină în totalitate, ci fixează obiectul reglementării şi sancţiunea, urmînd ca faptele să fie stabilite pe calea unui alt act normativ. Aceste norme sînt caracteristice pentru domenii în care reglementarea penală se caracterizează prin diversitate şi mai mare mobilitate, ceea ce impune necesitatea incriminării unor noi fapte şi a dezincriminării altora prin legi speciale, fără ca norma în alb din Codul penal să sufere modificări. Un exemplu în acest sens îl constituie norma din art.281 C.pen. care stabileşte, că "exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori exercitarea acestora în alte'condiţii decît cele legale, dacă legea specială prevede că săvîrşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă". La această normă cadra se raportează unele infracţiuni incriminate prin legi speciale 17 .

c) Normele de referire şi de trimitere sînt norme incomplete sub

aspectul ipotezei sau a unor trăsături ale ipotezei, ori a sancţiunii, ceea ce necesită completarea lor cu elemente pe care le împrumută din alte norme, numite complinitoare. Ceea ce caracterizează aceste două categorii de norme juridice, denumite în mod convenţional de referire şi de trimitere, este faptul că şi unele şi altele se completează, se întregesc, prin transferul unor elemente luate din alte norme. Se pune întrebarea ce se întîmplă cu normele de referire şi de trimitere în cazul în care normele complinitoare se modifică sau se abrogă. Modificările intervenite influenţează normele de referire şi de trimitere sau ele continuă să rămînă în alcătuirea lor iniţială? în funcţie de consecinţele care decurg din modificarea normei complinitoare asupra normelor incomplete, în funcţie de faptul dacă se

17 Dispoziţii ce se raportează la art.281 Cod penal sînt cuprinse în Lgea nr. 61/1974 privind desfăşurarea activităţii în domeniul nuclear, art.45 etc; o altă normă în alb este art.302 Cod penal "Efectuarea rară autorizaţie, a unor acte sau fapte care potrivit dispoziţiilor legale sunt considerate operaţiuni de import, export sau tranzit".
34

TITLUL II; Legea penala }i Umilele ei de aplicare^

modifică sau nu şi aceste norme, se face distincţia între normele de referire şi cele de trimitere. d) Normele de referire sînt acele norme care, întregindu-se cu elemente luate din normele complinitoare, rămîn subordonate faţă de acestea, în sensul că orice modificare intervenită în normele de întregire va opera şi asupra normei de referire; ea nu devine independentă faţă de norma complinitoare. Codul penal în vigoare ne oferă numeroase exemple de norme de referire. în acest sens, amintim normele din art. 158, 159, 218, 255, 287, 290 etc, care se întregesc sub aspectul ipotezei. „ Normele de trimitere se completează şi ele cu elemente luate din alte norme dar, spre deosebire, de normele de referire, încorporează elementele împrumutate, astfel îneît orice modificare intervenită în norma complinitoare nu se răsfrînge asupra normei de trimitere; ea devine autonomă faţă de norma care i-a oferit elementele, de întregire 18 . Modificarea normei complinitoare sau abrogarea ei nu influenţează norma de trimitere. Determinarea normei ca fiind de trimitere sau de referire se poate face pe baza interpretării raţionale. Explicaţia existenţei în legislaţia penală a normelor de referire şi de trimitere trebuie căutată în raţiuni de tehnică legislativă, în motive de economie a textelor, de necesitate a păstrării conciziunii lor.

36. Norme cu ipoteză simplă şi descriptivă. După cum ipoteza este sau nu descrisă în normele de incriminare, acestea se împart în norme cu ipoteză, simplă sau cu ipoteză descriptivă. Normele cu ipoteză simplă sînt acele norme care nu cuprind o descriere a faptei sub aspectul elementelor ei constitutive, ci se limitează la indicarea faptei prin denumirea ei. Legislaţia penală română cunoaşte rare exemple de norme ca ipoteză simplă sau indicativă, întrucît cerinţele unei juste interpretări şi aplicări a legii penale se pot asigura numai prin descrierea faptelor sub aspectul trăsăturilor ce le caracterizează. Normele cu ipoteză descriptivă, spre deosebire de cele cu ipoteză simplă, se caracterizează prin descrierea faptelor penale, prin determinarea conţinutului lor sub aspectul elementelor obiective şi

"° Aprecierea nomiei ca fiind de trimitere se poate face numai în urmă modificării normei complinitoare. Daca din interpretarea raţională făcută constatăm că noima trebuie să-şi păstreze conţinutul iniţial, aceasta va fi considerată normă de trimitere.

Drept penal. Partea generală.

H subiective, a căror însumare constituie tiparul legal al fiecărei infracţiuni

în parte.
Î

37. Clasificarea normelor după determinarea sancţiunii. Din acest punct de vedere, legislaţia penală, de-a lungul istoriei sale, a cunoscut norme cu sancţiuni absolut nedeterminate, absolut determinate, relativ determinate, alternative şi cumulative.

a) Normele cu sancţiuni absolut nedeterminate sînt acele norme

care nu precizează sancţiunea nici sub aspectul naturii, nici al duratei. Din normă rezultă că fapta este incriminată şi că se pedepseşte ("luarea

se pedepseşte cu toată asprimea legii"), fără a se indica

felul şi limitele sancţiunii. O astfel de normă este respinsă de principiul legalităţii pedepsei.

b) Norme cu sancţiuni absolut determinate sînt acele norme care

prevăd, pedeapsa determinînd, totodată, natura şi cuantumul fix al acesteia. Un exemplu de sancţiune absolut determinată este detenţiunea pe viaţă, introdusă în legislaţia penală română prin Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 (de ex. art. 155 trădarea). Pedepsele absolut determinate pot fi modificate sau înlocuite GU alt tip de pedeapsă sub influenţa cauzelor sau circumstanţelor (agravante sau) atenuante.

c) Normele cu sancţiuni relativ determinate, consacrate de mai

toate legislaţiile penale, sînt acele norme în care pedeapsa este prevăzută cu două limite, un minim şi maxim special, dînd posibilitatea instanţelor de judecată să stabilească un cuantum potrivit periculozităţii sociale concrete a faptei şi persoanei făptuitorului (de exemplu, infracţiunea de mărturie mincinoasă, incriminată în art.260 Cod penal, este prevăzută cu o pedeapsă de la 1 la 5 ani). Legislaţia penală română consacră norme cu pedepse relativ determinate din imperativul unei juste individualizări a pedepsei în toate cazurile concrete (în afară de stabilirea în cazul unor infracţiuni foarte grave a detenţiunii pe viaţă). d) Normele cu pedepse alternative sînt acele norme în care figurează două pedepse principale de natură diferită, instanţa avînd posibilitatea să aleagă una sau alta, în funcţie de acelaşi criteriu, pericolul social concret al faptei şi făptuitorului. în-Codul în vigoare, unele norme care consacră infracţiuni împotriva statului (art. 155, 156, 157, 167) şi alte norme (art. 176 ş.a.) prevăd detenţiunea pe viaţă, alternativ cu pedeapsa

lucrului mobil

TITLUL II; Legea penala şi limitele ei de aplicare

închisorii. Alternativ cu pedeapsa închisorii apare în conţinutul unor norme şl amenda art.205, 206 Cod penal. e) în sfîrşit, normele cu sancţiuni cumulative prevăd în partea sanctionatoare două pedepse, dintre care una este principală (închisoarea) şi alta complimentară (interzicerea unor drepturi), ce se aplică de către instanţa de judecată cumulativ (art.174 - omorul; art.215* - delapidarea; art.254 - luarea de mită şi altele).

SECŢIUNEA a IV-a

Interpretarea legii penale

§ 1. Noţiunea şi necesitatea interpretării

operaţiunea

logico-raţională prin care se stabileşte adevăratul înţeles al normelor penale, sensul şi limitele lor de aplicare.

38.

Noţiune.

Interpretarea

legii

penale

reprezintă

39, Necesitatea interpretării. în general, ar trebui ca normele juridice penale să fie clare, iar conţinutul lor să se poată stabili la simpla lor lectură (in claris non fit interpretatio) 19 . Uneori, în interpretarea normelor penale se întîmpină dificultăţi generate de unele formulări şi cuvinte folosite în redactarea textelor de lege, care nu redau întotdeauna cu claritate voinţa legiuitorului, precum şi diversităţii reglementării, nu întotdeauna perfect corelată. în anumite situaţii, interpretul se poate limita ia utilizarea unei singure metode (sau procedeu) de interpretare, cum este cea gramaticală, iar în alte cazuri, pentru lămurirea sensului legii, se impune folosirea şi a altor metode, de regulă a metodei logice şi a celei sistematice. întrucît problema interpretării constituie obiect de studiu al disciplinei Introducere în studiul dreptului, în prezenta lucrare se amintesc doar unele aspecte ale acestei materii, deoarece şi în dreptul penal se folosesc aceleaşi metode şi reguli de interpretare ca şi în celelalte ramuri ale dreptului, cu anumite particularităţi ce trebuie subliniate.

19 V. Dongoroz, op.cit., p.97.

Drept penal. Partea generala.

§ 2. Felurile interpretării

40. Preliminarii. Interpretarea poate fi făcută de către organul

legiuitor, de organele judiciare şi de către cercetătorii şi teoreticienii dreptului penal. Interpretarea ce constituie opera legiuitorului poartă denumirea de interpretare legală, cea realizată de organele judiciare cu prilejul aplicării normelor penale este denumită interpretare judiciară, iar aceea care intră în sfera preocupării teoreticienilor dreptului se numeşte interpretare doctrinară sau ştiinţifică 20 .

41. Interpretarea legală (autentică). Constituie opera legiuitorului, care, în corpul legii elaborate sau într-o lege interpretativă, stabileşte sensul unor norme, al unor termeni şi al unor formulări folosite în redactarea textelor. Astfel, Codul penal din 1968, în partea generală, cuprinde un titlu - VIII - "înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală" - art. 140-154; se definesc în acest titlu formulările de "lege penală", "teritoriu", "săvîrşirea unei infracţiuni", "funcţionar public şi funcţionar", "rude apropiate"," "arme", "faptă săvîrşită în public", "timp de război" şi altele. Pe lîngă interpretarea unor termeni inclusă în partea generală în ultimul său titlu, în partea specială a codului, în cadrul unor dispoziţii penale, s-a inserat interpretarea unor v termeni utilizaţi în formularea normelor speciale. Astfel, în capitolul III privitor la "Infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate", legea stabileşte sensul formulării de "catastrofă de cale ferată" (art.277). Aceasta este interpretare legală contextuală. Cînd interpretarea se face printr-un act normativ ulterior se numeşte posterioară. Interpretarea legală este obligatorie pentru organele judiciare şi pentru cei cărora se adresează legea.

42. Interpretarea judiciară (cazuală). Acest fel de interpretare se

realizează de către • organele judiciare cu prilejul aplicării dispoziţiilor cazurilor concrete, deferite lor spre soluţionare. Interpretarea judiciară (cazuală) este obligatorie pentru cazul concret, soluţionat de către instanţa de judecată, fără să constituie o interpretare care se impune cu forţă

obligatorie unui alt organ judiciar. In aplicarea unor texte practica

2 0

Ibidem,

p.99.

TITLUL 11; tegea£enalăjijirniţele ei

judiciară poate să fie neunitară. Neeoncordanţa în interpretarea unui text de lege se poate datora unei formulări lipsite de claritate sau necorelării textlui interpretat cu alte reglementări de către legiuitor, caz în care se fac propuneri de perfecţionare a legii, pentru ca legiuitorul să intervină cu modificările corespunzătoare, cu un supliment de reglementare sau cu o lege interpretativă, pentru a înlătura dificultăţile care s-au profilat în interpretarea şi aplicarea legii.

43. Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică. Se realizează de

cercetătorii şi teoreticienii dreptului penal, cu prilejul analizei dispoziţiilor penale, interpretare cuprinsa în tratate, cursuri, monografii, articole, studii, sinteze teoretice de practică judiciară şi alte lucrări de drept penal. Acest fel de interpretare nu este obligatorie ca cea legală şi judiciară, însă, datorită analizei complexe a reglementării supuse studiului,, a argumentelor ce fundamentează interpretarea cuprinsă în dezvoltarea teoretică, elaborată pe baza unui material documentar teoretic, practic şi legislativ, ea are autoritate ştiinţifică şi constituie un îndrumar valoros în activitatea practică 21 .

§ 3, Metodele (procedeele) de interpretare

44. Interpretarea literală sau gramaticală. Constă în stabilirea

sensului normei interpretate folosindu-se cuvintele şi expresiile utilizate în normă, cărora legea le atribuie, de regulă, sensul din vorbirea obişnuită. Textul, cu întreaga sa formulare, se analizează sub aspect etimologic, sintactic, stilistic.

45.

Interpretarea

raţiosială

sau

logică.

Constă

în

stabilirea

voinţei legiuitorului şi a sensului legii pe cale de raţionament, nu în litera

legii, folosindu-se şi elemente exterioare textului, cum ar fi scopul legii, raţiunea sa (ratio legis), împrejurările care au determinat-o (ocasio legis), spiritul de care este animată (mens legis). Raţionamentele folosite în interpretarea logică suit: raţionamentul "a pari" care se întemeiază pe argumentul că acolo unde există o identitate de situaţii trebuie să existe acelaşi tratament juridic, aceeaşi soluţie (ubi eadem ratio, ibi eadem jus),

21

V.

Dongoroz,

op.cit., p.103.

Drept penal. Partea generală.

şi că acolo unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distinguit nec nostrum est distinguere); raţionamentul "a fortiori" se sprijină pe argumentul că acolo unde legea interzice mai puţin, interzice implicit şi mai mult (a minori ad majus), şi că acolo unde permite mai mult, implicit permite şi mai puţin (a majori ad minus) 22 . Raţionamentul "per a contrarie" se întemeiază pe argumentul că dacă o normă penală interzice o faptă în anumite condiţii, înseamnă că ea nu se referă şi la alte situaţii neprevăzute de ea. Interpretul poate folosi unul sau mai multe raţionamente, în funcţie de gradul de dificultate pe care-1 prezintă norma în stabilirea adevăratului ei înţeles.

46. Interpretarea sistematică. Reprezintă operaţiunea de stabilire

a înţelesului unei norme cu ajutorul alteia sau a altora, cu sediul în aceiaşi coip de lege sau în alte legi, cu care norma interpretată se află în legătură

sub anumite aspecte, avînd în vedere faptul că toate normele penale alcătuiesc un sistem în cadrul dreptului pozitiv.

47. Interpretarea istorică. Acest fel de interpretare presupune analiza unui complex de date premergătoare elaborării legii şi care au contribuit la apariţia sa. Se vor avea în vedere lucrările preparatorii referitoare la legea interpretată, expunerile de motive şi discuţiile parlamentare, precedentele, legislative, reglementările din alte ţări ce au constituit un material informativ şi de referinţă, precum şi practica judiciară care a influenţat apariţia noii reglementări 23 .

48. Interpretarea analogică. Constituie operaţiunea de stabilire a

înţelesului normei supusă analizei cu ajutorul alteia sau a altora ce reglementează o materie asemănătoare, care sînf mai complete şi explicite. Interpretarea analogică nu trebuie confundată cu incriminarea prin analogie, ce constă în aplicarea unei dispoziţii penale de către instanţa de judecată asupra unei fapte nemeriminate, asemănătoare sub aspect obiectiv şi subiectiv, cu fapta prevăzută de legea penală; norma extinsă în cadrai operaţiunii de incriminare prin analogie constituie

2 2 Tbidem. 23 V. Dongoroz, op.cit., p.104.

TITLUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare

temeiul legal al sancţionării fapte neprevăzute de legea penală 24 . Incriminarea prin analogie constituie o abatere de la principiul legalităţii incriminării .

§ 4. Rezultatele şi limitele interpretării

49. Interpretarea declarativă. După rezultatele la care se ajunge

pe calea interpretării, aceasta poate fi declarativă, restrictivă şi extensivă. Interpretarea declarativă există atunci cînd prin interpretarea dispoziţiei se

ajunge la concluzia că formularea textului este concordantă cu voinţa legiuitorului, textul de lege exprimînd atît cît legiuitorul a voit să spună (lex dixit quam vomit).

50. Interpretarea restrictivă. In cazul interpretării restrictive din formularea textului şi a metodelor de interpretare în special a celei logice, se ajunge la concluzia că legiuitorul a voit să spună mai puţin decît exprimă textul şi deci trebuie să i se confere acestuia adevăratele limite ale voinţei legiuitorului prin restrîngerea ariei sale de aplicare (lex dixit plus quam voluit).

51. Interpretarea extensivă. Alteori, din interpretarea normei prin

procedeele folosite de interpret se constată că formularea sa este mai restrînsă decît deschiderea pe care a voit legiuitorul să o dea textului de lege respectiv, decît sensul şi limitele pe care a înţeles să le confere normei, de aceea interpretarea îa care se ajunge este extensivă, pentru a se suprapune peste voinţa legiuitorului exprimată în text (lex dixit minus quam voluit) 25 .

52. Limitele interpretării. în cazul interpretării, cel ce interpretează legea, în special organele judiciare, trebuie să acorde o

•'''* Codul penal din 1936, republicat în 1948, cuprindea următoarea dispoziţie, care permitea incriminarea prin analogie: "Faptele considerate ca periculoase pentru societate pot fi pedepsite şi atunci cînd nu sînt anume prevăzute de lege ca infracţiuni, temeiul şi limitele responsabilităţii deîerminîndu-se în acest caz potrivit dispoziţiilor prescrise de lege pentru infracţiunile asemănătoare". Textul a fost abrogat prin Decr. nr. 102/1956. Codul în vigoare nu mai prevede această instituţie.

25 V. Dongoroz, op.cit., p. 105-106.

Drept penal. Partea generală.

atenţie maximă în realizarea acestei operaţiuni, pentru a nu se depăşi limitele legii, pentru a nu se extinde legea penală şi la alte situaţii neavute în vedere de legiuitor. Extinzîndu-se legea peste limitele sale, se aduce atingere principiului legalităţii, care trebuie să guverneze activitatea de interpretare şi aplicare a legii. în operaţiunea de interpretare, în domeniul dreptului penal, avînd în vedere specificul său, de reglementare coercitivă, trebuie să se respecte regula potrivit căreia dispoziţiile penale sînt de strictă interpretare şi nu trebuie extinse la cazuri pe care legea nu Ie-a avut în vedere (poenalia sunt strictissimae interpretationes).

1

1

1

r-

TITLUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare.

CAPITOLUL II

RAPORTUL

JURIDIC

PENAL

SECŢIUNEA I

Realizarea legii penale prin Intermediul

raporturilor juridice penale

§ î. Consideraţii generale privind realizarea legii penale

53. Realizarea legii penale prin respectare şi aplicare; raporturile juridice penale de conformare şi de conflict. Raporturile juridice penaie pot fi definite ca raporturi ce iau naştere în acţiunea de prevenire şi de combatere a infracţionalităţii. Legea penală se realizează, în principal, prin respectare de către cei cărora li se adresează, care-şi subordonează conduita prescripţiilor normelor penale. Dar, legea penală se realizează şi prin aplicare, prin constrîngere, atunci cînd normele penale au fost încălcate prin savîrşirea faptelor interzise. Realizarea legii penaie, fie prin respectare, fie prin aplicare (constrîngere), implică naşterea întotdeauna a unor raporturi juridice penale numite de conformare, de cooperare, în cazul respectării legii, şi de conflict sau contradicţie, în cazul săvîrşirii infracţiunilor care atrag aplicarea legii şi intervenţia coerciţiei sale. Normele juridice penale nu se pot realiza decît prin mijlocirea raporturilor juridice penaie, a celor două cetegorii amintite 26 . Forma dominantă a raporturilor juridice penale ar fi deci de conformare, întrucît legea se realizează, în principal, prin respectare. Raporturile- juridice de conflict au un caracter .secundar, întrucît realizarea îegii penale prin constrîngere reprezintă modalitatea subsidiară de realizare a ei.

26

C.

op.cit.,p.36.

Bulai,

op.cit

vol.I,

p.45,

46;

V.

Dongoroz,

op.cit.,

p.28;

C.

Mitrache,

Drept penal. Partea generală.

§

2.

Raportuljuridic penal de

conformare

Elementele raportului juridic penai de conformare; subiecte, conţinut, obiect. Raporturile juridice penale se nasc odată cu intrarea în vigoare a legii penale care prin normele sale impune anumite interdicţii sau obligaţii destinatarilor săi. Ca subiect al raportului juridic penal de conformare apare în primul rînd statui, subiect bine determinat, care impune obligaţia membrilor societăţii de a se abţine de la săvîrşirea faptelor .ce vatămă anumite valori sociale, ocrotite prin normele penale (norme prohibitive) sau de a realiza anumite acţiuni impuse de aceste norme, în vederea apărării valorilor sociale -(norme onerative) . Celălalt subiect al raportului juridic îl constituie persoana fizică, ce trebuie să se conformeze comandamentelor impuse de normele juridice penale, adică să aibă o conduită conformă dispoziţiilor cuprinse în aceste norme. Toţi destinatarii legii trebuie să respecte obligaţiile impuse de normele juridice penale în vederea asigurării ordinii publice. Raporturile juridice de confomiare nu se nasc ca urmare a voinţei destinatarilor ci ele apar prin autoritatea legii, odată cu intrarea sa în vigoare. Dacă nu se respectă obligaţiile impuse şi se săvîrşesc faptele prevăzute de legea penală apar raporturile juridice de conflict. Al doilea subiect nu este determinat în individualitatea sa, fiind vorba de oricare dintre membrii societăţii cărora se adresează legea. Conţinutul raportului juridic penal de conformare constă în dreptul statului de a pretinde respectarea dispoziţiilor cuprinse în normele penale, în vederea apărării valorilor sociale şi din obligaţia celui căruia i se adresează legea de a respecta comandamentele acesteia, adică de a se abţine de la săvîrşirea unor acţiuni de natură a vătăma anumite valori sociale sau de a realiza anumite obligaţii impuse în vederea aceleiaşi finalităţi (ocrotirea unor interese). Obiectul acestui raport juridic îl constituie obţinerea unei conduite conforme obligaţiilor impuse de normele juridice penale şi prin aceasta realizarea ordinii publice 27 .

Raporturile juridice penale de conformare se nasc în momentul apariţiei legii şi durează atît timp cît legea este în vigoare fiind legate de durata activităţii legii.

27 C. Bulai, op.dt., vol.I, p.48, 49.

§ 3.

TŢTLUL ^ ;

Raportul juridic penal de conflict

54. Noţiune. Raportul juridic penal de conflict poate fi definit, ca

fiind Legătura juridică (vinculum juris) dintre stat şi infractor, care se naşte în momentul săvîrşirii infracţiunii, şi constă în dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută în norma penală încălcată (dreptul de a trage la răspundere penală) şi obligaţia infractoraiui de a suporta sancţiunea (de a răspunde penai), ca urmare a nesocotirii normei.

în examinarea raportului juridic penal de conflict se impun a fi cercetate următoarele aspecte:

- momentul naşterii raportului juridic penal;

- structura raportului juridic penal (subiectele, conţinutul şi obiectul său):

- durata raportului de drept penal, adică limitele între care se încadrează naşterea şi stingerea acestuia;

- faptele juridice penale.

55. Momentut naşterii raportului juridic penal. Raportul juridic

penal de conflict se naşte în momentul săvîrşirii infracţiunii. Dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor şi obligaţia sa de a suporta consecinţele faptei săvîrşite se nasc odată cu săvîrşirea infracţiunii, tară să se condiţioneze existenţa raportului de identificarea infractorului şi chiar de descoperirea infracţiunii. Urmărirea penală porneşte in reni fără a se cunoaşte persoana făptuitorului. Prescripţia, cauză care înlătură răspunderea penală,* curge de la data săvîrşirii infracţiunii (art.122 al.ultim C.pen.), operînd asupra unui raport juridic născut în. momentul comiterii faptei penale.

§ 4. Structura raportului juridic penal de conflict. (Elementele raportului juridic penal de conflict)

56. A. Subiectele raportului juridic penal. Subiectele/aportului

juridic penal de_confiict sînt, statul şi infractorul. în mod invariabil, în

orice raport juridic penal unui dintre subiecte este statul, iar celălalt infractorul - auto^ instigator, complice, minor, major, infractor primar,

Drept penal. Partea generală.

recidivist etc., - cu toace trăsăturile şi caracteristicile care îl individualizează sub aspectul periculozităţii sale sociale 28 . Dreptul statului se realizează prin intermediul organelor judiciare, ceea c e n u trebui e s ă duc ă l a concluzi a că- legătur a juridic ă apar e într e aceste organe şi infractor. Statul, prin normele penale, a impus anumite obligaţii cărora trebuie să se conformeze destinatarii normelor; în cazul nerespectării lor, statul are dreptul de a trage la răspundere penală pe cei care au încălcat legea, de a aplica sancţiunile prevăzute în norme, prin mijlocirea organelor de judecată. Acestea apar ca subiecte ale raporturilor procesual penale, prin care se valorifică raportul de drept penal material. Al doilea subiect al raportului de drept penal de conflict este infractorul, adică persoana fizică care întruneşte condiţiile cerute de lege - vîrstă, responsabilitate şi libertate de hotărîre şi acţiune. Dacă cel care săvîrşeşte fapta prevăzută de legea penală este un iresponsabil sau este responsabil dar acţionează sub imperiul constrîngerii fizice ori morale, a erorii etc, fapta nu constituie infracţiune şi nu poate genera răspunderea penală a făptuitorului. Este posibil ca aceeaşi persoană să fie subiect în mai multe raporturi juridice penale, cum este în cazul concursului de infracţiuni. In cazul unor fapte penale prin care se vatămă anumite atribute ale persoanei (insulta art.205 C.pen., calomnia, art.206 C.pen., violarea secretului corespondenţei, art.195 C.pen. etc.) acţiunea penală, aşa cum prevede legea, se pune în mişcare la plîngerea prealabilă a persoanei vătămate. Chiar în această situaţie subiect al raportului juridic penal rămîne tot statul, întrucît numai e! are dreptul de a aplica pedeapsa infractorului. Partea vătămată are dreptul să ceară pedepsirea celui vinovat, dar odată formulată plîngerea pentru realizarea acestui drept, cel îndreptăţit â trage la răspundere penală este tot statul.

57. B. Conţinutul raportului juridic penal. Conţinutul raportului juridic de conflict este format din dreptul statului de a trage la răspundere penală şi a aplica pedeapsa infractorului şi obligaţia acestuia de a suporta consecinţele faptei săvîrşite şi anume aplicarea şi executarea pedepsei. Realizarea dreptului statului, ca subiect cu autoritate, este întărită de posibilitatea de a recurge la forţa sa de constrîngere, în toată perioada desfăşurării raportului de drept penal, Dreptului statului îi corespunde

28 M. Basarab, op.cit., p.21.

TITLUL II; Legeapenală şi lirrutele_ei de_aj)iicare

obligaţia infractorului de a suporta rigorile legii pentru fapta săvîrşită. Obligaţia infractorului da a se supune aplicării şi executării pedepsei, componentă a conţinutului raportului juridic penal, este echivalentă cu răspunderea penală, care se realizează deci în cadrul raportului juridic pena! de conflict. Răspunderea penală este personală fără a putea ii transferată altei persoane pentru a o realiza. Nu se poate vorbi de obligaţia infractorului fără a o corela cu dreptul statului. Noţiunea de răspundere penală în sens larg implică dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor şi obligaţia acestuia de a suporta consecinţele faptei sale în limitele prevăzute de lege, ceea ce echivalează cu conţinutul raportului juridic penal. Statul pe lingă dreptul de a exercita constrîngerea în cazul săvîrşirii unei infracţiuni, are şi obligaţia de a aplica pedeapsa în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, după cum infractorul, pe lîngă obligaţia de a se supune pedepsirii sale, are dreptul de a cere să fie sancţionat în conformitate cu reglementările incidente în cauză. Determinarea cu exactitate a dreptului şi obligaţiei, stabilirea naturii pedepsei şi a cuantumului sau se fac prin hotărîrea definitivă de condamnare, care pune capăt unei prime etape din durata raportului juridic penal.

58.' C. Obiectul raportului juridic penal. Legătura juridică stabilită între stat şi infractor urmăreşte realizarea consecinţelor ce decurg din norma încălcată, adică aplicarea şi executarea pedepsei principale, accesorii şi complimentare ori a măsurilor educative. In funcţie de sancţiunea aplicată se poate prefigura durata celei de a doua etape a raportului juridic de conflict. Dacă s-a aplicai o pedeapsă privativă de libertate şi pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, durata celei-de a doua etape se va determina în funcţie de cuantumul celor două pedepse aplicate. Obiectul raportului de drept penal înseamnă realizarea efectivă a conţinutului raportului juridic de contradicţie, cînd se consideră că a luat sfîrşit procesul de reeducare a infractorului şi posibilitatea reinserţiei sale sociale.

59. D. Burată raportului juridic penal de conflict. Durata raportului juridic este încadrată intre două momente, unul iniţial, al naşterii raportului, şi altul final, al stingerii lui. Momentul iniţial este determinat de data săvîrşirii infracţiunii care dă naştere raportului juridic de conflict. Momentul final coincide, de regula, cu realizarea obiectului său, adică cu stingerea consecinţelor ce decurg din norma încălcată şi

Drept penal. Partea generală.

anume executarea pedepsei (principale şi complimentare) sau a altor sancţiuni (măsuri educative). In anumite cazuri durata raportului poate fi mai redusă, cînd pe parcursul desfăşurării lui intervin anumite cauze de înlăturare a răspunderii penale, ca amnistia, împăcarea părţilor şi alte cauze, Alteori, durata poate fi mai mare, depăşind chiar durata pe care ar fi avut-o în cazul aplicării pedepsei - este cazuî prescripţiei răspunderii penale, în special în cazul întreruperii prescripţiei. In general, în durata raportului juridic penal se pot distinge două etape: prima etapă, care durează din momentul săvîrşirii infracţiunii şi pînă la pronunţarea hotărîrii definitive de condamnare; a doua etapă care începe odată cu hotărîrea definitivă de condamnare şi durează pînă la executarea pedepsei principale şi complimentare, dacă aceasta din urmă a fost aplicată.

§ 5.

Faptele juridice penale

60. Noţiune. Faptele juridice sînt acele situaţii, împrejurări de care

legea penală leagă naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic

penal. în funcţie de efectele faptelor juridice asupra raportului juridic penal acestea pot fi: constitutive, modificatoare şi extinctive 29 .

61. a. Faptele juridice constitutive (sau generatoare). Sînt acele'

fapte care dau naştere raportului juridic de conflict; generatoare a acestui raport este infracţiunea, prin care se înţelege fapta consumată, adică' forma tipică, dar şi tentativa (forma atipică - tentativa de furt), precum şi actele de participaţie îa săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală, manifestate sub formă de coautorat, instigare sau complicitate (coautorat ia tîlhărie, instigare la furt şi complicitate la omor). în cazul săvîrşirii unor fapte prevăzute de legea penală, sub incidenţa vreuneia din cauzele prevăzute în art.44-51 C.pen. (legitimă apărare, constrîngere fizică şi morală, iresponsabilitate, eroare de fapt etc.) întrucît le lipseşte vinovăţia, ele nu constituie infracţiuni şi nu pot genera un raport juridic.

62. b. Faptele juridice modificatoare. Sînt acele fapte, împrejurări, situaţii, prevăzute de legea penală, care modifică conţinutul raportului juridic penal şi implicit durata lui. Din categoria acestora se pot

29 M. Basarab, op.cit., p.29.

TITLUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare

aminti: intervenţia unei legi penale mai blînde, ulterior săvîrşirii faptei, care se aplică în temeiul ar i 13, 14 şi 15. C.pen.; graţierea, fie că aceasta constă în comutarea pedepsei sau în reducerea ei; graţierea totală poate constitui un fapt extinctiv, cînd nu s-a pronunţat o pedeapsă complimentară sau cînd efectul ei se răsfrînge şi asupra acesteia.

63. c. Faptele juridice extinctive. Sînt' acele situaţii sau împrejurări care duc ia stingerea raportului juridic penal. Faptul juridic comun, care constituie modalitatea principală de stingere a raportului juridic este executarea pedepsei principale, ce constă în închisoare sau amendă, a celei complimentare precum şi a măsurilor educative, după caz. Sînt considerate fapte juridice extinctive şi unele cauze generale care înlătură răspunderea penală dintre care se pot aminti:

- amnistia (art.l 19), indiferent de momentul în care intervine;

 

- graţierea (art.

120),

cînd este

totală şi

nu

s-a pronunţat şi

o

pedeapsă complimentară;

 

-

prescripţia răspunderii penale (art. 122);

 

-

prescripţia

executării

pedepsei

(dacă

nu

s-a

pronunţat

şi

o

pedeapsă complimentară art.125);

-

lipsa plîngerii prealabile şi retragerea plîngerii (art.131, 132);

~

desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (art.22);

-

cauzele

speciale de nepedepsire (denunţarea faptei de către

mituitor art.255 alin. 3, retragerea mărturiei mincinoase în condiţiile legii,

art.260 alin. 2 etc);

~ apariţia unei legi de dezincriminare {art. 12).

Drept penal. Partea generală.

CAPITOLUL

III

APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU

SECŢIUNEA

I

Principiile de aplicare a legii penale în spaţiu

§ 1. Consideraţii generale

64. Preliminarii. Legea penală îşi extinde acţiunea în limitele unui

teritoriu determinat, asupra căruia statul respectiv îşi exercită suveranitatea. Aplicarea legii penale pe un anumit teritoriu, ca principiu

de bază al aplicării legii penale în spaţiu, este o consecinţă directă a

principiului general şi absolut al suveranităţii. Orice lege penală, avînd drept scop apărarea unităţii, independenţei, suveranităţii statului şi a întregii ordini publice,' îşi extinde autoritatea pînă unde se exercită suveranitatea statului, aplicîndu-se tuturor infracţiunilor săvîrşite pe teritoriul ţării, în vederea ocrotirii valorilor fundamentale de care depinde existenţa statului. Absolutizarea principiului teritorialităţii şi limitarea aplicării legii penale în spaţiu, în funcţie de cerinţele acestuia, nu ar face posibilă reprimarea tuturor infracţiunilor, indiferent de locul comiterii lor, ceea ce ar duce la crearea unor situaţii de impunitate.

Astfel, dacă cetăţenii unui anumit stat comit fapte în străinătate, care, după legea naţională constituie infracţiuni, pe care legea străină nu le-a incriminat, ei nu vor putea fi traşi la răspundere în baza principiului

teritorialităţii în acel stat, întrucît faptele comise nu constituie infracţiuni. Faptele fiind incriminate în statul al căror cetăţeni sînt făptuitorii, pentru

a se da eficienţă maximă legii penale, s-a instituit principiul

personalităţii, care dă efect legii penale nu în raport cu locul săvîrşiriî infracţiunii, ci cu calitatea făptuitorului, a subiectului infracţiunii. De asemenea, se pot comite pe un teritoriu străin fapte îndreptate împotriva altui stal, care să nu fie incriminate de statul pe teritoriul căruia s-au comis, ori, dacă sînt incriminate, regimul de sancţionare să nu fie acelaşi ca în legea aparţinînd statului vătămat, la care se adaugă un interes

TULUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare

diminuat de pedepsire a faptelor de către statul pe teritoriul căruia s-au comis, faţă de interesul vital al statului a cărui siguranţă a fost atinsă. Pentru ca statul lezat să poată interveni cu o apărare eficace a intereselor sale, s-a consacrat principiul realităţii sau protecţiunii reale, care extinde efectul legii penale nu legat de locul comiterii faptei, ci de necesitatea unei garanţii absolute a apărării statului asigurată numai prin aplicarea legii naţionale. în sfîrşit, sînt situaţii cînd cetăţenii străini,' după comiterea infracţiunilor în străinătate, se refugiază pe teritoriul altui stat, cetăţeni a căror extrădare nu se cere, sau nu poate fi acordată. Imperativul sancţionării tuturor infracţiunilor cere tragerea îa răspundere penală şi a acestei categorii de persoane, care nu se poate face de către statul pe teritoriul căruia s-au refugiat, în baza principiului teritorialităţii, a personalităţii sau a realităţii, fapt care a impus instituirea altui principiu, denumit al universalităţii. Pe lîngă aceste principii consacrate în Codul penai, instituţia extrădării completează reglementarea privitoare la aplicarea legii în spaţiu.

SECŢIUNEA a Ii-a

Principiul teritorialităţii

§ 1. Concept şi limite

65. Concept.' Principiul teritorialităţii este principiul de bază în cadrul aplicării legii penale în spaţiu, consacrat în art.3 C.pen., potrivit căruia legea penală se aplică tuturor infracţiunilor săvîrşite pe teritoriul României. Legea penală are în vedere infracţiunile săvîrşite pe teritoriul ţării fără să intereseze calitatea celor ce ie comit, care pot fi cetăţeni români, persoane ce domiciliază în România sau cetăţeni străini, întrucît pnn 'faptele săvîrşite se aduce atingere valorilor sociale ocrotite de legea penală şi întregii ordini de drept. în cazul săvîrşirii faptelor de către cetăţenii străini sau persoane care nu domiciliază în România, condiţiile de tragere la răspundere penală, de aplicare şi executare a sancţiunilor sînt

THZUI, II; Legea penala şi limitele ei de aplicare

 

incide

cu

limitele

frontierelor

de

stat

cu

o

adîncime

conceptual

determinată,

practic

limitată

de

posibilitatea

reală

a

omului

de

e x pl o r are, în condiţiile tehnicii actuale. e) Spaţiul aerian este spaţiul de deasupra teritoriului terestru, al

apelor interioare şi a mării teritoriale ce se întinde în înălţime pînă la limita spaţiului cosmic.

aeronavele

române, întrucît ar fi o construcţie forţată şi artificială, Codul penal prevede în art.143 că o infracţiune este săvîrşită pe teritoriul ţării şi atunci cînd este comisă pe o navă sau aeronavă romană, desigur, cînd aceasta se află în afara apelor teritoriale sau a spaţiului aerian român.

Fără

a

include

în

noţiunea

de

teritoriu

navele

şl

§ 3. Locul săvîrşirii infracţiunii

67. Teoriile formulate în literatură privind locui săvîrşirii infracţiunii. Săvîrşirea infracţiunii implică, de regulă, realizarea acţiunii şi producerea rezultatului în acelaşi loc, considerat loc al comiteri faptei. Este posibil, însă, ca acţiunea să se săvîrşească pe teritoriul României, iar rezultatul să se producă pe teritoriul altui stat, sau viceversa. în acest caz, se pune problema dacă locui săvîrşirii infracţiunii trebuie considerat ceî al realizării acţiunii, ca avînd preponderenţă în săvîrşirea faptei, sau al producerii rezultatului, ori fără a se stabili o prevalentă a unui element faţă de celălalt, să se considere ca loc al săvîrşirii faptei atît locul comiterii acţiunii cît şi cel al producerii rezultatului, permiţmd, astfel, intervenţia legii penale în toate etapele de comitere a faptei penale. în literatura penală s-au elaborat mai multe teorii asupra locului comiterii infracţiunii, fundamentate pe caracterul prioritar dat fie elementului obiectiv, fie celui subiectiv al infracţiunii. în acest sens s-a formulat teoria acţiunii, în concepţia căreia locul comiterii infracţiunii este acela al săvîrşirii acţiunii, ca element material al faptei penale, fără să intereseze locul unde s-a produs rezultatul dăunător. Fundamentată tot pe latura materială a infracţiunii, dar pe un alt element al ei - rezultatul - este teoria rezultatului, care consideră că locul săvîrşirii infracţiunii este aceia al producerii rezultatului, fără să intereseze locul unde s-a comis acţiunea. Această teorie lasă descoperite

Drept penal. Partea generală.

cele prevăzute în legea română, fără să intereseze reglementarea statului căruia aparţine făptuitorul. Pentru înţelegerea principiului teritorialităţii, trebuie să se precizeze ce se înţelege prin "teritoriul ţării", în accepţiunea legii penale, precum şi prin formularea de "infracţiune săvîrşită pe teritoriul ţării".

§ 2. Noţiunea de teritoriu în sensul legiipenale

66. Elementele teritoriului ca noţiune juridico-penală. Noţiunea de teritoriu în accepţiunea legii penale are un sens mai larg decît noţiunea de teritoriu în sens geografic. Avînd un conţinut cu o sferă de cuprindere mai mare, această noţiune a fost definită în art.142 C.pen. care stabileşte că "Prin termenul teritoriu din expresiile «teritoriul României» şi «teritoriul ţării» se înţelege întinderea de pămînt şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ai acesteia". Din precizarea noţiunii de teritoriu rezultă că aceasta 'cuprinde: suprafaţa terestră, apele interioare, marea teritorială, subsolul teritoriului terestru şi acvatic şi spaţiul aerian de deasupra teritoriului terestru şi acvatic (al apelor interioare şi mării teritoriale).

a) Prin suprafaţa terestră (solul) se înţelege întinderea de pămînt

cuprinsă între frontierele politîco-geografice aie statului. Limitele suprafeţei terestre, adică liniile frontierelor de stat, sînt stabilite prin

tratate de frontieră încheiate de statul nostru cu statele vecine

b) Apele interioare sînt apele curgătoare (fluvii, rîuri), sau stătătoare (lacuri, bălţi), cuprinse între frontierele politico-geografice ale statului, precum şi apele maritime interioare 30 . Regimul juridic al apelor interioare este stabilit de statui căruia aparţin.

c) Marea' teritorială este fîşia de apă din mare care mărgineşte

suprafaţa terestră şi se întinde de-a lungul litoralului statului, fiind supusă suveranităţii sale. Statul nostru a stabilit lăţimea mării teritoriale la 12 mile marine (22.224 m).

d) Subsolul teritoriului terestru şi acvatic (al apelor interioare şi al

mării teritoriale) este format din zona subterană avînd o întindere ce

30 Legea nr. 17 din 7 august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi a zonei cotigue ale României, Monitorul Oficial al României, anul II, nr.99 din 9 august 1990.

Drept penal. Partea generală.

unele situaţii, destul de numeroase, ca acelea a infracţiunilor formale sau care se referă Ia tentativă. Teoria preponderenţei fixează locul comiterii infracţiunii în funcţie de locul unde s-a comis cel mai important act pentru realizarea infracţiunii, actul care are eficienţa cea mai mare în cadrul activităţii infracţionale. O altă concepţie este aceea a ilegalităţii care consideră că locul săvîrşirii infracţiunii aste acolo unde s-a comis prima activitate

pedepsibiîă (acte preparatorii sau tentativă incriminate), care învederează

o vinovăţie suficientă pentru a atrage răspunderea penală.

In sfîrşit o teorie de factură subiectivă, a voinţei infractorului, consideră că locul comiterii infracţiunii este aceia unde infractorul a înţeles, a voii să se producă rezultatul, chiar dacă acesta a avut loc pe alt teritoriu. Teoriile schiţate, prin absolutizarea criteriilor singulare ce stau la baza lor, se dovedesc a fi înguste şi de aceea insuficiente în rezolvarea tuturor situaţiilor practice, Cea mai cunoscută teorie, care domină literatura şi legislaţia panală, întrucît face posibilă intervenţia represiunii pe toată perioada de desfăşurare a infracţiunii, este a ubicuităţii 31 . Potrivit acestei teorii, locul săvîrşirii infracţiunii este considerat locul unde s-a comis cel puţin un act de executare, o parte din acţiunea ilicită, sau locui unde s-a produs rezultatul infracţional. Concepţia ubicuităţii, în acord cu nevoile represiunii care trebuie să intervină în oricare din momentele de comitere a infracţiunii, dă eficienţă legii penale

pe toată întinderea desfăşurării infracţiunii, pretutindeni unde s-au realizat

~ actul de executare, acţiunea, rezultatul - care pot fi situate spaţial pe

teritorii diferite. Teoria ubicuităţii a fost şi este consacrată şi în legislaţia penală romană. A fost consacrată în Codu! penal anterior în art.6, alin. 3, iar în actualul cod în art.143, alin. 2, care prevede că "Infracţiunea se consideră săvîrşită pe teritoriul ţării şi atunci cînd pe acest teritoriu ori pe o navă ori aeronavă română, s-a. efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii". Potrivit acestei concepţii, o infracţiune se consideră săvîrşită pe teritoriul ţării noastre nu numai atunci cînd acţiunea şi rezultatul au avut

ubique= pretutindeni.

I

1

TITLUL H; Legea penală şi Umilele ei de aplicare

l c t>e teritoriul României sau pe o navă ori aeronavă română, situaţie care u comportă discuţii, ci şi atunci cînd pe acest teritoriu sau pe o navă sau eronavă romană s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii. în lumina acestei concepţii pot fi rezolvate unele situaţii mai complicate, legate de particularitatea ori structura unor anumite infracţiuni, cum sînt infracţiunile continui, continuate şi de obicei, ori de participaţie, cînd actele de cooperare s-au realizat pe teritorii diferite. Legea penală română se aplică, aşadar, infracţiunilor săvîrşite pe teritoriul ţării noastre, indiferent de calitatea celui ce le-a săvîrşit - român sau străin - sau de rolul jucat în săvîrşirea lor. Sancţionarea străinului nu este condiţionată de incriminarea faptei în legea străină (dubla incriminare), fiind suficient ca fapta să fie prevăzută de legea penală română. Cetăţenii străini care au săvîrşit infracţiuni în România nu se vor prevala de invocarea necunoaşterii legii penale (eroare de drept) sau de dispoziţiile mai favorabile, existente în legea naţională, ca pedeapsa mai biîndă sau altă sancţiune de drept penai de o factură atenuat coercitivă, prevăzută în legea străină, în cazul incriminării" aceleiaşi infracţiuni, de intervenţia unei legi de dezincriminare sau amnistie etc. Dimpotrivă, aplicîndu-se legea penală română, aceasta va acţiona în complexul reglementărilor sale aplicabile cazului concret, sub aspectul condiţiilor de încriminare, a aplicării şi executării pedepsei principale şi complementare, a aplicării măsurilor de siguranţă. Dispoziţiile unei legi de dezincriminare, amnistie sau graţiere se vor a'plica şi,faptelor penale săvîrşite de cetăţeni străini, care se încadrează în cerinţele actelor de clementă sau de abolire a incriminării.

§ 4. Excepţii de la principiul teritorialităţii

68. Imunitate de jurisdicţie. Deşi legea penală română se aplică tuturor infracţiunilor săvîrşite în limitele teritoriale ale statului nostru, sînt totuşi situaţii cînd se comit infracţiuni pe teritoriul ţării, de către anumite categorii de cetăţeni străini, faţă de care legea penală rămâne inoperantă. Codul penai reglementează aceste situaţii în art.8, care prevede ca "Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvîrşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane, care, în

Drept penal. Partea generala.

conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sînt supuse jurisdicţiei penale a statuiui român". Codul penal, în dispoziţia citată, face referiri la două categorii de persoane, asupra cărora nu se poate întinde jurisdicţia organelor noastre judiciare, şi anume;/'reprezentanţii diplomatici" şi "alte persoane". Categoriile exceptate de la aplicarea legii penale române sînt determinate prin convenţii internaţionale, cum, de altfel, stabileşte însăşi legea 32 . în temeiul lor, reprezentanţii diplomatici nu pot fi reţinuţi, arestaţi, judecaţi de către organele judiciare ale statului în care au fost acreditaţi. Deşi fapta săvîrşită constituie infracţiune, aceste persoane nu pot fi supuse jurisdicţiei organelor statului în care îşi îndeplinesc misiunea, datorită calităţii sau situaţiei pe care o deţin în acea ţară. De asemenea, localul, sediul reprezentanţelor diplomatice sînt inviolabile, Organele statului de reşedinţă nu pot pătrunde în localurile reprezentanţelor diplomatice în vederea efectuării unor percheziţii sau acte de urmărire, fără consimţămîntul şefului misiunii diplomatice.

Dacă împotriva reprezentanţilor diplomatici nu se poate porni urmărirea penală în cazul săvîrşirii infracţiunilor, întrucît se bucură de imunitate jurisdicţională, ei pot fi declaraţi, în atare situaţii "persona non grata", urmrnd a fi rechemaţi în ţară, potrivit uzanţelor diplomatice, de către statul reprezentat. Imunitatea de jurisdicţie acordată de către lege acestor persoane nu trebuie înţeleasă ca o cauză de înlăturare -a răspunderii penale, de impunitate; faptele continuă să rămînă infracţiuni, cu posibilitatea tragerii la răspundere penală de către organele judiciare ale statului căruia aparţine făptuitorul.

membrilor

misiunilor consulare, cu sublinierea că membrii misiunilor diplomatice se bucură de o imunitate generală, pe cînd cei ai misiunilor consulare, de o imunitate parţială, ce priveşte actele săvîrşite în exercitarea funcţiilor consulare 33 .

O

reglementare

asemănătoare

s-a

dat

şi

statutului

3- A se vedea, în acest sens, Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, din 18 aprilie 1961, ratificată de statul nostru în 1968, publicată în B.Of. nr.89 din 4 iulie 1968. Excepţiile prevăzute în art.8 privesc nu numai aplicarea legii penale după principiul teritorialităţii, ci şi după celelalte principii - realităţii şi universalităţii.

33 Decretul nr.481 din 20 decembrie 1971 pentru aderarea ţării noastre la

Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare, art.43 pct.l, publicat în B.Of. nr.10 din 26 ianuarie 1972.

TITLUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare_

Pe lîngă reprezentanţii diplomatici, legea prevede şi alte persoane ce nu pot fi supuse jurisdicţiei penale a sîatuîui român, din categoria cărora fac parte şefii statelor străine aflaţi în ţara noastră sau în trecere prin ţara noastră, şefii guvernelor străine şi alte persoane oficiale a căror statut juridic este stabilit prin convenţii internaţionale.

69. Alte categorii exceptate. Se pune problema dacă se aplică legea penală româna, de către organele jurisdicţîonale române, în cazul infracţiunilor săvîrşite la bordul navelor sau aeronavelor străine, aflate pe teritoriul ţării noastre. Se impun următoarele distincţii:

-~ în cazul navelor sau aeronavelor militare, care se află pe teritoriul statului nostru (în porturile sau aeroporturile româneşti, în apele teritoriale române), cu aprobarea guvernului român, infracţiunile săvîrşite ' la bordul acestor nave sau - aeronave nu cad sub jurisdicţia organelor statului român; - In ce priveşte infracţiunile săvîrşite la bordul navelor comerciale, cînd se află pe teritoriul României sau în cazul săvîrşirii unor infracţiuni de către personalul acestor nave pe teritoriul ţării noastre, se aplică legea penală română de către organele noastre judiciare. Faţă de aceste situaţii acţionează principiul teritorialităţii, aşa cum rezultă din art.17 alin.l din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic ai apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi a zonei contigue ale României (B.Of. al României nr.99, din 9 august 1990). Această lege prevede o excepţie, cînd nu se aplică legea penală română şi anume în situaţia cînd s-au săvîrşit infracţiuni la bordul navelor comerciale aflate in trecere prin marea teritorială. Legea penală română şi organele jurisdicţionale române intervin şi în această situaţie, cînd s-au săvîrşit infracţiuni la bordul navelor comerciale, în următoarele condiţii: a) infracţiunea a fost săvîrşită de un cetăţean român sau de o persoană iară cetăţenie care are domiciliul m România; b) infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor Komamei, a unui cetăţean român sau a unei persoane rezidente în România;- c) infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau ordinea în .marea teritorială; d) exercitarea jurisdicţiei române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante; e) s-a cerut în scris asistenţa autorităţilor române de căpitanul navei sau de im agent diplomatic ori funcţionar consular a! statului al cărui pavilion este arborat de navă.

Drept penal. Partea generala.

Pe cale de convenţii internaţionale nu sînt supuse jurisdicţiei statului român nici trupele străine staţionate pe teritoriul României sau în trecere pe acest teritoriu; de regulă se aplică legea statului căruia aparţin acele trupe. Prin convenţii bilaterale se stabileşte regimul juridic al trupelor staţionate sau în trecere pe un teritoriu străin.

SECŢIUNEA a IH-a

Principiile complementare de aplicare a îegli penale în spaţiu

70. Preliminarii. Infracţiunilor săvîrşite în străinătate li se aplică legea penală română în baza principiilor personalităţii, realităţii şi universalităţii, denumite în literatură principii complementare, prin a

căror intervenţie se acoperă limitele acţiunii legii penale în spaţiu impuse

de principiul teritorialităţii.

§ 1. Principiul personalităţii legii penale

71. Fundament. Aplicarea legii penale române potrivit principiului personalităţii are loc în cazul săvîrşirii infracţiunilor în străinătate de către un cetăţean român sau o persoană fără cetăţenie care domiciliază în ţara noastră. Consacrat în art.4 C.pen., principiul personalităţii impune o conduită conformă cu legea cetăţenilor români şi străinilor care au domiciliul în ţara noastră, nu numai cînd se află în ţară,

ci şi în cazul deplasării !or în străinătate.

Acest principiu, în literatura penală, a fost cunoscut sub denumirea de principiul naţionalităţii sau al cetăţeniei. O asemenea formulare în condiţiile de reglementare a legislaţiei române este necorespunzătoare, întrucît codul nu limitează aplicarea legii penale române numai la cetăţenii români, ci o extinde şi asupra persoanelor domiciliate în România.

TITLUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare

72. Condiţii de aplicare. Pentru aplicarea legii penale române după principiul personalităţii, se cer întrunite mai multe condiţii, unele referitoare la fapte, altele la persoana făptuitorului, A. Condiţii referitoare Ia faptă. Legea penală cere ca infracţiunea să se fi săvîrşit în afara teritoriului ţării. Formularea de "savîr'şirea unei infracţiuni" trebuie înţeleasă în sensul art.144 C.pen., adică o infracţiune consumată, o tentativă pedepsibilă sau un act de cooperare Ia săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală română (coautorat, instigate sau complicitate). Aşa cum rezultă din interpretarea art.4 C.pen., fapta săvîrşită în afara teritoriului ţării se cere să fie infracţiune potrivit legii penale române. Actualul Cod penal nu mai impune condiţia dublei incriminări, adică a incriminării faptei săvîrşite ca infracţiune atît în legea naţională cît şi în legea statului unde a avut ioc. Dacă, după săvîrşirea faptei în străinătate, intervine o lege de dezincrirainare în statul nostru, urmărirea penală nu va mai începe, iar dacă a început, va înceta. In cazul în care fapta este incriminată şi de legea străină, tragerea la răspundere penală se face în condiţiile prevăzute de legea română, fără a se putea invoca, de către cetăţeanul român, dispoziţiile mai favorabile, care, eventual, ar exista în reglementarea străină. Dezincriminarea faptei, intervenită în statui, străin, nu profită infractorului român sau străin domiciliat în ţară, întrucît nu interesează reglementarea dată de statul străin şi nici modificările intervenite în acea legislaţie. Dacă făptuitorul a fost judecat în străinătate şi a executat pedeapsa pronunţată de instanţa străină, în cazul în care acelaşi cuantum a fost pronunţat şi de instanţa română, cele două raporturi juridice s~au stins în acelaşi timp. Admiţînd că instanţa română a pronunţat o pedeapsă, mai mare, ceea ce a executat în străinătate se va deduce din pedeapsa pronunţată de organul de judecată din ţara noastră (art.89 C.pen.), urmînd ca făptuitorul să execute restul de pedeapsă, cu. condiţia sa au fi intervenit amnistia., graţierea sau alta cauză de înlăturare a răspunderii penale, potriviUegii penale române. In ipoteza în care, pentru, fapta săvîrşită în străinătate, legea penală română subordonează pornirea procesului penal de plîngere prealabilă a parţu vătămate şi o astfel de plîngere nu s-a făcut, urmărirea penală nu >ate începe datorită nerealizării condiţiei impuse de lege. Dacă această japţă este incriminată şi în legea străină, iar pornirea procesului penal se t a ce din oficiu, fapta va fi urmărită în baza legii străine.

Drept penal. Partea generală.

B. Condiţii privitoare Sa persoană. Făptuitorul, potrivit legii,

trebuie să fie cetăţean român sau străin domiciliat în România. în privinţa urmăririi, legea nu prevede vreo condiţie legată de prezenţa infractorului în ţară (art.237 alin,4, art.254 C.pr.pen. şi art.177 alin.penultim, C.pr.pen. combinat cu art,291 C.pr.pen.). Dispoziţiile procedurale (art. 10 C.pr.pen,) nu înscriu printre cazurile care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale şi lipsa făptuitorului.

§ 2. Principiul realităţii legii penale

73, Fundament. Potrivit principiului realităţii (sau ai protecţiei reale) consacrat în art.5 C.pen., legea penală română se aplică infracţiunilor săvîrşite în afara teritoriului ţării, contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, cînd sînt săvîrşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării. Aplicarea legii penale în baza acestui principiu se justifică de necesitatea apărării acestor valori împotriva faptelor comise în străinătate de străini. Principiul a mai fost denumit al naţionalităţii (cetăţeniei) pasive. ,

74, Condiţii de aplicare. Aplicarea legii penale române în temeiul principiului realităţii cere cumularea mai multor condiţii, privitoare la faptă, la persoana făptuitorului şi la urmărire.

A. Condiţii privitoare la faptă. Ca şi în cazul aplicării legii

penaie române în conformitate cu celelalte principii adiacente principiului teritorialităţii, şi principiul realităţii impune ca fapta să fie săvîrşită în străinătate, cu aceeaşi menţiune, ca întreaga activitate şi rezultatul să se fi produs pe teritoriul străin.

Din reglementarea dată principiului realităţii de actualul Cod pena!, rezultă că nu orice infracţiune săvîrşită în străinătate, de categoriile de persoane indicate, prin care se vatămă interesele statului român, se poate sancţiona în baza principiului realităţii, ci numai infracţiunile limitativ indicate de lege; art.5 C.pen. prevede, în acest sens, infracţiunile contra statului, respectiv faptele penale cuprinse în Titlul I al Părţii speciale a Codului penal, iar în ce priveşte infracţiunile ce pot fi comise împotriva cetăţenilor români, legea indică numai infracţiunile contra vieţii

TITLUL II; Legea penală ^

unui cetăţean român (infracţiunea de omor - art.174 C.pen. ş.'a.) sau prin care s-a adus o vătămare gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii acestuia (art.182, 184 C.pen.). în aceste cazuri, legea penală se aplică fie că este vorba de o infracţiune consumată sau o tentativă, ori de comiterea acestor fapte de către cetăţenii străini în calitate de autor, instigator sau complice. Legea fiind limitativă în ce priveşte indicarea infracţiunilor, înseamnă că pentru celelalte categorii de infracţiuni prin care se pot vătăma interesele statului român, ce nu fac parte din cele prevăzute în art.5 (falsificarea de monede ~ art.282 C.pen., falsificarea de timbre, mărci sau bilete de transport - art.283 C.pen. etc), sau interesele unui cetăţean român (lovirea r art.180 C.pen., lipsirea de 'libertate în mod ilegal - ari. 189 C.pen., insulta - art.205 C.pen., calomnia - art.206 C.pen. etc), precum şi infracţiuni împotriva patrimoniului (furtul - art.208 C.pen., abuzul de încredere - art.213 C.pen., înşelăciunea - art.215 C.pen., distrugerea - art.217 C.pen. etc), săvîrşite în străinătate de străini, se va aplica legea penală română potrivit principiului universalităţii, în condiţiile prevăzute de lege, care constituie cadrai său de aplicare. Pentru categoria de fapte incluse în sfera de acţionare a principiului realităţii, legea nu cere condiţia dublei incriminări. In cazul în care în legea străină sînt incriminate unele fapte, nu interesează regimul lor de sancţionare. Apariţia unor legi de dezincriminare sau amnistie în statul străin nu produce consecinţe juridice în raport cu faptele comise, efect subsecvent ai lipsei condiţiei dublei incriminări. Săvîrşindu-se fapte prin care se vatămă statul român (dacă se constată dubla incriminare) sau dreptul la viaţă al unui cetăţean român, sancţiunea aplicată de instanţa română va fi mai mare întrucît legea română a acţionat în apărarea unui interes propriu, aşa că, în cazul judecării şi sancţionării acestor fapte în străinătate, şi a executării pedepsei, ceea ce s-a executat se va deduce din pedeapsa aplicată de instanţa română, potrivit art.89 C.pen. B. Condiţii privitoare Ia persoana făptuitorului. Făptuitorul, aşa cum prevede legea, trebuie să fie cetăţean străin sau străin care nu domiciliază pe teritoriul ţării. C. Condiţii privind urmărirea. Ca şi în situaţia principiului personalităţii, legea nu reclamă prezenţa infractorului pe teritoriul ţării noastre pentru a se pomi urmărirea penală. Potrivit dispoziţiei Codului de procedură penală, punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale ori

Drept penal. Partea generală.

desfăşurarea urmăririi penale nu sînt împiedicate de lipsa infractorului (art.10, 237, alin.4 şi 254 C.pr.pen.). Legea penală condiţionează însă punerea în mişcare a acţiunii

penale de autorizarea prealabilă a Procurorului General (art.4, alin.2). Dacă sînt satisfăcute condiţiile legii, are loc judecata pentru infracţiunile comise în străinătate, iar în situaţia în care într-o anumită împrejurare făptuitorul va fi descoperit pe teritoriul ţării noastre sau se va fi obţinut extrădarea, va fi supus la executarea pedepsei, scăzîndu-se durata din pedeapsa executată în străinătate pentru aceeaşi infracţiune (art.89 C.pen.), cu condiţia să nu fi operat prescripţia sau alte cauze de înlăturare

a răspunderii penale potrivit legii penale române. Amnistierea faptei în

străinătate, condamnarea şi stingerea executării pedepsei prin graţiere sau aîte cauze prevăzute de legea ţării unde a fost condamnat făptuitorul, nu produc nici o consecinţă juridică în raport cu legea română.

§ 3. Principiul universalităţii legii penale

75. Fundament. în baza principiului universalităţii consacrat de art.6 C.pen., legea penală română se aplică oricăror fapte săvîrşite în străinătate, cu excepţia celor prevăzute de art.5 C.pen., de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază în România. Reglementarea cuprinsă în art.6 prevede, în primul rînd, posibilitatea aplicării legii penale române faptelor săvîrşite de categoriile de persoane indicate, îndreptate împotriva intereselor statului român, sau ale unui cetăţean român, altele decît cele enumerate limitativ în art.5

C.pen., precum şi infracţiuni care au lezat interese ale unui stat străin sau ale cetăţenilor străini. Acţiunea legii penale şi în acest caz se explică prin solidaritatea statului nostru cu celelalte state, în lupta împotriva fenomenului infracţionalităţii, în vederea realizării dezideratului general

al reprimării tuturor infracţiunilor, oriunde ar fi locul lor de comitere.

76. Condiţii de aplicare. Aplicarea legii penale potrivit principiului universalităţii presupune realizarea cumulativă a următoarelor condiţii. A. Condiţii privitoare la faptă. Aceeaşi condiţie, întîlnită şi în aplicarea celorlalte principii - săvîrşirea faptei în străinătate -, este cerută

TULUL II; Legea penaid }i urnitele ei de aplicare

de

reglementarea

ăinătate,

c j nc ţ

p r i ves c

principiului

interesele

universalităţii.

statului

român

Faptele

sau

ale

săvîrşite

cetăţenilor

în

omâni, trebuie să fie altele decît cele prevăzute în art.5 C.pen., întrucît în cazul comiterii lor legea penală se aplică conform principiului realităţii.

Se pot aminti falsificarea de monedă, falsificarea de timbre, mărci sau

bilete de transport ş.a. (cînd privesc interesele statului român), sau infracţiunile de lovire, calomnie, insultă, furt, tîihărie, înşelăciune (cînd privesc persoana sau proprietatea ei). O condiţie referitoare la faptă, care nu este cerută de nici un principiu complementar de aplicare a legii penale în spaţiu, este aceea a dublei incriminări. Legea, în art.6 lit. a), cere ca fapta să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvîrşită. Condiţia dublei incriminări trebuie să fie realizată în orice ipoteză de comitere a faptei •• infracţiune consumată sau tentativă. Dezincrirninarea faptei pe teritoriul statului căruia ş-a comis face să dispară condiţia dublei incriminări, şi, pe cale de consecinţă, posibilitatea tragerii la răspundere penală (ca şi în cazul dezincriminării intervenită în statul român).

B. Condiţia privitoare Ia persoană. Aceeaşi condiţie cerută de

principiul, dezvoltat în cele ce precedă, ca fapta să fie săvîrşită de un cetăţean străin sau de o persoană care nu domiciliază în România este prevăzută şi de reglementarea principiului universalităţii, fiind necesară întrunirea ei în momentul săvîrşirii infracţiunii.

C. Condiţii privitoare la urmărire. Spre deosebire de principiul

personalităţii şi realităţii, a căror reglementare permite judecarea şi condamnarea în lipsă a infractorului, principiul universalităţii impune corniţa ca făptuitorul să fie prezent în ţară (art.6 lit. b), o prezenţă voluntară. Dacă infracţiunile comise în străinătate au vătămat interesele statului român sau ale uniri cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul cînd s-a obţinut extrădarea lui, în urma cererii făcute de statul român statului străin, pentru remiterea infractorului, în vederea urmăririi şi judecării.

Urmărirea şi judecarea nu pot avea loc dacă, potrivit legii statului

unde infractorul a comis fapta, există vieo cauză care împiedică punerea

m mişcare a acţiunii penale, cum ar fi lipsa plîngerii prealabile a

persoanei vătămate sau sesizarea ori autorizarea unui anumit organ al statului străin, ori există vreo cauză care împiedică continuarea procesului

Penal (amnistia). De asemenea, dacă în legea statului străin există o cauză

Drept penal. Partea generală.

care împiedică executarea pedepsei (prescripţia), sau pedeapsa a fost executată, ori considerată executată, raportul juridic penal se stinge. Este posibil ca aceeaşi faptă săvîrşită în statul străin să fi fost judecată în acel stat şi să fi atras o condamnare. Dacă pedeapsa pronunţată nu a fost executată sau executarea este numai parţială, instanţele noastre vor proceda la recunoaşterea hotărîrii străine potrivit dispoziţiilor legii române (art.519, art.521C.pr.pen.) cu următoarele consecinţe: dacă pedeapsa a fost executată, răspunderea penală încetează; dacă pedeapsa a fost executată numai în parte, făptuitorul va fi obligat la executarea restului de pedeapsă, deducîndu-se potrivit art.89 C.pen., partea din pedeapsă executată în străinătate.

77. Legea penaiă şi convenţiile internaţionale. Necesitatea aplicării legii penale române infracţiunilor săvîrşite în străinătate de un cetăţean străin sau de o persoană care nu domiciliază în România a impus reglementarea cuprinsă în art.5 şi 6 din Codul penal care consacră realitatea şi universalitatea legii penale. Cadrul legal, cu sediul indicat, se aplică aşa cum prevede art.7 C.pen., dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională. Rezultă din dispoziţia citată că, în cazul unui concurs de reglementări în această materie, concurs între convenţii internaţionale şi dispoziţiile Codului penal, vor avea prioritate convenţiile internaţionale, care au un caracter special faţă de reglementarea cuprinsă în Codul penal. în cazul în care statul român a încheiat convenţii internaţionale cu statele străine pentru a supune răspunderii penale persoanele care săvîrşesc infracţiuni în condiţiile art.5 şi 6 C.pen., se vor aplica aceste convenţii care reprezintă izvorul principal în materie. In lipsa convenţiilor internaţionale, pentru rezolvarea situaţiilor juridice de felul celor examinate mai sus, îşi vor găsi aplicarea dispoziţiile din legea penală. Dispoziţiile cuprinse în art.5 şi 6 C.pen., vor putea fi aplicate atunci cînd există convenţii internaţionale, în completarea lor, dacă nu sînt contrare dispoziţiilor cuprinse în convenţii. In vederea sancţionării diferitelor categorii de infracţiuni, statele au încheiat convenţii avînd ca obiect sancţionarea traficului de stupefiante, traficului de publicaţii obscene, falsificării de monedă, pirateriei, comerţului cu femei şi copii, sclavajului şi altele 34 .

34 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional, adoptată

la Geneva, în 27 mai 1937 prin care statele s-au obligat să sancţioneze atentatele împotriva vieţii şi sănătăţii şefilor de state (în C.pen. s-a prevăzut infracţiunea din art.171);

TULUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare

SECŢIUNEA a IV-a

Extrădarea

§ 1. Noţiunea extrădării

78. Definiţie; trăsături; concepţiile privind natura extrădării. Extrădarea, ca act bilateral intervenit între două state, constă în remiterea unui infractor sau condamnat de către statul solicitat, pe teritoriul căruia s-a refugiat acesta, statului solicitant, în vederea judecării sau executării pedepsei. Din definiţia dată, rezultă că extrădarea, ca act bilateral de asistenţă juridică internaţională, presupune o cerere de extrădare din partea statului interesat, care, în terminologia consacrată, poartă denumirea de extrădare activă, pe de o parte, şi remiterea infractorului de către statul pe teritoriul căruia se află acesta, denumită extrădare pasivă, pe de altă parte. Asupra naturii juridice a instituţiei extrădării, în evoluţia sa istorică, în literatura de specialitate s-au formulat concepţii diferite. într-o primă concepţie, s-a susţinut că extrădarea este un act cu caracter exclusiv guvernamental, dreptul de decizie asupra cererii de extrădare fiind în puterea guvernului statului solicitat; sistemul bazat pe această concepţie s-a numit guvernamental sau politic.

Convenţia asupra marii libere de la Geneva, 1958, în baza căreia pirateria este considerată crimă internaţională (în C.pen. pirateria este prevăzută în art.212); Convenţia privind desfiinţarea sclaviei, a traficului de sclavi de Ia Geneva, 1956 (în C.pen, sclavia este incriminată în art.190); Convenţia asupra stupefiantelor din 1961 a O.N.U., ratificată prin Decretul nr.626/1973 (în C.pen. s-a incriminai traficul de stupefiante în art.312); Convenţia pentru reprimarea falsificatorilor de monede de la Geneva (C.pen, a incriminat falsificarea de monede.timbre sau valori străine în art.,284); Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituării altuia din 1949 (în C.pen. s-a incriminat proxenetismul în art.329); Convenţia de Ia Haga pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat din 195*. ratificată de statul român în 1958 (în C.pen. s-a incriminat distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale, arî.360); Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau degradante de la New York, 198=1 la care a aderat România în octombrie 1990 (în C.pen. s-a încriminat tortura în art.267* prin Legea nr.20/1990, eîc).

Drept penal

Partea generata.

într-o concepţie opusă, s-a afirmat că singurele organe în drept a \ decide asupra cererii de extrădare sînt instanţele de judecată, negîndu-se total dreptul autorităţii guvernamentale de a se pronunţa asupra admiterii sau respingerii cererii de remitere a infractorului; sistemul a fost denumit jurisdicţional. Cea de-a treia orientare, recunoscînd complexitatea instituţiei extrădării, a învederat că nu se poate neglija activitatea organelor judiciare chemate a se pronunţa asupra realizării condiţiilor cerute de lege pentru a se admite extrădarea, după cum nu se poate neglija faptul că extrădarea pune faţă în faţă două state, două suveranităţi, de unde rolul guvernului de a decide, în ultimă instanţă, asupra cererii de extrădare; această concepţie stă la baza sistemului denumit mixt, potrivit căruia extrădarea are un caracter jurisdicţional, prin competenţa organelor judiciare care verifică întrunirea condiţiilor extrădării şi un caracter politic prin acordarea dreptului guvernului de a se pronunţa asupra admiterii şau respingerii extrădării. . Concepţiile exprimate în literatură, cunoscute sub denumirea de sistem guvernamental, judiciar şi mixt — în ordinea enunţării - şi-au găsit consacrarea pe plan legislativ. în reglementarea instituţiei extrădării prin Legea nr.4/1971 şi a convenţiilor de asistenţă juridică încheiate de stătu! nostru cu alte state extrădarea a avut un caracter mixt (sistemul mixt), jurisdicţional şi politic. Caracterul jurisdicţional rezulta din competenţa organelor judiciare de a verifica întrunirea condiţiilor de fond şi formă prevăzute de lege pentru admiterea extrădării, iar caracterul politic se evidenţia din

dreptul guvernului de a se pronunţa, în cazul hotărîrii date de instanţele de judecată, asupra oportunităţii extrădării. Guvernul hotăra asupra admiterii sau respingerii cererii de extrădare. întrucît prin Constituţia din 1991, în

se hotărăşte de justiţie" se

impune precizarea că s-a schimbat natura juridică a extrădării, în sensul că dintr-un act cu caracter complex, politico-juridic, a devenit un act cu caracter jurisdîcţionaî, ceea ce înseamnă înlocuirea sistemului mixt cu cel jurisdicţional 35 . Deoarece art. 150 din Constituţia României prevede că legile şi toate actele normative rămîn în vigoare în măsura în care nu contravin Constituţiei, rezultă că dispoziţiile art.23 alin. 1-3 din Legea nr.4/1971 privitoare la extrădare trebuie considerate abrogate implicit, în

art,19 pct, 3 se prevede că: "

extrădarea

1 A se vedea şi N. Giurgiu, op.cit., vol.I, p.87; M. Basarab, op.cit., p.48.

asura în care au

TITIJUL II; Lenea penala şi li

corespund prevederilor

constituţionale

referitoare

ia

reanul care hotărăşte asupra admiterii cererii de extrădare.

8 2. Izvoarele juridice ale extrădării

79. Convenţiile internaţionale, reciprocitatea, Segea privind extrădarea. Codul penai anterior reglementa extrădarea în art.16-19, procedura de extrădare fiind cuprinsă în Codul de procedură penală

art.539-547.

Actualul Cod penai nu cuprinde norme privind condiţiile extrădării. Codul penal cuprinde însă un îext, ari,9, care prevede că . "Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii". Textul citat prevede doar izvoarele juridice ale extrădării şi ordinea de funcţionare a acestora. Fiind un act bilateral între state, este firesc, aşa cum prevede legea, ca sursă normativă principală, cu caracter prioritar, să o constituie convenţiile internaţionale încheiate de statul nostru cu alte, state. Astfel, s-au încheiat asemenea tratate şi convenţii cu o serie de state, dintre care se pot aminti: tratatui dintre România şi Albania privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, B.Of. din 4 ianuarie 1961; tratatul dintre România şi Bulgaria, B.Of. din 31 martie 1959; tratatul dintre România şi Republica Cehă şi Slovacă, B.Of. nr.6 din 18 februarie 1959; Convenţia de asistenţă juridică în materie civilă şi penală între România şi Grecia, B.Of. nr.78 din 3 iunie 1973; Convenţia dintre România şi Italia, B.Of. nr.77 din anul 1973; Convenţia dintre România şi Maroc din 30 august 1972; Convenţia dintre România şi Tunisia, B.Of. nr.ll din 29 ianuarie 1972; Convenţia dintre România şi Turcia, B.Of. nr.93 din 29 iulie 1970; Convenţia dintre România şi Belgia, B.Of. nr.34-35 din 23 aprilie 1977, şi altele. în lipsa convenţiilor internaţionale, extrădarea poate fi acordată în baza declaraţiilor de reciprocitate. Prin declaraţie de reciprocitate se înţelege angajamentul pe care-1 ia statul care solicită extrădarea unei persoane, faţă de statul solicitat, că, în cazul în care va admite cererea de extrădare, va soluţiona favorabil o eventuală cerere de extrădare de aceiaşi fel, pe care o va formula statui solicitat. In ordinea surselor, normative indicate în art.9 C.pen,, urmează legea, care intră în acţiune în absenţa primelor două categorii de izvoare

Drept penal. Partea generala.

preferate. Reglementarea extrădării, în prezent, s-a făcut pe calea unei legi speciale, nr.4/19713 6 , care, prevede condiţiile de fond ale extrădării şi procedura acesteia.

§ 3. Condiţiile extrădării

80. Condiţiile privitoare la faptă, pedeapsă şi persoană. Pentru admiterea extrădării se cer întrunite anumite condiţii care se referă la faptă, la pedeapsă şi la persoană. A. Condiţii referitoare Ia infracţiune. 1. Legea dispune ca fapta pentru care se cere extrădarea să fie incriminată atît în legea străină, cît şi în legea penală română (dublă incriminare). Această cerinţă priveşte atît fapta consumată, cît şi tentativa (art.3, alin.l). O prevedere asemănătoare este cuprinsă şi în tratatele de asistenţă juridică încheiate de statul nostru cu alte state. Din această condiţie rezultă consecinţa că în cazul dezincriminării faptei, potrivit legii penale române, extrădarea au mai poate fi admisă. 2. Infracţiunea se cere a fi săvîrşită în străinătate, pe teritoriul statului solicitant sau împotriva intereselor acestuia. Dacă infracţiunea a fost comisă pe teritoriul ţării noastre sau în condiţiile art.5 C.pen. extrădarea nu poate fi admisă; în aceste cazuri, de acţionare a principiului teritorialităţii şi realităţii, statul nostru are o competenţă exclusivă. B. Condiţii privitoare Ia pedeapsă. Infracţiunea pentru care se cere extrădarea trebuie să prezinte o anumită gravitate reflectată în pedeapsă, potrivit legilor celor două state. Astfel, legea impune că extrădarea, în vederea urmăririi şi judecării, poate fi acordată dacă fapta săvîrşită este prevăzută de lege cu o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani sau cu o pedeapsă mai grea. în cazul extrădării solicitată în vederea executării pedepsei, se cere ca pedeapsa pronunţată de instanţă să fie mai mare de 1 an sau o pedeapsă mai grea.

orice persoană care a săvîrşit o infracţiune sau a fost condamnată în străinătate poate fi extrădată, cu unele excepţii.

C.

Condiţii

privitoare

la

persoană.

Legea

stabileşte

regula

36 Publicată în B.Of. nr.35, p. I, din 18 martie 1971.

TITLUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare

\ o primă excepţie o constituie aceea potrivit căreia cetăţenii sau persoanele fără cetăţenie care domiciliază în România nu pot . Această excepţie constituie o inserare legislativă a denumit în doctrină al neextrădării naţionalilor sau al rădăr cetăţenilor străini. Neextrădarea cetăţenilor români sau a CX soanelor fără cetăţenie care domiciliază în România, nu înseamnă P onerarea lor de răspundere penală, ci, pentru faptele săvîrşite în trăinatate, vor fi supuşi răspunderii penale în conformitate cu principiile care reglementează aplicarea legii penale în spaţiu. 2. O altă dispoziţie de excepţie o constituie aceea, potrivit căreia, persoanele care au obţinut drept de azil în România nu pot fi extrădate." în Constituţia României, în Titlul II "Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale", cap. 1, art.18, se prevede că "Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte". Acordîndu-se prin Constituţie drept de azil, legea de extrădare a întărit ocrotirea persoanelor ce se bucură de acesî drept, prin dispoziţia specială care exceptează această categorie de la extrădare. Exceptînd categoriile de persoane menţionate rezultă, prin eliminarea lor, că pot fi extrădaţi toţi ceilalţi cetăţeni străini sau persoane fără cetăţenie care nu domiciliază în România. Se cere ca aceste persoane să se afle pe teritoriul ţării noastre - altfel cererea nu poate fi satisfăcută -, cu ocazia unei şederi mai îndelungate sau numai în trecere, legea nefacînd distincţie sub acest aspect. Uneori există impedimente de remitere a făptuitorului, chiar în cazurile în care sînt realizate condiţiile cerute de lege. Astfel, dacă o persoană faţă de care se poate admite extrădarea, se află în curs de urmărire sau judecată în faţa organelor noastre judiciare, sau a fost condamnată de aceste organe pentru o infracţiune săvîrşită pe teritoriu! ţării noastre, extrădarea nu se poate, acorda decît după executarea pedepsei. într-o atare situaţie, are loc ?. minarea extrădării. Deoarece prin amînarea extrădării se poate ajunge la împlinirea termenului de prescripţie şi deci la înlăturarea răspunderii penale, sau la crearea unor dificultăţi în ce priveşte stabilirea faptelor (dispariţia probelor etc), legea a admis posibilitatea extrădării temporare, cu condiţia ca persoana extrădată să fie remisă statului nostru după efectuarea actelor procesuale necesare (art.6, alin.2),

3, Condiţii privind cererea de extrădare. Aspectele examinate mai sus reprezintă condiţiile de fond ale extrădării. Instituţia de care ne ocupăm implică şi anumite condiţii de formă, care se referă la

Drept penal. Partea generală.

regularitatea cererii de extrădare, la actele prevăzute în dispoziţiile legale care trebuie să însoţească şi să sprijine cererea statului solicitant. Avem, în vedere în acest sens, copia certificată a mandatului de arestare, copie a dispoziţiilor legale ce au aplicabilitate în cauza care formează obiectul cererii, pentru a se aprecia gradul de pericol social al faptei în comparaţie cu legea română, datele necesare identificării persoanei a cărei extrădare se cere şi orice alte date indispensabile soluţionării în fond a cererii. Dacă extrădarea are în vedere executarea pedepsei, trebuie să se anexeze o copie certificată a hotărîrii definitive de condamnare, pentru a se putea verifica de către organele noastre judiciare, condiţiile referitoare la faptă şi pedeapsă.

D. Legea de extrădare prevede că aceasta nu se poate admite în

următoarele cazuri:

a) fapta a fost săvîrşită pe teritoriul României sau legea penală se

aplică potrivit art.5 din Codul penal;

b) potrivit legii statului solicitant cît şi legii penale române

acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare decît la plîngerea prealabilă a

persoanei vătămate;

c) fapta pentru care se cere extrădarea este potrivit legii statului

solicitant şi legii penale române, prescrisă sau amnistiată, ori există o altă cauză legală care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării;

d) faţă de persoana a cărei extrădare se cere s-a pronunţat o

hotărîre definitivă de condamnare, de achitare sau încetare a procesului penal ori s-a dat o ordonanţă de scoatere de sub urmărire sau de încetare a

urmăririi pentru acea faptă, de organele de judecată ori de organele de urmărire penală din România, după caz.

E. Ordinea de preferinţă în acordării extrădării. Dacă s-au

formulat mai multe cereri de extrădare cu privire la aceeaşi persoană, ordinea de preferinţă este următoarea: a) extrădarea se acordă mai întîi statului pe al cărui teritoriu s-a săvîrşit infracţiunea; b) statului ale cărui interese au fost vătămate prin săvîrşirea faptei; c) statului al cărui cetăţean este infractorul. Dacă sînt mai multe cereri încadrate în aceeaşi ordine de preferinţă, extrădarea se acordă statului care a solicitat primul remiterea persoanei vinovate.

; Legea penală şi limitele ei de aplicare

s 4. Aspecte complementare

81. Principiul specificităţii. Cererea de extrădare trebuie să

cu privire la fapta săvîrşită, pentru a se verifica

condiţiile cerute de lege sub acest aspect, în cazul extrădării în vederea

urmăririi

execute condamnatul, în căzui extrădării în vederea executării. Persoana

remisă în vederea judecării sau executării pedepsei va fi judecată numai

pentru

faţă de care s-a admis extrădarea.

Limitarea efectelor extrădării în acest sens, dispusă prin lege (art.8), este

extradiţional sub denumirea de principiul •

specificităţii.

De asemenea, persoana extrădată unui stat nu poate fi extrădată de către statui solicitant altui stat. Aceste cerinţe ale principiului specificităţii reprezintă o garanţie reală a ocrotirii juridice a persoanei extrădate. Limitele impuse de principiul specificităţii nu mai operează dacă statul român şi-a dat acordul sau dacă persoana extrădată nu a părăsit teritoriul statului solicitant în decurs de o lună de la data cînd a luat sfirşit procesul penal sau a încetat executarea pedepsei, sau s-a reîntors pe teritoriul acelui stat.

de extrădare sau va executa

sau cu privire la pedeapsa pe care trebuie să o

cuprindă indicaţii

şi judecării,

fapta

ce

a

format

obiectul

cerere,

cererii

numai pedeapsa

cunoscută

în

indicată în

dreptul

.

82.

Tranzitarea

trebuie

extrădaţilor.

şi

cu

Condiţiile

cerute

de

unui

extrădare

teritoriul României.

îndeplinite

ocazia

tranzitului

lege

extrădat

pentru

pe

83. Procedura extrădării pasive. Cererea de extrădare a statului solicitant se primeşte de către Ministerul Afacerilor Externe, care o înaintează Parchetului General. Acesta o trimite spre examinare parchetului competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul persoana a-cărei extrădare se cere; dacă nu se cunoaşte domiciliul ei cererea se înaintează parchetului competent al Municipiului Bucureşti. Procurorul competent, hi cazul în care constată că cererea nu poate fi admisă, datorită nereaiizării condiţiilor impuse de lege, emite o ordonanţă de încetare a procedurii de extrădare pe care o înaintează Procurorului General, iar dacă acesta confirmă ordonanţa, aceasta se înaintează Ministerului Afacerilor Externe ca, prin intermediul său, să se comunice răspunsul statului solicitant. Dacă procurorul constată că sînt îndeplinite

Drept penal. Partea generală.

condiţiile legii pentru admiterea cererii de extrădare. înaintează dosarul instanţei competente din judeţul unde domiciliază persoana indicată în cererea de extrădare sau a Municipiului Bucureşti, dacă nu se cunoaşte domiciliul celui indicat a fi extrădat. Judecind cererea, instanţa poate, fie să respingă cererea de extrădare, caz în care trimite hotărîrea Ministerului Justiţiei, care o înaintează Ministerului Afacerilor Externe pentru a fi comunicată statului solicitant, fie să admită cererea prin hotărîre, dacă sînt Îndeplinite condiţiile legii, cînd de asemenea, o înaintează organului competent - Ministerului de Justiţie - pentru a se încunoştiinţa statul solicitant asupra admiterii cererii de extrădare. In acest caz se comunică statului solicitant data şi locul unde va fi predat infractorul a cărui extrădare a fost cerută.

84. Procedura extrădării active. Statul român poate cere remiterea unui infractor, aflat pe teritoriul altui stat, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe. în această situaţie - extrădarea activă - organele judiciare competente, procurorul sau instanţa de judecată, înaintează actele necesare, prin care se cere extrădarea, Procurorului General sau Ministerului de Justiţie, după caz, care întocmeşte cererea de extrădare pe care o înaintează Ministerului Afacerilor Externe, pentru a fi transmisă statului străin solicitat, în vederea remiterii infractorului pentru a fi supus răspunderii penale.

TITLUL II; Legea penala si limitele ei de aplicare

CAPITOLUL IV

APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

SECŢIUNEA I

Principiul activităţii legii penale

§

1.

Conceptul şi fundamentul principiului activităţii legii penale

85. Conceptul principiulu i activităţi i în Codul penai s-a creat un cadra legal distinct de reglementare a aplicării legii penale în timp, în art.10—16. în primul text, în art.1.0, s-a consacrat principiul de bază în materie şi anume activitatea legii potrivit căruia legea penală se aplică infracţiunilor săvîrşite în timpul cîfea se află în vigoare. Din momentul intrării în vigoare şi pînă la ieşirea din vigoare legea penală se aplică tuturor faptelor săvîrşite sub imperiul ei. Organele judiciare soluţionează cauzele în baza legii în vigoare. Activitatea legii în durata ei de acţiune înseamnă aplicarea ei imediată şi continuă fără a exista momente de discontinuitate sau suspendare a ei 37 . Din acest principiu decurge consecinţa că legea penală nu se aplică faptelor săvîrşite înainte de intrarea ei în vigoare, deci nu retroâctivează. Ea acţionează numai asupra faptelor comise după intrarea în vigoare întrucît este de principiu că legea dispune numai pentm viitor. Acest principiu are valoare constituţională.' In acest sens în art.13 pct. 2 din Constituţia României se prevede că "Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale mai favorabile". Legea penală nu acţionează nici după ieşirea ei din vigoare, deci nu ultractivează,

86, Fundamentul principiului activităţii legii penale. Principiul'

activităţii

se

C.

întemeiază

Barbu,

Aplicarea

pe

legii

Bucureşti, 1972, p. 154.

principiul

penale

în

fundamental

spaţiu

şi

timp,

al

Editura

legalităţii

Ştiinţifică,

r

Drept penal. Partea generală.

incriminării consacrat în art.2 C.pen., potrivit căruia legea prevede faptele ce constituie infracţiuni. Legea care intră în vigoare este adusă la cunoştinţa destinatarilor ei pentru ca aceştia să-şi conformeze conduita prescripţiilor ei. Nerespectarea legii prin săvîrşirea faptelor incriminate atrage toate consecinţele prevăzute de lege, cunoscute de cei cărora se adresează. Legea nu se poate aplica faptelor săvîrşite înainte de intrarea ei în vigoare, care la acea dată nu erau incriminate. In vederea înţelegerii principiului activităţii legii penale trebuie să se examineze două probleme:

1) durata şi limitele eficienţei legii penale; 2) determinarea momentului de săvîrşire a infracţiunilor.

§ 2. Durata şi limitele eficienţei legii penale

87. Intrarea în vigoare a legii penale. Legea este activă din momentul intrării în vigoare pînă în momentul final, al ieşirii din vigoare. Momentul intrării în vigoare nu se identifică cu cel al adoptării legii penale de către autoritatea legiuitoare, de către Parlament. După adoptarea legii aceasta este promulgată şi apoi publicată în Monitorul Oficial al României, dată de la care, de regulă intră în vigoare. Legea poate intra în vigoare şi la o dată ulterioară publicării, prevăzută expres în corpul legii, în cazul legilor cu o reglementare complexă, cum sînt codurile penale, pentru a căror cunoaştere, de către cei cărora se adresează, se cere timp datorită dimensiunii lor şi a reglementărilor noi pe care le cuprind 38 . Cunoaşterea legii este necesară, întrucît nimeni nu poate invoca, în vederea apărării de răspundere penală, eroarea de drept inemo censetur legem ignorare). Eroarea de drept nu înlătură caracterul penal al faptei (art.51 alin.ultim C.pen,). Legea acţionează în timp pînă la ieşirea din vigoare. Perioada de acţiune cantonată între intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare este denumită durata de aplicare a legii penale. De regulă în corpul legii penale nu se prestabileşte durata ei de aplicare; aceasta va putea fi apreciată la ieşirea din vigoare a legii. în cazul legilor formai temporare se poate cunoaşte durata de acţiune chiar de la intrarea lor în vigoare, întrucît în cuprinsul acestora este fixată perioada de funcţionare.

j

o

J0 Codul penal actual a fost publicat la 21 cum prvede art.363, la 1 ianuarie 1969.

iunie

1968 şi a intrat în vigoare, aşa

i Urnitele ei de aplicareaplic

88. Ieşirea din vigoare a legii penale. Momentul final ai duratei de acţionare a.legii penaie este ieşirea din vigoare. Cea mai cunoscută modalitate de ieşire din vigoare, în practica legislativă, este abrogarea. Alături de abrogare mai menţionăm modificarea, ajungerea legii la termen sau ieşirea din vigoare prin dispariţia condiţiilor excepţionale care au impus apariţia legii, ieşirea din vigoare prin dispariţia obiectului, precum şi prin schimbarea condiţiilor social-poliţice ce au determinat adoptarea legii.

89 A. Abrogarea. Principala modalitate de ieşire din vigoare o constituie abrogarea, care constă în scoaterea din vigoare a unei legi prin

intermediul alteia cu o forţă juridică asemănătoare. Abrogarea unei legi anterioare se poate face printr-o dispoziţie finală cuprinsă în corpul legii care succede celei abrogate 3 ^ sau printr-o lege specială care însoţeşte noua lege ce intră în vigoare, cum a fost Legea nr.30 de punere în aplicare

a Codului penal din 1968 40 . 1. Abrogarea expresă. Abrogarea, după modul de manifestare, poate fi expresă sau tacită (implicită). Este. expresă, cînd legea nouă sau legea de punere în aplicare a reglementării care succede prevede expres că se abrogă legea sau legile anterioare 41 . în această situaţie, abrogarea indică, prin enumerare, legile sau dispoziţiile din lege sau legi care sînt abrogate. Uneori abrogarea expresă poate avea un caracter general. în sensul că se include în noua lege a clauză generală de abrogare care prevede că "se abrogă orice dispoziţii contrare prezentei legi", tehnică folosită cînd abrogarea are un cîmp mai întins, extinzîndu-se asupra mai multor dispoziţii cuprinse în aceeaşi lege sau în legi diferite, sau asupra

-^ Codul penai din 1936 care a luat locui celui din 1864, a prevăzut în art.601 alin.2 abrogarea unei suite de legi, enumerare care înscria în primul rînd Codul penal din 30 octombrie 1864, urmînd ca legea presei din 1862, Codul penal din 1878 referitor la crime şi delicte şi Codul penal din 1879 privitor la contravenţii, amîndoua în vigoare în Transilvania, enumerarea contlnuînd cu alte legi.

**® Legea nr.30 din 13 noiembrie 1968 de punere în vigoarea Codului penal, în art.î a prevăzut că pe data intrării în vigoare a noului cod se abrogă Codul penal din 18 martie 1936, Codul justiţiei militare din 20 martie 1937, precum şi legile speciale şi dispoziţiile penale din legi speciale, contrare prevederilor Codului penal.

41 Â se vedea'note k ele mai sus; Decretul-lege nr.6 din 7 ianuarie 1990 a abolit pedeapsa cu moartea, care s-a înlocuit cu detenţiunea pe viaţă. Prin acest act normativ s-a prevăzut expres abrogarea unor texte din Codul penai: art.54, 55, 120 al.4, 130 - care cuprindeau dispoziţii privitoare la pedeapsa capitală.

Drept penal. Partea generala.

unui număr mai mare de legi. Abrogarea expresă are precădere faţă de

celelalte modalităţi de ieşire din vigoare 42 . 2. Abrogarea tacită. Celălalt fel de abrogare, tacită sau implicită, există în situaţia în care noua lege, fără a prevedea expres că legea anterioară sau unele dispoziţii se abrogă, reglementează aceeaşi materie, diferit, luînd locul reglementării vechi în virtutea principiului lex

posterior

derogat priori.

în evoluţia legislaţiei penale s-au semnalat unele cazuri de abrogare implicită. Astfel, Codul penal la data intrării sale în vigoare a prevăzut printre pedepsele complimentare şi confiscarea averii, consacrată în partea generală, în art.53 pct. 2 îit. c, art.68-70 precum şi în alte texte care reglementează unele instituţii ale dreptului penal în care era implicată şi pedeapsa confiscării averii (art.76 alin.2 şi 3, 119 alin.2). Pedeapsa confiscării averii a fost prevăzută şi în normele speciale, în cazul infracţiunilor mai grave, cum sînt unele infracţiuni contra siguranţei statului, ca trădarea art. 155, trădarea prin ajutarea inamicului art. 156, spionajul art. 159, atentatul care pune în pericol siguranţa statului art. 160 C.pen. sau unele infracţiuni contra păcii şi omenirii, ca genocidul art.357 alin.2, 3, 4, tratamente neomenoase art.358, distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale art.360 C.pen. şi altele. După intrarea în vigoare a Constituţiei României, în decembrie 1991, care a prevăzut în art.41 pct.7 că averea dobîndită licit nu poate fi confiscată, s-a considerat, în literatura şi practica penală, că toate dispoziţiile din Codul penal privitoare la pedeapsa confiscării averii sînt abrogate implicit. De altfel, Constituţia în art. 150 pct. 2 a prevăzut că legile şi toate celelalte acte normative rămîn în vigoare în măsura în care nu contravin Constituţiei. Ulterior în Legea de modificare şi-completare a Codului penal nr. 140 din 14 noiembrie 1996 43 s-a prevăzut expres abrogarea art.68, 69, 70 din Codul penal privitoare la confiscarea averii. In aceeaşi ordine de idei

42 Legea nr.30/1968 pentru punerea în aplicare a noului Cod penal, în art.l a cuprins o astfel de clauză care a prevăzut că legile penale speciale şi dispoziţiile penale din legi speciale, contrare prevederilor Codului penal, precum şi dispoziţiile penale din hotărîri ale Consiliului de Miniştri se abrogă pe data intrării în vigoare a Codului penai din

1968.

"Legile şi toate celelalte acte

normative rămîn în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii" (clauză generală de abrogare).

14

noiembrie 1996.

Constituţia României în art.i50 pct. 1

4 3

Legea

a

fost

publicată

în

prevede că

Oficial

al

Monitorul

României,

nr.289

din

TULUL II; Legea penala şi limitele ei de aplicare

 

-'m

că în

baz a

Legii

nr.4/1971

privitoar e

la

extrădare ,

această

' nCP '!°tie

avea

un

caracter

 

mixt,

jurisdicţional

şi

politic, întrucît

o

mStlt1 etenţa

de

soluţionare

a

cererii

de

extrădare

aveau organele

în

„ admiterii extrădării, dar şi guvernul, care hotăra în ultimă instanţă Baterea sau respingerea cererii de extrădare. Constituţia României a revăzut în art.19 pct.3 că "extrădarea se hotărăşte de justiţie", ceea ce înseamnă că această instituţie are un caracter jurisdicţional. Rezultă că. dispoziţiile art.23 alin. 1-3 din Legea nr.4/1971 referitoare la organele care hotărăsc admiterea cererii de extrădare sînt abrogate implicit sub aspectele care contravin Constituţiei (în baza aceluiaşi temei legal, art.150 pct. 1 din Constituţie). Dispoziţia art.150 pet, 1 din Constituţie apare ca o clauză generală de abrogare implicită. Prevăzîndu-se că "Legile şi toate celelalte acte normative rămîn în vigoare, în măsura în care nu contravin prezentei Constituţii", rezultă implicit că, dacă acestea contravin Constituţiei nu mai sînt în vigoare, deci sînt abrogate implicit. 3. Abrogarea totală şi parţială. Sub aspectul întinderii, abrogarea poate fi totală sau parţială. Abrogarea totală înseamnă scoaterea integrală a legii din vigoare 44 . Prin abrogarea parţială legea scoate din vigoare fie anumite despărţărninte ale legii care cuprinde reglementarea unor anumite materii - capitole şi secţiuni —, fie unele dispoziţii 45 .

coni -

' car e

verificau

îndeplinirea

condiţiilor

de

fond

şi

formă,

90. Modificarea. Modificarea, modalitatea de largă circulaţie de ieşire din vigoare, constă în schimbarea, prin suprimare, completare sau

înlocuire, a unor dispoziţii din lege 46 sau ale unor părţi ale acestora (de

din

exemplu,

modificarea conţinutului unor infracţiuni,

a unor definiţii

1968 pentru punerea în vigoare a actului Cod

penai a scos total din vigoare codul din 1936.

- Legea nr.104 pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedura penală precum şi a altor legi,•precum şi pentru abrogarea legii nr.59/1968 şi a Decretului nr.218/1977, M.Of, al României, nr.244 din 1 octombrie 1992, a abrogat art.92-97 din Codul penal.

6 An.37 din Codul penal, care defineşte recidiva, a fost modificat prin Legea nr.6/1973, care a îngustat sfera acestei instituţii, prin noile condiţii impuse în această materie; prin Legea pentru modificarea şi completarea Codului penal, nr. 104, publicată în M.Of. din 1 octombrie 1992 s-au modificat art.53 C.pen. privitor la limitele amenzii, art.63, art.71, art.76, unele texte privitoare la suspendarea executării pedepsei (art.8î, 85 C.pen.) precum şi ia executarea pedepsei la locul de muncă (art.86 7 şi urm.); legea cuprinde şi alte modificări.

44 Legea nr.30 din

1

noiembrie

Drept penal. Partea generala.

lege, a reglementărilor privind unele instituţii). De exemplu Decretul- Lege nr.6/1990 a abolit pedeapsa cu moartea şi a înlocuit-o cu detenţiunea pe viaţă; ca urmare s-au modificat art.14 alin.2, 29, 77, 122 lit. a, 135 lit. d, prin înlocuirea pedepsei cu moartea cu detenţiunea pe viaţă.

91. Ajungerea legii Ia termen sau dispariţia condiţiilor speciale

care au impus adoptarea legii. Această modalitate de ieşire din vigoare caracterizează legile temporare şi excepţionale. Aceste legi îşi încetează activitatea odată cu ajungerea lor la termen sau cu dispariţia condiţiilor speciale care le-au determinat.

92. Ieşirea din vigoare prin dispariţia obiectului. Teoretic, este

posibilă ipoteza ca o lege să fie adoptată pentru a se asigura respectarea unei legi cu caracter nepenal - spre exemplu o lege în domeniul sănătăţii publice sau o lege privind asigurarea protecţiei muncii şi tehnicii securităţii. Odată cu abrogarea legilor nepenale ale căror dispoziţii au fost asigurate prin legile cu caracter penal, sînt scoase din vigoare şi aceste legi, dispărînd obiectul protecţiei lor.

92*. Ieşirea din vigoare prin schimbarea condiţiilor social- politice. O lege mai poate ieşi din vigoare prin schimbarea condiţiilor social-politice care au impus o anumită reglementare ce nu mai poate fi menţinută, fiind contrară noilor condiţii social-politice apărute, situaţie care poate fi ilustrată prin evenimentele din decembrie 1989, care au impus ieşirea din vigoare a dispoziţiilor penale care ocroteau societatea comunistă şi instituirea unor noi reglementări, expresie juridică a schimbărilor social-politice survenite.

§

3.

Determinarea momentului de săvîrşire a infracţiunilor

93. Infracţiunile continui, continuate şi de obicei. Cunoscîndu-

se durata de aplicare a legii, încadrată între momentul intrării şi ieşirii din vigoare, trebuie să se stabilească şi momentul de săvîrşire a infracţiunii pentru a se vedea dacă fapta a fost săvîrşită în durata legii sau în afara limitelor ei. Determinarea momentului de săvîrşire a infracţiunii, şi deci a legii aplicabile, cunoaşte anumite dificultăţi în cazul unor infracţiuni ce prezintă unele particularităţi sub aspectul elementului material, cum sînt

TULUL II; Legea penala şi limitele ei de aplicare

fracţiunile continui, continuate şi de obicei. Codul penal nu cuprinde vreo dispoziţie care să stabilească, în general, momentui de săvîrşire a infracţiunii, aşa cum stabileşte locul comiterii faptei penale în art.143 alin 2. Singura precizare în lege asupra datei săvîrşîrii infracţiunii este aceea din art.122 alin/ultim, care stabileşte data cînd începe să curgă termenul de prescripţie în cazul infracţiunilor continui şi continuate. Infracţiunea continuă se caracterizează prin aceea că elementul material durează în timp pînă ce intervine o forţă contrară care îi pune capăt ( de exemplu privarea de libertate în mod nelegal, deţinerea pe nedrept a unei arme etc). Infracţiunea continuată, definită în art.41 alin.2 C.pen., se realizează prin săvîrşirea a două sau mai multe acţiuni, la diferite intervale de timp, care realizează fiecare în parte conţinutul aceleiaşi* infracţiuni, acţiunile avînd la bază o singură rezoluţie infracţională (de exemplu furtul, delapidarea în formă continuată). Infracţiunea de obicei nu este definită li partea generală a Codului penai, ci legea consacră diferite tipuri în partea specială, caracterizate prin repetarea acţiunii pînă ce învederează o obişnuinţă, o practică din partea făptuitorului. Fiecare acţiune privită izolat nu prezintă semnificaţie penală, ci aceasta se realizează prin repetarea faptei (de exemplu practicarea prostituţiei, a vagabondajului, etc). în textul citat - art. 122 alin.ultim -, legea stabileşte că termenul de prescripţie curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în căzui infracţiunilor continui, şi de la data săvîrşirii ultimei acţiuni, în cazul infracţiunilor continuate. Deci, data lor de săvîrşire este încetarea acţiunii, în cazul infracţiunilor continui, săvîrşirea ultimei acţiuni, în cazul celor continuate şi, prin similitudine de realizare, săvîrşirea ultimei acţiuni, în cazul infracţiunilor de obicei. Cunoscîndu-se data de săvîrşire a infracţiunii şi durata legii penale, se poate stabili legea aplicabilă. Astfel, dacă infracţiunile continui, continuate şi de obicei au început sub imperiul unei legi-şi întreruperea acţiunii, în cazul infracţiunilor continui, ori comiterea ultimei acţiuni, în cazul celor continuate şi de obicei, a avui loc sub imperiul acelei legi, aceasta este legea aplicabilă. Dacă acesteia îi succede o alta, ce incriminează aceleaşi fapte, infracţiunilor săvîrşite sub vechea *ege li se va aplica legea mai favorabilă, care poate fi cea veche sau cea nouă (art. 1.3 C.pen.). Dacă legea nouă nu le mai incriminează, va fi un caz de retroactivitate a legii de dezincriminare (art. 12 C.pen.). în situaţia în

Drept penal. Partea generală.

care infracţiunile continui, continuate sau de obicei au început sub legea veche iar acţiunea ia sfîrşit sub legea nouă în cazul infracţiunii continui, sau sub imperiul acesteia, se săvîrşeşte ultima acţiune în cazul infracţiunilor continuate şi de obicei, se va aplica legea nouă, întrucît faptele se consideră a fi comise sub imperiul ei 47 , cu condiţia ca şi aceasta să le incrimineze, fără să intereseze dacă regimul de sancţionare este mai sever decît al legii anterioare.

§ 4. Neretroactivitatea legii penale

94. Concept şi fundament. Actualul Cod penal a consacrat principiul subsidiar al neretroactivităţii legii penale în art.l 1, care prevede că "Legea penală nu se aplică faptelor, care la data cînd au fost săvîrşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni". Consacrarea expresă a acestui principiu întăreşte regula activităţii legii penale. Nereîroactivitatea legii penale decurge din principiul legalităţii incriminării, care stabileşte că nimeni nu poate fi ţinut să răspundă pentru o faptă care în momentul săvîrşirii nu era prevăzută de lege ca infracţiune. Din felul cum funcţionează principiul activităţii legii penale, s-a observat că legea se aplică cu începere din momentul intrării în vigoare tuturor faptelor incriminate, săvîrşite sub imperiul ei, pînă la ieşirea din vigoare. Consecinţa ce decurge este aceea că legea nu se aplică faptelor săvîrşite înainte de intrarea ei în vigoare, care la acea dată nu erau prevăzute ca infracţiuni. Din modul cum este formulată neretroactivitatea legii penale din art. 1 î, rezultă că aceasta are în vedere numai situaţiile cînd legea nouă incriminează prima dată anumite fapte, care sub legea veche nu erau prevăzute ca infracţiuni (incriminatio ex novo). Legea a avut în vedere numai aceste situaţii, întrucît în cazul în care legea nouă incriminează aceleaşi fapte prevăzute de legea veche, cărora le-a creat un regim juridic deosebit, mai sever, intervine reglementarea din art. 13 C.pen., care consacră principiul aplicării legii mai favorabile, aplicîndu-se legea veche, care este mai blîndă. Dacă, dimpotrivă, legea nouă este mai favorabilă, se va da efect acesteia, care va retroactiva.

4 - 7 C. Mitrache, op.cit., p.62.

TITLUL 11; Legea penală si limitele ei de aplicare

SECŢIUNEA a H-a

Extraactivitatea legii penale

§ 1. Generalităţi

95. Justificare. Dacă principiul activităţii legii penale ar avea un caracter absolut, s-ar ajunge la imposibilitatea rezolvării unor cazuri în practică, pe de o parte, precum şi la nerealizarea scopului sau eficienţei unor anumite legi penale, pe de altă parte, Astfel, situaţia săvîrşirii unor infracţiuni sub legea veche care n-au fost judecate sub imperiul ei, sau judecata a început, timp în care legea veche a fost abrogată şi înlocuită cu o lege «ouă, ar rămîne nerezolvată în conformitate cu cerinţele principiului • activităţii legii penale, deoarece legea veche nu poate ultraactiva, fiind scoasă dn vigoare, iar legea nouă nu. se poate aplica, întrucî t aşa cum se ştie , legea nu retroactivează , nu se aplică faptelor săvîrşite anterior intrării ei în vigoare. Pentru rezolvarea tuturor situaţiilor pe care le ridică- practica şi asigurarea eficienţei depline a legii penale, a fost necesară instituirea unor derogări de la activitatea legii. In acest sens, Codul penal a adoptat anumite reguli în baza cărora în unele cazuri legea ultraactivează sau retroactivează, consacrînd astfel expres extraactivitatea legii penale. Cadrul legal de aplicare a legii penale în timp, cu toate regulile pe care le consacră, este de frecventă aplicabilitate datorită schimbărilor intervenite continuu în legislaţie.' în perioada pe care o parcurgem, incidenţa normelor privind aplicarea legii penale în timp este de mare actualitate datorită modificărilor legislative care survin şi în sfera dreptului penal, punîndu-se din plin problema rezolvării situaţiilor tranzitorii, adică a acelor cazuri născute sub imperiul dispoziţiilor penale vechi, ieşite din vigoare, care îşi prelungesc existenţa sub puterea noilor reglementări.

Drept penal. Partea generala.

Subsecţiunea I

Retroactivitatea legii penale

§ 1. Retroactivitatea legii penale de dezincriminare

96. Justificare; efecte juridice. Faptele periculoase incriminate de lege ca infracţiuni îşi modifică adesea gradul de pericol social, în sensul micşorării lui, ceea ce face necesară înlăturarea lor din sfera ilicitului penal. Scoaterea faptelor din cîmpul dreptului penal se face printr-o lege de dezincriminare (abolitio criminis) care are efect retroactiv. Caracterul retroactiv al legii de dezincriminare se justifică prin

aceea că nu se poate urmări şi judeca o faptă, care în condiţiile de aplicare

a

legii penale noi. a pierdut caracterul infracţional, întrucît nu mai există

o

bază legală pentru urmărirea şi judecarea acelei fapte, după cum nu se

poate continua executarea unei pedepse pronunţată pentru o infracţiune care, în legea nouă, nu mai este incriminată. Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută în art.12 C.pen. Potrivit acestei dispoziţii, dacă legea penală nouă nu mai prevede ca infracţiuni fapte săvîrşite sub legea veche şi considerate ca atare, nu se mai pedepsesc, iar în cazul celor definitiv judecate, executarea pedepsei, a măsurilor de siguranţă, a măsurilor educative, precum şi a tuturor consecinţelor hotărîrilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii penale noi 4S .

"*" Noul Cod penal a dezincriminat o serie de fapte, cum sînt cele prevăzute de an.423 (atentatul fraudulos la pudoare), 432 (delictul de inversiune cu animalele, 466 (Oferta de a savîrşi un omor), 469 (delictul de sinucidere prin sorţi), 511 (defăimarea memoriei defunctului), incriminate în codul anterior, in alte situaţii fapta a rămas

infracţiune şi in noul Cod penai, dar s-a dezincriminat tentativa, activitatea incriminata sub codul anterior. Astfel în materia pruncuciderii prevăzută în art.177 C.pen., tentativa nu mai este incriminată, fapt care duce la înlăturarea răspunderii penale după distincţiile arătate. Prin Decr. Lege nr.12 din 10 ianuarie 1990 s-au dezincriminat infracţiunile de sabotaj tari. 164 C.pen.), propaganda împotriva orînduirii socialiste (art.166 lin. 2 C.pen.), divulgarea unor secrete privind interesele obşteşti (art.251 C.pen.): prin Decr. Lege nr.l din 27 decembrie 1989 s-au dezincriminat infracţiunile de provocare ilegală a avortului <an.185 C.pen.), avortul provocat de femei (art.186 C.pen.), deţinerea de instrumente sau materiale avortive (art.187), omisiunea de a anunţa efectuarea avortului (art.188 C.pen.); Legea 140 pentru modificarea şi completarea Codului penal, din 14 noiembrie 1996,

TULUL 11; Legea penală ji limitele

«jjjLggfigggg_

In vederea aplicării art.12 C.pen. trebuie să se facă o examinare atenta a legii de dezincriminare şi a întregii legislaţii penale pentru a se constata dacă într-adevăr fapta a fost ciezmcrirninată. Abrogarea dispoziţiei care incriminează o anumită infracţiune nu echivalează cu dezincriminarea faptei, întrucît este posibil ca fapta să fie prevăzută în altă dispoziţie penală. Astfel spre exemplu., Codul penal din 1937 a

incriminat infracţiunea de întrebuinţare a actului fals în art.412, iar infracţiunea de întrebuinţare a certificatului medical fals a fost prevăzut într-un text distinct, arf.413, cu aplicaţie limitată în raport cu celălalt text cu sfera de incidenţă mai largă. Codul penal din 1968 menţine numai infracţiunea de folosire a actului fals, în art.291 (uzul de fals), fără să mai reitereze incriminarea faptei de întrebuinţare a certificatului medical fals, ceea ce nu înseamnă că această din urmă infracţiune a fost dezincriminată,

ci ea se încadrează îix textu l cu aplicaţie mai. largă din art.291 - uzul de

fals. De asemenea, este posibil ca în legea veche infracţiunea să apară sub o anumită denumire, iar noua lege să o incrimineze sub o denominaţiune nouă, ceea ce înseamnă că fapta, continuă să fie incriminată şi în această din urmă lege (spre exemplu,. în codul din 1936 s-a incriminat infracţiunea de "huliganism" în art.578, iar în noul Cod penal această

infracţiune este incriminată în art.321, sub denumirea de "ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice". Se mai poate constata-că . în legea anterioară anumite activităţi au fost incriminate în texte distincte ca tipuri de infracţiuni deosebite, iar noua lege să le prevadă într-un singur text cu incriminare multiplă, deci să le considere mai departe ca infracţiuni. Astfel, în Codul penai din 1936 s-a incriminat violarea secretului corespondenţei în art.501, sustragerea corespondenţei în art.502

şi interceptarea convorbirilor telefonice în art.503. Actualul Cod penal a

incriminat toate aceste fapte în ari 195, cu denumirea marginală "violarea

secretului corespondenţei".

Legea de dezincriminare produce următoarele efecte:

consacră "Provocarea legală a avortului" în Codul penal în arî.

185 cu următorul conţinut:

"întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvîrşită în vreuna din împrejurări:

a)

în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop;

b)

de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate;

c)

dacă

vîrsta

sarcinii

a

depăşit

patrusprezece

săptămîni.

Textul prevede şi

anumite agravante precum şi uneîe cauze de nepedepsire în condiţii speciale.

Prin Decr.

Lege fir.9 din 31 decembrie s-a dezincriminat infracţiunea denumită

refuzul înapoierii în ţară (ari.253 C.pen)

Drept penal. Partea generala.

a) dacă intervine înainte de a se fi pronunţat condamnarea pentru

fapta săvîrşită, adică în timp ce se află în curs de urmărire sau judecată se

va clasa cauza sau se va scoate de sub urmărire, iar dacă se află în faţa instanţei de judecată se pronunţă achitarea;

b) dacă legea intervine după condamnarea definitivă, pedeapsa nu

se va mai pune în executare, iar dacă executarea acesteia a început, va înceta. De asemenea, va înceta şi executarea pedepselor complimentare dacă s-au pronunţat, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, întrucît nu mai există o bază legală de executare a lor;

c) dacă legea de dezincriminare intervine după executarea pedepsei

principale şi complimentare, încetează toate consecinţele ce decurg din condamnare. Astfel, dacă în viitor persoana va comite din nou o infracţiune nu va mai fi în stare de recidivă, deoarece potrivit art.38 lit. c) C.pen. o condamnare pentru o infracţiune care a fost dezincriminată nu poate genera recidiva. De asemenea, dacă va comite o nouă infracţiune i se va putea aplica instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzută în art.81-86 C.pen. şi 86 ] -86 6 C.pen., Aceasta nu se aplică celor ce au fost condamnaţi anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni (art.81 lit. b) sau mai mare de 1 an (art.86 lit. b), afară de cazurile prevăzute de art.38 C.pen. printre care figurează şi situaţia avută în vedere (fapta din condamnarea anterioară nu mai este prevăzută ca infracţiune în noua lege - art.38 lit.c).

întrucît art.15 pct. 2 din Constituţia României prevede că "Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii mai favorabile" se pune problema constituţionalităţii art.12 C.pen. care consacră retroactivitatea legii de dezincriminare. Pe lîngă argumentele aduse în sprijinul legii de dezincriminare, bazate pe principiul legalităţii incriminării, considerăm că textul este constituţional şi trebuie încadrat în sfera art.15 pct. 2 din Constituţie, legea de dezincriminare apârînd ca o lege mai favorabilă Formularea "lege mai favorabilă" din art.15 al Constituţiei are o sferă mai largă decît aceea cuprinsă în art. 13-15 C.pen., norma constituţională incluzînd şi legile de dezincriminare care au în mod vădit un caracter mai favorabil. în această interpretare art.12 C.pen. nu contravine Constituţiei.

TITLUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare

s 2.

educative

Retroactivitatea

legilor

care

prevăd

măsuri

de

siguranţă

şi

97. Caracterul măsurilor cuprinse în aceste legi; justificarea retroactivităţii legii; limite. Legile care prevăd măsuri^de siguranţă sau educative au şi ele, ia rîndul lor, caracter retroactiv. în acest sens, în art.12 alin.2 C.pen. se consacră că "legea care prevede măsuri de siguranţă şi măsuri educative se aplică şi infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate pînă ia data intrării în vigoare a legii noi".

Caracterul retroactiv al acestor legi se explică prin natura juridică a măsurilor de drept penal pe care le cuprind. Măsurile de siguranţă sînt acele sancţiuni ce se iau faţă de persoanele care au săvîrşit fapte prevăzute

de legea penală, avînd caracterul de mijloace de prevenire a săvîrşirii unor

noi fapte în viitor. Prin caracterul lor profilactic, măsurile de siguranţă apăra societatea împotriva faptelor comise de anumite persoane, care au ajuns în astfel de situaţii fie datorită maladiilor de care suferă, fie incapacităţii, ori insuficientei pregătiri în activitatea pe care o desfăşoară, ce le fac să devină improprii pentru funcţiile" ocupate sau activităţile exercitate, incapacităţi care au prilejuit săvîrşirea faptei. De asemenea, prezenţa unor persoane în anumite localităţi sau locuri, ori deţinerea unor mijloace sau lucruri de către acestea poate prezenta pericol social.

Acelaşi caracter au şi legile care prevăd măsuri educative care se aplică infractorilor minori. Urmărindu-se prin aplicarea măsurilor educative reeducarea în condiţii cît mai bune a minorilor infractori, legea nouă care prevede măsuri educative, în structura cărora sînt antrenaţi factori cu sporite valenţe educative, se va aplica şi faptelor săvîrşite sub legea veche şi incriminate de acestea. Retroactivitatea celor două categorii de legi este limitată, aşa cum rezultă din dispoziţia citată, numai ] a situaţia faptelor care nu au fost definitiv judecate pînă la data intrării în vigoare a legii noi ce prevede măsurile de siguranţă şi educative, ceea ce înseamnă că legea nu mai operează dacă intră în vigoare după judecata definitivă a faptelor. Se ridică întrebarea dacă legile amintite mai pot avea caracter retroactiv, aşa cum prevede art.12 lin. 2 C.pen., în condiţiilor existenţei art.15 pct. 2 din Constituţie care prevede că legea dispune numai de viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile. Consacrîndu-se în legea fundamentală a ţării - Constituţia - neretroactîvitatea legii penale,

Drept penal. Partea generată.

problema este discutabilă, mai ales cînd este vorba de măsuri de siguranţă restrictive de drepturi şi libertăţi, cum ar fi confiscarea, interzicerea de a se afla în anumite localităţi, interzicerea exercitării unei profesiuni etc.

§ 3. Retroactivitatea legii Interpretative

98. Concept; justificare. Legea penală interpretativă, aşa cum rezultă şi din denumirea ei, stabileşte adevăratul înţeles al unor reglementări cuprinse în legea intrată în vigoare anterior, denumită lege interpretată. Legea interpretativă nu cuprinde incriminări noi, nu modifică normele din legea anterioară, ci precizează voinţa legiuitorului exprimata în dispoziţiile legii interpretate. Caracterul legii interpretative explică efectul ei retroactiv. O astfei de lege apare în situaţiile în care normele cuprinse în legea interpretată sînt înţelese şi aplicate în mod diferit de către instanţele de judecată. Legea penală interpretativă, prin caracterul ei retroactiv, nu aduce atingere principiului legalităţii încriminării, întrucît nu este o lege cu incriminare ex novo, ei dimpotrivă, îl consolidează prin înlăturarea interpretărilor diferite, generate de reglementarea anterioară a cărei formulare a condus ta asemenea situaţie.

Subsecţianea a Ii-a

Uitraactlvitatea legi! penale

§ î. Ultraactivitatea legii penale tempoture

99. Noţiunea de lege temporară; justificarea caracterului ultraactiv. In concepţia Codului penai în vigoare, noţiunea de lege penală temporară semnifică atît legea forma! temporară, în cuprinsul căreia se arată durata ei (de exemplu "prezenta lege va fi în vigoare timp de 6 suni"), cît şi legea temporară prin conţinutul sau natura sa, care fără a arăta expres durata ei de aplicare aceasta rezultă din condiţiile speciale care au determinat-o (de exemplu legea care a fost edictată în condiţiile unei calamităţi sau a altei stări speciale); în cadrul legilor speciale se

•86

TULUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare

includ şi legile excepţionale - stare de război, etc. Legile temporare, sub aspectul conţinutului, pot să cuprindă incriminarea unor noi fapte penale care pînă la acea dată nu constituiau infracţiuni sau să menţină unele fapte penale incriminate pînă la acea dată, dar să prevadă limite mai ridicate ale pedepselor ori, în general, să instituie un regim mai sever de sancţionare pentru faptele comise în durata lor de aplicare 49 . întrucît legea temporară are o durată redusă este posibil ca în perioada existenţei sale să nu fi fost judecate toate faptele săvîrşite sub imperiul ei. Pentru a se realiza scopul legii temporare şi anume sancţionarea tuturor infracţiunilor săvîrşite în durata ei, Codul penal, în art.16 a consacrat ultraactivitatea legii temporare precizînd că "Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvîrşite în timpul cînd era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp". Prin caracterul ultraactiv al legii temporare, faptele vor putea fi judecate şi după ieşirea din vigoare a legii, cu condiţia săvîrşirii lor în durata sa de aplicare.

SECŢIUNEA a Hl-a

Principiul legii mai favorabile

Subsecţiunea I

Preliminarii

§ 1. Situaţiile tranzitorii

100. Caracterizare , Principiul activităţii, aşa cum s-a văzut, limitează acţiunea legii penale ia durata ei de aplicare. Practica penală învederează că o situaţie juridică născută sub imperiul unei legi nu se

'^ Un exemplu de lege temporară este Decr. lege nr.5 din 29 decembrie 1989 pentru urmărirea, judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni, prin care s-au majorat pedepsele la unele infracţiuni (furt, tîlhărie, distragere, etc).

Drept penal. Partea generala.

-

stinge întotdeauna sub puterea ei, ci intră în sfera de acţiune a legii care succedă. Astfel, este posibil ca o infracţiune săvîrşită sub imperiul unei legi să nu fie pusă în urmărire sub acţiunea sa, sau să se fi pornit urmărirea ori să se afle în curs de judecată în primă instanţă sau judecată în recurs ori apel, sau să fi fost judecată definitiv şi pedeapsa să se afle în curs de executare, moment în care legea veche, care a acţionat pînă atunci, să fie scoasă din vigoare şi să intre în vigoare o altă lege care reglementează aceeaşi situaţie, în mod diferit. Se pune problema de a şti dacă raportul juridic născut sub legea veche se va rezolva potrivit reglementărilor acesteia, sau a acelora cuprinse în noua lege, sub acţiunea căreia se prelungeşte. Această situaţie este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de "conflictul legilor penale de timp", sau într-o formulare mai nouă de "situaţii tranzitorii" 50 . Situaţiile tranzitorii sînt determinate de succesiunea legilor penale, privite ca acte normative înlocuite integral (coduri penale, legi penale speciale), cît şi de succesiunea unor dispoziţii din legile penale sau nepenale cu norme penale, în cazul modificării lor.

§ 2. Sistemele concepute în literatură şi consacrate în legislaţie în cazul

situaţiilor

tranzitorii

în

literatura

juridică

de

specialitate,

în

rezolvarea

acestei

probleme, au fost concepute mai multe teze.

101. A. Teza ultraactîvităţii legii penale. în această concepţie s-a susţinut că în cazul situaţiilor tranzitorii trebuie să se aplice legea veche, cu motivarea că infractorul pe aceasta a încălcat-o în momentul săvîrşirii infracţiunii şi deci răspunderea trebui stabilită în funcţie de prevederile ei. Această teză poate fi acceptată cînd legea veche stabileşte un regim juridic mai blînd în raport cu legea nouă, care este mai severă. în acest caz trebuie să se dea efect legii vechi, întrucît a aplica legea nouă, care este mai aspră, prin ridicarea limitelor sancţiunii sau prin introducerea unui gen de pedeapsă mai sever decît în legea veche, înseamnă a aplica o

50

V.

Dongoroz, Drept penal,

Bucureşti,

teoretice ale Codului penal român, 1969, p. 75.

partea generală,

1939, p.

voi.

I;

123;

S.

Kahane în Explicaţii

Bucureşti,

Editura Academiei,

TULUL II; Legea penala şi limitele ei de aplicare

pedeapsă mai gravă neavută în vedere de făptuitor în momentul comiterii faptei. Dacă, dimpotrivă, legea nouă este mai blinda, trebuie să se dea efect acesteia, întrucît aplicarea şi executarea unei pedepse mai grave, prevăzută de legea veche, nu ar mai avea un temei legal, avînd în vedere sancţionarea mai biîndă din legea nouă.

102. B. Teza retroactivităţii iegii penale, O concepţie cu totul opusă celeilalte a fost aceea a retroactivităţii legii noi. în această susţinere s-a considerat că trebuie să se aplice întotdeauna legea nouă întrucît ea este în vigoare la data judecării fără să intereseze dacă în comparaţie cu cea veche este mai favorabilă sau mai aspră. Acest sistem, dacă satisface cerinţele unei sancţionări raţionale, realizate în limitele cerinţelor principiului legalităţii pedepsei, cînd legea nouă este mai favorabilă, este criticabil în cazul în care legea nouă stabileşte un regim juridic mai asprii pentru infractor. Aplicarea legii noi în cazul în care pedeapsa este mai aspră faţă de legea veche, constituie o serioasă atingere adusă principiului legalităţii pedepsei (nulla poena sine lege). La acest sistem şi-au dat acordul reprezentanţii şcolii pozitiviste 51 .

103. C. Teza extraactivităţii legii mai favorabile, O altă concepţie care a avut o argă audienţă în literatură şi legislaţie a fost a aplicării legii mai favorabile sau a principiului miilor îex, potrivit căruia. în cazul succesiunii legilor penale sau a situaţiilor tranzitorii, se va aplica infractorului, dintre cele două sau mai multe legi succesive, legea mai favorabilă. Dacă mai favorabilă este legea veche sub imperiul căreia s-a comis infracţiunea, se va da efect acesteia, caz în care legea veche va ultraactiva. Dacă, dimpotrivă, mai blinda pentru infractor este legea nouă, se va aplica aceasta, situaţie în care extinzîndu-şi efectul asupra unei fapte săvîrşite anterior intrării în vigoare, va retroctiva. In cazul aplicării legii mai favorabile nun e mai găsim în prezenţa activităţii iegii penale, întrucît legea sub imperiul căreia s-a născut infracţiunea a încetat să activeze, prin ieşirea din vigoare (în cazul ultraactivităţii), iar noua lege sub imperiul căreia se prelungeşte existenţa infracţiunii, a intrat în vigoare . posterior săvîrşirii faptei (în .cazul retroactivităţii). La aplicarea legii mai favorabile neputîndu-se prestabili care este mai favorabilă, legea veche sau cea nouă, întrucît determinarea

E, Ferii, Principii di diritto criminale, Torino, 1928, p. 142.

Drept penal. Partea generala.

ei se face în urma comparării legilor, nu se poate formula a priori principiul ultraactivităţii sau retroactivităţii, datorită necunoaşterii dintru început a legii mai blînde. De aceea s-a dat denumirea de extraactivitatea legii mai favorabile, pentru că oricare lege se va aplica din cele succesive - cea veche sau cea nouă - ele nu activează, ci extra-activează. Principiul legii mai favorabile, aşa cum s-a mai afirmat, este adoptat de mai toate legislaţiile penale 52 . Principiul este consacrat şi de Codul penal român.

§ 3. Reglementarea situaţiilor tranzitorii în

Codul penal român

104. Situaţiile prevăzute de lege. Aplicarea legii mai favorabile a primit în codul în vigoare o reglementare amplă în dispoziţiile cuprinse în

articolele 13, 14, Î5 5 3 . Din

că reglementarea are în vedere două situaţii:

1) aplicarea legii mai favorabile în cazul faptelor pentru care nu a intervenit o condamnare definitivă; 2) aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

examinarea dispoziţiilor în materie se observă

-^ Pentru legislaţiile unor state a se vedea: C.pen, al Belgiei art.2, aîin.2; C.pen, al Germaniei art.2, aiin.2; C.pen. ai Danemarcei art.3, alin. 1; C.pen, al Italiei art.2, alin.3; C.pen. al Norvegiei art.3, alin.2; legea penală din Groenlanda art.3; C.pen. spaniol art.24 (acest texîprevede caracterul retroactiv ai legii noi mai favorabile şi în cazul în care hotărîrea de condamnare este definitivă s'au se află în curs de executare); C.pen. grec art.2; C.pen. islandez art. î, aîin.2; C.pen. portughez art.6, § 2 şi 3 (legea mai fayorabilă aşa cum prevede § 3 se aplică şi îni căzui pedepselor definitive); C.pen. al Republicii San Marino art.2; C.pen. elveţian art.2, alin.2; C.pen. al Turciei art.2, alin.3; Constituţia din Norvegia a consacrat expes regula că dispoziţiile mai severe din legea penală nouă nu au caracter retroactiv; C.pen. din Peru art.7, aîin.l; C.pen. din Etiopia art.6; C.pen. din Bolivia art.4; C.pen. din Argentina art.2. Retroactivitatea legii penale mai blînde nu este consacrata în codul penal francez dar este tradiţional admisa de doctrină şi jurisprudenţă.

ÎJ

Cadrai legal

indicat este de generală aplicare;

potrivit iui

se rezolvă toate

situaţiile ridicate de succesiunea a legilor penale. De Ia această reglementare generală pot fi

exceptate unele situaţii existente în momentul ieşirii şi intrării in vigoare a legilor

succesive. Aceste cazuri nu se vor rezolva în baza regulilor generale înscrise în cod, ci pe baza unui regim derogatoriu cuprins fie în noua iege intitulat "Dispoziţii tranzitorii", fie în legea de punere în aplicare a noii reglementări, cum a fost legea nr,30 din 13 noiembrie 1968 de punere în aplicare a Codului penal.

TULUL II; Legea penala şi limitele ei de aplicare

Subsecţiunea a Ii-a

Aplicarea legii mai favorabile în cazul faptelor pentru care nu a intervenit o condamnare definitivă

§ 1. Cadrul reglementării

105. Caracteristici. Prima situaţie este reglementată în art.13 C.pen. care prevede că "în cazul în care de la săvîrşirea infracţiunii pînă la judecata definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă". Din examinarea acestei dispoziţii, se observă că se referă la faptele pentru care nu s-a pronunţat o hotărîre definitivă de condamnare, deci cînd nu s-a pornit încă procesul penal pentru faptele săvîrşite, sau cînd acestea se află în curs de urmărire, de judecată în prima instanţă sau judecată în apel sau recurs. Se mai constată că fapta a fost incriminată în legea veche şi continuă să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea nouă. De asemenea, mai rezultă că interesează situaţiile cînd legiie succesive conţin o reglementare deosebită. De regulă^ problema aplicării legii mai favorabile se pune între legea veche sub imperiul căreia s-a săvîrşit infracţiunea şi legea nouă sub imperiul căreia urmează să se judece. Dar, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.13 C.pen. este posibil ca de la săvîrşirea infracţiunii şi pînă ia judecata definitivă să intervină două sau mai multe legi. în acest caz problema alegerii legii mai favorabile nu se pune numai între legea sub imperiul căreia s-a săvîrşit infracţiunea şi aceea sub imperiul căreia se judecă, ci se va aplica oricare din legile succesive, care este mai favorabilă, putîndu-se aplica şi legile apărute între cele două momente, al săvîrşirii faptei şi a judecării ei, aşa-numitele legi intermediare. Faţă de dispoziţiile art.14 şi 15 C.pen. privitoare la aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive, care limitează caracterul mai favorabil al legii la aspectul pedepsei, reglementarea din art.13 C.pen. este mai cuprinzătoare, caracterul mai favorabil al legii urmînd a fi desprins nu numai din pedeapsă, ci şi din alte aspecte privitoare la condiţiile de incriminare a faptei sau de tragere la răspundere penală.

Drept penal. Partea generală.

§ 2. Criteriile de determinare a legii mai favorabile

106. Criterii formulate în literatură. Aplicarea legii mai favorabile implică compararea legilor succesive sub anumite aspecte, pentru a se stabili care este mai favorabilă infractorului, într-un caz dat. Codul penal nu prevede criteriile sub aspectul cărora trebuie să se compare legile. Literatura de specialitate a relevat că, în principal, legile trebuie să se compare sub aspectul condiţiilor de incriminare a faptei (al conţinutului infracţiunii), al condiţiilor de urmărire sau judecată (de tragere îa răspundere penală), al pedepsei, precum şi al altor aspecte asupra cărora au survenit modificări. a) Deosebiri sub aspectul condiţiilor de incriminare (al conţinutului infracţiunii). Legile care se compară pot prezenta deosebiri sub aspectul conţinutului infracţiunii, forma de bază sau calificată. . Conţinutul infracţiunii constituie totalitatea trăsăturilor obiective şi subiective, prevăzute de lege, necesare pentru existenţa unei anumite infracţiuni. Astfel, este posibil ca legea veche să incrimineze un tip de infracţiune, prevăzînd pentru existenţa sa anumite condiţii, iar legea nouă să includă condiţii suplimentare pentru existenţa acelei, infracţiuni, care restrîng cîmpul, de acţiune al normei incriminatoare. Dacă fapta săvîrşitâ nu realizează condiţiile din legea nouă, această lege este mai blîndă şi devine aplicabilă. In Codul penal anterior în art.280 s-a incriminat infracţiunea de corupere de martori ce consta în încercarea de a determina mărturia mincinoasă "prin orice mijloace". Codul penal din 1968 a incriminat aceeaşi faptă în art.261 prevăzînd că fapta există dacă încercarea de a determina mărturia mincinoasă se face prin "constrîngere sau corupere". In măsura în care fapta săvîrşiîă sub legea veche nu s-a realizat prin constrîngere sau corupere, neîndeplinind condiţia de incriminare suplimentară din legea nouă, nu se mai poate urmări şi judeca, prin efectul legii noi mai favorabile.

Este

posibil ca legea veche să fi prevăzut unele forme de conţinut calificat, prin sâvîrşirea faptei în condiţiile unor agravante, care în noua lege nu mai sînt prevăzute, ceea ce face ca fapta săvîrşită să se încadreze în conţinutul de bază al noii legi cu limite de pedeapsă mai reduse 54 .

Legile

se pot deosebi

şi

sub

aspectul

conţinutului

calificat.

G.

Amoniu,

Bucureşti, 1988, p

26.

C.

Bulaî,

Practica judiciară penală,

voi.

I.

Editura Academiei,

TITLUL IIjJLeRea penală şi limitele ei de aplicare

b) Deosebiri sub aspectul condiţiilor de urmărire şi judecată (de

tragere la răspundere penală). Legile succesive se mai pot deosebi sub aspectul condiţiei de punere în mişcare a acţiunii penale. în cazul în care legea nouă condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de olîngerea prealabilă a persoanei vătămate 55 şi o astfel de plîngere nu s-a fâcut, iar potrivit legii vechi acţiunea penală trebuie pusă în mişcare din oficiu, legea nouă este mai favorabilă şi urmează a se aplica.

' De asemenea, legea poate condiţiona punerea în mişcare a acţiunii penale de autorizarea prealabilă a unui anumit organ 56 sau de sesizarea unor organe îndrituite în acest sens 57 , situaţie în care apare mai favorabilă faţă de lega veche care nu impunea o astfel de condiţie. în aceeaşi ordine de idei menţionăm că procesul penal nu mai ° poate continua dacă părţile s-au împăcat sau persoana vătămată şi-a retras plîngerea prealabilă, cauze care operează în baza legii noi. Legile mai pot fi comparate şi sub aspectul termenului de prescripţie. Mai favorabilă pentru infractor este legea care prevede un termen de prescripţie mai scurt, deoarece este posibil ca termenul de prescripţie să se fi împlinit şi astfel răspunderea penală să nu mai poată avea loc,- prescripţia fiind- una din cauzele care înlătură răspunderea penală 58 .

c) Deosebiri sub aspectul pedepsei. Compararea legilor se face din

punctul de vedere al pedepsei principale (natura şi limitele ei), cît şi sub aspectul pedepsei complimentare. Astfel, dacă între două legi succesive una prevede pedeapsa închisorii iar alta pedeapsa cu amenda, mai favorabilă este aceasta din

55 în această privinţă se observă deosebiri între cele două coduri succesive în cazul infracţiunii de violare a secretului corespondenţei; art.501 din C.pen. anterior prevedea că acţiunea se pune în mişcare din oficiu, în timp ce din C.pen. în vigoare, care consacră aceeaşi infracţiune, revede că acţiunea penală se promovează la plîngerea prealabilă a persoanei vătămate.

56 Noul Cod penal condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul aplicării legii penale române potrivit principiului realităţii, de autorizarea prealabilă a Procurorului General (art.5 C.pen.), cerinţă inexistentă în codul anterior (art.10 C.pen.).

siguranţei

circulaţiei pe căile ferate prevăzute de art.278 C.pen. în vigoare.

•• ( Pentru infracţiunile care nu depăşesc pedeapsa de 1 an închisoare, mai favorabil este actualul Cod penal care prevede un termen de prescripţie de 3 ani (art.121 alin.2 lit. e), faţă de codul abrogat care prevedea pentru "delicte pedepsite pînă la 5 ani", un termen de prescripţie de 5 ani.

57 O

asemenea

condiţie

este

impusă pentru

unele

infracţiuni

contra

Drept penal. Partea generala.

urmă. Dacă în această situaţie în legea veche se prevăd circumstanţe atenuante prin a căror recunoaştere se ajunge la înlocuirea închisorii cu amenda, iar aceasta are limite mai reduse în legea veche, mai favorabilă va fi această lege. în cazul în care în legea nouă se prevede pedeapsa cu închisoarea în aceleaşi limite ca în legea veche, însă aceasta este alternativă cu amenda, mai favorabilă va fi legea nouă existînd posibilitatea de a se aplica amenda. Dacă ambele legi prevăd închisoarea însă limitele - minimul şi maximul - sînt mai reduse în legea nouă, se aplică aceasta, fiind mai favorabilă. în situaţia în care ambele legi prevăd pedepse alternative - închisoare şi amendă - iar instanţa, din examinarea făcută ajunge la concluzia că trebuie să se aplice pedeapsa amenzii, va compara care din legile succesive prevede limite mai reduse, în vederea aplicării ei. De cele mai multe ori compararea legilor nu se reduce numai la observarea pedepselor din normele incriminatorii, ci implică examinarea tuturor reglementărilor privitoare la pedeapsă şi la mijloacele legale de individualizare a ei. Numai în urma procesului complex al individualizării, care se face prin examinarea pedepsei prevăzută în norma de incriminare şi a cauzelor de modificare a ei, agravante şi atenuante, operaţiune realizată cu luarea în considerare a tuturor dispoziţiilor dintr-o lege şi din cealaltă, se poate stabili care dintre legi este mai favorabilă, în funcţie de cuantumul de pedeapsă la care s-a ajuns prin concurenţa reglementărilor incidente în stabilirea răspunderii penale 59 . O privire asupra pedepsei din partea specială nu este întotdeauna în măsură să releve caracterul mai favorabil al unei legi, întrucît individualizarea pedepsei nu se reduce la stabilirea limitelor ei în partea specială, ci şi la prevederea, în partea generală a Codului penal, a unui cadru larg de instituţii şi dispoziţii prin a căror funcţionare se pot modifica limitele speciale, fie prin depăşirea maximului special sau coborîrea sub minimul special, mergînd pînă la înlocuirea pedepsei dintr-un gen mai grav cu unul atenuat (pedeapsa închisorii înlocuită cu amenda). Reglementările din partea generală de care trebuie să se ţină seama sînt: recidiva, circumstanţele atenuante şi agravante, concursul dintre cauzele de agravare şi de atenuare şi altele.

Pe linia observaţiilor ce precede, se poate constata că legea veche prevede limite speciale de pedeapsă mai reduse, iar cea nouă limite mai

5" C. Mitrache, op.cit., p.65.

TITLUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare

ridicate, cu posibilitatea* însă, a recunoaşterii circumstanţelor atenuante, neadmise de reglementarea veche. într-o atare situaţie va trebui să se stabilească o pedeapsă conform legii vechi, aparent mai blîndă, apoi conform celei noi, care deşi are limite de pedeapsă mai ridicate, prin beneficiul circumstanţelor atenuante ar putea duce la o pedeapsă mai redusă, ceea ce-i imprimă caracter obligatoriu în cazul în care s-a verificat blîndeţea ei. Este exclusă combinaţia între dispoziţiile mai favorabile din legile în conflict, adică cumularea. în situaţia imaginată, a limitelor de pedeapsă din legea veche care sînt mai reduse, şi a circumstanţelor atenuante din legea nouă, prin a căror intervenţie s-ar reduce considerabil pedeapsa. O atare combinaţie nu este posibilă întrucît s-ar ajunge la crearea, de către instanţele de judecată, a unei a treia legi, lex tertia. De altfel, o asemenea rezolvare este exclusă de art.13 C.pen. care prevăzînd că în caz de succesiune a legilor "se aplică cea mai favorabilă", a vrut să releve ideea că se aplică legea în totalitatea ei cu excluderea celeilalte, şi nu dispoziţiile mai favorabile selectate din cele două legi succesive. Cînd legile succesive prevăd limite de pedeapsă asimetrice, în abstract, mai favorabilă pentru infractor, pare a fi legea care prevede maximul de pedeapsă mai redus. Totuşi, o apreciere ex ante în acest sens nu oferă o rezolvare justă a problemei. Astfel, dacă legea veche prevede o pedeapsă cu limitele de 6 luni şi 5 ani şi noua lege cu limite modificate de la 1 an ia 3 ani (minimul mai ridicat şi maximul mai scăzut), mai favorabilă pentru infractor pare a fi legea care prevede" maximul special mai coborît (legea nouă). Această lege este mai favorabilă în cazul în care, după examinarea tuturor împrejurărilor ce caracterizează fapta şi făptuitorul, se ajunge la concluzia că trebuie să i se aplice o pedeapsă mai aspră - de exemplu, cînd este recidivist sau instanţa a reţinut circumstanţe agravante - întrucît în asemenea situaţie instanţa poate aplica o pedeapsă pînă la maximul special şi dacă nu este suficient se poate adăuga un spor şi peste maxim. Dacă, dimpotrivă, faţă de împrejurările comiterii faptei, instanţa recunoaşte infractorului circumstanţe atenuante - de exemplu provocarea - sau alte împrejurări calificate de lege ca atare, mai favorabilă va fi legea cu minimum special mai redus, cea veche, întrucît instanţa va trebui să aplice o pedeapsă sub minimul special (dacă atenuanta nu intră în concurs cu o agravantă). Prin intrarea în vigoare a legii pentru modificarea şi completarea Codului penal, nr.140 din 14 noiembrie 1996, problema aplicării legii

Drept penal. Partea generală.

penale mai favorabile se pune frecvent în faţa instanţelor de judecată, pentru unele situaţii tranzitorii, întrucît legea nouă prevede multiple modificări, caracterizîndu-se printr-un spor de severitate. Aceasta se observă în planul unor instituţii şi reglementări din partea generală a Codului cum sînt concursul de infracţiuni art.34, recidiva art.39 (sporul fiind mai mare), limitele generale ale pedepselor art.53 pct.l, liberarea condiţionată art.59, 60, suspendarea condiţionată a executării pedepsei art.81 alin.2, executarea pedepsei la locul de muncă art86' alin.2 şi altele. Caracterul mai sever al legii noi este mai evident în dispoziţiile părţii speciale a Codului, prin agravarea pedepselor în cazul diferitelor infracţiuni dintre care se pot aminti: omorul calificat şi omorul deosebit de grav art. 175, 176, vătămarea corporală art.181, vătămarea corporală gravă art. 182 alin.2, loviri cauzatoare de moarte art. 183, lipsirea de libertate a unei persoane art. 189 alin.l, 2, 4, violarea de domiciliu art. 192, ameninţarea art. 193, şantajul art. 194, violul simplu şi calificat art. 197, infracţiunile contra patrimoniului art.208 şi urm. şi altele.

107. Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor complementare. Legile succesive se pot deosebi nu numai sub aspectul pedepselor principale, ci şi în privinţa pedepselor complimentare. Caracterul mai favorabil al unei legi, privită sub aspectul pedepselor complimentare, trebuie înţeles în sensul unui număr mai restrîns de drepturi al căror exerciţiu se suspendă, a unei durate mai reduse a pedepsei complimentare constînd în interzicerea unor drepturi sau chiar a înlăturării unor pedepse complimentare. Codul penal în vigoare creează un regim juridic special în materia pedepselor complimentare, consacrat în art. 13 alin.2. Potrivit acestui text "Cînd legea anterioară este mai favorabilă pedepsele complementare care au corespondent în legea nouă se aplică în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sînt prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică". Rezultă că sub aspectul pedepselor complimentare se dă efect legii noi chiar dacă pedeapsa principală s-a aplicat potrivit legii vechi, mai favorabilă din acest punct de vedere. Se poate ajunge, astfel, la combinarea dispoziţiilor din cele două legi succesive, situaţie prevăzută însă expres de lege 60 .

6 0 M. Basarab, op.cit., p.63,64.

TITLUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare

Sîibsecţiunea a Hl-a

Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive

§ 1. Cadrul reglementării

108. Caracterizare. Codul penai în vigoare reglementează aplicarea legii mai favorabile şi în cazul faptelor judecate definitiv, în articolele 14 şi 15. Această reglementare priveşte fapte judecate definitiv, adică acele fapte în privinţa cărora instanţele au pronunţat o hotărîre definitivă de condamnare, o pedeapsă definitivă, fără să intereseze natura * pedepsei (închisoare, antendâ) sau -cuantumul ei, legea mai favorabilă extinzîndu-şi beneficiul asupra oricărei situaţii. Din succesiunea legilor penale, interesează legea care prevede o pedeapsă mai blîndă decît aceea aplicată de instanţă conform legii vechi - aşa cum rezultă din art.14 şi 15 C.pen. -, compararea legilor făcîndu-se, în această ipoteză, numai în ceea ce priveşte pedeapsa, spre deosebire de prima ipoteză, examinată mai sus, în care operaţia de comparare se referea la o sferă mai largă de aspecte. •

In cazul condamnărilor definitive, punîndu-se problema reducerii sau înlocuirii pedepsei pronunţate sub legea veche cu o pedeapsă mai blîndă prevăzută în legea nouă, se are în vedere întotdeauna aplicarea legii penale noi. Deci extraactivitatea legii penale mai favorabile, îmbracă un singur aspect, acela al retroactivităţii legii penale noi. Pornind de la cerinţele principiului legalităţii pedepsei, Codul actual a extins aplicarea legii mai blînde (mitior lex) şi în cazul condamnărilor definitive, dar această extindere s-a făcut în cel mai judicios mod posibil, prin reglementarea a două ipoteze cărora le corespund soluţii diferite.

obligativitatea

aplicării legii mai favorabile, este consacrată în art.14 C.pen. şi 2) a doua, pentru care s-a prevăzut aplicare facultativă a legii mai favorabile, consacrată în art.15 C.pen.

1)

O

primă

ipoteză,

pentru

care

s-a

prevăzut

.

rurtea gene fald.

§ 2. Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile

109, Preliminarii. Aplicarea legii penale noi este obligatorie în toate cazurile în care noua lege înlocuieşte pedeapsa mai gravă pronunţată de instanţă în baza legii vechi cu o pedeapsă de o natură atenuată, sau reduce maximul special, încît acesta devine inferior pedepsei aplicate de instanţă. Obligativitatea aplicării legii în aceste cazuri este impusă de principiul legalităţii pedepsei, întrucît executarea unei pedepse de o natură mai gravă decît cea prevăzută în noua lege, sau a unui cuantum de pedeapsă superior maximului prevăzut în îegea nouă, ar însemna în fapt executarea unei pedepse nelegale, pe care legea nu o mai prevede sau o prevede în limite reduse, Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile, prevăzută în art.14 C.pen., priveşte atît pedepsele şn curs de executare cît şi cele executate.

110. a. Aplicarea legii în cazul pedepselor neexecutate sau în curs de executare. Legea, în art.14, a prevăzut diferite situaţii posibile în practică, cu soluţiile corespunzătoare, după cum urmează:

- Dacă instanţa a aplicat, în baza legii vechi, pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar noua lege prevede închisoare pe timp limitat, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut în legea nouă (art.14

alin.2).

- Cînd după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare Ia

pedeapsa închisorii şi pînă la executarea integrală a acesteia a intervenit o

lege care prevede o pedeapsă mai uşoară - închisoare în limite reduse -, sancţiunea aplicat