Războiul din Kosovo

Termenul de Războiul din Kosovo (sau Conflictul din Kosovo) este folosit pentru a descrie două
conflicte militare paralele din Kosovo:

 1996[6]–1999: Conflict între forțele sârbe și iugoslave, și armata de eliberare din Kosovo, o
grupare paramilitară de gherilă a etnicilor albanezi, susținută deNATO.

 1999: Războiul dintre Republica federală Iugoslavia și NATO, în perioada 24 martie - 10

iunie 1999[13] cu scopul de atac asupra civililor și armatei Iugoslaviei, rebelii albanezi continuând
războiul cu forțele iugoslave, printre care o deplasare masivă a populației în Kosovo.
Cuprins

1 Kosovo dinaintea intervenției NATO

o 1.1 Kosovo în timpul Iugoslaviei lui Tito (1945–1986)

o 1.2 Kosovo și ascensiunea la putere al lui Slobodan Miloșevici

(1986–1990)

o 1.3 Kosovo sub dominația directă a Serbiei (1990–1996)

o 1.4 Începutul războiului (1996–1998)

o 1.5 Incidentul de la Račak

o 1.6 Conferința de la Rambouillet (Ianuarie - Martie 1999)

2 Campania NATO de bombardare

3 Retragerea armatei iugoslave și intrarea trupelor KFOR

4 Reacție la război

5 Referințe

Kosovo dinaintea intervenției NATO

Kosovo în timpul Iugoslaviei lui Tito (1945–1986)
Conflictele dintre cele două comunități erau pe punctul de a izbucni din secolul XX, iar ocazional s-au
produs violențe grave, în special în Primul război balcanic,Primul război mondial, și în Al Doilea
Război Mondial. Guvernul socialist al luiJosip Broz Tito a reprezentat sistematic manifestările
naționaliste din Iugoslavia, căutând să asigure că nicio republică din cadrul federației nu obținea
dominație asupra altora. In particular, puterea Serbiei - cea mai mare și mai populată republică - a fost
atenuantă prin stabilirea unor guverne autonome din provinciaVoivodina în nord și Kosovo în sud.
Frontierele Kosovo-ului nu se potriveau tocmai corespunzător cu zonele din localitățile populate de
albanezii din Iugoslavia (un număr semnificativ de albanezi au fost lăsați în Republica Iugoslavă
a Macedoniei, Muntenegrului, și Serbiei, pe când în nordul provinciei cea mai predominantă populație
erau sârbi).Cu toate acestea, majoritatea locuitorilor de la recensământul din 1921 a fost albaneză. Fosta
autonomie a provinciei Kosovo stabilise sub constituția Iugoslaviei, a însemnat inițial relativ mic pus în
practică. Poliția secretă a lui Tito a lovit cu asprime naționaliștii.În 1956, un număr de albanezi au fost
puși la proces în Kosovo privind taxele de spionaj si subversiune. Amenințarea de separatism a fost, de
fapt, minimal astfel câteva grupuri în secret doreau unirea cu Albania dar politica era nesemnificativă.
Impactul pe termen-lung a fost substanțial, astfel unii dintre ei - Mișcare de Revoluție pentru Unificarea cu
Albania fondată de Adem Demaci - aveau să formeze miezul politic al Armatei de Eliberare din Kosovo.
Demaci însuși a fost închis în 1964, împreună cu mulți dintre adepții săi. Iugoslavia a suferit o perioadă
de criză economică și politică în 1969, ca un masiv program guvernamental de reformă economică
mărind diferența dintre bogați la nord și săraci la sud de țară. Demonstrațiile și revoltele studențești de la
Belgrad, în iunie 1968 s-au răspândit și în Kosovo în luna noiembrie a aceluiași an, dar au fost înăbușite
forțele de securitate. Cu toate acestea câteva dintre cerințele studenților - în special pentru adevăratele
puterile reprezentative pentru albanezi pe ambele organe de stat sârbe și iugoslave precum și o mai bună
recunoaștere a limbii albaneze - au fost recunoscute de către Tito. Universitatea de la Priștina a fost
stabilită ca o instituție independentă în 1970, încheindu-se o perioadă lungă în care instituția a fost
condusă ca un avanpost al Universității de la Belgrad. Albanizarea educației în Kosovo a fost împiedicată
de lipsa de limbă albaneză materiale educaționale în Iugoslavia, făcând un acord cu Albania în sine de a
furniza manuale. În 1974, statutul politic al provinciei Kosovo a fost îmbunătățit și mai mult, atunci când o
nouă constituție iugoslavă a acordat o extindere de serii pentru drepturi politice. Odată cu Voivodina, a
fost declarată o provincie și a câștigat multe puteri de un complet dezvoltat republică: un loc pentru
președinția federală și pentru propriile sale de asamblări, forțe de poliție și pentru Banca Națională.
Puterea a fost încă exercitată de către Partidul Comunist, dar acum le revin în principal etnicilor albanezi
comuniști. Moartea lui Tito pe 4 mai 1980 a dus o lungă perioadă de instabilitate politică, înrăutățind tot
mai mult de criza economică și neliniște naționalistă. Primul focar major au avut loc în orașul principal din
Kosovo, Priștina, în martie 1981, atunci când studenții albanezi s-au revoltat la cozile listelor de cantine
ale Universității. Acest eveniment banal s-a răspândit pe întregul teritoriu Kosovo, luând caracterul unei
revolte naționaliste cu demonstrații popular masive, în multe orașe din Kosovo. Protestatarii au cerut ca
Kosovo să devină cea de-a șaptea Republică a Iugoslaviei. Cu toate acestea, acest lucru a fost
inacceptabil politic pentru Serbia și Republica Macedonia. Unii sârbi (și, eventual, unii naționaliști
albanezi, de asemenea) au văzut cererile ca fiind un preludiu la o "Albania Mare", care ar putea să
cuprindă părți din Muntenegru, Republica Macedonia și însuși Kosovo. Pentru a înăbuși revoltele,
președinția comunistă a trimis trupe ale poliției și ale armatei, declarând stare de urgență cu toate că
aceasta nu a abrogat autonomia provinciei cum au cerut unii sârbi comuniști. Presa iugoslavă a raportat
că 11 oameni au murit (deșii unii susțin că numărul de morți este estimat la 1.000) și alți 4.200 au fost
închiși. De asemenea Partidul Comunist din Kosovo a suferit și acesta epurări, cu mai multe personalități
cheie (inclusiv președintele său) expulzați. Autoritățile au instituit măsuri de represiune aspre asupra
tuturor etniilor, precum albanezi și sârbi. Kosovo a suferit o prezență grea a poliției secrete cea mai mare
parte de-a lungul anilor '80 reprimând fără milă orice manifestare naționalistă neautorizată ale albanezilor
și ale sârbilor. Potrivit unui raport citat de Mark Thompson, mai mult de 58.0000 de locuitori din Kosovo,
au fost arestați, interogați, internați sau sau mustrați. Mii dintre aceștia și-au pierdut locurile de muncă
sau au fost expulzați din unitățile de învățământ. În acest timp, tensiuni între albanezi și sârbi comunități
a continuat să se intensifice. În 1969, Biserica Ortodoxă Sârbă a ordonat clerului să compileze datele în
curs de desfășurare cu problemele sârbilor din Kosovo, încercând să facă presiuni asupra guvernului de
la Belgrad de a face mai mult pentru a proteja sârbii fideli. În februarie 1982, un grup de preoți din Serbia
și-au întrebat episcopii "de ce biserica sârbă nu ia măsuri" și de ce nu pornește o campanie împotriva
"distrugerii, incendierii și sacrilegiului a sfintelor moaște din Kosovo". Astfel de preocupări au atras un
interes de la Belgrad. Povestiri apărute din timp în timp, de mass-media de la Belgrad susținând că sârbii
și muntenegrenii au fost persecutați. Nu a fost o percepție veritabilă în rândul naționaliștilor sârbi, în
special, că sârbii au fost scoși din Kosovo. Un fapt important care contribuie la instabilitate a fost pe scară
largă a traficului de droguri de către mafioții albanezi kosovari. Un alt factor de agravare a statului a fost
economia provinciei Kosovo, făcând o alegere proastă pentru sârbii care căutau de lucru. Albanezii
precum și sârbii aveau tendințe de a le favoriza compatrioții lor atunci când veneau noi angajați, dar
numărul de locuri de muncă a fost, în orice caz, prea puțin pentru populație. În acest scop, este de părere
că un număr mare de de albanezi sunt de fapt romi care se întâmplă să fie de credința islamică. Kosovo
a fost cea mai săraca parte din fosta Iugoslavie: în 1979, în medie, venitul pe cap de locuitor a fost de
795 dolari, comparativ cu media națională de 2635 dolari (și 5315 dolari în Slovenia).

Kosovo și ascensiunea la putere al lui Slobodan Miloșevici (1986–1990)

În Kosovo, creșterea naționalismul albanez și separatismului a dus la creștere tensiunilor etnice între
sârbi și albanezi. O atmosferă din ce în ce mai otrăvitoare a condus la zvonuri sălbatice fiind
comercializate și altfel de incidente banal fiind cu sufletul la gură de proporții.

A fost împotriva acestui fundal tensionat că Academia de Științe și Arte din Serbia (САНУ) a realizat o
anchetă în conformitate cu sârbii care au părăsit Kosovo în 1985-1986. [14] Raportul a concluzionat că o
mare parte din cei care au plecat au fost sub presiune de albanezi, de a face acest lucru. Șaisprezece
membri proeminenți ai membrilor academiei au începutul lucrul în iunie 1985 pe un document proiect ce
a fost prezentat publicului în septembrie 1986. Memorandumul academiei, astfel cunoscut, a fost extrem
de controversat. Este axat pe dificultățile politice cu sârbii din Iugoslavia indicând cotonogul de putere al
lui Tito din Serbia și dificultățile cu care se confruntă sârbi în afara Serbiei.

Memorandumul a oferit o atenție specială, în Kosovo, susținând că sârbii din provincie au fost supuși la
"genociduri fizice, politice, juridice și culturale" într-un "război total și deschis" care a fost în curs de
desfășurare începând din primăvara anului 1981. Acesta a susținut că statutul provinciei Kosovo în 1986
a fost înfrângere istorică gravă decât orice eveniment pentru sârbi de la obținerea independenței față
de Imperiul Otoman în 1804 astfel a fost considerat mai rău decât catastrofele precum ocuparea nazistă,
sau a primului război mondial când Serbia a fot ocupată Imperiul Austro-Ungar. Autorii Memorandumului
a susținut că, 200000 sârbi s-au mutat din provincie în urmă cu 20 de ani și au avertizat că în curând nici
unul nu va mai rămâne "cu excepția cazului în care lucrurile se schimbă radical". Remediul în
conformitate cu Memorandumul, a fost "securitate autentică și lipsită de ambiguitate de egalitate pentru
toate persoanele care trăiesc în Kosovo și Metohia să fie stabilite" și "obiective și condiții pentru sârbi care
au plecat să fie realizate". Acesta a concluzionat că "Serbia nu trebuie să fie pasivă și aștepte și să vadă
ce vor spune alții, așa cum au făcut-o de multe ori în trecut."

Memorandumul a fost întâmpinat de multe reacții diferite. Albanezii au văzut asta ca fiind un apel al
supremației sârbe la nivel local.Ei au susținut că toate emigranții sârbi au părăsit Kosovo din motive
economice. Alte naționalități iugoslave - în special slovenii și croații- au văzut-o ca pe o amenințare
pentru apelul Serbiei de a fi mai hotărâtoare. Chiar și sârbii au fost divizați: o parte au acceptat-o, în timp
ce vechea gardă comunistă a atacat puternic mesajul său. Unul dintre cei care au denunțat-o era
membru sârb al Partidului Comunist, Slobodan Miloșevici. În noiembrie 1988, șeful comisiei din provincia
Kosovo a fost arestat. În martie 1989, Miloșevici a anunțat o "revoluție anti-birocratică" în Kosovo și
Voivodina, limitându-le autonomia precum și de impunere a dangătului de clopot și o stare de urgență în
Kosovo, din cauza manifestărilor violente, rezultate în 24 de decese (inclusiv doi polițiști). Miloșevici a
susținut că modificările constituționale pentru a proteja restul sârbilor din Kosovo față de hărțuielile din
partea majorității albaneze.

Kosovo sub dominația directă a Serbiei (1990–1996)

Slobodan Miloșevici a luat procesul de fortificație a unei etape ulterioare, în 1990, când a revocat
autonomia provinciei Kosovo și Voivodina alegând liderii împreună cu simpatizanții acestuia. Crucial,
ambele provincii au avut un vot în plus în cele opt state iugoslave, oferindu-i lui Miloșevici automat patru
voturi în comparație cu Serbia și Muntenegru (fiind aliat Serbiei). Slovenia, Croația, Bosnia și Macedonia
au avut, astfel, de a menține o alianță grea pentru a preveni modificări constituționale de către Miloșevici.
Schimbările politice din Serbia au fost ratificate la 5 iulie 1990 în urma unui referendum pe întreaga
Republica Serbia, inclusiv Kosovo. Ca urmare a acestor măsuri de mai mult de 80,000 de albanezi din
Kosovo au fost expulzați de la locurile de muncă din Kosovo. Un nou curriculum sârb a fost impus în
toate unitățile de învățământ superior din Kosovo - o mutare care a fost respinsă de albanezi, care au
răspuns prin crearea unui sistem paralel de învățământ.

Impactul asupra Kosovo a fost drastic. Reducerea autonomiei a fost însoțită de eliminarea de la instituții
politice (inclusiv a Ligii comuniștilor din Kosovo), cu asamblarea și guvernul să fie oficial desființate. Ca și
cea mai mare parte a provinciei Kosovo a fost industria de stat, schimbările aduse o schimbare a
cadrurilor cooperative. Din punct de vedere tehnic, puțini au fost dați afară pe loc: companiile le cereau
să semneze angajamentele loiale, pe care mulți albanezi nu le vor semna, deși câțiva angajați au rămas
în statul sârb până la 1999.

Autonomia culturală albaneză a fost drastic redusă. Singurul ziar de limbă albaneză, Rilindja, a fost
interzis iar televiziunile și radiourile în albaneză a încetat. Albaneza nu a mai fost o limbă oficială a
provinciei. Universitatea din Priștina, a fost văzută ca un focar de naționalismul albanez, au fost eliminați:
800 profesori de la Universitatea din Priștina au fost dați afară iar 22500 din 23000 de studenți
exmatriculați. Aproximativ 40000 trupe de poliție iugoslave înlocuiesc originalul forțele de securitate
albaneze. Un regim represiv a fost impus, care a fost condamnat ca fiind un "stat polițienesc". Sărăcia și
șomajul a atins niveluri catastrofale, cu aproximativ 80% din populația din Kosovo, șomeri. O treime din
populația bărbaților albanezi s-au decis să plece să lucreze în străinătate (în special în Germania și
Elveția). Când Partidul Comunist din Kosovo a fost destrămat de lovitura de potolire a lui Miloșevici,
poziția partidului dominat de albanezi se schimbase în Liga Democrată din Kosovo, având ca președinte
pe scriitorul Ibrahim Rugova. El a răspuns la eliminarea de autonomie a provinciei Kosovo, prin realizarea
unei politici de rezistență pașnică. Rugova a luat foarte practic linia rezistenței armate, care ar fi dat de
nimic forței militare din Serbia deoarece ar fi dus numai la o baie de sange in provincie. El le-a cerut
glotei albanezilor la boicot statele iugoslave și sârbe, prin ignorarea proiectului militar (obligatorii în
Iugoslavia), și cel mai important de să nu plătească orice taxe sau impozite la stat. De asemenea, el a
solicitat crearea școlilor albaneze paralel, clinicilor si spitalelor. În septembrie 1991, Adunarea umbră din
Kosovo a organizat un referendum privind independența provinciei. În ciuda răspândirii hărțuielilor și
violențelor, referendum-ul a raportat că 90% dintre au fost albanezi, și 98% din voturi - aproximativ un
milion în total - au aprobat crearea statului independent "Republica Kosovo". În mai 1992, în al doilea
referendum, Rugova a fost ales ca președinte al provinciei Kosovo. Guvernul sârb a declarat că ambele
referendumuri au fost ilegale, iar rezultatele lor nule și inutile.

Începutul războiului (1996–1998)

Politica de rezistență pasivă a lui Rugova a reușit să mențină Kosovo în liniște în timpul războiului
cu Slovenia, și războaiele cu Bosnia șiCroația la începutul anilor '90. Cu toate acestea, cum a fost
evidențiată prin apariția UCK, a dus la creșterea frustrărilor populației albaneze. La mijlocul anilor '90,
Rugova a pledat pentru o forță de menținere a păcii ale Națiunilor Unite pentru Kosovo. În 1997,
Miloșevici a fost promovat la funcția de Președinte al Republicii Federale Iugoslavia (Serbia și
Muntenegru, care cuprinde Încă de la începuturile sale, în aprilie 1992).

Continuarea represiunii sârbe, a radicalizat mulți albanezi, unii dintre ei susținând că numai cu ajutorul
rezistenței armelor se poate duce la o schimbare a situației. Pe 22 aprilie 1996, patru atacuri la
personalul de securitate sârb s-au efectuat aproape simultan în mai multe părți ale provinciei Kosovo. O
organizație până atunci necunoscută, numită "Armata de Eliberare din Kosovo" (UCK) declarase că este
responsabilă pentru aceste fapte. Originea UCK a fost prima dată necunoscută. De fapt, inițial era un
clan mic, dar grupul format de albanezii extremiști nu era foarte bine pregătit, mulți dintre aceștia fiind din
regiunea Drenica din vestul provinciei Kosovo. UCK a constat în principal din fermierii locali, din
strămutați și din someri.

Se presupune că UCK a primit suport material și financiar din partea albanezilor kosovari[15] și din partea
lorzilor de droguri albaneze stabiliți în alte locuri din Europa[16]. La începutul anului 1997, Albania s-a
prăbușit în haos după căderea președintelui Sali Berisha. Rezervele de material militar au fost jefuite cu
impunitate de bande criminale cu cea mai mare parte a obiectivelor de metal oprindu-se până în vestul
provinciei Kosovo, astfel mărind creșterea de arsenal pentru UCK. Bujar Bukoshi, umbra prim-ministru în
exil (la Zürich, Elveția), a înființat un grup numit FARK (Forțele Armate ale Republicii Kosova), care a fost
raportat că a fost desființată și absorbită de UCK în 1998. 

Cei mai mulți albanezi au văzut UCK ca "luptători de libertate" legitimi, în timp ce guvernul iugoslav îi
considera "teroriști" atacând poliția si civilii.

În 1998, Departamentul de Stat al SUA listase UCK ca o organizație teroristă,[16] și în 1999, a Comitetul
de Politică Republican a Senatului Statelor Unite și-a exprimat necazurile cu "alianța eficientă" a
administrației Clinton, cu UCK ca urmare a "numeroaselor rapoarte din surse neoficiale, că UCK este
foarte mult implicat cu: extinderea rețelei de crime albaneze (...), [și cu] organizații teroriste, motivate de
ideologia islamismului radical, inclusiv bunuri din partea Iranului și a cunoscutul Osama Bin
Laden (...)." [17]

În 2000, un articol BBC, a declarat că NATO în război arată modul în care Statele Unite, care a descris
UCK ca "organizație teroristă", dorește să formeze o relație cu aceasta[18].
Ministru plenipotențiar din partea SUA, Robert Gelbard a raportat că UCK este o organizație de teroriști.
[19]
 Răspunzând la critici, el a precizat ulterior la Casa de Comisie pentru Relații Internaționale, că "în timp
ce au comis 'fapte teroriste' nu au fost clasificate legal de către Guvernul SUA ca o organizație
teroristă". [17] În iunie 1998, el a discutat cu doi bărbați care pretindeau că sunt lideri politici.[19]

De asemenea, trebuie remarcat faptul că nici Statele Unite, nici alte puteri influențabile n-au făcut nici un
efort serios pentru a opri banii sau armele canalizate în Kosovo.

În același timp, SUA a ținut un "zid exterior de sancțiuni" asupra Iugoslaviei, care a fost legat de o serie
de probleme, Kosovo fiind una dintre ele. Acestea au fost menținute în ciuda acordului de la Dayton,
pentru a termina toate sancțiunile. Administrarea Clinton a susținut că Dayton a obligat Iugoslavia țină
discuții cu Rugova despre Kosovo.

Criza a escaladat în decembrie 1997 la reuniunea Consiliului de Punere în Aplicare Păcii de la Bonn,
unde Comunitatea Internațională (așa cum este definit în Acordul de la Dayton) a acceptat să ofere Înaltul
Reprezentant în Bosnia puteri mari, inclusiv dreptul de a demite liderii aleși. În același timp, diplomații
occidentali au insistat să discute despre Kosovo și că Serbia și Iugoslavia fi receptive la cererile
albanezilor din provincie. Delegația din partea Serbiei, a luat cu asalt întâlnirea în protest.

Acesta a fost urmat de întoarcerea din Grupul de Contact, care a supravegheat ultimele faze ale
conflictului bosniac, și declarațiile puterii europene cerând Serbiei să rezolve problema cu Kosovo.

Brusc, atacurile UCK s-au intensificat, centrate în zona văii Drenica aranjate de Adem Jashari la un
anumit punct focal. După câteva zile când Robert Gelbard a descris UCK ca un grup terorist, poliția sârbă
a răspuns atacurilor UCK în zona Likosane, prigonind o parte din UCK la Cirez, ducând la moartea a 30
de civili albanezi și patru polițiști sârbi.[20] Prima acțiune serioasă de război a început.

În ciuda unor acuzații de crime și execuții sumare de civili, condamnările capitalelor occidentale nu erau
atât de volubile pe cât urma să fie. Poliția sârbă a început să-l urmărească pe Jashari și pe discipolii săi
în satul Prekaz. Un schimb violent de focuri asupra grupului lui Jashari a condus la un masacru de 60 de
albanezi, din care optsprezece au fost femei și zece au fost sub vârsta de șaisprezece. [21] Acest
eveniment de la 5 martie, a provocat multe condamnări din partea capitalelor Occidentului. Madeleine
Albright a declarat că "această criză nu este o afacere internă a RFI".

Pe 24 martie, forțele sârbe au înconjurat satul Glodjane, în zona operațională din Dukagjin și a atacat un
grup de rebeli.[22] În ciuda puterii superioare, de forțele sârbe nu au reușit să distrugă unitatea UCK care a
fost obiectivul lor. Deși au existat decese și răniri grave ale albanezilor, insurgența în Glodjane a fost
departe de a se opri. A fost, de fapt, unul din cele mai puternice centre de rezistență, ce urma să devină
în cadrul apropierii războiului.

Un alt centru de activitate UCK a fost o parte din nordul Albaniei în apropierea frontierei, în centrul
orașului Tropoje. Ca urmare a conflictului civil albanez din 1997, unele părți din Albania au ajuns dincolo
de raza de acțiune a autorităților naționale. Mai mult decât atât, armurile armatei albaneze au fost jefuite.
Multe din aceste arme jefuite au ajuns în mâinile a UCK în timp ce UCk a preluat zona de frontieră.
Acesta a fost un teren de așteptare pentru atacuri, precum și pentru transportul maritim de arme la
fortăreața Drenica. Drumul dintre ceste zone au pătruns din Djakovica, câmpiile din Metohia,
către Kilna și au fost cele mai afectate zone de activitate UCK la început.

Primul scop al UCK a fost să se mute de la fortăreața din Drenica împreună cu aceasta în Albania iar
acest lucru ar putea contura primele luni de luptă.

De asemenea, sârbii au continuat eforturile de diplomație, încercând să organizeze discuții cu personalul

lui Ibrahim Rugova (discuții care Rugova și personalul său a refuzat să participe). După mai multe întâlniri
ce nu au dat rezultat, președintele delegației sârbe, a invitat reprezentanții grupurilor minoritare din
Kosovo pentru a asista și susține invitația albanezi. Președintele sârb Milano Milutinović a participat la
una din întâlniri, deși Rugova nu a fost prezent. Acesta împreună cu personalul său a insistat să discute
cu oficialitățile iugoslave și nu cele "sârbe" numai pentru a discuta despre modalitățile de a realiza
independența Kosovo.

De asemenea un nou guvern sârb a fost format în acest moment, condus de către Partidul Socialist din
Serbia și Partidul Radical Sârb. Președintele ultra-naționalist al Partidului Radical Vojislav Šešelj a
devenit viceprim-ministru. Aceasta a crescut nemulțumirea cu poziția Serbiei între diplomații occidentali și
purtători de cuvânt.

La începutul lunii aprilie, Serbia a amenajat un referendum cu privire la problema de interferență străină
în Kosovo.Alegătorii sârbi au respins decisiv interferența străină în această criză. În același timp, UCK a
cerut o mare parte din zonă și din jurul Decani, controlând un teritoriu cu sediul în satul Glodjane, ce
cuprindea împrejurimile sale. Astfel, pe 31 mai 1998, armata iugoslavă și poliția internă a ministerului
sârb început o operațiune pentru a elimina frontiera UCK. NATO a răspuns la această ofensivă în mijlocul
lunii iunie cu operațiune "Determined Falcon", un spectacol în aer asupra granițelor iugoslave.

În acest timp, președintele iugoslav Miloșevici a ajuns la o înțelegere cu Boris Yeltsin a Rusiei de a opri
operațiunile ofensive și pregătirea pentru convorbirile cu albanezi, care, prin această criză, a refuzat să
vorbesc cu partea sârbă, dar nu și cu cea iugoslavă. De fapt singura întâlnire între Milosevic și Ibrahim
Rugova a avut loc la 15 mai, la Belgrad, două zile după ce Richard Holbrooke a anunțat că va avea loc.
O lună mai târziu, după o excursie la Belgrad, Holbrooke l-a amenințat pe Miloșevici că dacă nu ascultă
de "ceea ce a rămas din țara ta va imploda vizitând zonele de frontieră afectate de luptă la începutul lunii
iunie; acolo, el s-a fost fotografiat cu UCK. Publicarea acestor imagini a însemnat pentru suporterii,
simpatizanții și a observatorilor UCK, că SUA s-a decis să susțină UCK și oprirea asupririi populației
albaneze din Kosovo.

Acordul de la Yeltsin, a inclus reprezentanții internaționali ai lui Miloșevici pentru institui o misiune
în Kosovo și Metohia pentru a monitoriza situația de acolo. Aceasta a fost Misiunea pentru Observarea
Diplomatică din Kosovo (KDOM), care a început operațiunile de la începutul lunii iulie. Guvernului
american a salutat această parte a acordului, dar a denunțat inițiativa de apel pentru a înceta focul
reciproc. Mai degrabă, americanii au cerut ca partea sârbilor-iugoslavi să înceteze de focul "fără
legătură ... la o încetare a activității teroriste".
Din iunie până la mijlocul lunii iulie UCK s-a menținut în avans.UCK a înconjurat Pec, Djakovica, și au
înființat o capitală intermediară în orașulMališevo (la nord de Orahovac). Trupele UCK s-au înfiltrat
în Suva Réka și la nord în zona de vest din Priștina. Aceștia au amenințat mina de cărbuni Belacevec și i-
au prins la sfârșitul lunii iunie, amenințând rezervele de energie din regiune.

Cursul s-a schimbat în mijlocul lunii iulie atunci când UCK a capturat orașul Orahovac. De asemenea pe
17 iulie 1998 cele două sate din apropiere de Orahovac, Retimlije și Opteruša au fost capturate. Similar,
sau chiar mai puține evenimente sistematice au avut loc in orașul Orahovac și în satul sârb Velika hoċa.
Mănăstirea ortodoxă din Zociste situată la 5 km de Orehovac - renumita pentru relicve din Viețile Sfinților
Kosmas și Damianos și venerate de albanezi - a fost jefuită, călugării acesteia deportați la o închisoare
din tabără UCK și, în timp ce a fost pustiită, biserica mănăstirii și construcțiile sale au fost a dărâmate
până în temelii de mine explozive. Aceasta a condus la o serie de ofensive sârbe și iugoslave, care vor
continua până la început de august.

Un nou set de atacuri UCK la mijlocul lunii august a declanșat operațiuni ale Iugoslaviei în sud-centrul
provinciei Kosovo la sud de drumul dintre Pristina-Pec. Acesta s-a sfârșit odată cu capturarea Klecka pe
data de 23 august și cu descoperirea a unei activități de crematoriu conduse de UCK în care unele dintre
victime au fost de găsite. La 1 septembrie UCK a continuat o ofensivă în jurul orașului Prizren, cauzând
prezența armatei Iugoslaviei. În Metohia, în jurul orașului Pec, un alt ofensator a cauzat condamnarea în
timp ce oficialii internaționali și-au exprimat teama că o coloană mare de persoane strămutate fi atacată.

La începutul mijlocul lunii septembrie, pentru prima dată, au fost raportate activități UCK în nordul
provinciei Kosovo, în jurul orașuluiPodujevo. În cele din urmă, la sfârșitul lui septembrie a determinarea
unui efort a fost făcut pentru a elimina prezența CUK din părțile nordice și centrale în Kosovo și din valea
Drenica. În acest timp mai multe amenințări au fost făcute de capitalele occidentale, dar acestea au fost
mai temperat oarecum de alegerile din Bosnia așa cum ei nu au dorit câștigarea alegerilor de către
radicalii și democrații sârbi. În urma alegerilor, cu toate acestea, amenințările s-au intensificat din nou,
dar a fost nevoie de un eveniment entuziasmat. Acesta a apărut pe 28 septembrie când cadavrele
mutilate ale unei famili au fost descoperite de către KDOM în afara satului Gornje Obrinje; sângeroasa
descoperire a devenit întruchiparea imaginii pentru următorul război.

Cealaltă problemă majoră pentru cei care nu au văzut nici o opțiune, decât să recurgă la folosirea forței a
fost estimată la 250,000 de albanezi strămutați, dintre care 30000 au fost în pădure, fără îmbrăcăminte
pentru a ține de cald sau adăpost, cu apropierea rapidă a iernii.

În același timp, Ambasadorul SUA al Republicii Macedoniei, Christopher Hill, a condus diplomația suveică
dintre delegația albaneză și autoritățile iugoslave și sârbe. Aceste întâlniri care au fost modelarea a unui
așa numit plan pentru menținerea păcii discutat în perioada unei planificări NATO de ocupare a provinciei
Kosovo.

Pe o perioadă de două săptămâni, amenințările s-au intensificat, culminând cu pornirea Ordinului de

Activiționare NATO. Totul a fost gata ca bombele să poată zbura; Richard Holbrooke a plecat la Belgrad,
în speranța de a ajunge la o înțelegere cu Milosevic cu privire la punerea în aplicare a unei prezențe
NATO în Kosovo. Cu el a venit generalul Michael Short, care a amenințat că va distruge Belgradul.
Discuțiile lungi și dureroase au dus la Acordul de Verificare cu privire la Kosovo, pe data de 12 octombrie
1998.

Oficial, comunitatea internațională, a cerut încetarea luptelor. Ea a cerut în special ca sârbii să sfârșească
ofensivele sale împotriva UCK (fără a menționa un sfârșit a atacurilor comise de UCK) în timp ce încerca
să convingă UCK să scadă interesul pentru independență. Mai mult decât atât, au fost făcute încercări de
a-l convinge pe Miloșevici să permită trupelor NATO de menținere a păcii să intre în Kosovo. Acest lucru,
au susținut ei, ar permite lui Christopher Hill să continue procesul de pace și de a accepta un acord de
pace. O încetare a focurilor a fost oprită, începând cu 25 octombrie 1998. A fost urmat de Misiunea de
Verificare Kosovo (KVM), care a fost mare contingent ne înarmat de monitoarele de pace OSCE (oficial
cunoscute ca verificatoare) mutate în Kosovo. Insuficiența lor a fost evident de la început. Acestea au fost
poreclite "ceasurile portocale" cu referire la vehiculele lor colorate deschis (în limba engleză, un "ceas
portocaliu" semnifică un obiect nefolositor). Încetarea focurilor s-au oprit într-un interval de câteva
săptămâni și combaterea a fost reluată în decembrie 1998, după ce UCK a ocupat câteva buncăre de
cărbuni cu vedere strategică la drumul dintre Priștina și Podujevo nu cu mult timp după Masacrul Panda
Bar după ce aceștia au tras într-o cafenea din Peć. Se presupune că UCK a asasinat primarul din Kosovo
Polje.

În ianuarie-martie 1999 faza războiului, a adus creșterea nesiguranței în zonele urbane, inclusiv a
bombardamentelor și crime. Astfel de atacuri au avut loc în timpul discuțiilor de la Rambouillet, în
februarie în timp ce Acordul de Verificare din Kosovo s-a destrămat în martie 1999. Asasinate pe drumuri
au continuat și au crescut, și au fost în confruntări militare, printre alte locuri, în zona Vucitrn în februarie
și zona Kacanik a fost neafectată la începutul lunii martie.

Incidentul de la Račak
Incidentul de la Račak la 15 ianuarie 1999 a fost culminant de atacurile UCK și represalii sârbe care a
continuat pe tot parcursul iernii din 1998-1999. Incidentul a fost imediat (înainte de investigație)
condamnat ca un masacru de către țările occidentale și mai târziu a devenit una din principalele acuzări
pentru crimele de război împotriva lui Miloșevici și a principalilor oficiali ai lui. Detaliile cu privire la ceea ce
sa întâmplat la Račak au fost relevate la scurt timp după ce forțele paramilitare sârbe, au părăsit scena
de la masacru. Camerele de televiziune au fost însoțite de Ambasadorul Statelor Unite William Walker în
timp ce mergeau prin multitudinea de cadavre ale albanezilor. La scurt timp după ce el a ținut o
conferință de presă, unde a declarat că a fost martor al crimelor comise de sârbi împotriva civililor [1].
Masacrul a fost punct de cotitură al războiului. NATO a decis că acest conflict ar putea fi rezolvat numai
prin introducerea unei forțe militare de menținere a păcii sub egida NATO, pentru a forța stăpânirea celor
două comunități. Un set de coordonate cu atenție diplomatică a fost anunțat simultan pe 30 ianuarie
1999:

 NATO a emis o declarație în care anunță că este pregătit să lanseze lovituri aeriene împotriva
obiectivelor Iugoslaviei "de a obliga înțelegerea cu cerințele comunității internaționale și de a realiza
o politică de colonizare". În timp ce aceasta a fost evident, cea mai mare amenințare la adresa
 guvernului stabilit de Miloșevici, este inclusă, de asemenea, o amenințare codată asupra albanezilor:
orice decizie ar depinde de "poziția și acțiunile conducerii albaneziilor kosovari și toate elementele
armate de albanezii kosovari în interiorul și în jurul Kosovo. Ca efect, NATO a declarat sârbilor
"stabiliți pacea sau vă bombardăm" și albanezilor "stabiliți pacea sau vă abandonăm sârbilor".

 Grupul de Contact a emis un set de "principii non-negociabile", care a constituit un pachet

cunoscut sub numele de "Status Quo Plus", în mod eficient de restabilirea autonomiei Kosovo cu
Serbia dinaintea anului 1990 la care se adaugă introducerea democrației și supravegherea de către
organizațiile internaționale. De asemenea, a fost chemată o conferință de pace, care va avea loc în
februarie 1999, la Château de Rambouillet, în afara Parisului.
Conferința de la Rambouillet (Ianuarie - Martie 1999)
Discuțiile de la Rambouillet a început la 6 februarie, cu Secretarul General al NATO Javier
Solana negociind cu ambele părți. Ele au fost destinate să încheie de 19 februarie. Delegația sârbă a fost
condusă de președintele din Serbia Milan Milutinović în timp ce însuși Miloșevici a rămas la Belgrad.
Acest lucru a fost în contrast cu conferința Dayton din 1995, care a încheiat războiul din Bosnia unde
Miloșevici a negociat personal. Lipsa lui Miloșevici a fost interpretată ca un semn că adevăratele decizii
au fost luat la Belgrad, o miscare care stârnit critici în Serbia, precum și în străinătate; Artemije, episcopul
Bisericii Ortodoxe Sârbe din Kosovo, a parcurs tot drumul până la Rambouillet pentru a protesta că
delegația a fost în întregime ne reprezentative.

Prima fază a negocierilor a avut succes, așa cum poate fi văzută ca mărturie istorică. În special,
declarația de co-președinții Grupului de Contact de pe 23 februarie 1999 că negocierile "au dus la
un consens pe autonomia substanțială pentru Kosovo inclusiv cu privire la mecanismele pentru alegeri
libere și corecte a instituțiilor democratice pentru guvernarea provinciei Kosovo, pentru protecția
drepturilor omului și a drepturilor de membri ai comunităților naționale; precum și pentru instituirea unui
sistem judiciar echitabil. Aceștia s-au dus să spună că "un cadru politic este acum instalat" fără să fie
nevoie "continuarea lucrărilor pentru a finaliza punerea în aplicare a capitolelor acordului, inclusiv
modalitățile de invitare internațională a prezenței militare și civile în Kosovo. Pe parcursul lunii
următoare, cu toate acestea, NATO aflat sub influența lui Rubin și Albright din partea SUA, au încercat să
impună forțat o prezență militară, spre deosebire de invitați. Îndreptarea NATO către organizația UCK
este cronicată de programul "Moral Combat: NATO în război" transmis de televiziunea BBC. [23] Acest
lucru sa întâmplat în ciuda faptului, citând General Klaus Naumann (președintele Comitetului Militar al
NATO), că "Ambasadorul Walker a declarat la NAC (Consiliul Nord Atlantic) că majoritatea violențelor
provocate prin deschiderea focului de arme au fost cauzate de UCK".

În cele din urmă, la 18 martie 1999 delegațiile britanicilor, americanilor și albanezilor au semnat ceea ce a
devenit cunoscut sub numele deAcordul de la Rambouillet în timp ce delegațiile sârbilor și rușilor au
refuzat. Acest acord a solicitat administrare Kosovo de către NATO ca provincie autonomă a Iugoslaviei;
o forță formată din 30000 trupele NATO să mențină ordinea în Kosovo; un drept nestingherit de trecere
pentru trupele NATO pe teritoriul iugoslav, inclusiv Kosovo; și imunități trupelor NATO și a agenților
asupra legilor iugoslave. Delegațiile britanice și americane trebuie să fi cunoscut faptul că noua versiune
nu ar fi acceptată de către sârbi sau Grupul de Contact. Aceste provizii viitoare au fost la fel de mult
aplicate în Bosnia pentru misiunea SFOR (Forțele de Stabilizare).

În timp ce acordurile nu au satisfăcute pe deplin de albanezi, acestea au fost mult prea radicale pentru
sârbi, care au răspuns în mod drastic prin înlocuirea unui text revizuit, astfel că și rușii care sunt aliați
tradiționali ai sârbilor, l-au văzut inacceptabil. Acesta a încercat să redeschidă statutul politic al provinciei
Kosovo și eliminarea tuturor măsurilor implementate propuse. Printre multe alte modificări versiunii noi
propuse, aceasta a eliminat întreg capitolul cu privire la asistența umanitară și de reconstrucție, eliminate
aproape toate supravegherile internaționale și renunțarea la orice menționare care implica "voința
poporului [Kosovo]" în determinarea statutului final al provinciei. Chiar și cuvântul "pace" a fost șters.

Evenimentele s-au desfășurat repede după eșecul de la Rambouillet.

În săptămâna dinaintea începerii campaniei de bombardare NATO, Arkan a apărut la hotelul Hyatt din

Belgrad unde cei mai mulți jurnaliștioccidentali au fost cazați și le-a ordonat să plece din Serbia.[24]

Monitoarele internaționale ale OSCE au fost retrase de pe 22 martie de teama siguranței monitoarelor

anticipate de campania de bombardare NATO. Pe 23 martie, asamblarea sârbă a acceptat principiul de
autonomie pentru Kosovo[25] și nici o parte militară conform acordului. Dar partea sârbă a avut obiecții cu
privire la partea militareă a Acordului de la Rambouillet, în special anexa B [26], ce l-au caracterizat ca
"ocupație NATO". Întregul document a fost descris "fraudulos" pentru că partea militară a acordului a fost
oferit tocmai la sfârșitul discuțiilor, fără prea multe posibilități pentru negociere, și pentru că cealaltă parte,
condamnat în termeni asprii ca fiind o "delegație de separatism-terorism", a refuzat total să se
întâlnească cu delegația RFI, și au negociat direct în timpul discuțiilor de la Rambouillet. În ziua
următoare, 24 martie, NATO a început bombardarea.

Campania NATO de bombardare

Campania de bombardare NATO a durat de la 24 martie la 11 iunie 1999, care implică până la 1000 de
aeronave care operează în principal de la bazele din Italia și de aeronave de transport staționate în
Adriatica. Rachetele de croazierăTomahawk au fost, de asemenea utilizat pe scară largă, trase de la
aeronave, nave si submarine. Toți membrii NATO au fost implicați într-o oarecare măsură, chiar și
Grecia, în ciuda opoziției sale publice, la război. Pe parcursul a zece săptămâni de conflict, aeronavele
NATO au zburat in peste 38000 misiuni de luptă. Pentru forțele germane aeriene (Luftwaffe) a fost prima
dată când au participat la un conflict de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

Scopul declarat al operațiunii NATO a fost rezumat de către purtătorul de cuvânt ca "sârbi afară, intrarea
forțelor de menținere a păcii, refugiați înapoi". Astfel trupele iugoslave trebuie retrase și înlocuite de
forțele internaționale de menținere a păcii pentru a se asigura că albanezii se vor putea întoarce la
casele lor. Campania a fost inițial concepută pentru a distruge defensiva aeriană iugoslavă și obiectivele
militare de înaltă valoare. La început aceasta nu a decurs tocmai conform planificărilor cu vremea rea
împiedicând multe ieșiri devreme. NATO a subestimat serios voința lui Miloșevici de a rezista: puțini de la
Bruxelles a crezut că a campania va dura mai mult de câteva zile și, deși bombardamentul inițial a fost
mai mult decât o înțepătură-țintuită, acesta a fost nicidecum aproape de bombardamentele văzute în
Bagdad, în 1991. Pe teren, campania sârbilor de purificare etnică a fost intensificată și într-o săptămână
de la începerea războiului peste 300,000 de albanezi kosovari au fugit în Albania și Macedonia, cu alți
câțiva mii strămutați în Kosovo. Prin aprilie, Organizația Națiunilor Unite a raportat că 850,000 de
oameni-marea majoritate albanezi-au fugit de la casele lor.

Operațiunile militare NATO s-au schimbat din ce în ce mai mult la atacarea pe teren a unităților
iugoslave-lovind obiective mici precum tancurile și piese de artilerie-precum și continuarea cu
bombardament strategic. Această activitate a fost, totuși, foarte limitată de politică, ca fiecare țintă
necesară să fie aprobată de toate cele nouăsprezece statele membre. Muntenegru a fost bombardat de
mai multe ori, dar în cele din urmă NATO a încetat cu scopul de a propti poziția importantă a liderului
anti-Miloșevici, Đukanović. Așa numitele obiective "cu dublă utilizare" folosite asupra civililor cât și asupra
armatei, au fost atacate: acesta include podul de peste Dunăre, fabrici, centrale electrice, instalații de
telecomunicații-contorezând mai ales-sediile centrale ale membiilor unui partid iugoslav de stânga, un
partid politic condus de soția lui Miloșevici, și turnul de difuzare a programelor de televiziune a statului
sârb. Unii au văzut aceste acțiuni ca încălcări ale legii internaționale, în special Convențiile de la Geneva.
NATO, însă a susținut că aceste facilitati au fost potențial utile pentru armata iugoslavă și că
bombardarea lor a fost astfel justificată.

La începutul lunii mai, un avion NATO a atacat un convoi de refugiați albanezi, crezând că este un convoi
militar iugoslav omorând în jur de cincizeci de persoane. NATO și-a recunoscut greșeala cinci zile mai
târziu, dar sârbii acuzat NATO că a atacat în mod deliberat refugiații. Pe 7 mai, NATO a bombardat
ambasada chineză de la Belgrad, omorând trei jurnaliști chinezi, ofensând opinia publică chineză. NATO
a susținut că țintea pozițiile iugoslave. Statele Unite și NATO și-au cerut mai târziu scuze, spunând că
acesta a avut loc din cauza unei hărți învechite furnizate de CIA. Acest lucru a fost provocat de un raport
comun emis de ziarele The Observer (Regatul Unit) și Politiken(Danemarca)[27] susținând că NATO a
bombardat intenționat ambasada pentru că a fost ar fi utilizată ca o stație de releu pentru semnale radio
ale armatei iugoslave. Bombardarea a încordat relațiile dintre China și țările Occidentului, provocând
demonstrații supărătoarea în afara ambasadelor Occidentale din Beijing.

Într-un alt incident major-închisoarea Dubrava din Kosovo-guvernul iugoslav a atribuit 85 de civili

decedați la bombardarea NATO. CercetărileHuman Rights Watch din Kosovo a estimat că optsprezece
prizonieri au fost uciși de bombele NATO pe 21 mai (trei prizonieri și un gardian au fost uciși într-un atac
ulterior pe 19 mai).
Până la începutul lunii aprilie, conflictul a părut mai aproape de o rezoluție, și țările NATO au început să
se gândească serios despre o operațiune pe sol-o invazie în Kosovo. Acest lucru ar trebui să fie
organizat foarte repede, înainte venirii iernii, și ar fi mult de lucru pentru a îmbunătății drumurile de la
porturile din Grecia și Albania pentru a lua în considerare rutele de invazie prin Macedonia și nord-estul
Albaniei. Președintele SUA, Bill Clinton a fost însă extrem de reticenț să angajeze forțe americane pentru
o ofensivă pe teren. În schimb, Clinton, a autorizat o operațiune CIA pe teren pentru a antrena UCK,
sabotând și deztabilizând guvernul sârb.[28] În același timp, negociatorii finlandezi și ruși au continuat să
încerce să-l convingă pe Miloșevici să dea înapoi. El a recunoscut în sfârșit că NATO vroia foarte mult să
rezolve conflictul într-un fel sau altul și faptul că Rusia nu va apăra Serbia, în ciuda elocvenței puternice
anti-NATO de la Moscova. Confruntându-se cu puțin alternative, Miloșevici a acceptat condițiile oferite de
echipa de mediere finlandeză-rusă și a fost de acord cu o prezență militară în Kosovo, condusă de ONU,
dar care încorporează trupe NATO.

Forțele norvegiene speciale Hærens Jegerkommando și Forsvarets Spesialkommando au cooperat cu

UCK pentru a aduna informații secrete. Pregătirea pentru invazia pe 12 iunie. Forțele
speciale norvegiene au șezut cu UCK pe muntele Ramno la granița dintre Macedonia și Kosovo și au avut
un excelent punct de a inspecta ce se întâmplă în provincie. Împreună cu forțele speciale britanice,
forțele speciale norvegiene au fost primele care au trecut granița în Kosovo. Conform lui Keith Graves cu
rețeaua de televiziune Sky News, norvegienii au fost deja în Kosovo cu 2 zile înainte de luna martie, și
printre alte forțe care au intrat în Priștina [29]. Treburile Hærens Jegerkommando și Forsvarets
Spesialkommando au fost să elimine drumul dintre partide și de a face înțelegeri cu localnici pentru
implementarea păcii dintre sârbii și albanezii kosovari. Acest lucru a fost făcut în condiții foarte dificile. [30]
[31]

Retragerea armatei iugoslave și intrarea trupelor KFOR

La 12 iunie 1999, după ce Miloșevici a acceptat condițiile, trupele KFOR au început să intre în Kosovo.
KFOR, o forță NATO, a fost pregătită pentru a efectua operațiuni de luptă, dar în cele din urmă, misiunea
sa a fost doar de menținere a păcii. Acestea erau bazate pe sediile centrale Allied Rapid Reaction Corps,
comandate atunci de locotenentul general Mike Jackson al Armatei Britanice. Aceasta a constat din
forțele britanice, o brigadă a armatei franceze, o brigadă a armatei germane, care au intrat din vest, în
timp ce alte forțe avansau din sud, și brigăzi ale armatei italiene și armatei statelor unite. Contribuția SUA,
cunoscută ca Forța Inițială de Intrare, a fost condusă de prima divizie blindată. Unitățile subordonate au
inclus armuri TF 1-35 de la orașul german Baumholder, al doilea batalion, parașute ale regimului de
infanterie 505 dn partea Fort Bragg din nordul Carolina; unitatea militară marină 26 de la tabăra Lejeune,
din nordul Carolinei; primul batalion, regimul de infanterie 26 din partea Schweinfurt (Germania), și trupe
Echo, al 4-lea regimul de cavalerie, oferit tot din partea Schweinfurt. De asemenea alături de forța SUA a
fost armata Greciei, batalionul de infanterie de mecanizare 501. Forțele inițiale SUA și-au stabilit zona de
operare în jurul orașelor din districtul Uroševac, viitoare tabără Bondsteel, și tabăra Monteith din
orașul Gnjilane și au petrecut patru luni-începutul unei șederi care continuă să colecteze date-stabilind
ordinea în sectorul sud-est din Kosovo. În timpul incursiunii inițiale, soldații SUA au fost primiți cu aplauze
de albanezi și au aruncat flori, în timp ce soldații SUA și KFOR s-au răspândit în satele lor. Deși nu a fost
întâlnită nici o rezistență, trei soldați SUA din partea Forțelor de Intrare Inițiale și-au pierdut viețile în
accidente.[32]

În urma campaniei militare, implicarea soldaților de menținere a păcii din Rusia s-a dovedit a fi dificilă și
tensionată pentru forțele NATO din Kosovo. Rușii se așteptau să aibă un singur sector în Kosovo, doar
pentru a nu fi cu perspectivă de exploatare, sub comanda NATO. Fără comunicare sau coordonare cu
NATO, forțele NATO au pătruns în Kosovo din Bosnia și au asediat aeroportul din Priștina. În plus, în
iunie 2000, relațiile de comercializare a armelor dintre Rusia și Serbia au fost expuse, care au dus la
represalii și bombardamente a zonelor de control ruse și de poliție. Avanpost pentru artilerist a fost
stabilită pe un punct înalt pe Valea Preševo, de artilerie de câmp Echo Battery 1/161 într-o încercare de a
monitoriza și a ajuta la eforturile de menținere a păcii în sectorul rus. Operând cu suport din partea
artileriei de câmp 2/3 a primei divizii armate, Battery a fost capabilă de a implementa cu succes și în mod
continuu de a opera radarul Firefinder care a permis forțelor NATO să ține sub supraveghere activitățile
în sector și în valea Preševo. În cele din urmă s-a ivit o înțelegere în care forțele ruse au fost operate ca o
unitate KFOR, nu sub comanda NATO.[33]

Reacție la război

Legitimitatea campaniei NATO de bombardare în Kosovo a fost subiectul unei lungi dezbateri. NATO nu
a avut sprijin de la Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, deoarece membrii permanenți
care aveau relații cu Iugoslavia, China și în special cu Rusia, s-au opus războiului, amenințând că se vor
opune oricărei rezoluții de forțe autorizată. NATO a susținut că sfidarea lor față de Consiliul de
Securitate, a fost justificat pe baza cererilor unei "urgențe umanitare internaționale". De asemenea,
NATO a fost criticat pe baza cartei acesteia, specificând că NATO este o organizație creată pentru a-și
apăra membrii, însă în acest caz a fost folosită pentru a ataca o țară non-membră NATO, care nu a pus
în pericol direct orice membru NATO. NATO a susținut că, instabilitate din Balcani a fost o amenințare
directă la interesele de securitate ale membrilor NATO precum și acțiuni militare, prin urmare, a fost
justificată de Carta NATO; cu toate acestea, singura țară membră NATO, în care instabilitatea amenința
direct a fost Grecia.

Multe dintre partidele occidentale de mână-stângă au văzut campania NATO ca o agresiune și un

imperialism S.U.A., în timp ce criticele de la mâna dreaptă au considerat-o irelevant pentru interesele
țărilor de securitate națională. Veterani anti-război precum Noam Chomsky,Edward Said, Justin
Raimondo, și Tariq Ali s-au opus proeminent campaniei. Cu toate acestea, în comparație cu protestele
anti-război împotriva invaziei Irakului din 2003, campania împotriva războiului din Kosovo, a avut mult mai
puțin sprijin din partea publicului.

Referințe

1. ^ Victims of KLA terrorists in Serbian province of Kosovo-Metohia

2. ^ List of Albanian civilians killed by KLA forces

3. ^ BBC News Confusion over refugee bombing

4. ^ a b THE CRISIS IN KOSOVO Human Rights Watch 2000

5. ^ UNDER ORDERS: War Crimes in Kosovo - executive summary Human Rights Watch 2001

6. ^ a b „Kosovo war chronology”. Human Rights Watch.

7. ^ See articles Mujahideen, Battle of Košare and David Hicks for detailed information about volunteers

8. ^ War in Europe: Facts & figures

9. ^ The War Street Journal Invents Kosovo (KLA casualties)

10. ^ Two die in Apache crash

11. ^ „Victims of the Albanian terrorism in Kosovo-Metohija (Killed, kidnapped, and missing persons, January

1998 - November 2001)”.Government of Serbia.

12. ^ Serbian casualties during NATO bombing

13. ^ „Operation Allied Force”. NATO.

14. ^ Ruza Petrovic, Marina Blagojevic (2000). „The Migration of Serbs and Montenegrins from Kosovo and

Metohija”.

15. ^ Tim Judah (1999-08-12). „Kosovo: Peace Now”. kosovo.net, originally from b92.net. Accesat la 2008-05-

31.

16. ^ a b written Testimony of Ralf Mutschke Assistant Director, Criminal Intelligence Directorate International

Criminal Police Organization - Interpol General Secretariat before a hearing of the Committee on the

Judiciary Subcommittee on Crime (2000-12-13). „The Threat Posed by the Convergence of Organized

Crime, Drugs Trafficking and Terrorism.”. U.S. House Judiciary Committee. Accesat la 2008-05-31. „In

1998, the U.S. State Department listed the KLA as a terrorist organization”

17. ^ a b „The Kosovo Liberation Army: Does Clinton Policy Support Group with Terror, Drug Ties?”. U.S.

Senate, Republican Policy Committee. 1999-03-31. Accesat la 2008-05-31.

18. ^ Allan Little (2000-03-12). „Behind the Kosovo crisis”. BBC.

19. ^ a b Nened Sebak (1998-06-28). „The KLA - terrorists or freedom fighters?”. BBC.

20. ^ „Kosovo Chronology: From 1997 to the end of the conflict”. British Parliament. June 1999.
21. ^ „Kosovo War Crimes Chronology”. Human Rights Watch.

22. ^ Stacy Sullivan (2005-03-11). „Ramush Haradinaj”. IWPR.

23. ^ Allan Little (2000-03-12). „Moral Combat:NATO at War”. BBC.

24. ^ Tony Karon (1999-03-25). „Serbs Unplug CNN”. TIME Magazine.

25. ^ „Conclusions of Serbian parliament”. Government of Serbia. 1999-03-24.

26. ^ „Interim Agreement for Peace and Self-Government in Kosovo”. U.S. State Department.

27. ^ John Sweeney, Jens Holsoe, Ed Vulliamy (1999-10-17). „Nato bombed Chinese deliberately”. The

Guardian.

28. ^ Walter Rodgers, Carl Rochelle and Matthew Chance (1999-05-24). „CIA reportedly authorized to develop

ways to 'destabilize' Yugoslavian government”. CNN.com. Accesat la 2008-07-22.

29. ^ Lise Åserud and Gunnar Nyquist (1999-06-21). „UCK hjalp norsk spesialstyrke” (în Norwegian). NTB.

Accesat la 2008-10-08.

30. ^ Nina Berglund (2002-01-08). „Norway has forces in Afghanistan”. Aftenposten English Web Desk.

Accesat la 2008-10-08. (Mentions work in Kosovo / Pristina)

31. ^ Tom Bakkeli (2007) (în Norwegian). Norges Hemmelige Krigere / Norway's secret

Warriors. ISBN 9788248907220.

32. ^ Sergeant William Wright - B Company 9th Engineers (17 July 1999); Specialist Sherwood Brim - B

Company 9th Engineers(17 July 1999); Private First Class Benjamin McGill - C Company 1st Battalion 26th

Infantry (9 August 1999).

33. ^ „Confrontation over Pristina airport”. BBC. 2000-03-09. Accesat la 2008-02-08.