Autoare: ANNE WEALE

Titlu original: SEASCAPE

Titlu românesc: PEISAJ MARIN

Traducător: Mihnea Columbeanu

Când Kate Poole a dat de urma nepotului înstrăinat al șefei sale dragi, nu
bănuia ce consecințe urmau să aibă faptele ei. Playboy renumit, Xan Walcott nu se
asemăna cu nici un om pe care-l cunoscuse vreodată - și, categoric, era mai periculos
decât oricine! S-ar fi folosit de ea și ar fi abandonat-o fără să stea o clipă pe gânduri -
și cu toate că era silită, din necesitate, să lucreze alături de el în Creta, Kate spera ca
firea ei practică s-o salveze de a cădea victimă legendarului farmec al lui Xan!
 - Aș dori să stăm puțin de vorbă, Kate.
Tonul lui Xan, când o apucă de braț, oprind-o la intrarea sălii de mese, nu
părea diferit de obișnuitul lui stil amabil de a vorbi - dar strânsoarea mâinii nu mai
era blândă, ca în seara trecută. Iar când deschise ușa micii camere de lângă restaurant
și o împinse pe Kate înăuntru, expresia îi deveni rece ca gheața.
- Cred că e necesară o explicație, n-ai zice?
Stătea cu spatele spre ușa cu geam mat și perdea de dantelă, astfel încât să nu
poată intra nimeni peste ei.
Fără a-i lăsa timp să răspundă, continuă:
- Mi-ai dat de înțeles că ești liberă, fără nici o obligație. E clar că nu-i așa. M-
ai mințit prin omisiune. Și nu-mi place să fiu dus de nas.
Ochii lui erau duri, disprețuitori.
- Nu te-am mințit, răspunse ea cu aprindere. N-am nici un angajament față de
Robert. El așa ar vrea dar... nu e cazul. I-am spus că nu-l iubesc și că nu sunt gata să
mă mărit, înainte de a pleca.
- Dar nu destul de convingător, se pare. Încă mai crede c-ai să te răzgândești.
De-asta a venit aici, nu-i așa? N-ar fi făcut atâta drum, dacă nu avea motive să creadă
că te poate convinge. Ai făcut un joc dublu, Kate... distrându-te cu mine, în timp ce-l
lăsai și pe el să-și facă iluzii. Poate că o fi atât de îndobitocit de amor încât s-o
înghită. Ei bine, eu nu sunt. Nu permit asemenea tratamente.
Kate nu dormise aproape deloc, și avea nervii întinși la limită. Îi era imposibil
să-și păstreze calmul.
- Și ce-ai să faci? întrebă ea, cu o atitudine fals-sfidătoare. Ai să mă bați?
Străfulgerarea din ochii lui fu aidoma unui trăsnet bifurcat, departe în zare.
Chiar dacă n-o lovea, avea o forță zdrobitoare.
- Ar fi trebuit să fac cu tine ceea ce voiam, atunci când și tu o doreai, spuse el
încet, pe un ton feroce. Ar fi fost un lucru de care să-ți aduci aminte și peste cinci ani,
când singurele contacte sexuale pe care le vei avea cu Robert vor fi o dată pe
săptămână, cu lumina stinsă.
Cu un strigăt de furie, Kate își smuci brațul, dar strânsoarea mâinii lui era
inexorabilă. Mai ușor s-ar fi eliberat dintr-o cămașă de forță.
- Atunci, de ce n-ai făcut-o? întrebă ea provocator, cu un fulger rebel în ochi.
- Din motive pe care tu, probabil, n-ai reuși să le înțelegi. Femeile din
generația voastră știu despre bărbați mai puțin decât cele din oricare generații
dinainte. Sunteți atât de pornite să vă dovediți egalitatea cu noi, să vă cereți
drepturile, să ne acuzați de nedreptate, încât atunci când cineva vă pune propriile
voastre interese pe primul plan, înainte de ale lui, nici măcar nu vă mai dați seama.
- Nu înțeleg despre ce vorbești.
- Nici nu mă așteptam, replică el caustic. Te-au spălat pe creier dogmele
feministe conform cărora jumătate dintre bărbați sunt niște brtute, iar cealaltă
jumătate, o adunătură de fătălăi. Așa că va trebui să-ți explic totul.
O prinse de bărbie, strecurându-și mâna împrejurul gâtului ei.
 - Contrar părerilor tale preconcepute cum că aș fi un armăsar înveterat, de fapt
simpatizez și respect femeile - atunci când mrită. Și pe tine te-am plăcut și te-am
respectat - până aseară. Motivul pentru care n-am făcut dragoste cu tine după picnic
s-a datorat, parțial, motivului pentru care ne aflăm aici - într-o ambianță nu din cele
mai comode, sau intime - dar mai ales faptului că mă temeam să nu regreți.
Făcu o pauză și, când Kate nu spuse nimic, continuă cu răceală:
- Nu aveam nici un motiv să mă abțin, dar m-am gândit că, după ce te răcoreai,
ai fi putut să te răzgândești și să te simți prost. Pe-atunci, trăiam cu impresia că nu
prea ai experiență. Un bărbat înaintea mea, eventual, maximum doi. Fără îndoială, m-
am înșelat și în privința asta.
Între timp, Kate se înfuriase atât de tare încât îi venea să arunce cu ceva în el.
Prinsă în menghina mâinii lui, singura armă pe care o mai avea era sarcasmul.
- Spiritul tău cavaleresc n-are margini! Cine-ar fi ghicit că te crezi Sfântul
Gheorghe, omorâtorul de balauri și apărătorul fecioarelor neajutorate? Cei din grup
m-au întrebat ce să-ți dăruiască, în semn de mulțumire. Să le propun o crucie roșie, ca
pe stindardul Sfântului Gheorghe? Dar, ia stai... Oare de ce nu prea-mi vine mie a
cede în toate motivele astea preacistite pe care ți le declari? Poate fiindcă orice bărbat
cu o fire măcar pe jumătate atât de nobilă cum afirmi tu că ai n-ar fi atât de nepăsător
față de singura lui rudă în viață? Da, acum îi achiți facturile. Dar cum rămâne cu toți
anii în care ai ignorat-o? Dacă atunci îți făceai datoria față de ea, poate că acum n-ar
fi fost acolo unde a ajuns.
Chipul lui Xan, deja negru de furie, se înroși intens. Părea gata-gata s-o strângă
de gât.
Dar, în schimb, degetele lungi care-i înconjurau grumazul lunecară încet
împrejur, înfigându-i-se în păr și cuprinzându-i ceafa.
Spre șocul și furia ei, Kate se pomeni sărutată cu o sălbăticie senzuală care-ar
fi trebuit s-o dezguste - dar, în schimb, îi reînvie aproape într-o clipă toată patima
neîmplinită pe care i-o deșteptase Xan sub măslin.

Toate personajele din această carte există numai în imaginația autoarei, și nu

au nici cea mai mică legătură cu unele persoane care ar putea să poarte aceleași
nume. Ele nu sunt inspirate nici măcar aproximativ de unele persoane reale,
cunoscute sau necunoscute de autoare, și toate incidentele descrise sunt absolut
imaginare.

Pentru Barbara, Carol, Dorothy, Lillian, Liz, Margaret și Marie, cu care am

explorat și pictat străvechiul port marin din Chaniá.
 Capitolul 1

A doua zi dimineața, după ce dădu telefon la spital și i se spuse că șefa ei

dormea, Kate porni spre Londra.
Scopul călătoriei ei era de a-l găsi pe nepotul domnișoarei Walcott și de a face
apel la mărinimia lui - dacă avea așa ceva! - ca să vină și să se împace cu bătrâna.
De ce nu-și vorbeau, Kate nu prea înțelesese. Dar, din câte știa, vina părea să
fie a lui, nu a bunicii sale.
Deși abia trecuse de treizeci de ani, Alexander Walcott își formase deja un
renume ca pictor, călător și iubitor de femei frumoase. Domnișoara Walcott plătea o
agenție din Londra ca să-i furnizeze articole din presă despre expozițiile și alte fapte
ale lui. Avea câteva albume pline cu realizările lui, atât artistice cât și din societate.
Gama prietenelor lui se întindea de la o prezentatoare britanică de televiziune
până la o avocată americană, o frumoasă violonistă japoneză și fiica unui milionar
australian, jucătoare de polo. Nici una nu-i reținuse interesul mai mult de câteva luni,
și nu părea să ducă lipsă de înlocuitoare.
Un săptămânal ilustrat îl inclusese într-un articol despre cei mai râvniți o sută
de bărbați din lume, descriindu-l ca fiind "unui dintre cei mai alunecoși crai europeni,
a cărui combinație de asprime înfățișare, suavitate a manierelor și talent compensează
lipsa unei mari averi".
Nu că Alexander Walcott ar fi fost strâmtorat financiar, după standardele
majorității oamenilor, își spunea sec Kate, în mașina care o ducea din stul unde
lucrase în ultimele șase luni.
Xan - pronunțat Zan - cum îl numeau bunica și apropiații lui, câștiga destul din
pictură ca să-și plătească un apartament sațpios în Londra, care apăruse și în reviste,
și pentru a-și finanța călătoriile frecvente în locuri exotice de unde se întorcea cu câte
o serie nouă de tablouri viu colorate și tot felul de suveniruri scumpe pentru
apartament sau pentru hambarul-studio de la țară.
Bunica lui, care și ea era o pictoriță talentată, își câștiga existența ducând
grupuri de artiști amatori în diverse locuri pitorești din Marea Britanie și din jurul
Mării Mediterane și ajutându-i să-și perfecționeze îndemânarea cu cărbunele,
cerapastelurile și pensulele.
Xan călătorea singur, sau însoțit de actuala lui tovarășă de joacă. Probabil
câștiga de zece ori mai mult decât domnișoara Walcott, cu mult mai puțină bătaie de
cap.
Într-adevăr, fusese o jumătate de secol de bătăi de cap - inckusiv tulburătoarea
înstrăinare de neșpotul ei - care, după părerea lui Kate, o făcuse pe domnișoara
Walcott să sufere un atac de cord în seara trecută, după cină.

* * *xCălătoria până în centrul Londrei durase mai mult de o oră.

După ce locuise acolo câțiva ani, lui Kate nu-i fu greu deloc să jungă la
elegantul scuar georgian din apropiere de Kensington Gardens, unde locuia Xan.
Îi fu mai greu să găsească un loc unde să lase mașina, dar în cele din urmă găsi
un spațiu liner și introduse o monedă în parcometru.
În timp ce locuia la Londra, trebuise să se îmbrace elegant, cu accesorii
scumpe, și să aibă părul și unghiile îngrijite impecabil. Avea de menținut o imagine.
Acum, când era ceea ce domnișoara Walcott numea "amanuensisul meu", iar
Kate însăși defintea ca "dulăul la toate", nu mai contra cum se îmbrăca. Blugi și
cămașă, cu un pulovăr sau o vestă matlasată când era frig.
Iar în ultima vreme, o cremă de piele slabă, un atractiv de buze și un rimel
incolor pe genele de culoare închisă erau singurele produse cosmetice pe care le
folosea cu regularitate. Trecuseră luni de zile de când nu se mai aranjase pretențios.
Avea nevoie de o familie, de un sentiment de apartenență. Motiv pentru care
nu avea prea mult timp pentru un om ca Xan Walcott, care nu avea nici o relație cu
ruda lui cea mai apropiată, bătrâna care lupta cum să-și revină după distrugerea unei
porțiuni a miocardului.
Era o femeie cât se putea de curajoasă. Cu idei și apucături puțin cam fixe, dar
așa ceva era de așteptat din partea unei persoane de vârsta ei.
În cele șase luni de când lucrau împreună, Kate ajunsese să țină foarte mult la
Nerina Walcott și ar fi fost încântată s-o aibă ca bunică. Nu reușea să înțeleagă de ce
Xan Walcott nu era la fel de mulțumit, de ce nu-i dădea măcar un telefon.
În timp ce mergea spre casa lui, Kate știa că era foarte posibil ca Xan să nu se
afle în Anglia în acel moment. Încercase să-i telefoneze de la spital, seara, numai
pentru a afla că numărul lui nu figura pe lista abonaților.
După ce apără pe butonul cu eticheta "Walcott" se pregăti să-și disimuleze
antipatia instinctivă față de omul pe care venise să-l vadă. N-avea nici un rost să-și
arate ostilitatea la adresa cuiva căruia îi solicita cooperarea. Dar, dacă Xan Walcott îi
refuza cererea, și-ar fi putut manifesta adevăratele sentimente.
- Cine e?
Întrebarea răsunase din difuzorul interfonului.
- Mă numesc Kate Poole, domnule Walcott. Lucrez pentru bunica
dumneavoastră. E în spital... grav bolnavă. Pot vorbi cu dumneavoastră câteva
minute, vă rog?
Urmă o pauză, apoi un răspuns cam repezit:
- Bine... intră. La ultimtul etaj.
Un moment mai târziu, auzi țăcănitul mecanismului de deblocare a ușii.
Scara și palierele aveau aspectul îngrijit al unei clădiri locuite de persoane care
voiau ca și spațiile comune să fie pe măsura apartamentelor. Ultimul tronson al scării
era decorat cu tablouri înrămate. Kate îl recunoscu pe unul dintre acestea, un studiu
în peniță al unui cuplu într-un pat cu baldachin. Era de Charles Keene, un artist
plastic victorian. Văzuse originalul la o expoziție, în clădirea Academiei Regale, în
ziua dinainte de a-și pierde slujba. Copia de aici îi amintea ce catastrofă i se păruse în
acel moment concedierea.
 Până la urmă, incidentul dovedise vechea zicală care spune că, atunci când se
închide o ușă, o alta se deschide. Acum însă, din păcate, se părea că noua ușă care i
se deschisese avea să se închidă nu peste mult timp. Chiar dacă domnișoara Walcott
își revenea de pe urma atacului de cord, avea să trebuiască aproape sigur să se
pensioneze. Iar Kate urma să rămână din nou fără slujbă.
Când ridică mâna ca să bată în ușă, aceasta se deschise.
Fotografiile pe care le văzuse în albumele bunicii lui n-o pregătiseră pentru
proporțiile lui Xan Walcott. Avea un metru și optzeci și cinci de centimetri înălțime,
iar o călătorie recentă într-o țară tropicală îl ajutase să se bronzeze închis, scoțându-i
în evidență culoarea cenușie, rece ca oțelul, a ochilor.
Evident, în tehnica lui nu intra obiceiul de a le învrednici cu un zâmbet
prietenos pe femeile cu care făcea cunoștință. Sau, poate, relația cu bunica lui îi făcea
expresia să fie atât de neprimitoare.
- Îți pot acorda zece minute, spuse el, făcându-i loc să intre. După aceea, va
trebui să plec la o întâlnire importantă.
- Dacă numărul dumneavoastră ar fi fost în cartea de telefon, mi-aș fi
economisit și eu timpul, răspunse Kate. Am destule de făcut și fără să mă deplasez
până la Londra, domnule Walcott. Veți fi liber azi, mai târziu. Ca rudă cea mai
apropiată a domnișoarei Walcott, cred că ar trebui să-i fiți alături dacă starea i se
agravează. Un atac de inimă, la orice vârstă, e ceva serios. Iar la șaptezeci de ani, este
cu atât mai serios.
După ce închise ușa, Xan Walcott o conduse într-un living mare și luminos, pe
care Kate îl recunoscu dintr-un articol apărut în revista "House and Garden".
- Spui că lucrezi pentru bunica mea. În ce calitate?
- Ca asistentă generală. Am răspuns la un anunț pe care l-a publicat iarna
trecută, în "The Lady". Am preluat latura administrativă a activităților ei și fac
deplasări, în calitate de curieră.
- Când ai început să lucrezi pentru ea?
Întrebarea fu însoțită de un gest prin care o invita să stea jos.
- Acum șase luni... la începutul lui aprilie.
Kate se așeză într-un scaun de bibliotecă antic, cu spătar de bambus, privindu-l
pe Xan Walcott cum se instala pe o canapea acoperită cu o colecție de perne foarte
interesante.
- Timp suficient, spuse el, ca să afli că bunica mea și cu mine nu suntem în
cele mai strânse relații. De fapt, nu mai avem nimic de împărțit.
- Știu că s-a produs o anume înstrăinare dar, desigur, în situația actuală...
- A întrebat de mine?
- E încă sub efectul tranchilizantelor. Încă nu a întrebat de dumneavoastră, dar
sunt sigură că o va face.
- Ce te face să crezi așa ceva?
Kate îi povesti despre articolele decupate din presă.
- Se vede clar că e mândră de realizările dumneavoastră.
 Xan se uită la ceas.
- Ai numărul de telefon al spitalului?
Kate scoase din geantă o mică agendă cu spirală. Văzându-l că întindea deja
mâna spre telefonul de pe măsuța alăturată, îi citi numărul.
După ce Xan formă, în timp ce aștepta să i se răspundă, o măsură rapid cu
privirea, din creștet până-n tălpi, apoi se uită atent drept în ochii ei, ca și cum ar fi
încercat să-i citească gândurile. Privirea lui iscoditoare o făcu pe Kate să se simtă
stânjenită. Când centralista răspunse în sfârșit, speră ca Xan să-și întoarcă privirea în
altă parte.
- Bună dimineața. Numele meu este Alexander Walcott. Sunt rudă cu
domnișoara Nerina Walcott, care a fost internată la dumneavoastră ieri. Aș putea
vorbi cu cineva care să-mi spună cum se mai simte, vă rog?
Continua s-o privească intens pe Kate, care ar fi preferat să-i susțină privirea,
dar constată că nu reușea.
În schimb, se uită prin cameră, observând rafturile pline de cărți, pereții la fel
de plini cu tablouri și gravuri ale altor autori, scrinul antic de farmacie cu nenumărate
sertărașe în care, probabil, își ținea echipamentele de pictură, și abundența de obiecte
interesante, vechi și noi.
Era, la drept vorbind, o cameră care o atrăgea mult mai mult decât simplitatea
austeră din casa domnișoarei Walcott. Kate putea să perceapă frumusețea acelor
camere văruite și aprope goale, cu mobilă simplă, redusă la strictul necesar. Dar
dezordinea studiată din această încăpere o impresiona mai puternic - parțial, poate,
din cauza copilăriei ei petrecute într-un cămin bine condus, cu personal binevoitor,
afectuos chiar, dar unde nu avusese ocazia să dobândească și să etaleze obiecte
personale.
Aruncă o privire scurtă spre Xan, care tocmai îi repeta altcuiva întrebarea. Spre
nemulțumirea ei, continua s-o privească, dar cu o expresie mai puțin severă. Privirea
lui nu mai era critică. Devenise evaluarea candidă a unui cunoscător al femeilor, care
estima o candidată.
Lui Kate nu-i plăcea cu nimic mai mult nici felul cum o privea acum.
Întotdeauna o nemulțumiseră privirile cu raze X ale membrilor sexului opus și, din
cine știe ce motiv, expresia lui Xan o stânjenea incomod de tare.
Între timp, Xan îi spuse cuiva de la spital:
- Sunt nepotul domnișoarei Walcott. Nu are nici o altă rudă mai apropiată
decât mine.
O lungă pauză.
- Da... da, înțeleg. A întrebat de mine, știți cumva?... N-a întrebat... Vă
mulțmesc. Am să mai revin. Până atunci, dacă întrebă, mă puteți găsi la acest
număr...
Dictă un număr din centrul Londrei, îl repetă și, mulțumind scurt, își luă
rămas-bun și închise.
- Jargonul obișnuit de spital, îi spuse el lui Kate. "Rezistă... stare stabilă, dar
încă destul de critică..."
Kate se ridică.
- Dacă domnișoara Walcott nu întreabă de dumneavoastră, nu înseamnă că nu
vrea să vă vadă. S-ar putea să nu întrebe deoarece crede că nu veți veni. Dar, dacă vă
vede, acesta ar putea însemna pentru ea diferența dintre viață și moarte.
- Aș fi crezut că reapariția mea într-o asemenea situație ar risca mai degrabă s-
o omoare decât s-o vindece.
Tonul lui Xan Walcott era srdonic.
- Sunt cincisprezece ani... chiar mai mult... de când Nerina și cu mine am
vorbit ultima oară. Relația noastră a fost o bătălie continuă, de când am crescut destul
de mare ca să gândesc singur. Dacă ai avut o viață de familie fericită, probabil ți-e
greu să accepți că mulți oameni care au legături de sânge nu se pot vedea în ochi.
Kate se întrebă cum ar fi reacționat dacă-i spunea: "Viața mea de familie a fost
inexistentă. Am fost lăsată pe podeaua unei cabine de probă într-un magazin
universal, când aveam șase săptămâni. Părinții mei n-au fost găsiți niciodată."
Dar nu voia să-i dezvăluie amănuntele vieții ei acestui om dur și pline de sine
care era clar să prefera singurătatea.
- Știu asta, spuse ea înțepată. Însă mai există și expresia "sângele apă nu se
face". N-aș fi crezut că divergențele dintre dumneavoastră, în adolescență, și
domnișoara Walcott, la jumătatea vieții, ar putea avea o influență prea mare asupra
situației actuale. E bătrână și bolnavă, și a avut o viață amară. Știu că pierderea
părinților trebuie să vă fi durut mult și pe dumneavoastră. Dar copiii trec mai ușor
peste asemenea lucruri. Domnișoara Walcott a pierdut tot ceea ce iubise vreodată.
Chiar este prea mult să vă cer să vă împăcați cu ea? Nu e chiar atât de greu.
- Am să mă gândesc. Acum, dacă mă scuzi...
În loc s-o conducă la ușă și să-și amâne plecarea până când Kate părăsea
clădirea, Xan Walcott coborî împreună cu ea. Judecând după felul cum era îmbrăcat
într-un costum subțire elegant croit, cu cămașă formală și cravată de mătase, Kate
conchise că urma să ia masa la un hotel de lux, sau poate că se ducea la vreun
eveniment important din lumea artelor, ca vernisajul unei expoziții majore.
- Ai venit cu trenul, sau cu mașina? o întrebă el, după ce descuie ușa de la
intrare.
- Cu mașina domnișoarei Walcott. E la un parcometru, după colț.
Înainte de a se întoarce în acea direcție, Kate îi întinse mâna.
- La revedere, domnule Walcott. Sper ca, după ce vă gândiți, să luați o hotărâre
umană. Întâmplător, știu că sunteți singurul beneficiar al bunicii dumneavoastră.
Dacă nu-și revine, cred că vă veți simți foarte neplăcut, știind că i-ați moștenit casa
fără să fi încercat, măcar, să vă împăcați cu ea.
În timp ce vorbea, Kate deveni conștientă de puterea degetelor lungi care le
strângeau pe ale ei. Îi observase mâinile în timp ce dădea telefon și-i amintiseră de o
pereche de mâini din marmură, copie exactă a mâinilor celebrei statui "David" de
Michelangelo, cărora le văzuse recent fotografia în suplimentul color al ziarului de
duminică.
Spre surprinderea ei, în loc să-i elibereze mâna, Xan Walcott continuă să i-o
țină într-a lui. Privind-o, îi spuse:
- Ai niște ochi extrordinari. Mi-ai plăcea să-ți examinez irișii cu lupa.
Apoi văzu un taxi și o salută scurt:
- La revedere.
Urcându-se în mașină, o lăsă pe trotuar, în fața casei.

***

Când ajunse înapoi în mașină, înainte de a porni motoru, Kate își privi ochii în
oglinda retrovizoare.
Bărbații îi admiraseră picioarele și părul lung și des, auriu ca mierea. Îi
făcuseră tot felul de complimente. Nu avea de unde ști dacă erau sincere sau nu. Dar
nici unul nu-i comentase vreodată culoarea neobișnuită a ochilor.
Domnișoara Walcott i-i remarcase, pentru că, fiind artistă, avea un spirit de
observație mai acut decât al altora. Văzuse că, dacă erau studiate de aproape, se
vedea că pupilele lui Kate erau mărginite cu aur, înconjurat de un cerc albastru, după
care urma un verde atât de închis, încât marginile irișilor păreau negre. Această
calitate avea efectul de a-i face să pară că-și schimbau culoarea în funcție de
îmbrăcămintea pe care o purta.
Un pulovăr albastru îi putea face să pară albaștri. Eșarfa indiană de mătase
verde ca apa unui râu, pe care și-o cumpărase de la o tarabă de pe stradă, îi făcea să
devină verzi. Mărgelele de chihlimbar pe care le purta la Londra cu taioarele elegante
gri sau bej îi făceau să arate aurii.
- Cu ochii ăștia, acum câteva secole, ai fi fost declarată vrăjitoare... și eu, dar
din alte motive, spusese domnișoara Walcott, la scurt timp după ce Kate începuse să
lucreze pentru ea.
Era singura persoană care cunoștea originile lui Kate - nu fiindcă ar fi fost un
secret că nu știa cine-i fuseseră părinții, ci pentru că, excepție făcând funcționarii care
aveau nevoie de datele ei personale, nimeni nu mai fusese interesat.
La ieșire din Londra făcu un ocol prin locul undfe o persoană necunoscută,
probabil mama ei, o lăsase învelită într-o pătură cu o etichetă pe care era scris numele
"Kate Poole".
Mai avea și acum hârtia aceea, singurul indiciu despre nașterea și genealogia
ei. Doar dacă nu cumva însemna și faptul că fusese lăsată în Harrods, unul dintre cele
mai celebre magazine universale din lume.
Trecând cu mașina prin fața cădirii masive unde, cu douăzeci și șase de ani în
urmă, devenise subiect de articol în mai multe ziare naționale, Kate avu o senzație
ciudată, asemănătoare cu perturbările care afectau radioul când mașina trecea pe sub
cablurile de înaltă tensiune. Senzația fusese și mai puternic când, în timpul anilor
trăiți la Londra, chiar intrase în magazin și umblase prin raioanele de îmbrăcăminte.
 Azi însă, pe când Harrods rămânea în urmă și Brompton Road se unea cu
Cromwell Road, artera de trafic care se îndrepta spre vest, pe Kate o preocupa nu
nașterea ei, ci posibila moarte iminentă a bătrânei pe care o avea în grijă. În fața ei
mergea un taxi ai cărui pasageri puteau fi în drum spre aeroportul Heathrow. Dar de
la celălalt aeroport londonez, Gatwick, ar fi trebuit să plece peste două săptămâni,
spre Creta, ea, domnișoara Walcott și cele treisprezece persoane care-și rezervaseră
locuri pentru ultimul curs de pictură al sezonului.
Dacă nu găsea pe cineva în locul șefei se, Kate trebuia să contramandeze
călătoria, spre mare dezamăgire și indignare a celor însdcriși.
Se frământă cu aceste gânduri până ajunse la spital. Acolo, i se permise să stea
câteva minute lângă patul domnișoarei Walcott, șocată în sinea ei de felul cum arăta,
dar prefăcându-se calmă și încurajatoare.
Medicul cu care discută pe urmă fu evaziv cu privire la șansele de vindecare
ale bătrânei. Kate știa că trebuia să-l aștepte pe Robert pentru a auzi o apreciere mai
sinceră. Între timp, nu putea decât să se roage ca pe omul cu care se întâlnise la
Londra să-l îndemne conștiința să vină.
Dar avea oare Xan Walcott conștiință?
La vârsta de șaisprezece ani, după ce fugise, conștiința nu-l îndemnase s-o
anunțe pe bunica lui că era bine și nevătămat. De ce l-ar fi tulburat acum?

***

Robert Murrett, fiul medicului, acum pensionat, care-i fusese doctor personal
și prieten domnișoarei Walcott timp de treizeci de ani, luase locul tatălui său la cinica
locală cu puțină vreme înainte de sosirea lui Kate.
Se cunoscuseră la o petrecere. Peste câteva zile, Robert sunase ca s-o invite la
un concert. Kate trebuise să refuze, înturcât concertul coincidea cu prima excursie de
pictură a anului, în Franța. Dar, în răstimpurile dintre următoarele călătorii, între ei se
legase o prietenie care putea, eventual, să evolueze spre o relație mai profundă.
Robert, după cum i se spusese lui Kate, avusese o relație sentimentală serioasă
dar eșuată cu o colegă la medicină care, se spunea, dăduse mai multă importanță
propriei sale cariere decât relației dintre ei.
Dar de atunci trecuseră cinci ani. Cum niciodată nu dăduse semne că ar fi fost
nefericit, Kate conchidea că lăsase totul în urmă.
În seara trecută, Robert răspunsese apelului ei de urgență, făcându-i legătura
cu medicul de gardă. Venise repede la domnișoara Walcott acasă, confirmase că
suferise un infarct miocardic și o dusese cu mașina lui la cel mai apropiat spital.
Mai târziu, o adusese pe Kate acasă. În zorii zile, înainte de porni spre
Londra, telefonase ca să vadă dacă n-avea nevoie de nimic.
- Ai tras o spaimă, remarcase le cu bunătate. Noroc că ai rezistat bine.
După noaptea de gardă, Robert fusese liber și, la scurt timp după ce se
întoarse, Kate îi văzu mașina oprind lângă casă.
 Când o văzu la chiuveta din bucătărie, spălând frunzele de salată, Robert intră
în bucătărie fără să mai bată la ușă.
- Bună. Cum a mers?
- L-am găsit pe Xan acasă, dar tocmai pleca, așa că n-am putut sta de vorbă
decât câteva minute. N-am idee dacă o să vină sau nu. Nu m-ar mira să nu apară.
- Nu ți-a căzut cu tronc?
La fel ca tatăl lui, Robert era un bărbat de statură medie și constituție
musculoasă. Amândoi aveau ochi albaștri și glas blând. Nu erau oameni care să-și
piardă vreodată cumpătul. Erau plăcuți și de nădejde. Iar Robert arăta destul de
atrăgător, având și simțul umorului.
- Nici nu mă așteptam, răspunse Kate. Din tot ce-am auzit și citit despre el,
Xan nu e genul meu.
- Niciodată n-am avut prea multe de împărțit cu el, spuse Robert, încrucișându-
și brațele și rezemându-se de scrin. Mi-amintesc că-l invidiam pentru înălțimea lui.
Eu, la paisprezece ani, eram încă destul de scund. El a fost întotdeauna remarcabil de
înalt... și foarte singuratic. Pe-atunci, practicam sporturile de echipă. Cred că găseam
desenul bun numai pentru blegi. Odată, la micul dejun, tata a spus că Xan fusese adus
cu forța la clinică, de bunica lui, după ce mâncase bătaie de mai multe ori de la o
gașcă de derbedei.
- Domnișoara Walcott voia să-l trimită la aceeași școli unde învățase și tatăl
lui, dar nu-și putea permite să plătească taxele spuse Kate. Avusese o viață îngrozitor
de grea.
- Ți-a vorbit despre asta?
- Doar strictul esențial... că iubitul ei a murit în Al Doilea Război Mondial și
atât părinții ei, cât și ai lui, au vrut să dea copilul în adopțiune. Când ea n-a fost de
acord, au dezmoștenit-o. Pare incredibil, nu-i așa? Ca o melodramă victoriană.
- Au trecut de-atunci cincizeci de ani. Fetele cuminți n-o făceau - sau, în orice
caz, nu se cădea s-o facă... spuse Robert. Copiii din flori erau considerați
"nelegitimi". Iar acest stigmat rămânea la fel de dezonorant chiar și când tații mureau
împușcați sau torpilați și s-ar fi însurat cu mamele, dacă s-ar fi întors din război.
Pradă unui impuls, Kate spuse:
- Și eu am fost un copil nedorit - sau știi deja?
Când Robert clătină din cap, continuă:
- Domnișoara Walcott știe și s-ar putea să-i fi spus tatălui tău.
- Dacă i-a spus - lucru de care mă îndoiesc - eu n-am auzit nimic. Am observat
că nu vorbeai deloc despre familia ta.
- N-am nici o familie.
Și, pe scurt, îi povesti că era orfană. Era mai bine să dea acum totul pe față,
înainte ca prietenia lor să evolueze... eventual.
- Și cum te simți în situația asta? întrebă Robert.
- Nu cred că mi-a creat complexe prea profunde. Când compar copilăria mea
cu ceea ce li se întâmplă acum copiilor din alte părți ale lumii, sunt recunoscătoare că
am primit de mâncare și o educație.
- Nu ești curioasă să-ți cunoști părinții?
- Am fost, în copilărie. Acum, mi-a mai trecut. N-am cum să-i mai găsesc
vreodată - și, dacă i-aș găsi, s-ar putea să nu-mi placă.

***

La cină, Kate își coapse un cartof, mâncându-l alături de o omletă cu ciuperci,

în timp ce asculta știrile la radio. Domnișoarei Walcott nu-i plăcea televiziunea.
Când Kate se mutase la ea, singurele dispozitive moderne din casă fuseseră un
ibric electric și un fier de călcat. Rufele i le spăla o femeie din sat. La scurt timp după
aceea, Kate o convinsese să-și cumpere o mașină de spălat și un fier cu reostat. Fără
tragere de inimă și plângându-se de cheltuieli, șefa ei acceptase aceste înnoiri.
Kate tocmai își termina cina, cu o pară ruginie din grădină, când auzi un
ciocănit la ușă.
Cm iritată că era întreruptă în mijlocul unei emisiuni interesante, își încălță
espadrilele roșii și, deschizând ușa, avu surpriza de a-l vedea în prag pe Xan Walcott.
- Bună seara.
Îmbrăcat lejer, în pantaloni de trening și blezăr, peste o cămașă descheiată la
gât, avea totuși aerul unui om sofisticat, nu aspectul degajat pe care Kate îl asocia cu
artiștii.
- Bună seara. Intrați. Aveți grijă la cap, să nu vă loviți...
- Am trecut pe la spital, spuse el, în drum spre living.
- Ați văzut-o pe bunica dumneavoastră?
- Nu. Când i-am explicat medicului șef despre relațiile dintre noi, a considerat
că în momentul de față n-ar fi recomandabil. Dacă m-ar vedea, ar risca să devină
agitată.
- Și eu am fost aclo acum două ore, dar dormea îi spuse Kate, închizând
radioul. Tocmai mă pregăteam să fac o cafea. Doriți și dumneavoastră?
- Mulțumesc.
Xan aruncă o privire prin cameră.
- În atribuțiile dumitale intră și îngrijirea casei?
- Fac tot ce e necesar.
- Pe vremea mea, nu era așa... și nici după moartea mamei. Nerina n-a avut
niciodată o fire de gospodină.
- Mă scuzați, îl întrerupse Kate, vin imediat.
Și se duse la bucătărie.
Când venise prima oară în casă, aceasta avea mare nevoie de o curățenie
generală. Kate presupusese că vârsta înaintată o făcea pe domnișoara Walcott să
tolereze perdelele și cuverturile murdare și praful adunat prin toate colțurile.
În timp ce Kate aștepta apa să de în clocot, Xan intră și el în bucătărie.
- Nu te plictisești singură aici?
 Întrebarea o surprinse. Casa era la opt sute de metri distanță de sat, lângă o
alee derivată din drumul principal, dar până în acel moment Kate n-o considerase
izolată.
- N-aș crede. Sunt prea ocupată. Poate-mi puteți da niște sfaturi. Cum aș putea
găsi un instructor înlocuitor pentru călătoria în Creta, la începutul lunii viitoare?
Avem treisprezece înscriși. Dacă aș contramanda cursul în acest moment, ar fi o mare
dezamăgire pentru oameni, ca să nu mai menționez și pierderea financiară serioasă
pentru domnișoara Walcott. Cumva, trebuie să-i găsesc o înlocuitoare. Dar n-o pot
întreba ce trebuie să facă, iar cunoștințele mele de arte plastice sunt încă foarte
limitate. Oare aș putea primi vreun ajutor de la Academia Regală?
- Probabil, dacă ar avea mai mult timp la dispoziție. Cred, însă, că timpul e
prea scurt. Dacă era o perioadă de concedii, s-ar fi găsit destui instructori
profesioniști dornici să nu piardă ocazia unei vacanțe plătite.
- Dar unele dintre galeriile care expun lucrările artiștilor tineri? S-ar putea să
cunoască pe cineva, de credeți?
- Dacă da, ar cere o taxă grasă, plus comisionul lor, replică sec Xan. Nerina
obișnuia să vândă tablouri printr-o galerie. A încetat?
- Nu, dar n-au mai primit tablouri de la ea de o bună bucată de vreme. Spera să
remedieze situația asta cu ocazia călătoriei în Creta. Am avut o vară agitată. Am făcut
mai multe călătorii, doar cu pauze scurte între ele. Cred că a obosit-o prea mult. Mă
rog, e clar că așa a fost. De-asta a suferit atacul ăsta de cord.
- Aș crede că are cauze mult mai vechi decât eforturile de vara trecută,
răspunse Xan. Am vorbit cu un cardiolog detașat la unitatea de terapuie intensivă. Se
pare că arterele ei coronariene se întăresc de ani de zile. Pot să te-ajut?
Într-un articol se făcuse o referire la manierele lui impecabile, își aminti Kate,
în timp ce Xan ducea tava în living. Se întrebă cum și le formase. Era posibil ca
mama lui să-i fi pus bazele educației după care domnișoara Walcott nu întârziase să
le fortifice. Dar influența ei luase sfârșit când Xan avea șaisprezece ani. Unde-și
cizelase maturitatea?
- Am să mă interesez, spuse el, în timp ce punea tava în fața vechii canapele
ale cărei perne aveau mare nevoie de o recondiționare. Unde are loc cursul și ce i se
va cere înlocuitorului?
- La Chaniá, răspunse Kate. Este un port istoric din capătul apusean al Cretei.
Pe lângă oraș și cheu, mai există multe locuri pitorești pe colinele din spatele coastei.
Plănuiam să pictăm în fiecare dimineță și seară, având după-amiezele libere pentru
plajă sau odihnă. Grupurile iau întotdeauna micul dejun și cina împreună, dar la prânz
fiecare mănâncă unde vrea. Unii oameni preferă picnicurile. Alții se duc la o cafenea.
În fiecare seară, înainte de cină, are loc câte o sesiune de discuții condusă de
instructor. Funcția mea era să rezolv toate problemele de natură practică. De cele
artistice se ocupa domnișoara Walcott.
- Deci, cel puțin în teorie, dacă nu și în practică, amândouă sunteți de serviciu
în cea mai mare parte a timpului?
 - Tot timpul, de fapt... cu excepția pauzei de masă, între orele douăsprezece și
patru, și a celor două zile libere.
- Ce fel de oameni mai vin la cursuri în ultima vreme?
- Tot felul. Burlaci. Cupluri în care amândoi pictează. Pictori cu partenere care
nu pictează. Începători. Amatori talentați. Câțiva profesioniști. De obicei, sunt mai
multe femei decât bărbați, dar nu întotdeauna. În ansamblu, sunt oameni deosebit de
drăguți, însă uneori mai apare și câte o persoană mai dificilă... cineva care nu se
integrează, sau care se tot plânge. Dar tratativele cu aceștia intră în atribuțiile mele,
nu într-ale instructorului. Am să vă dau una dintre broșurile noastre, puteți s-o luați
cu dumneavoastră.
Și Kate aduse mapa cu broșurile pentru apropiata călătorie în Creta.
Pe copertă avea o fotografie făcută cu câțiva ani în urmă, reprezentând-o pe
Nerina Walcott așezată la un șevalet portabil, pe malul râului Dordogne, în Franța.
Purta pălăria ei de grădinărit cu boruri largi și zâmbea spre aparat cu tot farmecul de
care era în stare - când voia. Deși avea părul alb și era foarte ridată, arăta ca o femeie
puternică și activă, cu totul diferită de cea care zăcea în spital, cu perfuzia în braț și
cateterul cuplat la o pungă pe grătarul de sub patul alb și înalt.
După ce privi în treacăt fotografia, Xan examină mai atent restul broșurii.
- Face o reclamă foarte bună, comentă el, după ce parcurse textul. Cine i-a
conceput chestia asta?
- Eu... pe baza lucrurilor pe care mi le-a spus bunica dumneavoastră despre
Chaniá și cu ajutorul propriei mele documentări, răspunse Kate. De când mi-am
pierdut slujba de la agenția imobiliară, am învățat publicitatea de birou, în
eventualitatea că aș ajunge să lucrez ca liber-profesionistă.
Xan o privi gânditor.
- Mă întrebam ce te făcea să lucrezi pentru Nerina. Nu-mi pot imagina pe
nimeni rămânând în slujba ei, decât dacă nu are altă soluție.
Ochii lui Kate scânteiară.
- Cum puteți vorbi așa despre ea când e atât de grav bolnavă... poate chiar pe
moarte?
- Pot, pentru că nu sunt un ipocrit, răspunse el calm. Dumneata o cunoști pe
Nerina de șase luni. Eu am trăit sub tutela ei șaisprezece ani. Cred că-i pot judeca mai
bine caracterul. Poate să aibă farmec oricând... atunci când îi convine. Dar farmecul
ei e numai de fațadă.
Fără a sta pe gânduri, Kate ripostă:
- Același lucru s-ar putea spune și despre dumneavoastră. Din câte-am citit,
aveți metode sigure de a învinge, dar pe termen lung par să cauzeze mai multă durere
decât plăcere.
Sprânceana dreaptă a lui Xan se înălță.
- Ce vrei să spui?
Regretându-și deja replica necontrolată, Kate simți că se înroșea la față.
- Mă... mă refeream la unele dintre articolele despre dumneavoastră pe care le-
am citit în albumul domnișoarei Walcott. Ați atras multă publicitate, nu întotdeauna
pozitivă, dar...
- Și nici întotdeauna exactă, interveni el.
- De fapt, nu e treaba mea. Nici n-aș fi adus vorba despre asta, dacă n-ați fi
ponegrit-o pe bunica dumneavoastră. În ceea ce mă privește pe mine, e o șefă ideală.
La ea, am fost mai fericită decât oricând, de când am venit la Londra. Mai doriți o
cafea?
- Mulțumesc. Apropo, când ai vrut să-mi telefonezi, aseară, și ai aflat că
numerul meu nu figurează pe lista abonaților, să știi că în caz de urgență m-ar fi putut
contacta și poliția.
- M-am gândit la asta, dar mi s-a părut mai avantajos să vă vorbesc personal,
azi.
Cu o licărire de amuzament deconcertantă în ochii lui cenușii, Xan o întrebă:
- Cele citite ți-ai trezit curiozitatea?
- În nici un caz! replică înțepată Kate. N-au avut nici o legătură. Una la mână,
nu voiam să fac reclamă faptului că dumneavoastră și domnișoara Walcott nu mai
țineți legătura; iar pe de altă parte, am considerat că aș putea fi mai convingătoare
vorbindu-vă personal, nu la telefon.
- Într-adevăr, declară el netulburat, măsurând-o cu o privire care stărui asupra
picioarelor ei suple, expuse până la jumătatea coapselor de blugii tăiați pe care-i purta
prin casă, cu un tricou de bumbac în dungi.
- Îmi pare rău că a fost nevoie să fiu convingătoare, domnule Walcott, spuse ea
rece. Dar sunt foarte ușurată că ați venit și sper că mă pot baza pe sprijinul
dumneavoastră în timp ce domnișoara Walcott se va restabili... dacă se mai
restabilește. Nu mai avea pe nimeni la care să apeleze.
- Te are pe dumneata. Aș crede că-i vei fi o aliată de nădejde, când situația va
deveni dificilă.
"Iar dumneata ești un maestru al melodramatismului ieftin, dar cu mine n-o să-
ți țină", replică în gând Kate. Cu voce tare, spuse:
- Vor face tot ce pot, atâta timp cât pot. Dar când își va reveni, dacă-și mai
revine, s-ar putea să aibă nevoie de mai mult timp și atenție decât îi pot eu acorda.
- Toate la timpul lor. Mult mai presantă e problema găsirii unui înlocuitor.
Xan își goli a doua ceașcă de cafea și se ridică în picioare.
- Am să mă interesez diseară, iar mâine îți voi da un telefon. Nu te deranja să
mă conduci. Știu drumul. Noapte bună... Kate.
 Capitolul 2

Deși Kate negase cu indignare că vizita ei la Londra în acea dimineață fusese

motivată de curiozitate, după ce se culcă recunoscu în sinea ei că afirmația
batjocoritoare a lui Xan putea conține un sâmbure de adevăr. Poate chiar mai mult de
un sâmbure, la drept vorbind.
Dar cel mai curioasă o făcuse nu atât aspectul lui, sau succesul la femei, cât
faptul că era un artist de succes.
Deși îi lipseau complet aptitudinile artistice, lui Kate îi făcea mare plăcere să
privească lucrările altora. De când venise la Londra, își petrecea o mare parte din
timpul liber vizitând muzeele și galeriile de artă, sau răsfoind albumele de pictură la
biblioteca publică.
Se întrebase adesea dacă nu cumva unul dintre părinții ei fusese artist. Nu
putea să afle decât căsătorindu-se și având copii. Știa că genele talentului artistic sar
adeseori peste câte o generație, ca în cazul Nerinei Walcott și al nepotului ei.
Era posibil ca unul dintre copiii lui Kate să moștenească talentul de la un bunic
după mamă, și poate chiar și înfățișarea. Putea să vadă pe fețele progeniturilor ei
urme ale persoanelor dintr-a căror dragoste luase ea ființă. Căci era sigură că fusese
concepută din dragoste, sub toate aspectele. De ce simțea asta, n-ar fi putut să
explice. Pur și simplu o știa.

***

A doua zi dimineața, la prima oră, Kate telefonă la spital și află ușurată că

domnișoara Walcott răzbise cu bine peste noapte.
Conform lui Robert, dacă rezista timp de patruzeci și opt de ore, prespectivele
aveau să devină mai optimiste.
Kate își petrecu aproape toată ziua stând lângă patul ei, în eventualitatea că
bătrâna se trezea și simțea nevoia să vadă o față familiară.
Până la urmă, Nerina se trezi de câteva ori, dar numai pentru scurt timp și fără
să devină agitată. Când Kate îi spunea calmă că nu avea nici un motiv de îngrijorare,
părea s-o creadă și adormea la loc.
Cam pe la ora patru după-amiaza, Robert vârî capul pe ușă și-i făcu semn lui
Kate să iasă pe coridor.
- Am venit aici din partea doctoriței tale, îi spuse el. Îți recomandă aer curat și
mișcare. Nici mie nu mi-ar strica. Vino, ieșim la o plimbare.
După ce începuse să lucreze pentru domnișoara Walcott, Kate se înscrisese ca
pacientă la una dintre cele două doctorițe din grup, o ginecoloagă care lucra cu
jumătate de normă, având copii mici acasă. Până acum, Kate nu avusese motive s-o
consulte.
În drum spre ieșire, Robert o întrebă:
 - Ai mâncat ceva la prânz?
- Mi-am adus niște sandvișuri... pâine neagră cu avocado și crudități, adăugă
ea cu un zâmbet, știind că Robert punea multe dintre bolile pacienților pe seama
mâncărurilor pe care le consumau.
- Excelent, aprobă el. Ce citeai?
- O carte despre ceea ce s-a întâmplat în Creta în timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial. Se pare că mi-am cam pierdut timpul, dacă nu voi avea nevoie de
toate acele informații. Dar e interesantă oricum. În școală, nu mi-a plăcut niciodată
istoria, însă acum o găsesc fascinantă.
- E bine că-ți plac cărțile, din moment ce bătrâna nu admite să aibă televizor în
casă. Cum s-a mai simțit azi?
- A dormit. Am schimbat câteva cuvinte, dar n-a vorbit despre călătoria în
Creta, slavă Domnului. Apropo, aseară m-a vizitat nepotul ei.
- Serios? Și eu am vrut să te sun aseară, dar în toiul cinei am fost chemat la un
accident. Până am rezolvat totul, se făcuse târziu și n-am vrut să te mai deranjez. Xan
a fost mai comunicativ decât când v-ați întâlnit la Londra?
- Va încerca să-mi găsească un instructor înlocuitor pentru călătoria în Creta.
Însă chiar dacă reușește, tot voi rămâme cu o mare problemă.
Între timp, ajunseseră la parcare.
- Am să-ți spun când ajungem la destinație. Unde mergem?
- Hai să ne plimbăm pe drumul turmelor, propuse el.
Se mai plimbaseră pe vechiul drum practicat de ciobani. Mașina lui Robert era
un Ford vechi de cinci ani, pe care-l conducea în stilul cuiva care avusese de-a face
cu consecințele excesului de viteză.
Uneori, Kate avea senzația că sărise peste o fază din evoluția ei: etapa
nepăsătoare, frivolă și lipsită de griji a adolescenței, când fetele își cheltuiesc banii pe
haine și farduri, iar viața constă numai din întâlniri, discoteci și distracții.
Când Kate își opri mașina lângă a lui, în locul de parcare, Robert își scosese
pulovărul și-și sufleca mânecile cămășii.
- Am adus un termos cu ceai și niște prăjituri de-ale mamei, spuse el. A copt o
serie pentru o acțiune de colectare de fonduri, în weekend.
Kate știa că doamna Murrett era o maestră a tuturor artelor gospodărești.
- Cu ce s-a ocupat mama ta înainte de a se mărita? întrebă ea, în timp ce-și
agăța un mic rucsac pe umăr.
- A răspuns la telefon și a francat corespondența în biroul unui avocat, până la
vârsta de nouăsprezece ani. Atunci, părinții ei i-ai permis să se mărite cu tata, care era
medic stagiar în armată. De-atunci, a rămas gospodină... și-i place așa. Deci, ia
spune-mi: care e cealaltă problemă gravă care-a apărut? întrebă Robert, potrivindu-și
pasul după al ei.
- Chiar dacă Xan găsește un înlocuitor pentru bunica lui, grupul va avea nevoie
de un curier, iar eu nu pot să mă ocup și de ei, și de domnișoara Walcott. O soră mi-a
spus azi că, dacă nu apar complicații, majoritatea pacienților cardiaci nu stau mult în
spital. Perioada de internare s-ar putea termina în zece zile, urmând tratamentul
ambulatoriu.
Robert dădu din cap afirmativ.
- Dar, având în vedere vârsta și firea îndărătnică a domnișoarei Walcott, ar fi
recomandabilă o perioadă de convalescență sub supraveghere profesionistă. Dacă
încerci să ai grijă de ea, cel mai probabil n-o să te asculte. Trebuie să fie controlată de
o persoană pe care nu poate s-o reconsidere.
- Într-un sanatoriu, vrei să spui? Dar nu-și poate permite să plătească un
sanatoriu privat, iar la cele de stat cred că ar refuza să se ducă. Știi, e foarte
antisocială. Am văzut-o purtându-se destul de dur cu unii dintre elevi, dacă nu le
plăceau hainele sau atitudinea lor. În ultima călătorie, a existat o persoană cu care s-a
purtat extrem de grosolan. A trebuit să mă asigur ca biata bête noire să nu stea lângă
ea la masă și să se aleagă cu vreo săpuneală.
- Sărăcuța de tine, comentă zâmbind Robert. Nu poate fi odihnitor, s-o faci pe
doica pentru o adunătură de necunoscuți. Mai ales când și instructoarea lor e destul
de temperamentală.
- Ești nedrept, obiectă Kate. Nu-i rea din fire, dar își cam pierde cumpătul când
alte persoane sunt enervante.
După zece minute de mers pe drum, când se așezară pe iarbă să bea ceai din
cești de plastic și să ronțăie prăjiturile mamei lui Robert, acesta spuse:
- Unii prieteni de-ai mei tocmai s-au întors dintr-o vacanță cu bicicletele în
Franța. Au spus că a fost foarte distractiv. I-au mai însoțit încă zece persoane,
parcurgând cam treizeci de mile pe zi, cu bagajele într-o mașină. Mă gândesc să mă
înscriu și eu în același tur, la sfârșitul lui octombrie. În funcție de cum mai merg
lucrurile aici, te-ar tenta să vezi Bretania de pe bicicletă?
Alegându-și cu grijă cuvintele, Kate răspunse:
- Sunt sigură că mi-ar plăcea foarte mult, dar cu boala domnișoarei Walcott, nu
cred c-am să fiu liberă.
Robert stătea întins cât era de lung, rezemat într-un cot, iar Kate se așezase
turcește.
- Din ce mi-ai spus despre excursiile de pictură în Franța, zise el, pentru tine
numai vacanțe nu se puteau numi. Erau mai mult stresante decât odihnitoare. Ar
trebui să te mai relaxezi, până nu vine iarna.
- Nu-s chiar atât de doborâtă, răspunse ea bine dispusă. Nici nu mă compar cu
tine și colegii tăi.
- Să nu spui niciodată asta în fața tatei. El e de părere că viața noastră e un
picnic, pe lângă orele când lucra în cabinetul lui propriu... se gardă zi și noapte, cu
excepția celor două săptămâni pe an când își aducea un înlocuitor și se ducea la o vilă
din Cornwall. Și chiar și acolo trebuia uneori să trateze victime ale accidentelor. Un
medic poate călători incognito, dar nu suportă să vadă un om rănit, când nu există
nimeni altcineva calificat să-l ajute.
- Chiar și așa, a avut mai mult timp liber decât mama ta, cred. Sau angajase și
ea o guvernantă, când tu și surorile tale erați mici?
Kate știa că Robert mai avea trei surori mai mari, cea mai vârstnică fiind
doctoriță, cea mijlocie dieteticiană, iar cea mai tânără, bibliotecară.
- Nu, mama n-a avut niciodată nici un ajutor. Dar nici nu avea nevoie. Ne
distram bine împreună, adăugă el, cu un zâmbet nostalgic. Până când am crescut
destul de mare ca să devin un rebel, mi-am petrecut mult timp ca "pacient" al Laurei,
într-un spital improvizat. Îi punea atele și bandaje până și pisicii. Care sunt cele mai
vechi amintiri ale tale?
- Plimbările prin parc, într-un "crocodil", ținându-mă de mână cu altă fată.
În timp ce vorbea, Kate se întreba ce sens avea invitația lui în Bretania. În acel
moment, prietenia lor încă se mai afla într-un stadiu platonic. Robert nici măcar nu o
sărutase vreodată. Prin urmare, i se părea improbabil ca el să se aștepte să
călătorească împreună, locuind în aceeași cameră. Dar nu puteai ști niciodată cum
funcționează mințile bărbaților.
- Mai vrei ceai?
Întrebarea o readuse la realitate.
- O... da, te rog.
Și-i întinse ceașca să-i mai toarne.
- Și unde erai dusă, cu expresia aia tulburată? Ai avut o copilărie nefericită?
întrebă el, pe un ton plin de compasiune.
- Nu... n-aș putea spune asta, răspunse Kate. Copiii mici iau viața așa cum e.
Mai târziu, în adolescență, încep să simtă necazurile. Dar cred că oricine trece prin
asta, indiferent de împrejurări. Probabil și surorile tale au fost nefericite în unele
momente.
- Ba bine că nu! replică Robert răutăcios. Părinții noștri erau foarte severi.
Toate surorile mele simțeau că trăiau o viață marcată de pedepse. Ba teze, ba
examene, ba probleme cu băieții - mereu era câte una, cel puțin, nervoasă sau
înlăcrimată.
Când reveniră la mașini, Kate spuse:
- A fost bună ideea asta cu plimbarea. Îți mulțumesc pentru ceai și pentru
companie. La revedere.
În timp ce se întorcea să plece, Robert îi puse o mână pe umăr.
- Ai să te gândești la propunerea mea... cu turul Bretaniei pe biciclete?
Zâmbind, Kate dădu din cap:
- Am să mă gândesc.
Degetele lui o strânseră de umăr, în timp ce se apropia cu un pas.
- Ne vedem mâine. Încearcă să nu-ți faci prea multe griji. Orice problemă are
și o soluție.
Se aplecă puțin și o sărută, mai întâi pe obraz apoi, ușor, pe gură.
Fu o atingere prea scurtă pentru a-i spune lui Kate despre relația lor mai multe
decât știa deja. Îl plăcea. Îl găsea atrăgător. Dar încă se mai întreba dacă i-ar fi putut
satisface cele mai profunde nevoi. Nimeni altcineva nu reușise. Și poate că nici n-
avea s-o reușească cineva vreodată.
Roșu în obraji, cu ochii încă arzători, Robert spuse:
- Te-aș fi invitat la cină dioseară, dar trebuie să prezint un vorbitor de la
Fundația Pulmonară la o întrunire a clinicii de astmă.
Clinica fusese ideea lui. Sora lui cea mai mică era astmatică, iar tratamentul
bolii, mai ales la copii, constituia unul dintre principalele lui subiecte de interes.
Ușurată în sinea ei că nu era liber în seara aceea, Kate răspunse:
- Oricum trebuie să stau lângă telefon, în caz că sună Xan, dacă a găsit un
înlocuitor.
- Te sun mâine. Ai grijă de tine.

***

Fără să scoată nici un sunet cu tenișii pe cărarea de cărămizi din jurul casei,
Kate ocoli până în spate. După care se afla un gazon relativ întins, apoi o mică
grădină de zarzavaturi și vreo duzină de meri și peri, dintre care unii nu mai rodeau,
folosind doar ca araci pentru trandafiri și plantele agățătoare.
Xan Walcott stătea așezat pe un scăunel pliant, pictând livada bunicii lui.
- De când sunteți aici? întrebă încet Kate.
Deși se concentra vizibil, Xan nu dădu nici un semn că ar fi fost surprins.
- Bună, Kate. Nu de mult.
Se ridică în picioare.
- Când am văzut că nu erai acasă, am sunat la spital și mi s-a spus că stătuseși
acolo aproape toată ziua, dar plecaseși. Așa că mi-am umplut timpul cu o schiță.
- N-am venit direct acasă. Am fost la o plimbare. Pot să mă uit? întrebă ea,
privindu-i blocul de schițe.
Xan i-l întinse.
De când se angajase la bunica lui, Kate văzuse zeci de acuarele pictate de
artiști mai mult sau mai puțin talentați. Însă nici chiar aceia care-și vindeau lucrările
nu reușiseră să ajungă la nivelul acelei fermecătoare reprezentări a livezii, cu grădina
în planul întâi și pădurea pe fundal.
Simțind că orice laudă ar fi sunat fie banal, fie pretențios, Kate îi înapoie
acuarela lui Xan, spunând:
- Bunica dumneavoastră mi-a arătat un portofoliu de desene pe care le-ați făcut
în copilărie. Dintotdeauna ați știut că veți fi pictor?
- Era unul dintre lucrurile pe care mi le doream. Pictura asta încă nu e gata. Ce-
ai zice să faci un ceai, până o termin?
- Sigur că da. Indian sau chinezesc?
- Cum preferi tu.
În timp ce Kate lucra la bucătărie, Xan bătu în fereastră.
- Dacă-mi dai cheia magaziei, spuse el, am să scot două șezlonguri.
După ce-i dădu cheia, Kate îl privi îndepărtându-se. Unii bărbați foarte înalți
își datorau statura mai ales picioarelor. Alții aveau trunchiul peste măsură de lung.
Rareori văzuse unii atât de bine proporționați cum era Xan. Se pomeni întrebându-se
cum arăta fără haine și cum se menținea în formă. Nu și-l putea imagina trăgând de
fiare într-unul dintre costisitoarele cluburi de gimnastică unde făceau mișcare bărbații
din capitală. Poate că înota regulat, sau făcea jogging prin parcuri, ori când se ducea
la locuința lui de la țară.
Dispărând un moment în magazia acoperită cu iederă dintr-o parte a grădinii,
Xan reapăru imediat cu două șezlonguri vechi pe care le ducea într-o mână, ușor de
parcă ar fi fost două pânze de pictură.
Când gustă din ceai, întrebă:
- Ce fel de ceai e ăsta? Are gust de piersici.
- Nu vă place? Pot să vă fac și ceai negru.
- Nu, e bun. E ceai de plante?
Kate clătină din cap.
- E oolong Formosa din Taiwan. Când aveam doisprezece, treisprezece ani,
sâmbăta dimineața îi făceam cumpărăturile unui bătrân care era imobilizat în casă. Se
născuse și trăise în Orient. Casa lui era plină de lucruri aduse de-acolo. Își bea ceaiul
din niște cești atât de fine, încât se vedeau degetele prin ele. Mi-a spus că termenul
"oolong" vine din chinezescul wu lung, care înseamnă "dragon negru". Dacă nu l-aș
fi cunoscut, probabil că toată viața aș fi folosit pliculețe de ceai de la supermarket,
fără să aflu vreodată că există tot felul de alte sortimente interesante.
- A, da, viața e plină de alternative interesante. Problema e aceea de a-ți găsi
timp ca să le încerci pe toate, spuse Xan. Apropo de probleme - aseară și azi
dimineață am făcut mari eforturi să-ți găsesc un instructor. Dar mă tem că n-am avut
noroc.
- Nici nu mi-am făcut prea mari speranțe. Mă rog, va trebui să-i sun pe
membrii grupului și să le spun că excursia în Creta se contramandează.
- Nu e nevoie, replică Xan. Am să vin eu.
Kate îl privi cu ochi mari. Nu putea vorbi serios!
- Întâmplător, n-am nici un angajament bătut în cuie între datele astea două,
continuă el. Iar Chaniá pare un loc interesant.
Lui Kate nu-i venea să creadă. Putea vorbi serios? Deși ideea îi trecuse și ei
prin minte, o alungase imediat, ca fiind de neconceput.
Existau mulți pictori profesioniști care le împărtășeau elevilor facultățile lor,
dar de obicei aceștia făceau parte dintre artiștii de rangul doi, nefiind nume mari, ca
Xan. Având în vedere indiferența lui vizibilă față de domnișoara Walcott, propunerea
era uluitoare. Doar dacă nu cumva, în adâncul sufletului, era un om mai cumsecade
decât îl crezuse Kate, iar boala Nerinei îi redeștepase unele vestigii ale afecțiunii
pentru ea.
- Ei... dar e minunat! Mi s-a luat o mare piatră de pe inimă, spuse ea în cele din
urmă.
Însă, chiar în timp ce vorbea, era conștientă că pe sub ușurarea pentru cei
treisprezece clienți ai "Paletei" se simțea o ciudată deznădejde. Ca și cum liniștea lor
sufletească, netulburată de-acum încolo, ar fi fost cumpărată cu prețul propriei ei
liniști. Deși n-o îngrijora responsabilitatea pentru binele lor, gândul la cele două
săptămâni în compania lui Xan Walcott nu-i oferea deloc perspective relaxante.
- Simt cumva anumite rezerve? întrebă el perspicace. Te îndoiești de
aptitudinile mele pedagogice?
- A, nu, câtuși de puțin! se grăbi Kate să-l asigure. Sunt... sunt sigură că, dacă
vă puneți mintea la contribuție, veți reuși de minune. Numai că sper să nu vă...
plictisească.
- Atunci, va trebui să iei măsuri în acest sens, nu-i așa? replică Xan cu un
zâmbet cam enigmatic. Pot da un telefon de aici?
- Desigur.
În timp ce Xan vorbea la telefon, Kate spălă ceștile de ceai, meditând la
ultimele lui cuvinte și la ceea ce ar fi putut să însemne. Tocmai își scotea mănușile de
cauciuc pe care le purta pentru toate treburile gospodărești, când Xan i se alătură în
bucătărie.
- Am rezervat o masă la "Angel". Avem multe de discutat. Am spus că voi fi
acolo la șapte, ceea ce-ți lasă destul timp să faci o baie și să te schimbi, în timp ce eu
îmi dezmorțesc picioarele. Pe curând.
Și, aplecându-se ca să nu se lovească de pragul de sus, dispăru pe ușa din
spate.

***

Restaurantul "Angel", aflat la zece mile distanță, fusese cândva o cârciumă

obișnuită, dar acum figura pe lista celor mai bune localuri. Kate nu mai fusese
niciodată acolo. Era un restaurant scump, unde oamenii sărbătoreau zile de naștere și
aniversări ale căsătoriei, dar numai cei bogați și extravaganți luau masa în condiții
obișnuite. Din fericire pentru cuplul care construise reputația restaurantului, "ocaziile
speciale" prilejuiau un comerț suficient pentru a menține firma solvabilă,
- Voi merge la Chaniá cu câteva zile înainte, ca să mă obișnuiesc cu locurile și
să aleg cele mai potrivite subiecte de pictură, spuse Xan, rezemându-se de spătarul
scaunului, într-un colț retras al sălii de mese.
Terminaseră mâncarea și așteptau budinca pentru Kate și sufleul cu brânză
comandat de Xan.
- Îmi pare rău, e mult prea târziu ca să schimb aranjamentele pentru zbor,
răspunse Kate. Rezervând locurile în avans, am obținut o reducere de preț. Nu pot să
contramandez biletul domnișoarei Walcott în faza asta.
- Indiferent dacă poți sau nu, tot n-am să-l folosesc, spuse el hotărât. Nu mai
zbor niciodată la clasa turist. Acolo nu e destul loc pentru niște picioare lungi ca ale
mele. Dar nu-ți face griji. Nu aștept ca "Paleta" să cheltuiască bani în plus. Îmi voi
plăti cheltuielile din buzunar.
 Când sosi brânza, iar patronul restaurantului vru să-i umple din nou paharul,
Xan clătină din cap.
- Sunt cu mașina.
Băuse trei pahare, față de cele două ale lui Kate, iar paharul lui încă nu se
golise. Deși lui Kate îi plăcea vinul - un Gewürztraminer auriu, pe care Xan îl
descoperise când picta la poalele Munților Vosgi - voia să rămână cu mintea limpede.
Acoperi paharul cu degetele.
Cei doi bărbați părură surprinși de gestul ei.
- Nu-ți place? o întrebă Xan.
- E delicios, dar cam tare. Mai am de lucrat la calculele contabile.
- Dar o cafea bei?
- Da, vă rog.
- Întotdeauna ești atât de disciplinată? o întrebă Xan, când rămaseră din nou
singuri. De-asta ai pielea atât de curată și talia îngustă... și un autocontrol de fier?
- Mâncatul și băutul nu sunt viciile mele, spuse ea pe un ton glumeț. Îmi fac de
cap în anticariatele de cărți. Mi s-a întâmplat să devorez câte un roman pe loc, citind
o noapte întreagă... deși știam că a doua zi aveam să arăt ca o zombie.
- În pat se pot face și lucruri mai plăcute, remarcă el. Cu astea cum stai?
Descumpănită, Kate se pomeni roșind, pentru prima oară în ani de zile.
- Ce-i cu ele?
Ochii lui Xan erau amuzați.
- Îți fac plăcere?
- Poate că pe dumneavoastră nu vă deranjează să vă discutați în public viața
personală, replică ea crispată, dar eu sunt mai rezervată.
- Rezerva ta n-o să-ți protejeze intimitatea dacă desfășori o activitate care
atrage atenția, răspunse sec Xan, înainte de a fi adusă cafetiera, împreună cu o
farfurie de migdale zaharisite și ciocolată.
Xan scoase din buzunarul sacoului un caiet și același tip de creion cu mină
moale pe care-l folosea domnișoara Walcott la schițe. Discret, începu să deseneze un
cuplu de la altă masă.
Kate se servi cu ciocolată. Nici ea și nici Nerina nu obișnuiau să mănânce
dulciuri, și trecuse mult timp de când nu mai simțise ciocolata topindu-i-se în gură -
dar nu atât de mult timp ca între recentul sărut al lui Robert și ultimul dinaintea lui.
După ce temperase curiozitatea lui Xan în legătură cu viața ei sentimentală,
Kate își punea ea însăși întrebări despre a lui. Se îndoia că trecuse prea multă vreme
de când avusese cea mai recentă relație sexuală. Xan emana o virilitate animalică, iar
Kate nu se îndoia că, datorită trupului său robust și al mâinilor prelungi și abile, de
artist, ar fi fost un amant fascinant. Dar conțineau oare și tandrețe mângâierile lui?
Cafeaua era bună dar, după prima ceașcă, Xan spuse:
- Te duc acasă.
Și făcu semn să i se aducă nota de plată.
O achită cu o undă de nervozitate, ca și cum ar fi vrut să se afle în altă parte.
Kate nu știa de ce veniseră acolo. În nici un caz din motivul declarat de el inițial.
Abia dacă vorbiseră despre călătorie.
În drum spre casă, spuse:
- Sunt foarte ușurată că nu trebuie să contramandez excursia. Vă sunt foarte
recunoscătoare... la fel cum vă va fi și domnișoara Walcott, când se va înzdrăveni
suficient ca să gândească limpede. Imediat ce întreabă, am să-i spun. Sau, și mai bine
ar fi dacă i-ați spune chiar dumneavoastră.
Xan răspunse răspicat:
- Las-o baltă. Am spus deja clar că ea și cu mine n-avem nimic de discutat. Nu
mai insista, Kate. S-ar putea să mă faci să mă răzgândesc.
După ce-i reproșase că pătrunsese într-o zonă privată a vieții ei, Kate nu se
putea arăta lezată de reproșul lui. În restul drumului stătu tăcută, privind prin fereastra
Range Rover-ului înaltă al lui Xan spre câmpiile luminate de lună.
O dată ajunși acasă, Kate se așteptă ca Xan să treacă dincolo de poartă și să
întoarcă mașina, gata să pornească înapoi imediat ce-și luau rămas-bun. În schimb,
Xan intră pe alee și parcă lângă casă. În timp ce Kate bâjbâia să deschidă portiera cu
care nu era obișnuită, coborî și ocoli capota, pentru a-i deschide.
- Mulțumesc.
Kate coborî, gândindu-se că nu era tocmai mașina ideală pentru femeile cu
picioare scurte sau cu tocuri înalte. Noroc că avea picioarele lungi și purta mocasini.
Întrucât Xan își demonstrase deja manierele pedante, Kate nu fu surprinsă
când o urmă până pe verandă și întinse mâna spre clanță. Nici când intră în antreu, ca
să apese pe un comutator căruia nu-i uitase locul.
Surpriza se ivi când Kate vru să-i mulțumească pentru seara plăcută și se
pomeni în brațele lui, cu graiul pierindu-i, în timp ce-și dădea seama că urma să fie
sărutată pentru a doua oară în aceeași zi.
 Capitolul 3

Diferența dintre sărutările lui Robert și cele ale lui Xan era prea complexă ca s-
o poată defini în timp ce se afla în brațele lui. Kate simți că o părăsea uzul rațiunii,
lăsând-o în voia simțurilor.
Îi simțea mirosul masculin al pielii, îi auzea bătăile inimii, îi savura gustul
buzelor și-i simțea forța brațelor încleștate în jurul ei.
Cu ochii închiși, nu putea să vadă, dar acest lucru nu făcea decât să-i
sensibilizeze celelalte reacții. Emoțiile îi clocoteau prin sânge la fel de puternice ca
vinul de la cină. Tremura, înmuiată din tot trupul, cu mâinile supunându-i-se
instinctului orb care le îndemna să se ridice spre gâtul lui și să-i simtă umerii lați și
tari, textura părului negru...
Și atunci, în lupta subconștientă dintre rațiunea șubrezită și irezistibila emoție,
logica reveni la suprafață cu un mesaj la fel de eficient ca apa rece dintr-un furtun
asupra unor pisici amorezate.
Kate încercă să se elibereze, dar efortul dură doar câteva secunde. Xan nu
încercă s-o țină cu forța.
Mai furioasă pe sine însăși decât pe el, îi spuse cu o voce crispată:
- Îmi pare rău dacă ți-ai pierdut o seară de pomană, dar în colțul ăsta de lume e
nevoie de mai mult decât o cină ca să obții ce ți-ai pus dumneata în minte. Când am
spus că am de lucru, am vorbit serios.
Se așteptă să-l vadă întunecându-se la față, cu nemulțumirea firească a unui
bărbat nedeprins să fie refuzat de o femeie despre care crezuse că avea să cadă
victimă farmecelor lui la fel de ușor ca și cum ar fi cules o pară mălăiață din livada
domnișoarei Walcott.
Spre surprinderea ei, Xan părea amuzat.
- N-a fost decât un sărut de noapte-bună, Kate, nu o tentativă de seducție. Dacă
și când va intra asta în agendă, de voi avertiza cu vârf și îndesat. Până atunci, nu uita
să încui ușa și să pui lanțul. Mai vorbim. Noapte bună.
Și, zâmbind, dispăru în noapte. Peste câteva momente, Kate auzi mârâitul gros
al motorului scump de Range Rover, în timp ce Xan pornea spre Londra.

***

Peste câteva zile, medicul consultant însărcinat cu cazul domnișoarei Walcott

îi spuse lui Kate că, potrivit instrucțiunilor primite de la Alexander Walcott, pacienta
urma să-și petreacă perioada de convalescență într-un dintre cele mai bune sanatorii
private din sudul Angliei.
- Nu trebuie să vă faceți nici o problemă, domnișoară Poole, spuse el
binevoitor. E clar că sunteți foarte preocupată de sănătatea domnișoarei Walcott, dar
vă pot asigura că, în absența dumneavoastră, va primi cele mai bune îngrijiri posibil.
La momentul potrivit, va fi dusă cu o ambulanță într-un sanatoriu unde o așteapă o
rezervă privată de cea mai bună calitate, cu vedere în grădină, și se va face totul ca să
se simtă cât mai bine. Evident, îi vor lipsi vizitele dumneavoastră, dar sper ca până vă
întoarceți să poată desena din nou. Știți, soția mea și cu mine avem un tablou de-al
dumneaei. Un fermecător studiu de maci într-o vază de argint. Toți cei care-l văd îl
admiră.
Kate se duse acasă ușurată și mulțumită de gestul generos al lui Xan, poate
primul pas pe drumul spre o împăcare deplină între două persoane care aveau atât de
multe în comun.
Citea în pat, când sună telefonul. Ceasul de pe noptieră arăta unsprezece și
jumătate, o oră neobișnuită pentru asemenea apeluri. Doar dacă nu cumva
domnișoara Walcott suferise vreo recidivă neașteptată.
- Alo?
- Bună seara, Kate. Ce faci?
Xan părea convins că trebuia să-i recunoască glasul.
- Credeam că azi urma să zbori în Creta. Ce s-a întâmplat?
- Nimic. Vorbesc din Chaniá. Unde altundeva ai vrea să fiu?
- Legătura e atât de bună, încât credeam că ești tot la Londra. M-aș fi așteptat
la pârâieli și ecouri, ca în orice convorbire internațională.
- Și aici se aude foarte bine. Ce făceai? Te războiai cu computerul?
- M-am războit mai devreme. Acum sunt în pat.
- Singură?
- Da, replică scurt Kate.
- Mi-ai răspuns prea repede ca să te fi trezit din somn. Ce citești?
- O carte despre folclorul cretan.
- Asta n-o să te țină trează până-n zorim, îi spuse el, amintindu-i despre ceea ce
urmase după cina luată la "Angel". Kate simți furnicături pe șira spinării.
Încercând să vorbească pe un ton cât mai pragmatic, îl întrebă:
- Îți convine hotelul?
- E bun, și au o mâncare excelentă. Tocmai am venit de la o plimbare pe malul
mării.
Fără pauză, o întrebă:
- De ce nu există nici un bărbat în viața ta?
- Am câțiva prieteni, răspunse Kate, cu gândul la foștii colegi din Londra cu
care încă mai ținea legătura, deși nu în sensul la care se referise el.
- Dar nici unul mai special?
- Convorbirea asta cred că e destul de scumpă. Presupun că m-ai sunat ca să
mă întrebi despre bunica dumitale. Evoluează bine. Medicii se așteaptă s-o mute din
zi în zi la sanatoriul unde ai aranjat.
- Mi s-a spus.
Dintr-o dată, tonul lui devenise mai repezit.
- Am închiriat o mașină ca să explorez împrejurimile. Dacă e nevoie să iei
legătura cu mine de-acum și până sosiți, trimite-mi un fax și am să te sun imediat ce
pot. Noapte bună, Kate.
Și închise.
În timp ce punea receptorul la loc, Kate știu că referirea la bunica lui îl făcuse
să scurteze convorbirea. Dacă n-ar fi menționat-o pe domnișoara Walcott, Xan ar fi
continuat s-o sâcâie, cu glasul acela profund și atrăgător care la telefon suna și mai
sexy.
Kate închise cartea și o puse pe noptieră. Stinse lumina, cuibărindu-se sub
pătură - dar nu pentru că i-ar fi fost somn. Telefonul lui Xan o tulburase ca o rafală de
vânt împrăștiind o grămadă de frunze uscate, toamna.
De ce ocolise răspunsul la întrebarea despre un bărbat deosebit în viața ei?
Robert era un bărbat special, nu? O sunase în aceeași dimineață, furios pentru că
presiunile profesionale și obligațiile de familie îl împiedicau s-o întâlnească. Mama
lui avea niște musafiri veniți pentru mai multă vreme și-i certea ca în timpul liber s-o
ajute să se ocupe de ei.
Întorcându-se pe o parte, Kate se întrebă dacă viitorul ei era sau nu alături de
Robert. Dar, oricât încerca să se concentreze, gândurile la călătoria în Creta
continuau s-o urmărească.

***

În ultima seară dinaintea plecării, Kate luă masa cu familia Murrett.

Conducând-o acasă, după aceea, Robert se auto-invitase la o ceașcă de cafea. În timp
ce Kate o pregătea, îi spuse:
- Următoarele două săptămâni au să-mi pară o veșnicie. Cred că vei fi prea
ocupată pentru a-mi duce dorul, dar mie o să-mi fie foarte dor de tine. Te iubesc,
Kate. Vreau să am grijă de tine... să-ți dăruiesc tot ce n-ai avut, în lipsa părinților, a
fraților și a surorilor. La întoarcere, ai să te măriți cu mine?
Propunerea era tipică pentru un om ca el: bun, altruist, de nădejdfe. Kate știa
că ar fi fost o prostie să-și dorească să fi așteptat până se întorcea și să aleagă o
ambianță mai romantică decât bucătăria domnișoarei Walcott. În minte i se ivi o
imagine a mesei luminate de lumânări de la "Angel".
Robert o cuprinse în brațe și începu s-o sărute, spunându-i printre sărutări:
- Știu că te pot face fericită. Am știut că tu ești aleasa inimii mele, de când te-
am văzut prima oară.
Cu ochii închiși și buzele despărțite, Kate aștepta să fie luată de valurile
emoției. Simțea plăcere, dar aceasta nici nu se compara cu irezistibilul curent senzual
pe care-l simțise în brațele lui Xan.
Deschise ochii, când Robert o întrebă cu glas răgușit:
- Ai să spui da, nu-i așa?
- Le-ai vorbit părinților tăi despre mine? Le-ai spus că am fost un copil
abandonat?
 - I-am spus mamei. N-a fost surprinsă. Se așteptase să fii orfană.
- Și ce-a mai spus?
- Că dacă ea și tata n-ar fi putut avea copii, ar fi adoptat. Te îngrijora reacția
ei? Trebuia să te aștepți că situația ta nu contează, pentru ceea ce simte față de tine.
Nu e genul.
- Majoritatea părinților ar prefera ca partenerii copiilor lor să provină din
familii cu care pot comunica, spuse Kate. E o dorință firească.
- Din experiența mea, cuscrii rareori se simpatizează cu adevărat. Joacă teatru
și nimic mai mult. De fapt, chiar mama m-a îmboldit. Faptul că nu ai mamă e un
avantaj, în ochii ei. Îi place să organizeze nunți și abia așteaptă să se ocupe de a
noastră. Pentru surorile mele, a pregătit niște nunți extraordinare.
- Nu mă îndoiesc, spuse Kate. Dar nu știu dacă sunt gata pentru căsătorie,
Robert. Lăsând la o parte alte considerente, domnișoara Walcott va avea nevoie de
mine. N-o pot părăsi acum.
- Evident, dar oricum nu ne-am căsători mai devreme de primăvara viitoare.
Trebuie să găsim o casă... să planificăm o călătorie în luna de miere... o sută și una de
aranjamente.
Kate simți un val neașteptat de panică.
- Nu te repezi așa, se grăbi ea să-l tempereze. Încă n-am spus da. Nu sunt la fel
de sigură de sentimentele mele ca tine de alte tale. Trebuie să fiu sinceră, Robert...
Nu sunt îndrăgostită de tine. Țin la tine foarte mult... extrem de mult... dar nu cred că
atâta lucru e destul. Mai am nevoie de timp... de mult mai mult timp.
Lui Robert îi căzu fața. Era clar că fusese nouăzeci și nouă la sută sigur că și
Kate era la fel de nerăbdătoare să înceapă pregătirile complicate care, pentru niște
oameni ca membrii familiei Murrett, reprezentau preludiul obligatoriu al unei
căsătorii.
După ce-și luară rămas-bun, Robert plecând acasă vizibil dezamăgit dar plin
de speranță că, la întoarcerea din Creta, avea să fie într-o altă stare de spirit, Kate se
bucură că nu încercase să-i risipească îndoielile prin presiuni fizice.
Avea convingerea că Xan, în împrejurări similare, nu și-ar fi făcut asemenea
scrupule. Deși declarase că n-ar fi încercat, era destul de sigură că, dacă ea accepta,
Xan ar fi rămas peste noapte acolo. Bărbații ca el își procurau plăcerile cu ușurință,
oriunde le găseau. Dacă, în Creta, nu apărea nici o altă femeie care să-i atragă
privirea zburdalnică, putea să-și încerce din nou norocul cu ea.

***

Avionul pentru Creta era un Lockheed Tristar cu aproape patru sute de locuri,
iar elevii lui Kate erau împrăștiați prin tot salonul, așa că nu aveau posibilitatea să
facă atunci cunoștință între ei. Kate se întreba dacă Xan avea să vină la aeroport ca
să-l întâlnească și dacă, în timp ce explora zona din spatele portului, se gândise la
oamenii a căror vacanță depindea, în mare măsură, de el.
 Ultima parte a călătoriei dură cam o jumătate de oră. Când autocarul se
înscrise pe o porțiune dreaptă a șoselei, Kate se ridică, întorcându-se cu fața spre
pasageri. Vorbind în microfonul pentru excursii cu ghid, le spuse:
- Bună ziua, doamnelor și domnilor. Întrucât la Gatwick ne-am cunoscut doar
pe fugă, permiteți-mi să mă prezint din nou. Sunt Kate Poole. Vă rog să mă numiți
Kate, și să apelați la mine cu orice întrebări sau probleme.
După o scurtă pauză, continuă:
- În curând vom ajunge la Chaniá, unde ne vom caza la Hotel Cydonía, după
care veți avea timp să vă despachetați bagajele și să vă odihniți, sau să faceți scurte
plimbări prin împrejurimi - cum doriți. La ora șapte, se va oferi de băut pe terasa de
pe acoperiș, unde îl veți cunoaște pe instructorul dumneavoastră, Alexander Walcott.
Mulți dintre dumneavoastră ați auzit deja despre el. Cred că sunteți de aceeași părere
cu mine că avem un mare noroc că, în absența din motive de sănătate a domnișoarei
Walcott, celebrul ei nepot a acceptat să-i ia locul. Rareori se întâmplă ca un artist de
prestigiul lui să conducă o excursie de pictură și sunt sigură că vă va face plăcere să-l
priviți lucrând și să vorbiți cu el. Acum, voi repeta ca, dacă aveți întrebări, temeri sau
sugestii, să veniți la mine fără ezitare. Pentru asta mă aflu aici. Vă mulțumesc pentru
atenție.
Închise microfonul și se așeză.
Când autocarul intră pe străzile înguste ale vechiului oraș, Kate auzi exclamații
de plăcere din spatele ei. La Hotel Cydonía, două cameriste adolescente dar voinice îi
ajutară pe pasagerii mai vârstnici să-și ducă bagajele. Când formalitățile luară sfârșit
și toți se retraseră în camerele lor, recepționera îi dădu lui Kate cheia.
Camerele fuseseră repartizate de administrația hotelului, iar Kate o primise pe
cea preferată a domnișoarei Walcott, care în fiecare toamnă venea la Chaniá pentru
perioade îndelungate. Avea un balcon mare, unde putea picta înainte de micul dejun,
când lumina era favorabilă, iar în timpul pauzei de după-amiază putea face plajă
goală, nevăzută de nimeni.
În timp ce-și desfăcea bagajele, Kate auzi o bătaie în ușă. Când deschise, o
cameristă zâmbitoare îi dădu un preș de baie din bumbac, prezentându-și scuzele
pentru că o deranjase.
Kate îl puse pe taburetul din baie și se hotărî să facă un duș răcoritor, înainte
de a termina despachetatul. Era goală, când o nouă bătaie în ușă o făcu să se
înfășoare cu un prosop.
Crezând că era aceeași cameristă, cu încă un obiect pe care-l uitase, Kate fu
surprinsă și deconcertată să se pomenească față-n față cu Xan.
- Cum a fost zborul? întrebă el intrând, ca și cum ar fi avut tot dreptul s-o
viziteze deși era dezbrăcată.
- Plăcut... deși nu ne-ar fi stricat o mână de ajutor la aeroport, adăugă ea cu
subînțeles.
- Voiam să vă aștept dar, azi având pentru ultima oară posibilitatea să mă
concentrez, am vrut să profit la maximum. Ar fi trebuit să mă întrerup din pictatul
unor bărci care mâine nu vor mai fi în același loc. Sunt sigur că, dacă aruncai o
singură privire galeșă cu ochii ăștia ai tăi, ai fi primit toate ajutoarele de care aveai
nevoie. Blondele sunt foarte populare aici, încheie el zâmbind.
- La aeroport nu s-a prea văzut.
- Ai avut o zi obositoare. Le-am spus să-ți aducă în cameră o sticlă și o găleată
cu gheață. Am să-ți pregătesc ceva înviorător. Îți place camera pe care ți-am ales-o?
- Da, foarte mult.
Cât de abil întorsese jocul! își spuse Kate. Era un om greu de învins.
- Dar sper că toți membrii grupului sunt la fel de mulțumiți. Suntem datori să
ne ocupăm mai întâi de necesitățile lor, nu de ale noastre.
- În limitele rațiunii, da. Însă avem și noi dreptul la câte o mică plăcere.
Camera era amenajată pentru două persoane. Xan puse cuburi de gheață în
cele două pahare de pe masă, adăugând doze generoase de brandy, după care turnă
deasupra ghimbir sec.
- Asta te va ajuta să te simți mai bine, spuse el, dându-i un pahar.
- Tocmai mă pregăteam să fac un duș, răspunse Kate.
Xan se uită la ceas.
- Nu e nici o grabă. Ăstora de-aici nu li se oprește apa caldă, ca-n unele
hoteluri mici. Așează-te pe pervazul ferestrei și destinde-te și tu zece miute.
Acolo intenționase și Kate să se așeze pentru un timp, după duș. Dar îi era cam
greu să stea într-o poziție comodă, evitând anumite dezvăluiri jenante. Noroc că Xan
observase o icoană de pe perete și, în timp ce o privea mai îndeaproape, Kate se putu
sălta pe pervazul lat, aranjându-și picioarele cât de cuviincios îi permitea prosopul.
După ce examină toate icoanele și tablourile din cameră, Xan luă un scaun cu
tăblia împletită din papură și îl aduse lângă fereastră.
- Încântător loc. Mi-aș petrece cu plăcere o lună aici. Peste tot und te uiți, vezi
numai subiecte interesante - clădirile vechi, bărcile, pescarii. Printr-un concurs fericit
de împrejurări, Chaniá par să fi scăpat de flotele vaselor de croazieră și ale palatelor
plutitoare care au schimbat caracterul atâtor porturi ale Mediteranei.
- Mă bucur că-ți place. Cu siguranță, de-aici de unde stau eu, se vede foarte
frumos, spuse ea, înainte de a lua prima înghițitură înviorătoare de ghimbir cu gheață.
Efectul brandyului fu mai puternic decât se așteptase. Nu bea des spirtoase,
preferând vinul. Totuși, o revigora intens. În câteva minute, începu să nu mai simtă
oboseala.
Xan bău mai repede decât ea și, când mai avea doar un deget de brandy în
pahar, o întrebă:
- Aștepți cu nerăbdare aceste două săptămâni? Sau faptul că mai ai pe cap și
un instructor fără experiență, pe lângă clienți, te face să te simți ca înaintea unei
probe de rezistență?
- Cred c-am să mă simt bine. Sper să fie valabil pentru toată lumea, adăugă ea
veselă.
Apoi, pradă unui impuls, continuă:
 - Eram cam neliniștită în legătură cu transferul bunicii tale la sanatoriu, dar s-a
acomodat foarte bine. Alaltăieri au mutat-o, iar ieri am trecut pe la ea să-mi iau rămas
bun. E un loc de cea mai bună calitate.
În timp ce vorbea, văzu apărând pe chipul lui Xan indiferența rece cu care
reacționa în fața oricărei referiri la domnișoara Walcott.
- În cazul ăsta, poți să nu-ți mai faci griji pentru ea, nu-i așa? întrebă el scurt.
Ai făcut tot ce puteai și chiar mai mult decât atât. Se bucură de o îngrijire excelentă.
Nu mai e responsabilitatea ta.
- Ba va rămâne responsabilitatea mea, până când ți-o vei asuma tu pe deplin,
replică impetuos Kate. Faptul că i-ai plătit internarea în sanatoriu e un pas în sensul
ăsta, dar nu destul. Are nevoie de cineva care să-i fie aproape... iar tu nu-i ești
apropiat deloc.
Xan își goli paharul și se ridică.
- Întreci măsura, Kate. Îți admir bunele intenții dar, ca să ți-o spun pe-a
dreaptă, opiniile tale nu sunt nici relevante, nici binevenite. Așa că fii tu fată bună și
las-o moartă. Ne vedem mai încolo.
Puse paharul la loc pe tavă și ieși din cameră, închizând încet ușa în urma lui.
Kate mai rămase câteva minute pe pervaz, apoi coborî. Își lăsă pasarul
deoparte și intră în baie să facă duș.
Nu-i putea înțelege atitudinea și poate că nici n-avea să afle vreodată ce anume
îi cauzase acea ostilitate implacabilă față de femeia pe care o numea Nerina,
pronunțându-i numele ca și cum ar fi fost denumirea unei plante veninoase, nu
termenul latin pentru o nimfă a mării.

***

Cu cinci minute înainte de a ieși pe terasa unde urmau să se adune la șapte,

Kate mai aruncă o privire peste copiile formularelor de înscriere, ca să-și
reîmprospăteze în memorie toate detaliile privitoare la membrii grupului.
Juliet Craig - care tăiase titlurile "dna." și "dra.", preferând varianta abstractă
"da."<$F - (În orig.) Ms (n.tr.)> - călătorea singură. Nu completase data nașterii, dar
părea să aibă în jur de patruzeci de ani. La rubrica privind aptitudinile, bifase "cu
experiență", față de celelalte două variante - "începător" și "intermediar".
Era înaltă, zveltă și plină de sine. La Gatwick, Kate îi admirase șicul dezinvolt
din înfățișare și abia aștepta să vadă ce avea să poarte la întrunire.
Manierele lui Juliet erau destul de arogante. Putea fi complexată. Putea fi
nefericită. N-ar fi fost de mirare să fi trecut printr-un divorț.
În resutaurantul hotelului fusese pregătită o masă lungă pentru grupul "Paleta".
Kate scrisese "Alexander Walcott" pe un cartonaș, ca să-i rezerve locul din capul
mesei. Ea urma să se așeze pe un scaun rămas liber după ce luau loc toți ceilalți.
În timpul recepției de pe terasă, Xan făcuse tot ceea ce-ar fi putut aștepta Kate
de la el. Circulase printre oameni. Conversase. Nu-i acordase o atenție nepotrivită lui
Juliet, iar aceasta păruse la fel de indiferentă că instructorul suplinitor era pe cât de
talentat, pe atât de prezentabil.
Ultimul loc rămas liber se afla lângă colonelul McCormick, unul dintre clienții
regulați ai domnișoarei Walcott. În trecut, obișnuise să vină împreună cu soția lui, dar
între timp rămăsese văduv. Aceasta era prima vacanță de pictură în care venise
singur, iar Kate intenționa să-i acorde o atenție deosebită.
Tocmai se așezase, când o ospătăriță îi puse în față o farfurie cu supă verde.
Arăta delicios, iar Kate, care era lihnită de foame, abia aștepta s-o guste. Dar femeia
de lângă ea clătină din deget spre chelneriță.
- Nu... pentru... mine... spuse ea rar și răspicat. Eu... voi... aștepta... felul... doi.
- Nu vă place?
Tânăra cretană părea surprinsă. Ridicând din umeri, duse farfuria la meseanul
următor.
Mai încolo, un bărbat îi făcu un semn:
- Pot vedea și eu lista de vinuri, vă rog?
După ce o parcurse, spuse cu glas sonor și arțăgos:
- Prețurile astea sunt scandaloase! Cer cât pentru un cinci stele, pe-o sticlă de
poșircă de-un an!
În tăcerea care se lăsă, Xan, care probabil văzuse lista înaintea lui, spuse:
- Retsina nu e scumpă.
- Dar nu e nici bună la gust, replică o femeie așezată lângă el. Am încercat
doar o dată, însă nici n-am putut s-o beau. Are un gust oribil, după părerea mea.
- Gustul se formează... ca atâtea dintre lucrurile bune, răspunse Xan.
În tonul lui nu se simțea nimic nepoliticos, dar Kate intui că o considera pe
femeie o proastă și existau toate riscurile să n-o poată suferi.
Xan se ridică de la masă, trecând în aceeași parte cu ea. Spre surprinderea lui
Kate, se opri în spatele scaunului ei. Se aplecă peste umărul ei, pe lângă colonelul
McCormick, și spuse încet:
- Ai încercat retsina, Kate? N-ai vrea să bem împreună o sticlă?
Kate intenționase să nu bea în timpul programului, iar a doua zi să cumpere o
sticlă de vin de la cel mai apropiat supermarket, savurând-o liniștită în camera ei.
Privindu-l, răspunse:
- Mulțumesc. Un pahar, poate.
Xan dădu din cap și se duse să stea de vorbă cu Kyria Drakakis, care stătea cu
un ochi spre ospătărițe și cu celălalt către clienții de la celelalte mese.
- De când lucrezi pentru "Palette", Kate? o întrebă colonelul.
- Numai din vara asta. Sper să-mi spuneți dacă fac vreo greșeală, răspunse ea.
- Până acum, ai fost foarte eficientă. Dacă Nerina și-ar fi angajat mai din timp
un ajutor, poate că n-ar fi căzut victimă acestei boli. Refuza să-și recunoască
slăbiciunile vârstei și se suprasolicita.
Imediat ce toată lumea fu servită, Kate gustă din supă. O găsi delicioasă și,
după ce-și goli farfuria, mai acceptă o porție. Observă că și Xan făcea la fel, precum
și bărbatul vârstnic așezat lângă el. Existau însă destui care lăsaseră o parte din supă
în farfurii.
Încet, confidențial, colonelul McCormick comentă:
- Întotdeauna există și câțiva mofturoși. Nu știu de ce-au mai venit, dacă se
tem de tot ce e altfel decât ceea ce mănâncă ei acasă.
Felul doi era miel fraged cu o aromă de plante puternică, servit cu piure de
cartofi și salată de roșii și castraveți. Kate începuse deja să mănânce, când o
chelneriță îi umplu paharul cu vin auriu din sticla comandată de Xan.
Kate găsi aroma diferită de orice băuse înainte, dar în nici un caz neplăcută.
Privi spre capul mesei, unde zări ochii lui Xan observând-o, și articulă mut:
- Mulțumesc.
Drept răspuns, Xan înclină din cap și ridică paharul.
După miel, veniră crutoane cu mere. Când toată lumea termină de mâncat,
Kate se ridică, bătând cu lingurița în pahar ca să atragă atenția.
- Pentru discuția din seara asta despre programul de mâine, Kyria Drakakis a
avut amabilitatea de a ne pune la dispoziție salonul dumneaei privat, timp de o oră.
Este la capătul coridorului de la etajul întâi. Xan va deschide discuția la ora nouă și
jumătate.
În timp ce cobora scara, auzi din spatele ei o voce rece și tărăgănată care
comenta:
- Intervalul de zece minute fiind pentru bătrâni și incontinenți, presupun?
Când Kate se uită peste umăr, Juliet Craig adăugă:
- Care par să domine într-o proporție destul de obositoare.
Noroc că nu era în apropiere nimeni care s-o audă. Cu o undă de iritare, Kate
răspunse:
- În perioada asta a anului, e de așteptat ca majoritatea participanților să fie
pensionari. Tinerii tind să vină în timpul vacanțelor.
- Așa se pare. Dumneata și conducătorul nostru sunteți "prieteni apropiați",
cum spun ziariștii?
 Capitolul 4

Întrebarea o descumpăni pe Kate.

- Abia ne cunoaștem...
- Dar ați băut împreună o sticlă de vin la cină.
- N-a fost decât un gest galant din partea lui Xan.
- E căsătorit?
Kate clătină din cap, întrebându-se dacă nu cumva, deși era o picturiță cu
experiență, cealaltă femeie venise în căutarea unei aventuri de vacanță sau ca să-și
găsească un soț.
Hotelul era mobilat în stilul unei case particulare, după ce aparținuse vreme de
secole înaintașilor lui Kyria Drakakis. Salonul acesteia, enorm de spațios, consta într-
un apartament cu pardoseală de piatră și covoare, mobilier antic și portrete ale
strămoșilor pe pereți. Canapelele și fotoliile erau tapițate cu material roșu închis,
brodat de mână, iar pe numeroasele perne se vedeau broderii vechi, în nuanțe de roșu
și roz.
- Sunt divine, comentă Juliet, examinând una. Aici se cumpără broderii?
- Cred că da. Am o listă a celor mai bune magazine de suveniruri. Am să vă
dau un exemplar, la micul dejun.
Juliet se așeză grațios pe o canapea, cercetând modelul brodat pe tapițerie.
Părea să fie ea însăși designer. În seara aceea purta un tricou de jersée negru, o fustă
de in albă cu poale evazate și o șereche de espadrile negre cu talpă înaltă, legate cu
barete în jurul gleznelor ei elegante. Unghiile și buzele îi erau lăcuite și rujate într-un
roșu închis subtul, asortat cu colierul de mărgele roșii mari din jurul gâtului ei
prelung. Arăta de parcă ar fi pozat pentru revista "Vogue".
Ceilalți se adunaseră și, în majoritate, discutau despre cină, când apariția lui
Xan stinse rumoarea conversațiilor.
Kate observă că Xan avea un aer de autoritate înnăscută. Poate că era o calitate
moștenită. Bunicul lui murise la comanda unui escadron de luptă la Anzio. Avusese
doar douăzeci și patru de ani. La aceeași vârstă, tatăl lui Xan condusese un grup de
scafandri entuziaști și se înecase în timp ce încerca să salveze pe cineva care
rămăsese blocat de o inundație subterană.
Stând în fața șemineului masiv din salon, Xan scrută chipurile asistenței,
înainte de a începe:
- "Palette Holidays", înființată și condusă de bunica mea, și-a creat o reputație
excelentă. Este un mare ghinion pentru dumneavoastră că, în loc să vă bucurați de
două săptămâni sub instruirea ei, mă veți avea pe mine ca mentor. Nu sunt obișnuit să
predau și, la fel ca majoritatea pictorilor practicanți, nu am prea mult timp pentru
atitudinile diletante. În timpul sesiunilor noastre de lucru, vă voi pretinde să lucrați
serios. Sala de mese se deschide la ora șapte și jumătate, așa că avem cu toții timp
destul ca să luăm micul dejun, să ne împachetăm, echipamentele și să fim în hol, gata
de plecare, la nouă fix.
Cineva ridică o mână.
- Dacă-mi permiteți să vă întrerup, domnule Walcott, noi de obicei începem la
nouă și jumătate. La nouă e cam devreme, nu credeți? Mai ales în prima dimineață,
după ce trebuie să ne obișnuim cu somnul într-un pat străin.
- Mai consideră și altcineva că la ora nouă e prea devreme?
Nu răspunse nimeni.
- Regret... Mă tem că v-au învins la vot cei mai matinali, îi spuse el femeii,
căreia Kate, din locul unde stătea, nu putea să-i vadă fața. Dacă beți un pahar mic de
coniac Metaxa înainte de a stinge lumina, adăugă el, veți dormi atât de adânc încât,
dacă nu v-ați adus un ceas deșteptător, ar fi bine să cereți deșteptarea de la recepție.
Ceilalți zâmbiră sau chicotiră, dar femeia continuă să obiecteze, înțepată:
- Îmi aduc întotdeauna ceasul deșteptător, dar îmi respect prea mult ficatul ca
să beau alcool seara înainte de culcare. Totuși, dacă toți ceilalți sunt dispuși să
înceapă la nouă, trebuie să accept decizia majorității.
- Vom începe cu o plimbare pe malul mării, continuă Xan. Apoi, ne vom duce
la piață, ca să cumpărăm cele necesare pentru picnic. În continuare, vom face o pauză
într-o cafenea și vă voi cere tuturor să executați câteva schițe, ca să vă pot aprecia
aptitudinile și să ajustez cursul conform necesităților fiecăruia. Mâine nu va trebui să
vă aduceți decât blocul de schițe și un creion. Întrebări sau comentarii?
Din nou nu vorbi nimeni, așa că Xan se întoarse spre Kate;
- Mai ai tu ceva de adăugat, Kate?
- Numai că vom lua un mic dejun cretan. Dacă dorește cineva altceva, v-aș
ruga să vorbiți în seara asta cu recepționera.
- Cum e micul dejun cretan? întrebă Juliet, punând picior peste picior, cu
gambele înclinate, ca un fotomodel.
Kate prevăzuse întrebarea.
- Constă din fructe cu mizithra, o brânză albă preparată din lapte de oaie, iaurt,
miere și măsline. Și o pâine foarte bună. De băut, se va servi ceai din abundență,
dintr-o combinație de zece plante.
Nefiind nici o altă întrebare, cam jumătate dintre membrii grupului se ridicară
pentru a se retrage în camerele lor, lăsându-i pe ceilalți să-și bea cafelele și să stea de
vorbă.
- Eu mă duc să fac o plimbare prin oraș, spuse Xan. Vii și tu cu mine, Kate? S-
ar putea și să-mi pedepsesc ficatul cu încă un pahar de vin, adăugă el, cu o lucire
amuzată în ochi.
Lui Kate i-ar fi plăcut să iasă, dar găsi mai înțelept să rămână în hotel.
- Nu, mulțumesc. Vreau să scriu o scrisoare.
Nu adăugă că era o scrisoare destinată domnișoarei Walcott. Hotelul avea fax,
iar sanatoriul, de asemenea. Șefa ei avea să se simtă mult mai liniștită dacă primea
rapoarte zilnice, punând accentul pe latura pozitivă a călătoriei și evitând orice
referire la dificultățile care puteau să survină.
 Juliet li se alătură.
- E permis ca femeile să hoinărească pe-aici, sau riscăm să se ia de noi băieții
de pe plajă? o întrebă ea pe Kate.
- După cum spune Manolis, șoferul autobuzului nostru, femeile sunt în
siguranță aici. Probabil e mai înțelept să frecventăm numai locurile bine luminate.
Bărbații cretani pot să nu ne creeze probleme, dar turiștii... cine știe?
- Dacă vă doriți o escortă, eu tocmai ieșeam la o plimbare, se oferi Xan.
Juliet acceptă propunerea cu tot atâta entuziasm ca și cum i-ar fi făcut-o
colonelul McCormick. Kate, însă, fu aproape sigură că femeia îi auzise refuzul de a-l
însoți și se grăbise să profite de ocazie.

***

În zorii dimineții următoare, Kate părăsi hotelul cu costumul de baie pe sub

bluză și șort, și lenjeria de schimb înfășurată în prosop.
Plaja unde obișnuise domnișoara Walcott să înoate întotdeauna înainte de
micul dejun, în timpul șederilor ei la Chaniá, se afla la o oarecare distanță de hotel.
Prin zonă circulau foarte puțini oameni. Kate savura plăcerea plimbării și a
singurătății.
Ajungând pe plajă, își lăsă hainele împăturite cu grijă și se repezi în mare.
După o vreme, în timp ce călca așa după un crawl energic, zări un tub de respirat.
Ieșea din apă în zona mai adâncă, unde nuanța de jad palid a mării devenea albăstruie
ca peruzeaua.
În timp ce se întreba la ce se uita posesorul tubului, acesta făcu o scufundare
neașteptată. O clipă, Kate îi zări pielea bronzată și slipul corai, urmate de înotătoarele
negre. Apoi, omul dispăru.
Rămase sub apă atât de mult timp, încât Kate începu să se întrebe dacă nu i se
întâmplase ceva. Apoi, la fel de brusc pe cât se făcuse nevăzut, ieși la suprafață,
expulzând stropi de apă din tub. Stătea cu fața spre plajă și făcea cu mâna.
Întorcându-se într-acolo, Kate văzu că plaja era în continuare pustie. Însemna că pe
ea o salutase - ceea ce se confirmă când omul începu să se apropie înot.
La douăzeci de brațe distanță, se opri, scoțându-și tubul și masca. Era Xan.
- Bună dimineața, o salută el, continuând să se apropie. Nu mă așteptam să te
găsesc aici la ora asta.
- Bună dimineața. Sunt interesante scufundările?
Răspunsul lui îi intră pe o ureche și ieși pe cealaltă - căci, când Xan se apropie,
Kate fu copleșită de reacția intensă pe care o avu văzându-l fără haine. Era cădit ca
un zeu tânăr din picturile clasice, cu toți mușchii definiți clar pe sub pielea lucioasă și
bronzată. Lățimea umerilor i se observa și când era îmbrăcat, dar acum era și mai
impresionantă. Însă puterea latentă a torsului lui nu avea nimic în comun cu
musculatura umflată artificial a stripperilor bărbați. Fizicul lui Xan era mlădiu și
grațios - într-un cuvânt: frumos.
 Kate era conștientă că nu-i plăcea numai pe plan estetic. O excita și la un nivel
mult mai primitiv. N-o dorea, dar n-avea încotro. Senzațiile pe care i le trezea scăpau
de sub controlul ei. Nu putea decât să spere că pe față nu i se citea nimic.
- Ai scris scrisoarea aia? întrebă el.
Kate dădu din cap.
- Cum a fost viața de noapte?
- N-am stat mult. Cafenelele merg din plin, cu turiști ca și cu localnici. Patul e
confortabil?
- Foarte.
- Și al meu, dar azi noapte a dispărut sub el o insectă care m-ar fi putut speria,
dacă eram o fecioară cu sensibilități delicate.
- Ce fel de insectă? Un gândac?
- N-aș crede. Dar citeam și nu m-am uitat prea atent. Când m-am aplecat cu
lanterna, intrase printr-o crăpătură dintre podele.
- Mai bine să nu spunem nimănui. Nu e cazul ca femeile să-nceapă să se uite
pe sub paturi, speriate.
- Poate n-ar fi trebuit să-ți spun nici ție. Dar nu pari genul care să se sperie de
șoareci și păianjeni.
- Șoriceii îmi plac. După păianjeni nu mă prea înnebunesc, recunoscu Kate.
- Dacă ai vreo problemă, poți să apelezi la mine oricând.
Xan îi aruncă o privire glumeață, coborând apoi ochii spre triunghiurile de
bumbac ud care-i acopereau sânii, apoi către vârtejul ombilicului.
Cu șase ani în urmă, la douăzeci de ani, Kate și-ar fi supt burta. În adolescență
fusese grăsuță, rezultat al regimului de la orfelinat și al slăbiciunii pentru ciocolată.
Acum, își putea permite să păcătuiască ocazional fără a-și pierde talia suplă și
șoldurile arcuite. Știa că avea o siluetă frumoasă, dar Xan era cunoscător și putea s-o
pună mai prejos de unele dintre frumusețile lungi în picioare care-și petrecuseră
vacanțele cu el în locuri mai pitorești decât Chaniá.
- Te-am văzut înainte de a mă vedea tu pe mine, îi spuse el. Ești o înotătoare
bună. Dacă-mi scot labele, n-ai vrea să înotăm mai în larg?
- Nu crezi că ți-ar putea fi furate, dacă le lași pe plajă?
- Nu la ora asta. Pe-aici nu mai e nimeni, numai noi... Adam și Eva, adăugă el,
cu o nouă privire enigmatică.
Mișcările trupului lui Xan prin apă îi inspirau viziuni pe care nu și le dorea.
Kate se întoarse cu spatele, începând să înoate spre larg.
Ajunsese aproape la capătul puterilor, când Xan strigă:
- Ajunge!
Înota pe lângă ea de câteva minute, ținând ușor pasul, în timp ce Kate făcea
eforturi tot mai mari, gâfâind.
- După asta, o să avem poftă de mâncare la micul dejun, spuse el, pe cel mai
normal ton. Ai obosit? Odihnește-te. Am să-mi mai practic și eu metodele de
salvamar.
 Și, cuprinzându-o pe la subsuori, începu s-o tragă spre mal.
Kate nu avea cum să scape din strânsoare. Nu putea decât să-și țină picioarele
apropiate, ferite de mișcările lui viguroase, și să-i accepte toanele până când Xan se
plictisea.
- E frumos aici, nu-i așa? Ora mea favorită - cel puțin vara.
- A, e minunat, fu Kate de acord.
- Părul tău parc-ar fi niște alge fine. Când aveam vreo doisprezece ani, visam
să prind o sirenă... cu coadă lungă argintie și sâni frumoși ca două piersici coapte, ca
ai țigăncilor din tablourile lui Russell Flint.
Apoi, mâna lui dreaptă îi părăsi subsuoara, iar Kate îi simți atingerea ușoară a
degetelor pe ceafă.
- Sutienul ăsta bikini strică tot efectul. Dacă ți l-aș scoate...
Pe Kate o străbătu un val de panică de-a dreptul absurd, dar reuși să se
controleze. Xan nu vorbea serios.
- Mi-am mai revenit. De-acum, pot să înot și singură.
Se întoarse într-o parte, în timp ce și cealaltă mână a lui o elibera, atingându-i
în treacăt coastele și spatele, și începu să înoate spre plajă.
Aceasta nu mai era pustie. Oliver McCormick mergea spre locul unde Xan își
lăsase labele rezemate în formă de piramidă. Purta un șort kaki și o cămașă, iar pe
umăr avea unul dintre prosoapele de plajă de la hotel.
- Militar până la capăt, nu-i așa? comentă Xan, înotând alene pe o parte.
Kate murmură o încuviințare. După un timp, ieșind din apă, salută:
- Bună dimineața, domnule colonel. Sper că ați dormit bine.
- Splendid, mulțumesc. În general dorm bine. Spre deosebire de doamna Cum-
o-cheamă, găsesc whisky-ul un somnifer minunat.
Se întoarse spre Xan.
- Când mi se termină sticla scutită de vamă, voi încerca recomandarea
dumneavoastră - coniac grecesc.
Apoi, privind-o din nou pe Kate:
- Apropo, aș prefera să mă numești Oliver.
Xan se ștergea pe cap. Slipul lui ascundea doar puțin mai mult decât frunza de
viță a unei statui. Kate evită să-i privească prea lung șoldurile suple și picioarele
lungi și bronzate și se întoarse spre locul unde-și lăsase hainele.
Când fu îmbrăcată, văzu că Oliver intrase în apă, iar Xan stătea așezat pe zidul
de lângă plajă, încă în slip, desenând. Se întoarse singură la hotel, înviorată de partida
de înot dar și tulburată și neliniștită de intensitatea cu care îl dorea.

***

Pentru prima vizită cu grupul pe cheu și în multicolora piață acoperită, Kate se

îmbrăcă mai conservator, în niște pantaloni pescărești de bumbac nisipiu și o cămașă
albă cu mâneci scurte.
 Cea mai tânără membră a grupului, o fată de șaptesprezece ani pe nume Kelly,
care-și însoțea mama, purta fustă mini și un tricou galben pal mulat pe trup, care
atrăgea privirile tuturor tinerilor pe lângă care treceau.
În pauza de la jumătatea dimineții, cei mai mulți comandară cafea, dar Kate
ceru o sticlă de apă minerală.
Ridicând o mână pentru a face liniște, spuse:
- Unii dintre dumneavoastră sunteți voiajori cu mai multă experiență decât
mine. Totuși, aș dori să le amintesc celorlalți că, în clima de aici, trebuie să bem cât
mai multă apă... preferabil un litru pe zi, sau chiar mai mult.
Observând privirea lui Xan, se întrebă dacă nu cumva vorbise pe un ton prea
sever. Totuși, era era răspunzătoare dacă cineva suferea de deshidratare.
Când Kate se așeză, Xan îi luă locul.
- Vreau să desenați cu toții barca amarată la cheu, în fața noastră, spuse el,
arătând spre o mică ambarcațiune de pescari. Faceți primul desen fără să ridicați
vârful creionului de pe hârtie. Apoi, desenați-o din nou, folosind puncte, iar la sfârșit
mai faceți un desen, din linii multiple, suprapuse - așa!
Și le făcu o demonstrație rapidă, pe blocul de desen.
În timp ce oamenii erau ocupați, Kate intenționase să scrie ilustrate pentru
Robert și alți prieteni din Londra.
- Și tu, Kate, spuse Xan. Poți folosi blocul ăsta.
- Dar nu știu să desenez! protestă ea.
- Dacă știi să scrii, știi și să desenezi. Totul e să încerci. Nu discuta. Fă o
încercare.
Era un ordin pe care Kate nu voia să-l conteste în public. Dar avea de gând să-i
spună vreo două vorbe mai târziu, între patru ochi.
În timp ce grupul îndeplinea instrucțiunile, Xan însuși începu să schițeze
trecătorii, în majoritate turiști care hoinăreau, dar și câțiva localnici, pescari scunzi și
voinici, cu fețe măslinii brăzdate de anii trăiți pe mare și la soare.
- Nu uitați să vă scrieți numele pe desene, înainte de a le preda, le reaminti el
tuturor.
Când un ospătar îi aduse nota de plată, Kate luă o înghițitură de apă minerală
și-ți compară pe furiș desenul dintr-o linie continuă cu cele ale oamenilor din
apropiere. Spre surprinderea ei, constată că nu era mai slab decât unele dintre ale lor.
De la cafenea, grupul plecă să exploreze în continuare portul, Xan oprindu-se
pe alocuri să le arate diverse subiecte interesante. Părul său negru și pielea deja
bronzată îl făceau să arate asemenea cretanilor din jur, spre deosebire de unii membri
ai grupului, pe care căldura îi moleșea vizibil. Numai Juliet, cu brațele și picioarele
ferite de mânecile bluzei subțiri de voal și pantalonii de in, și cu fața umbrită de o
pălărie de pai, arăta în continuare elegantă și netulburată.

***
 Mai târziu, în camera ei, Kate făcu un duș rece. Mâncă la prânz două piersici
mari și coapte, cumpărate din piață, și un iaurt de la un magazin din apropierea
hotelului.
Avea pe ea doar chiloții decoltați și se pregătea să se relaxeze pe pat, cu o
carte, când auzi o bătaie în ușă. Crezând că era o cameristă, luă pe ea un tricou lung
și larg și se duse desculță să deschidă.
Pe coridor, Xan ținea în mâini o tavă cu o cafetieră și două cești.
- Pare un moment potrivit ca să discutăm cum merge treaba, spuse el.
- A... da... bine... consimți Kate, făcându-i loc să intre. Mă scuzi un moment?
Tocmai voiam să mă spăl pe dinți.
Închizând ușa băii, Kate deschise robinetul și-și scoase tricoul, pentru a-și
pune tricoul de bumbac pe care-l spălase în ajun și-l lăsase la uscat pe suportul de
prosoape.
- Îți ții camera în perfectă ordine, remarcă Xan, când Kate reveni în cameră.
- Și apartamentul tău era foarte ordonat, din câte am văzut, răspunse ea.
Cum Xan se așezase deja pe patul nefolosit, cu tava alături, Kate se instală la
capătul celuilalt pat.
- Deci, ce părere ai? o întrebă el. Am pornit cu dreptul, sau nu?
Un colț al gurii i se arcui în sus.
- Nu despre noi doi vorbesc... Vom ajunge și la asta, mai târziu. Mă refer la
mine și la ceilalți.
- Cu excepția doamnei mofturoase, tuturor le placi foarte mult. Tu ce părere ai
despre ei?
- Sunt cam așa cum mă așteptasem. Oliver e cel mai bun, din punctul meu de
vedere.
- Și Juliet?
- Ce-i cu Juliet?
- N-o găsești atrăgătoare?
- Mai atrăgătoare te găsesc pe tine.
Xan îi dădu ceașca, în timp ce vorbea, cu o expresie care-i făcu mâna să
tremure când o luă. Ceașca se clătină pe farfurioară, dar nu era plină, așa că nu se
vărsă.
- Ăsta-i un avertisment prealabil? întrebă ea.
Xan își arcui o sprânceană, întrebător.
Oare chiar uitase sărutul din casa bunicii lui și ceea ce-i spusese după aceea?
- Când ți-am înțeles greșit motivele - cum ai spus - în seara aceea când
luaserăm cina la "Angel", mi-ai promis că nu-mi vei face nici un avans pe
neanunțate, îi aminti ea.
- Am făcut-o, nu-i așa?
Xan își turnă cafea.
- Dar, nu, acela n-a fost un avertisment. Doar o declarație de fapt. Ceea ce-aș
dori să fac acum nu e să te curtez, și să te pictez. Ce-ai zice să vii în camera mea și
să-mi pozezi? Pe balcon... unde se vede prea bine ca să-ți pot face avansuri, adăugă
el sec.
- Acum?
- După ce ne terminăm cafeaua.
Ca să fie sigură de intențiile lui, Kate întrebă:
- Așa cum sunt acum... cu hainele pe mine?
- Așa cum ești acum... plus cât mai multă cremă de soare, ca să nu te arzi.
- În regulă. De ce nu? acceptă Kate, cuprinsă de o tainică emoție.
Nu încăpea nici o îndoială că, atunci când Xan se purta normal, compania lui îi
făcea plăcere.
Camera lui Xan, descoperi ea curând, fusese transformată în studiou. Xan își
adusese cu el mult mai multe echipamente decât ceilalți. Patul al doilea, acoperit cu o
folie de plastic, era folosit ca suprafață de lucru. Masa laterală era protejată și ea, iar
deasupra, într-un container înalt, stătea bateria lui de pensule. Dar ceea ce-i atrase
atenția fu o mică schiță prinsă pe un șevalet mare de lemn. Pânza era pregătită pentru
pictură, dar încă neatinsă. Schița de pe hârtie reprezenta o sirenă cu sâni în formă de
piersici și fața lui Kate.
Xan era prea ocupat să se pregăească de lucru ca să observe că o văzuse, iar
Kate găsi mai cuminte să nu facă nici un comentariu.

***

Peste o jumătate de oră, culcată într-un șezlong cu perne de pe balcon, Kate

era cât pe ce să ațipească.
- Vrei să facem o pauză? se interesă Xan, din spatele șevaletului metalic ușor
pe care-l folosea afară.
- Nu, mi-e bine, răspunse ea alene. Dacă încep să amorțesc, am să-ți spun, dar
poza asta e foarte ușoară.
- Unii oameni nu suportă să stea nemișcați, oricât de ușoară ar fi poza.
Xan își înumie pensula în apă și aplică cu îndemânare o tușă.
- Aș vrea să te pictez în ulei. De preferință, nud. Ai vreo obiecție?
- Da, am. De fapt, nici unul dintre noi nu are timp.
- Nu aici am vrut să spun. Când ne întoarcem în Anglia.
- Sunt convinsă că ai de unde alege, dintre modelele profesioniste care se simt
firesc fără haine.
- Dar care nu au pielea sau, sau... je ne sais pas quoi-ul tău, răspunse el. Un
artist, când lucrează, privește trupul omenesc la fel de detașat ca un medic. Nu are
instincte și sentimente decât în afara orelor de lucru. Nu te simți jenată când te
dezbraci la doctor, nu-i așa?
- Actulamente, consult o doctoriță. Până acum, n-am avut nevoie de serviciile
ei. Iar când am nevoie, mă simt mai bine stând de vorbă cu cineva de același sex. Tu
ai accepta o doctoriță, dacă ai putea consulta un doctor?
 - Aș alege medicul cel mai capabil, indiferent de sex.
- Cred că există mai puține doctorițe incompetente pentru că, din capul locului,
le e greu să-și lanseze cariera. Nici chiar părinții nu le sprijină întotdeauna. O fată
care vrea să devină medic chirurg trebuie să lupte încă de la început. Ca să reușească,
trebuie să fie într-adevăr foarte bună.
- S-ar putea susține și că, dacă n-a preferat să rămână necăsătorită, își va
dedica parțial atenția problemelor casnice și de familie. Nu se va concentra niciodată
atât de strict ca un bărbat în turnul lui de fildeș, spuse Xan. Trebuie să mă întrerup
cinci minute, ca să las stratul ăsta să se usuce. Ridică-te și întinde-te. Hai să bem un
vin.
Intră în cameră și reveni cu două pahare, fiecare cu câte un cub de gheață
plutind înăuntru.
- Voi avea nevoie de încă un duș rece după asta, ca să mă înviorez, spuse Kate,
sorbind din retsina. Câte ore pe zi obișnuiești să-ți petreci pictând?
- Depinde. Într-o zi proastă, când trebuie să mă ocup și de altele, poate trei,
patru. În cele mai bune zile, câte douăsprezece sau chiar cincisprezece. Când ești
absorbit de ceea ce faci, orele trec ca minutele. Majoritatea oamenilor nu simt același
lucru ca mine când pictez decât atunci când fac dragoste sau mănâncă niște bunătăți.
Pentru unele femei, comparația cea mai potrivită ar fi cu cumpăratul hainelor.
Își luă poensula și se apucă din nou de treabă.
Peste vreo cincisprezece minute, făcu doi pași înapoi, privind câteva momente
cu ochii îngustați, apoi desprinse satisfăcut planșa pe care era lipită hârtia.
Veni cu ea spre șezlongul unde stătea Kate și o întoarse.
- Ce părere ai?
Kate se ridică în șezut, simțind un fior de emoție, atât la vederea măiestriei din
studiul impresionist executat rapid de el, cât și de felul cum o portretizase. Oare chiar
o vedea astfel? Cu pielea ca satinul, lascivă, ademenitoare? Sau îi făcuse un
compliment deliberat?
- Îți place?
- E foarte frumoasă.
- A avut un model foarte frumos.
Kate îți simți inima tresărind în piept. Ridică privirea spre ochii lui, încercând
să le interpreteze expresia.
Telefonul din cameră saună.
- Scuză-mă.
Xan se ridică să răspundă, lăsând pictura pe balcon.
În lipsa lui, Kate o studie mai atentă, neputând asocia cu propria ei imagine
despre sine acea viziune însorită cu membre lungi și curbe sugerate. Oare făcea parte
din tehnica lui? Scotea în evidență trăsăturile femeilor, dar cu subtilitate și, astfel, mai
eficient decât prin exagerări evidente.
Imediat ce înțelese că purta o convorbire internațională, probabil privată, Kate
puse planșa la loc pe șevalet, își bău vinul și intră în dormitor, unde Xan vorbea stând
așezat pe marginea patului.
Bătând cu degetul în ceasul de mână, mimă că trebuia să facă duș și-i adresă
un gest de salut.
În drum spre camera ei, îi trecu prin minte că se afla în Creta doar de douăzeci
și patru de ore, dar lumea din care venise părea să se afle undeva departe, în trecut.
Până și cererea în căsătorie a lui Robert părea de o irealitate stranie, ca un vis.
Dar viața pe care i-o oferise el era mai reală decât tot ceea ce avea în Creta.
Acesta nu era decât un interludiu trecător... o fugă de problemele cotidiene care
reprezentau baza oricărei fericiri de durată.
 Capitolul 5

La ora patru, grupul se adună în hol. Doi membri voiau să viziteze un magazin
de grafică, pentru a-și înlocui unele echipamente pe care le uitaseră acasă. Kate se
oferi să-i însoțească, parțial pentru a-l cunoaște pe proprietarul magazinului, cu care
domnișoara Walcott era prietenă, și parțial ca să se asigure că membrii grupului nu se
rătăceau.
- Noi vom fi aici, spuse Xan, arătând o stradă pe harta orașului. E o fundătură
liniștită, cu niște uși și ferestre vechui și interesante.
Cu următoarea ocazie când îl văzu, peste o oră, era adâncit în discuții cu Juliet
despre lucrarea de pe șevaletul ei.
Kate se plimbă printre oameni, privind picturile în curs de executare, dar fără
să se apropie atât de mult încât să-i enerveze. În mod previzibil, unii dintre cei mai
netalentați aveau echipamentele cele mai sofisticate.
Oliver stătea pe un taburet de campanie, cu o planșă pe genunchi, ținând în
mână o cutiuță de vopsele numită pochade care conținea doar câteva culori. Paleta lui
era o placă de tablă emailată, luată de la un magazin de scule sau dintre deșeurile
vreunui vapor. Dar executarea corectă a unei uși pe care aplica straturi de culoare era
mult mai reușită decât multe dintre țipătoarele vederi locale pe care le văzuse Kate în
magazinele de suveniruri.
Când ridică privirea spre ea, zâmbindu-i, Kate îl întrebă:
- Îți vinzi lucrările?
- Da, am vândut câteva. Dar mult mai bine știa să picteze Sophie, soția mea.
Eu nu sunt decât un desenator iscusit.
- O calitate excelentă, preciză Xan, auzindu-l. Vino, Kate. Treci la muncă. Uite
un bloc și un creion, ia loc pe scăunelul meu. Eu pictez stând în picioare, mă așez
doar ca să mănânc.
După ce-și aduse scăunelul și-l puse în apropiere de al lui Oliver, Xan
continuă:
- Eforturile tale de azi dimineață au fost mai reușite decât ale altora. Nu suport
desenele înghesuite, migălite. Ale tale erau admirabil de libere și destinse. Ai fi
surprins ce concluzii psihologice se pot trage din felul cum mânuiește o persoană
creionul sau pensula.
Când Kate deschise gura să răspundă, Xan adăugă:
- Lasă discuțiile. Vezi ce poți să faci cu ușa aia.
Și se îndepărtă, lăsând-o cu convingerea că era cel mai tiranic om pe care-l
cunoscuse vreodată. Dar ce putea face? Aranjamntele pentru vizita la mănăstire, a
doua zi, fuseseră confirmate. Vorbise și cu reprezentantul care urma să vină după
cină ca să propună câteva excursii pentru partenerii care nu pictau, ca și pentru
pictori, în zilele libere.
Așezându-se pe scăunel, Kate îl văzu pe Xan lăsându-se pe vine lângă femeia
care se plânsese că programul de dimineață începea prea devreme. Nu se îndoia că,
până la sfârșitul săptămânii, avea să-i mănânce din palmă.
Începând să deseneze, Kate se întrebă dacă ușa era rămasă de pe vremea
ocupației venețiene în Chaniá. Instalată într-un perete înalt văruit, avea o arhitravă
complicată, demnă de intrarea într-un conac de prestigiu.
În timp ce încerca s-o reprezinte, își aminti de o carte pe care o citise în
copilărie, intitulată "Grădina secretă", despre doi copii singuratici cu care, deși ea,
una, nu era o singuratică, nici nu ducea lipsă de companie, se identificase foarte
intim.
- Crezi că-i adevărat că desenele dezvăluie caracterul oamenilor? îl întrebă ea
pe Oliver.
- Unde-ai citit asta?
- Xan a spus.
Oliver își clăti pensula în borcănelul cu apă.
- Da, cred că e adevărat, spuse el gânditor. Dar numai după ce oamenii își
dezvoltă un stil personal, iar asta se întâmplă când pictează de mai multă vreme.
Ceea ce însemna că tablourile lui Xan erau mai reprezentative cu privire la
caracterul lui decât cele ale amatorilor pe care-i instruia, reflectă Kate. Domnișoara
Walcott avea cataloage cu toate prezentările lui, dar a privi reproducerile miniaturale
ale picturilor nu era același lucru cu a vedea originalele. Kate era curioasă să vadă
lucrările pictate de el în timp ce stătea în Creta.

***

Cu o oră înainte de cină, se adunară în salonul lui Kyria Drakakis pentru

ritualul de seară: aprecierile asupra muncii de peste zi.
Xan își instală șevaletul și, în ordine alfabetică, fiecare membru al grupului
prezentă câte un desen sau câte o pictură, pentru a fi comentate de ceilalți, înainte ca
Xan să-și exprime și el opinia profesională.
Știind că dacă încerca să se auto-excludă de la discuții Xan ar fi insistat să
participe și ea, Kate hotărâse ca, dacă numele ei era pe listă, să adopte atitudinea
minimei rezistențe. Nimeni nu putea strâmba din nas dacă o simplă curieră nu știa să
deseneze.
Numele ei era pe listă, și-și dădu seama după expresia lui că se aștepta să fie
jenată. În schimb, Kate păși înainte și-i restitui blocul de schițe, deschis la tentativa ei
de a reproduce contururile ușii.
- I-am cerut lui Kate să facă această lucrare, începu Xan, pentru a-mi dovedi
teoria că foarte puțini oameni sunt totalmente lipsiți de aptitudini artistice și prea
mulți trec prin viață fără să știe că-și neglijează un talent care le-ar putea dărui multe
satisfacții. Ce părere aveți despre această primă încercare cu un subiect destul de
dificil?
- Binișor.
 - Nu-i rău.
Majoritatea comentariilor erau binevoitoare, până când cineva remarcă:
- N-a prins bine perspectiva, așa e?
- Cu perspectiva au probleme mai mulți dintre dumneavoastră, spuse Xan. Este
unul dintre subiectele pe care le voi discuta și demonstra. După părerea mea, acest
desen prezintă promisiuni considerabile.
Execută câteva modificări abile, pentru a scoate în evidență greșelile.
- Îți mulțumesc că ai avut spirit sportiv și ai făcut o încercare, Kate. Sper ca
mâine să mai faci una.
În timp ce-i scotea schița din bloc, punând-o alături de celelalte, Kate știu că ar
fi fost absurd să se umfle în pene. Viața în orbita lui Xan era ca pe un balansoar.
Oscila permanent între exasperare și farmec.
După ce fură discutate lucrările tuturor, Xan scoase o coală mare din cea mai
groasă și mai scumpă hârtie pentru acuarele, aproape la fel de tare ca un carton. Când
o puse pe șevalet, se auzi un murmur general de admirație.
- Am făcut asta în ziua dinaintea sosirii dumneavoastră, spuse el. Era atât de
cald afară, la amiază, încât vopselele se uscau în câteva secunde. Am încercat să
surprind arșița și somnolența atmosferei.
Și reușise, își spuse Kate. Punctul de interes al picturii era ocupat de o navă cu
trei catarge amarată la cheu, cu alte câteva în spate și, dincolo de ele, un șir de clădiri.
Dar toate acestea nu erau decât sugerate, și nici chiar corabia din față, cu puntea
umbrită de tende și coca albă reflectată în apa liniștită, nu era pictată detaliat.
- Cât timp ți-a luat? întrebă cineva?
- Cam douăzeci și cinci de ani, răspunse Xan. Mi-am început ucenicia când
eram cam atâtica... arătă el zâmbind, cu un gest ilustrativ. Dar nu la asta v-ați referit,
nu-i așa? Să zicem că zece minute de privit și gândire, și patruzeci de minute de
pictură. În total, mai puțin de o oră.
La cină, toată lumea discută despre pictură. Cu nouă luni în urmă, Kate n-ar fi
știut ce însemna "spații negative" și "umed-în-umed". Acum știa, și înțelegea destul
de bine aspectele tehnice ca să priceapă că acel tablou aparent simplu era de fapt un
excelent exemplu de artă dificilă a acuarelei.
Masa din seara aceea începu cu aubergine prăjite în untdelemn de măsline.
Când cineva din grup le refuză, Xan spuse:
- Mirosul de usturoi de la noi, ceilalți, vă va sufoca, dacă nu încercați măcar
câteva înghițituri.
Mai târziu, la budincă, primiră cu toții câte un ciorchine mare de strugure alb,
dulce. Însă nici chiar aceștia nu fură pe placul tuturor. O persoană se temu că nu
fuseseră spălați bine, iar altcineva mâncă doar câteva boabe, după ce le curățase
meticulos de coajă și sâmburi.
După cină, tot grupul se duse să-și bea cafeaua într-unul dintre numeroasele
kafeneions de pe cheu.
La ora aceea, străinii erau depășiți numeric de chanioții ieșiți la aer, așa cum
obișnuiauy de secole. Se întunecase, iar luna plină plutea pe cer ca un lampion
chinezesc palid, făcând să scânteieze apa din port.
Treptat, grupul se rări, pe măsură ce oamenii își achitau consumația și le urau
celorlalți noapte bună. Sorbind din paharul cu apă pe care-l primise lângă cafeaua
turcească fără zahăr, numită kafe sketo, Kate se gândi să nu mai stea nici ea mult.
Încă nu-și scrisese ilustratele. Dacă nu le punea curând la poștă, riscau să ajungă abia
după întoarcerea ei.

***

A doua zi dimineața, în loc să se ducă pe plajă pentru partida de înot matinal,

Kate urcă la piscina de la ultimul etaj și înotă treizeci de lungimi. Apoi făcu
gimnastică, știind că dacă mai venea cineva acolo, n-avea să fie Xan.
Când termină exercițiile, se rezemă de parapetul din jurul bazinului. O mișcare
îi atrase atenția. Jos apăruseră trei persoane. Xan, încadrat de Oliver și Juliet, în drum
spre plajă.
Kate îi privi cum se îndepărtau. Juliet purta un halat indigo lung și-și ducea
lucrurile într-o geantă de sfoară agățată pe umăr.
În timp ce-i privea, toți trei se întoarseră să privească spre hotel. Gesturile lui
Xan sugerau că vorbea despre lumina de dimineață și Munții Albi vizibili în spatele
orașului.
Apoi, o zări pe Kate rezemată de parapet și-i făcu cu mâna. Răspunzându-i,
Kate se întrebă dacă n-avea s-o cheme cu ei. Xan, însă, n-o făcu - poate pentru că
prefera compania lui Juliet...
Deși îi spusese că pe ea o găsea mai atrăgătoare, Kate știa că Juliet avea șanse
mult mai mari. Era o pictoriță înzestrată, mai apropiată de statura lui, mai elegantă
decât Kate și, fără îndoială, cu mai multă experiență în relațiile cu bărbații.
Pentru un bărbat care căuta doar o aventură fără complicații, Juliet era o
parteneră mult mai firească decât ea, își spuse Kate, în timp ce cobora. Probabil Xan
simțise instinctiv că ea căuta iubire de lungă durată. Sau, dacă n-o căuta efectiv, cel
puțin o spera.

***

Intrarea principală a hotelului se afla la intersecția mai multor străzi înguste din
cartierul vechi, iar prezența unui autocar turistic ar fi blocat temporar circulația.
Manolis, șoferul, îi ceruse lui Kate să se asigure că se puteau îmbarca întârziind cât
mai puțin posibil.
Cu cinci minute înainte de sosirea autocarului, Kelly încă nu venise. Ea și
mama ei luaseră micul dejun în cameră. Mama coborâse la timp, dar fata întârzia cu
machiajul. Liftul fiind ocupat, Kate urcă în fugă pe scară până la ultimul etaj și
ciocăni la ușa camerei.
 - E timpul să mergem, Kelly! strigă ea.
- O.K... Vin imeciat.
Kate coborî la etajul întâi, unde Loretta, una dintre membrele mai vârstnice ale
grupului, tocmai își încuia ușa.
- Iau eu căruciorul, se oferi Kate. Liftul e ocupat de niște turiști cu bagaje
grele, care coboară de la ultimul etaj.
Când autobuzul sosi, Kelly încă nu apăruse. Oliver, care sărise în ajutorul lui
Kate imediat ce o văzuse coborând scara cu căruciorul greu de pictură al Lorettei,
tocmai îl punea în compartimentul de bagaje.
Kate tocmai o suna pe Kelly de la recepție, când auzi niște claxoane din stradă,
iar Manolis apăru în hol, enervat.
- Lipsesc două persoane. Tu și încă una. De ce nu-i aici?
- Am venit. Ce-i cu panica asta? întrebă Kelly coborând scara în fugă, cu sânii
mari săltându-i sub tricou și o fustă mini la limita decenței.
- Blocăm strada, spuse Manolis, gesticulând agitat.
- A... Scuze, n-am știut, răspunse fata, cu un zâmbet dulce.
- Știai că mergem la mănăstire, spuse Kate. N-ai să poți intra acolo îmbrăcată
așa.
- Ce nu-i în regulă la îmbrăcămintea mea?
- Nimic... la Miami Beach sau Saint Tropez. Aici suntem în Creta și...
Kate se întrerupse, când apăru Xan.
- Afară e tămbălăul de pe lume. Ce mai așteptați?
- Kate crede c-am să-i șochez pe călugări, răspunse Kelly, cu aceeași privire
care transformase expresia încruntată a lui Manolis într-un zâmbet indulgent.
- Mă îndoiesc c-ai să-i șochezi, spuse scurt Xan. Cu siguranță, sunt obișnuiți
cu străinii îmbrăcați pentru plajă. Dar, dacă nu ești pregătită să-ți petreci dimineața
așezată în autocar, va trebui să te schimbi în ceva mai acceptabil.
- Dar repede, te rog, interveni Manolis, în timp ce claxoanele deveneau tot mai
insistente, și se repezi afară, bombănind în cretană.
Kelly făcu o mutră rebelă.
- Dacă numai pentru atâta lucru iese scandal, eu rămân aici, spuse ea
îmbufnată.
- Bine. În cazul ăsta, ne vedem diseară, răspunse scurt Xan. Vino, Kate.
În timp ce se răsucea pe călcâie, din spatele lui se auzi un vaiet, iar Kelly
izbucni în plâns.
- N-o putem lăsa aici, murmură Kate, înainte de a se grăbi s-o cuprindă cu un
braț pe după umeri. N-ai de ce plânge. Fugi sus și ia pe tine ceva mai cuviincios.
Spre Xan, adăugă:
- Voi, ceilalți, luați-o înainte. O să venim și noi, cu un taxi.
- Bună idee, dar rămân eu cu Kelly. Tu du-te cu ceilalți.
Și, cuprinzând fata de mijloc, Xan o conduse spre lift, de unde tocmai ieșise un
cuplu de americani.
 - Și cine-o să plătească taxiul? întrebă mama ei, după ce Kate îi spuse ce
hotărâseră.
"Dumneata!" ar fi vrut să răspundă Kate. "Stați în aceeași cameră, era cazul să
știi că nu-i îmbrăcată potrivit pentru vizite la mănăstiri și biserici." Spuse doar atât:
- Va fi plătit din fondul nostru pentru urgențe.
Apoi se duse în fundul autocarului și se așeză pe unul dintre scaunele libere,
pentru a avea liniște câteva minute.
În timp ce Manolis manevra autocarul pe străduțele și ulicioarele destinate
pietonilor și catârilor, Kate se întrebă dacă Xan era în camera lui Kelly, trecându-i în
revistă garderoba.
Lăsaseră orașul în urmă, când Juliet veni să se așeze lângă ea.
- Ce s-a întâmplat cu șeful nostru? o întrebă.
Kate îi explică, iar singurul ei răspus fu:
- Matracucă mică și idioată.
- Vezi să nu te-audă maică-sa. Te poate da în judecată pentru insultă.
Juliet ridică din umeri.
- Ar trebui să-și dea seama că se poartă ca o boarfă. Își pierde timpul dacă-și
închipuie că poate pune mâna pe Xan. Are un trup atrăgător, știe să și-l pună în
valoare, da-ntre urechi, pauză!
- Ești cam brutală, nu ți se pare? întrebă Kate. Poate că n-a prea avut șanse să-
și dezvolte inteligența.
- Asta-i problema ei, replică Juliet. Problema mea e pictura, și voiam să discut
cu Xan, înainte de a ajunge acolo. Am venit aici ca să pictăm, nu să ne pierdem
vremea cu năroade ca Kelly.
Zgomotul unui claxon apăsat continuu îi făcu pe cei din autocar să întoarcă
privirile. În timp ce Manolis încetinea, un taxi depăși autocarul și ambele
autovehicule se opriră. Peste câteva momente, Kelly se urcă în autocar, îmbrăcată
într-o rochie cu volane și având o expresie foarte mulțumită de sine.
Se așeză pe unul dintre cele două locuri libere din fața mamei sale, probabil
sperând ca Xan să i se alăture. El, însă, ocupă scaunul din spatele lui Manolis, unde
ar fi stat Kate dacă trebuia să facă vreun anunț sau să comenteze despre locurile pe
care le vizitau.
Întrucât mănăstirea Agia Triada se afla pe peninsula Akrotiri, unde era situat
aeroportul, curând se înscriseră pe șoseaua pe care o parcursesră la sosire.
Lângă poarta mănăstirii era afișat un anunț în engleză:
"AVIZ. Îmbrăcați-vă cuviincios ca să veniți în biserică. Mănăstirea este
închisă între orele 2-5 după-amiaza."
În incintă se aflau doar câțiva călugări, iar Kate îi plăti celui de sub arcada
porții biletele de intrare. În timp ce treceau în curtea însorită din jurul bisericii, Xan îi
chemă să se adune.
- Propun să aruncăm o privire în jur înainte de a ne alege locul unde ne vom
așeza. În dimineața asta vreau să folosiți mijloacele dumneavoastră de expresie
preferate. Voi trece de cel puțin două ori pe la fiecare ca să văd cum vă descurcați și
dacă aveți nevoie de ajutor. Vom sta aici până la ora închiderii, iar atunci vom merge
la o tavernă de pe plajă, ca să luăm prânzul și să facem o baie.
În timp ce oamenii se împrăștiau, Xan și Kate rămaseră lângă intrare.
- Felicitări! spuse ea. Sunt sigură că ai rezolvat problema în jumătate din
timpul de care aș fi avut eu neovie.
- Kelly e genul receptiv la autoritatea masculină.
Cu un zâmbet ușor ironic, adăugă:
- Tu te-ai fi împotrivit, nu-i așa? Dar, pe de altă parte, tu nu te-ai fi îmbrăcat
niciodată ca ea.
- N-am nimic împotriva autorității masculine atunci când e necesară, răspunse
Kate. Într-o situație de criză, ca un incendiu de pildă, aș fi încântată ca tu să preiei
conducerea. Nu m-aș opune decât dacă ar încerca să mă forțeze un bărbat cu mai
mulți mușchi decât creier. În nici un caz nu te înscrii în categoria asta.
Xan făcu o plcecăciune.
- Mulțumesc cu umilință, domnișoară.
Un moment, în zâmbetul lui păru să se distingă o căldură sinceră, nu doar
farmecul pe care-l observase Kate cu câteva ocazii.
Juliet apăru din nou lângă ei.
- Xan, am nevoie de niște sfaturi înainte de a începe. Poți să-mi acorzi câteva
minute?
- Desigur.
Kate se îndepărtă, scoțându-și din geantă aparatul de fotografiat pentru a
imortaliza fațada impozantă a bisericii. Construită în secolul al XVII-lea de o familie
de negustori venețieni bogați și întreținută cu ajutorul viilor și al livezilor de măslini
de pe pământurile înconjurătoare, mănăstirea fusese prădată de turci. Mai târziu,
călugării o reconstruiseră, iar acum conținea o bibliotecă valoroasă și mai multe
icoane importante.
Kate tocmai fotografiase un cap de piatră înconjurat cu pene sculptate
minuțios, pe peretele unei scări, întrebându-se dacă cineva ar fi pictat acel înger, când
auzi din spatele ei glasul lui Xan:
- Nu vrei să te relaxezi, cu o carte? Sau preferi să-ți mai încerci mâna la desen?
adăugă el, arătându-i un bloc.
- Mi-ar plăcea să desenez îngerul ăsta, dar știu că e peste puterile mele.
Xan urcă scara, până lângă ea.
- Nu și dacă-l simplifici. Am să-ți arăt cum.
Deschise blocul la o coală curată și scoase capacul unui carioca.
- La început, încearcă să privești contururile principale, nu detaliile. Acestea se
împart în trei categorii: fața, părul și penele. Arată cam ca un guler elizabethan, nu-i
așa?
În timp ce vorbea, mâna lui bronzată începu să se miște cu agilitate și siguranță
pe hârtie.
 - Iată - așa se începe. Acum încearcă și tu.
Îi dădu blocul și carioca și coborî scara, pornind cu pași mari pe o altă scară,
mai largă, spre oamenii care-și instalaseră șevaletele într-o loggia boltită, la un nivel
superior.
Timp de vreo oră, grupul "Paletei" avu mănăstirea la dispoziție. Kate se
străduia să deseneze cât mai bine, făcând numeroase greșeli pe care nu putea să le
șteargă.
La început, basorelieful fusese în umbră. Când termină de desenat, era în plin
soare. Kate se retrase într-un colț umbrit, unde-și umflă perna pneumatică și începu o
încercare de a-i desena pe Oliver în timp ce picta în ulei un colț al bisericii și un
lămâi.
Tocmai bea puțină apă rece din termos, când apăru primul transport de turiști.
Erau de naționalități amestecate, unele femei fiind îmbrăcate la fel de nepotrivit cum
fusese Kelly la început, și aproape toți dorindu-și vizibil să fi rămas la piscina
hotelului. Fără a se mulțumi să privească tabloul lui Oliver de la distanță, se strânseră
pâlc în jurul lui, dându-și cu presupusul plini de importanță.
- Un prieten al meu rezolva problema băgătorilor de seamă întinzându-și
pălăria spre el. Îi împrăștia mai repede decât o găleată de apă, spuse Xan, așezându-
se lângă ea. Cum a mers?
- Nu prea bine, teamă mi-e. În ciuda ajutorului tău la contururi, îngerul meu nu
seamănă prea mult cu originalul, răspunse Kate, arătându-i schița.
Xan o studie un moment.
- Îmi spune multe despre tine.
- Ca de pildă?
- Că, în general, termini ceea ce începi, fără să te descurajezi sau să-ți pierzi
interesul la jumătate.
- Și că talentul meu la desen e practic inexistent, adăugă ea, cu un zâmbet
amărât.
- Deloc... doar nedezvoltat. Aici e nevoie de câteva umbre... uite-așa...
Luă pixul pe care Kate aștepta să i-l restituie și începu să hașureze zonele din
spatele penelor și al părului, făcându-le imediat să dobândească și o a treia
dimensiune.
Întorcând pagina, descoperi încercare de a-l desena pe Oliver. Sub privirea lui
Kate, în mai puțin de un minut și cu o mare economie de linii, încheie o schiță în care
putea fi recunscut imediat vârstnicul colonel cu spinarea dreaptă.
- Ăsta-i un exercițiu în ceea ce numim spații negative, explică el. Uită-te cum
stă Oliver, lăsându-și toată greutatea pe piciorul stâng, iar cu dreptul ușor îndoit din
genunchi. V-ul inversat dintre picioarele lui e un spațiu negativ... vezi?
- Da, răspunse Kate.
- Încearcă.
Îi dădu înapoi blocul și o privi cum o lua de la început. A doua încercare fu
mult mai reușită decât prima, deși nu se compara cu schița lui.
 - Bravo... e mult mai bine, comentă el.
Kate îl privi, acut conștientă că, dacă se apleca doar puțin, Xan ar fi putut s-o
sărute. Numai de-ar fi fost singuri...
Numai de-ar fi vrut s-o sărute...
- Xan... n-ai putea veni să-mi dai un sfat? se auzi de undeva de deasupra vocea
lui Juliet.
Ridicară privirile, pentru a o vedea aplecată peste o balustradă.
- Vin acum.
Și, dintr-o singură mișcare rapidă, Xan se ridică în picioare și urcă scara.

***

Taverna de pe plajă unde mâncară de prânz era simplă, cu ciment pe jos și

acoperiș de tablă ondulată susținut pe țevi metalice vopsite în galben, ca să se
asorteze cu scaunele de plastic.
Servea o fată sud-africană energică îmbăcată în șort, sutien negru, o șapcă
roasă pusă cu cozorocul la spate și o grămadă de mărgele și inele. O altă fată,
îmbrăcată la fel, stătea la bar, bând dintr-o cutie de Cola.
- Mă-ntreb cum s-a ars așa pe picior, îi murmură Kate lui Oliver.
- De la o țeavă de așapament, răspunse el. În Grecia continentală și pe insule
există multe asemenea arsuri pe picioare. Tinerii de-aici gonesc pe motociclete
închiriate, cu fetele călare în spatele lor. Se ard când pornesc, fără să-și dea seama că
țeava de eșapament se încinge ca o plită.
În continuare, Kate îl întrebă despre călătoriilor lui în Grecia, unde-și însoțise
soția la câteva cursuri de arte plastice. Compania lui Oliver o relaxa. Acesta îi povesti
despre cei doi fii ai lui, aflați unul în Africa, celălalt în Canada. Deși nu recunoștea că
se simțea singur, Kate bănui că așa era. Însă chiar și altfel s-ar fi apropiat de el. Era
un om interesant... genul de om care i-ar fi plăcut să fie tatăl ei.
Xan lua masa cu Juliet și un cuplu între două vârste care părea stabil și
convențional, dar a cărui formare prilejuise un scandal într-o excursie a "Paletei" din
urmă cu zece ani. Potrivit domnișoarei Walcott, pe-atunci ambii membri ai actualului
cuplu păruseră mulțumiți cu partenerii lor anteriori. Fusese un șoc pentru toată lumea
când li se observase atracția reciprocă, și cu atât mai mult cu cât nici unul dintre ei nu
părea să inspire o pasiune irezistibilă.
- Juliet e foarte frapantă, nu-i așa?
- Da, răspunse Oliver - și abia atuci Kate își dădu seama că gândise cu voce
tare.
- Multe tinere sunt destul de ostentative, continuă el. Soția mea era ca tine,
blândă. Nu lipsită de șira spinării, dar nici agresivă.
Kate nu se considerase niciodată o ființă blândă și nu era sigură cum să ia acea
apreciere asupra caracterului ei. Nici nu-i era prea clar dacă se referise la femeile
tinere în general, sau strict la Juliet.
 După masă, jumătate din membrii grupului făcură baie în mare, în timp ce
restul stăteau la umbra tavernei, desenându-și portretele sau imagini ale plajei.
Kate făcea pluta pe spate, cu mâinile sub cap și ochii închiși, când auzi apa
plescăind în apropiere. Înălță capul și-l văzu pe Xan ieșind la suprafață.
- Cum a fost masa? întrebă el, împingându-și părul pe spate.
- Delicioasă. Am cerut avocado. Tu ce-ai mâncat?
- Un sandviș cu brânză și șuncă friptă. Dar nu la mâncare mă refeream.
Când Kate se încruntă nedumerită, Xan continuă:
- Ai putea crede că Oliver n-are nici o intenție dubioasă, dar eu n-aș băga
mâna-n foc.
- Oliver! exclamă ea.
Apoi, amintindu-și cât de tare se auzeau vocile peste apă, adăugă mai încet:
- Cred c-ai înnebunit. Nu e genul care să facă avansuri.
- Orice bărbat este... dacă e provocat suficient, replică sec Xan. Semnalele tale
n-au fost la fel de ostentative ca ale lui Kelly, dar ai un farmec vizibil și probabil îi
amintești de fetele din tinerețea lui. Nu te subestima - nici pe tine, dar nici pe el. E
viguros, viril și singur... o combinație explozivă.
- E destul de bătrân ca să-mi fie tată.
- În viața mea n-am auzit o afirmație mai naivă. Dacă bărbații bătrâni ar fi
imuni la farmecele femeilor mai tinere, asociația căutătoarelor de aur ar da faliment.
Prin toate restaurantele de-aici și până-n Hong Kong se văd bărbați care umblă cu
fete atât de tinere încât le-ar putea fi nepoate.
- N-aveam de unde să știu - nu intră în vederile mele, răspunse Kate. Dar am
cunoscut destui libidinoși la vremea mea și Oliver nu face parte dintre ei. E un om
foarte drăguț.
Fie intenționat, fie întâmplător, ușoarele mișcări necesare pentru a staționa în
apă îl aduseseră pe Xan mai aproape de Kate. Când îi mai despărțea doar un metru,
spuse:
- Și bărbații drăguți simt aceleași instincte ca libidinoșii. Singura diferență e că
ei și le controlează mai bine. Oliver e singur de patru ani. Cam mult, pentru o viață de
celibat. Ține minte.
- Nu cred! negă Kate cu aprindere. Cu ce drept îmi ții predici, pentru numele
lui Dumnezeu? Am avut o viață castă ca a unei călugărițe, în comparație cu mult
trâmbițatele tale victorii pe frontul amorului. Dacă are cineva nevoie de un
avertisment, e Juliet, nu eu. Poate că n-ar strica să stau de vorbă cu ea.
 Capitolul 6

Fu rândul lui Xan să se încrunte.

- Exagerezi. Ziariștii exagerează. Dacă scriu pentru presa populară, etichetează
oamenii. Gospodină... feministă... playboy. Pe la douăzeci-treizeci de ani, am avut
câteva prietene arătoase, de unde și eticheta de playboy. Nu mai e de mult timp
valabilă. Cu ce te deranjează?
- Te înșeli. Viața ta personală nu mă privește. N-aș fi adus vorba de ea, dacă n-
ai fi început să-mi ții predici.
Și porni înot înapoi spre mal.
Știa că era o încercare zadarnică de a pune capăt conversației, dacă Xan avea
de gând s-o continue. Înota mult mai repede decât ea. Mai ușor ar fi scăpat de un
delfin jucăuș.
Așteptându-se să-l vadă trecând ca o săgeată pe alături, Kate fu ușurată când
Xan n-o făcu. Se opri și privi în jur, dar nu se vedea nici urmă de el. Apoi îl observă
săltându-se pe o stâncă îndepărtată. Un moment, păru un vechi desen reprezentând
anatomia unui bărbat solid și puternic, cu toți mușchii încordați sub pielea bronzată
pe care cu câteva minute înainte Kate ar fi putut s-o atingă.
În timp ce ieșea pe plajă, Kate se întrebă, nu pentru prima oară, cum ar fi fost
dacă-și trăia viața spunând tot ce voia cu adevărat, și făcând numai ceea ce dorea cu
adevărat, nu ceea ce-i dictau convențiile și lașitatea.

***

Cu o jumătate de oră înaintea întâlnirii de seară, Kate se afla în baie,

retușându-și rujul, când auzi o bătaie în ușă.
Era Juliet.
- Scuză-mă că te deranjez, dar mi s-a rupt un nasture și am uitat să-mi aduc ac
și ață. Sunt sigură că tu ai de toate. Poți să-mi împrumuți și mie?
- Sigur că da. Intră. De ce culoare ai nevoie?
- Albă, te rog.
În timp ce Kate deschidea sertarul unde-și ținea trusa de cusut, Juliet traversă
camera ca să se uite la tablourile cu femei în costume naționale.
- Mi-a plăcut azi, remarcă ea, fără să întoarcă privirea. Mănăstirea e divină, și
chiar și taverna de pe plajă, deși este foarte simplă și servește de mâncare mai mult
fleacuri, are un anume farmec rustic. Știi cumva, există undeva în orașul ăsta vreun
local unde se poate mânca bine?
- Trebuie să caut, răspunse Kate. Mâncarea de la hotel fiind atât de bună,
majoritatea oamenilor n-ar vrea să cheltuiască în plus ca să mănânce în oraș.
- Xan și cu mine s-ar putea să vrem, spuse Juliet. Are și el dreptul la câte o
seară liberă. E incredibil de răbdător cu toți diletanții ăștia din grup. Dar cred că e
îngrozitor de obositor pentru el să-și petreacă timpul cu ei, când ar putea să picteze
profesionist.
Pe Kate o irita obiceiul celeilalte femei de a vorbi numai cu superlative. Sau,
poate, faptul că Juliet se referea la ea și Xan ca și cum ar fi fost o pereche separată de
ceilalți o zgâria pe nervi?
- Știa ce-l aștepta, sublinie ea. Când era mic, a participat la excursiile de
pictură cu grupul domnișoarei Walcott. Ea l-a încurajat să se facă pictor. Îi e foarte
îndatorat.
- Mă îndoiesc că s-ar fi schimbat ceva dacă-l descuraja, replică Juliet. Ar fi
mers pe drumul lui oricum. E o personalitate foarte puternică... la fel ca majoritatea
marilor artiști.
- Nu neapărat. Unul dintre pictorii mei favoriți este Edward Seago. În timpul
vieții, talentul nu i-a fost recunoscut niciodată de lumea artistică din Londra, parțial
fiindcă avea o atât de mare popularitate la public. La expozițiile lui, oamenii stăteau
la coadă ca să cumpere toate exponatele. Dar nu avea încredere în forțele proprii. Era
un om foarte nesigur pe sine.
- Știu despre Seago, răspunse Juliet. Tatăl meu îi colecționa tablourile. Toată
viața m-am învârtit printre artiști.
Kate îi dădu punga cu ustensile de cusut. Îi stătea pe limbă să-și exprime
surprinderea că, în acel caz, era ciudat că Juliet nu știuse că Xan era necăsătorit. În
schimb, spuse numai atât:
- Foarte interesant. Servește-te.
Juliet se așeză pe patul nefolosit și întoarse punga cu gura în jos, scuturând tot
conținutul pe pătură.
- Te pregătești pentru toate eventualitățile, comentă ea, când văzu căzând o
copcie de pantaloni. Cred că așa și trebuie. Ai fost vreodată soră medicală?
Kate clătină din cap.
- De ce întrebi?
- Pari extrem de capabilă... ca și cum ai ști ce să faci dacă vreunul dintre
babalâcii noștri scumpi s-ar împiedica sau s-ar îneca ori mai știu eu. Credeam că ai
fost soră, sau polițistă, înainte de a primi slujba asta.
- Nu, am lucrat în afacerile imobiliare, la Londra.
- Serios?
Juliet înălță sprâncenele. Dar n-o întrebă pentru cine lucrase, nici de ce-și
părăsise fosta slujbă.
După ce-și alese cele necesare, pe celelalte pe puse la loc în pungă. În timp ce
se ridica de pe pat, observă rochia lui Kate.
- Unde-ai găsit-o?
Și, fără a-i da timp să răspundă, menționă două mari rețele comerciale care
vindeau produse moderne ieftine pentru clienții cu salarii mici.
- E franțuzească, spuse scurt Kate.
Poate era hipersensibilă, dar i se părea că tot ce spunea Juliet era marcat de
condescendență.
- Am cumpărat-o de la un supermarket, într-o excursie pe care am făcut-o în
iulie.
Nu adăugă că refăcuse tivul, schimbase nasturii și căutase un cordon mai bun,
de pe vremea când își putuse permite accesorii mai scumpe.
Juliet era încă în halat, o piesă de mătase albă cu fireturi bleumarin și
monogramă pe buzunar. Zărind ceasul de pe noptieră, spuse:
- Doamne, așa de târziu s-a făcut? Am să întârzii! Nici n-am început să mă
fardez.
După plecarea ei, Kate se privi în oglindă, întrebându-se de ce calificativul
"capabilă" suna atât de asmănător cu "insipidă". Așa arăta?
Cum altfel ai vrea să arăți?
Răpitoare... uluitoare... să moară lumea.
Serios? Și de unde ți-a venit? Înainte, n-ai vrut niciodată să moară lumea când
te vede.
Înainte, nu-l cunoșteam pe Xan.
A, va să zică Xan e cauza tuturor sentimentelor ăstora noi și aiurite. Dacă nu
ești atentă, ai să te-ndrăgostești de el până peste cap. Ia seama ce faci, Kate. Bărbații
ca Xan nu le aduc decât necazuri femeilor ca tine. Juliet poate să se descurce cu el. Ei
n-o să-i frângă inima.

***

Xan coborî la cină îmbrăcat cu o cămașă de in violent închis și pantaloni de

bumbac gri pal. Kate îl fotografie în trimp ce vorbea cu Joyce și Heather, care purtau
rochii de mătase înflorate, cu mărgele și cercei aleși cu mare grijă ca să se asorteze cu
culorile.
- Te pasionează fotografia, Kate? întrebă Oliver, în timp ce Kate punea
capacul după ce mai luase un instantaneu, de aproape, al capului lui Xan înclinat spre
coafurile permanente ale celor două femei.
- Nu serios. Nu-mi developez filmele, nici nu mi le copiez. Dar, după prima
excursie cu "Paleta", mi-a venit ideea să fac un album cu participanții și locurile pe
care le-am vizitat. Primele mele încercări erau destul de amatoricești, dar pe urmă am
progresat și în cele din urmă mi-a reușit un album din care toți membrii grupului au
vrut câte un exemplar ca amintire. Nu vrei să te înscrii la broșura mea despre
aventura noastră în Creta? îl întrebă, cu un zâmbet glumeț.
- Neapărat. E o idee foarte bună.
Expresia lui Oliver se tulbură un moment. Instinctul îi spuse lui Kate că-și
amintea de fotografiile făcute cu soția lui, în alte excursii.
Juliet apăru ultima, cu desenele într-o mapă neagră, sub braț. Purta pantaloni
palazzo de mătase neagră, un jersée de mătase albă cu col-roulé, un colier de argint,
probabil turcesc, și o pereche de inele mari argintii agățate la urechi.
 - Luați loc, vă rog, toată lumea.
Cu statura și glasul său distinctiv, Xan obținea fără greutate atenția tuturor.
- Astă seară voi schimba modul în care ne exprimăm opiniile critice. Am
observat aseară că nu toată lumea vede bine lucrările puse în discuție. Așa că azi mi-
am adus șevaletul și vă voi cere să veniți pe rând și să explicați ce-ați încercat să
realizați și ce probleme ați întâmpinat. Apoi, voi spune și eu ceea ce am de spus, iar
alții vor putea interveni și ei cu comentarii. Cine se oferă să fie primul?
- Eu, dacă se poate, răspunse Juliet, desfăcându-și mapa și începând să
răsfoiască planșele dinăuntru. Am făcut azi dimineață mai multe schițe ca studii
pentru o pictură propriu-zisă, pe care am s-o fac la întoarcerea acasă. În timp ce
lucram la asta, un turist care se învârtea prin preajmă m-a întrebat dacă nu vreau s-o
vând.
Șevaletul fiind gata, Juliet puse pe el coala aleasă, cu un gest ușor teatral.
- La fel ca Xan, în pictura pe care ne-a arătat-o aseară, am încercat să surprind
senzația de somnolență toridă.
În timp ce oamenii studiau tăcuți tabloul, Kate luă încă un instantaneu. Când
blitzul o făcu pe Loretta să tresară, spuse:
- Scuză-mă dacă te-am speriat. Era o imagine foarte bună pentru albumul
nostru.
- Cât ți-a oferit turistul? o întrebă pe Juliet mama lui Kelly.
- Echivalentul a cincizeci de lire sterline.
- Ai pierdut o mare ocazie, iubito, declară jovial un bărbat. Ne-ai fi putut invita
pentru o seară în oraș.
Juliet nu catadicsi să-i răspundă.
- Ce crezi, Xan, mi-a reușit?
- Aș zice că da - cu foarte mult succes. Nu sunteți de aceeași părere?
Privirea lui spre grup atrase un murmur afirmativ.
- Una dintre cele mai comune greșeli pe care le fac oamenii când încep să
folosească acuarelele este aceea că uită că vopseaua se deschide mult la culoare, după
ce se usucă. Aici, Juliet a aplicat un strat gros de galben-caisă...
Kate asculta, dar nu reținu restul comentariilor. Mintea ei era concentrată nu
asupra picturii, ci spre mâna prelungă și bronzată care urmărea formele lămâilor
parțial ascunse în frunziș, curbele unui pithos mare de piatră, un chiup tradițional
pentru untdelemn sau grâne, pe care Juliet îl pictase în colțul din stânga-jos.
Vag conștientă că Xan vorbea despre frumusețea formei vasului și importanța
lui în compoziție, Kate admira articulațiile degetelor lui, unghiile curate și încheietura
puternică de unde pornea antrebațul vânjos.
Când pictura lui Juliet fu înlocuită cu cea a lui Heather, Kate se strădui să se
concentreze asupra planșei, nu asupra istructorului. Observă că acesta nu expedia cu
doar câteva comentarii convenționale lucrările membrilor mai puțin talentați. Și
aceștia beneficiau de tot atâtea explicații ca pictorii mai promițători.
Dar nu era decât a treia seară. Cursul abia începuse. Oare spre sfârșitul
săptămânii aveau să apară primele semne de nervozitate și plictiseală?
Interesul i se trezi din nou când, în sfârșit, îi veni și rândul lui Oliver, iar Xan
arătă:
- Observați câtă culoare și căldură reflectată a introdus Oliver în umbra
lămâiului.
Cu zece minute înaintea mesei de seară, Xan spuse:
- Le-am văzut pe ale tuturor? Nu, Kate, n-am văzut îngerul tău. Sper că l-ai
adus.
Spre ceilalți, adăugă:
- Am insistat să participe și Kate la ședințele noastre de lucru, când celelalte
atribuții ale ei i-o permit. Ați observat cu toții îngerul din capătul unei scări, într-o
latură a bisericii?
Fără tragere de inimă, Kate făcu un pas înainte.
- Desenul ăsta datorează mai mult contururilor prealabile ale lui Xan și tușelor
lui de finisare, decât talentului meu inexistent, spuse ea.
- Ți-ai ales un subiect ambițios pentru prima încercare... și nu-i rău deloc ce-a
ieșit. Apropo de subiecte ambițioase, câțiva dintre dumneavoastră sunteți exagerat de
ambițioși. Până nu veți înțelege bine procedeele tehnice, e mai indicat să vă mențineți
la subiecte foarte simple. Privind prin mănăstire, am găsit ceva foarte ușor de pictat,
dar care celorlalți v-a scăpat - sau, poate, nu vi s-a părut atrăgător.
Își deschise mapa și puse în fața îngerului o acuarelă mică. Lângă marginea
hârtiei, scrisese: "Rufele unui călugăr, Agia Triada", apoi data și semnătura.
Pe o sfoară întinsă între un arbust și un stâlp erau agățate la uscat o pereche de
șosete în dungi, una de indispensabili și o vestă de modă veche. Deasupra,
profilându-și silueta pe rufele albe, se înălța o ramură lungă de bougainvilee roșii. Jos
se întindeau dalele de piatră luminate de soare și brăzdate ici și colo de umbrele
arbustului.
Ceea ce o frapă pe Kate la pictură - pe lângă profesionalismul care făcea ca
până și lucrările lui Juliet și Oliver să pălească - fu umorul și omenia.
Îi era imposibil să reconcilieze capacitatea lui Xan de a picta acel înduioșător
crâmpei din viața călugărilor cu indiferența față de sănătatea bunicii lui. Nici măcar o
dată nu ceruse vești din sanatoriu.

***

În cea de-a patra zi, când se trezi din somn, Kate văzu că cerul era înnorat, iar
marea, cenușie. Dincolo de digul portului, valurile se înălțau furioase.
La micul dejun, Xan anunță o schimbare de plan. Întrucât se anunța ploaie, în
loc de a se duce la țară să picteze imagini din sat, aveau să-și petreacă dimineața pe
marginea piscinei, unde Xan putea să le demonstreze modalitățile de a picta cerul.
- Cum se pictează norii ca să nu arate ca găluștile în supșă, adăugă el,
zâmbindu-le celor din jurul mesei.
 Majoritatea membrilor acceptară resemnați schimbarea vremii, dar vreo doi se
plânseră că nu fuseseră preveniți de instabilitatea climatului. Întrucât doar cu-o seară
în urmă se văietaseră de căldură, Kate răspunse veselă:
- Cred că soarele va reapărea nu peste mult. Oricum, în ghidul nostru vi se
sugera să vă aduceți un impermeabil ușor.
A doua zi dimineața, norii se împrăștiaseră, iar grupul se despărți în două. Opt
persoane, inclusiv Kelly și mama ei, doreau să vadă celebra Strâmtoare Samaria, pe
malul sudic al insulei. Alții, însă, o găseau prea turistică pentru a le fi pe plac și
aleseră o excursie mai scurtă pe coastă, la vest de Chaniá.
Întrucât contingentul pentru Samaria avea să ia autocarul lui Manolis, Kate
aranjase închirierea unei mașini, pentru o zi. În mașină încăpeau cinci oameni, dar
dacă șofa Xan, ea și altă persoană - preferabil Oliver - puteau lua autobuzul.
Motivul pentru care-i ceruse s-o însoțească era acela că Juliet, fiind înaltă, avea
nevoie de loc pentru picioare, iar Oliver nu s-ar fi plâns dacă autobuzul era aglomerat
și incomod.
După ce-i telefonă în cameră și află că era de acord, anunță aranjamentele, la
micul dejun.
- Unde-ai găsit rucsacul ăsta atât de convenabil? îl întrebă ea pe Oliver, în
drum spre stația de autobuz.
Oliver, care ducea pe umeri o raniță incluzând un scăunel pliant, răspunse:
- L-am comandat de la Societatea Regală pentru Protecția Păsărilor.
- Ești un apărător al păsărilor?
- Am fost, înainte de a mă apuca de pictură.
O luă ușor de braț când traversară strada, dar îi dădu drumul imediat ce
ajunseră pe trotuarul opus. Kate nu se îndoi că era doar un gest instinctiv de
curtoazie. La fel ar fi făcut și dacă în locul ei era Loretta, sau mama lui Kelly.
Stația de autobuz era plină de lume, inclusiv un bătrân în costum cretan
tradițional, cu pantaloni largi, cizme înalte și o eșarfă neagră cu ciucuri pe cap. Stătea
așezat pe o bancă, prefirând între degete un șirag de mătănii mari, portocalii.
- Mă-ntreb ce rost au ciucurii ăia, spuse Kate.
Oliver zâmbi băiețește - lucru pe care-l făcea foarte rar.
- Poate sunt echivalentul cretan al dopurilor pe care și le prind cărăușii
australieni la borul pălăriei.
Autobuzul nu era prea aglomerat. În timp ce așteptau să pornească, Oliver
spuse:
- Nu m-aș mira dacă ceilalți se vor întoarce extenuați. Au de mers în josul
pantei dar, din câte-am auzit, drumul e foarte obositor.
- I-am dar mai lui Kelly niște pansamente, pentru cazul că cineva face bătături,
spuse Kate. Poate-ar fi fost mai bine să mă duc și eu cu ei. Însă nu mă dau în vânt
după vizitele la obiective turistice celebre, cu grupuri mari de oameni. Sper să se
descurce singuri, dacă au și probleme mai grave decât bătăturile.
- Nu cred că vor avea. Deși, personal, n-aș ataca nici măcar un drum ușor de
munte în sandale sau pantofi obișnuiți. Ghetele cu carâmbi înalți sunt încălțămintea
cea mai sigură.
După o scurtă pauză, Oliver adăugă:
- S-ar putea să mai vin în Creta la primăvară, într-o vacanță turistică. Aseară,
Kyria Drakakis mi-a spus despre așa-numiții oameni-din-rouă. Mi-ar plăcea să-i văd.
- Cine sunt? întrebă Kate, în timp ce autobuzul pornea.
- O procesiune de oameni înarmați care apar uneori la sfârșitul lunii mai, chiar
înainte de răsăritul soarelui, printre ruinele unui castel din secolul al paisprezecelea,
numit Frangokástello. Localnicii cred că sunt sufletele morților care nu și-au ispășit
păcatele. Pentru că apar întotdeauna în aerul umed dinaintea zorilor, li se spune
Drosoulítes, adică oamenii-din-rouă.
- Chiar crezi în fenomenele oculte, Oliver? se interesă Kate, surprinsă.
Oliver părea un om prea rațional ca să creadă în lucrurile supranaturale. Dar,
uneori, după dispariția cuiva drag, chiar și oamenii cei mai prozaici încep să se agațe
de dovezile vieții de apoi.
- Nu, nu cred, răspuse el ferm. Iar oamenii-din-rouă nu sunt stafii. Au fost
investigați de cercetători, care au ajuns la concluzia că nu e decât un miraj din nordul
Africii. Știi, coasta Libiei se află doar la două sute de mile sud de Creta.
- Fascinant! Și apar în fiecare an?
- Numai în condiții prielnice. Marea trebuie să fie calmă, iar umiditatea
atmosferică să se situeze la un anumit nivel. Și chiar și atunci, procesiunea este
vizibilă doar vreo zece minute.
Drumul dură puțin și fu plăcut. În satul unde aveau întâlnire cu ceilalți, Oliver
coborî primul din autobuz și-i întinse mâna.
- Mulțumesc, îi zâmbi Kate, gândindu-se cât ar fi fost de plăcut să crească sub
aripa paternă a unui asemenea om.
Ceilalți îi așteptau într-o cafenea, la câțiva pași distanță de stația de autobuz. În
timp ce travesau strada într-acolo, expresia lui Xan îi aminti lui Kate de avertismentul
lui din largul mării, în urmă cu două zile.
- Cum a fost drumul cu autobuzul, întrebă Juliet, în timp ce la masă se aduceau
încă două scaue.
- Plăcut - nu-i așa, Kate? răspunse Oliver, zâmbindu-i. În stație erau multe
subiecte bune de portretizat.
Și le arătă un desen pe care-l făcuse înainte de plecarea autobuzului, cu
bătrânul în costum tradițional cretan.
Ziua decurse bine. După ce pictară în sat, ceilalți i se alăturară lui Kate pe plaja
din apropiere, unde ea și barmanița reușiseră să lege o conversație într-un amestec de
engleză, greacă rudimentară și mult limbaj al semnelor.
Erau singurii prezenți, iar femeia se bucura că avea șapte clienți într-o perioadă
atât de târzie a sezonului. Le păzi lucrurile în timp ce înotau. Îi servi cu o musaca
delicioasă, preparată într-o bucătărie improvizată în spatele barului, lângă spălător.
- Loretta n-ar fi de acord nici moartă, comentă Oliver.
 - S-ar putea să râdă de noi, când toți ne vom întoarce cu o indigestie, spuse
Xan.
- Hai să cerem o sticlă de tsikoudía, propuse Juliet. Asta ar trebui să lichideze
majoritatea microbilor.
Când sosi simpul să pornească spre casă, Xan spuse:
- Dacă nu te deranjează să conduci tu la întoarcere, Oliver, aș dori să văd și eu
peisajele pe care le-ați văzut voi din autobuz.
- Vin și eu cu tine, sări Juliet.
În cele din urmă, Kate conduse mașina, căci asigurarea nu-l includea și pe
Oliver.
Deși găsea absurd avertismentul lui Xan, trebuia să recunoască faptul că
Oliver nu dădea impresia unui bărbat cu virilitatea în declin. Probabil că era foarte
greu ca un om care se obișnuise cu o soție iubitoare atât de mult timp să fie silit să
ducă o existență de celibatar.

***

În seara aceea, la cină, se văzură câteva chipuri obosite și roșii ca racii fierți.
Iar sub masă existau câteva perechi de picioare îndurerate. În ciuda sfaturilor lui
Kate, nu toți luaseră măsuri împotriva arsurilor de soare, deshidratării și bășicilor.
Când prezentarea lucrărilor de peste zi - mai scurtă decât de obicei - luă sfârșit,
spre surprinderea lui Kate și vizibila descumpănire a unora, Xan se dezălui a fi un
mentor mult mai sever decât păruse.
- Știu că această vizită în Creta este numită "vacanță de pictură", începu el.
Dar v-aș cere permisiunea să vă reamintesc că aveți un mare noroc, aflându-vă aici.
Multe alte persoane ar dori să fie în locul dumneavoastră. Există pensionari, bolnavi
și invalizi pentru care șansa de a veni aici, ca să-și perfecționeze talentele, nu poate
decât să rămână un vis neîmplinit.
Făcu o pauză, privind în jur.
- Toate ființele omenești care au norocul de a fi sănătoase și în putere, și de a
avea timp și bani, sunt datoare să profite la maximum de pe urma acestor avantaje.
Dacă ați venit aici ca să desenați și să pictați, atunci trebuie să folosiți fiecare zi...
pentru a face progrese mici dar semnificative.
V-am văzut destule lucrări ca să știu că acest grup include câțiva artiști
promițători. Ceea ce se remarcă prin absență sunt disciplina și dăruirea. Prin dăruire,
înțeleg efort și concentrare. Toți cei care s-au dus la Strâmtoare, cu excepția celor ce
nu pictează, ar fi trebuit să aducă de-acolo cel puțin o duzină de schițe. N-au făcut-o.
Și nici persoanele care au fost cu mine n-au muncit atât de mult pe cât ar fi trebuit.
Până acum, am fost mai îngăduitor, iar mâine e zi liberă. Dar, după aceea, voi avea
mai puțină răbdare. Noapte bună.
În timp ce Xan ieșea din cameră, Kelly îi dădu lui Kate un ghiont.
- Ce l-o fi apucat? E așa de sexy când îi vin dracii, nu ți se pare?
 - Serios? N-am observat, replică nepăsătoare Kate.
Dar, în sinea ei, și ea se întreba ce anume determinase dojenile lui Xan și cum
aveau să reacționeze oamenii, după ce fuseseră făcuți leneși pe tonul acela tăios.

***

În toate excursiile "Paletei" care durau două săptămâni, cea de-a cincea zi era
întotdeauna rezervată pentru instructor și curier. Kate și-o petrecea de obicei
admirând peisajele. La Chaniá, plănuise să lenevească pe plajă și eventual să facă
unele cumpărături.
Încă mai zăcea în pat, întinzându-se alene, când auzi sunând telefonul.
- Închiriez iar mașina și mă duc la țară, la un picnic, îi spuse Xan. Ți-ar plăcea
să vii cu mine?
Fără a sta pe gânduri, Kate răspunse:
- Da, mi-ar face multă plăcere.
- Bine. Mașina vine la opt. Vom lua micul dejun într-o cafenea, la ieșirea din
oraș. De provizii mă ocup eu. Tu nu e nevoie să aduci decât aparatul foto.
Și închise.
Kate sări din pat, făcând o piruetă în drum spre fereastră. Rezemându-se de
pervazul larg, privi imaginea fermecătoare a mării calme, sub cerul fără nori al
dimineții, întrebându-se de ce se simțea atât de însuflețită.
Pe la opt și un sfert, Kate și Xan stăteau sub un umbrar de viță, în fața unui
băruleț, mâncând brânză, măsline și roșcove înmuiate în untdelemn.
Pest drum, două femei între două vârste, cu șorțuri, erau angajate într-o
discuție animată. Xan își scoase blocul și începu să le deseneze, cu un zâmbet pe
buze, în timp ce imortaliza pe hârtie picioarele lor scurte și groase, brațele bronzate și
gesturile elocvente.
Atent la desen, nu observă când Kate se ridică de la masă, retrăgându-se
pentru a face o fotografie cu el și cele două femei în fundal.
Când termină, Kate îi spuse ce făcuse, adăugând că ar fi dorit să ia și un plan
detaliu al desenului.
- Sigur că da, răspunse el, întinzându-i-l.
- Dacă ies bine, fotografiile astea vor fi niște ilustrații foarte interesante pentru
o viitoare broșură, îi explică ea, după ce făcu încă o fotografie.
- Nu crezi că ar trebui să mă întrebi dacă sunt de acord să apar în reclame?
Tonul lui tăios o făcu să roșească.
- Iartă-mă. Nu m-am gândit. Ai vreo obiecție?
- Da, răspunse el scurt.
După o pauză, adăugă:
- Am venit aici ca să-ți fac o favoare. Aș prefera ca asocierea mea cu "Paleta"
să se rezume la această călătorie.
Kate ar fi vrut să-l întrebe ce anume îl determinase să-i facă acea favoare, dar
simțea că se apropia de un teren periculos pe care ar fi fost mai înțelept să-l evite, cel
puțin pentru moment. Se mulțumi să-i pună o întrebare mai prudentă:
- Unde mergem? Într-un loc anume?
- Spre Léfka Óri... Munții albi. Am citit o carte despre Creta intitulată
"Aventuri rare și peregrinări dureroase", publicată prima oară în 1632. Autorul
descrie Câmpia Chaniá, dintre munți și mare, ca fiind strălucirea de diamant și oala
cu miere a insulei. Enumeră toate plantele roditoare care creșteau acolo cu secole în
urmă și declară zona un câmp de luptă între Dionysos, zeul vinului, și Ceres, zeița
agriculturii.
- Ai putea să-mi împrumuți și mie cartea, când o termini?
- Neapărat.
Xan își luă un moment ochii dinspre drum, zâmbindu-i. Părea să-și fi uitat
nemulțumirea dinainte.
Kate preferă să nu i-o reamintească.
 Capitolul 7

După încă vreo milă, Xan spuse:

- E timpul să găsim un loc umbrit și să mâncăm ceva, nu crezi?
Locul cel mai convenavil se ivi peste vreo sută de metri, pe margiea drumului.
- Am luat cu împrumut răcitorul ăsta de la Kyria Drakakis, spuse Xan,
scoțându-l din mașină.
Îi dădu lui Kate o pâine mare cu coaja goasă, ca s-o ducă sub măslinul bătrân
ale cărui ramuri aveau să-i apere de arșița amiezii.
În răcitor era brânză și plăcinte cu legume, o salată de roșii și ceapă într-o cutie
de plastic, pere și borcănele de iaurt pentru desert, o sticlă de vin cretan alb și două
sticle de apă.
În timp ce mâncau, Xan spuse:
- Sper că nu te plictisești dacă între timp desenez și eu ceva. Ce muzică
asculți?
Prevăzând că Xan voia să dezeneze, Kate își adusese casca stereo și două
casete.
- "Spartacus", de Haceaturian, spuse ea. Acum câțiva ani, adagiul a fost folosit
ca ilustrație muzicală pentru un serial de televiziune, "Linia maritimă Onedin". Mă
tem că gusturile mele muzicale nu-s foarte pretențioase. Și... nu, n-am să mă
plictisesc. Îmi place să stau o zi fără să fac nimic, doar privind și ascultând. Dar nu
cred că aș vrea să am atât de mult timp liber ca un cioban, adăugă ea gânditoare. Mă
întreb la ce s-o fi gândind toată ziua...
- Poate compune mantináde, spuse Xan.
- Ce-s alea?
- Cuplete din distihuri rimate. Denumirea provine din cuvântul venețian pentru
serenadele pe care îndrăgostiții le cântau fetelor în zorii zilei. Kyria Drakakis mi-a
spus că, nu demult, aproape orice cretan știa să compună mantináde. Când doi
prieteni se întâlneau pe stradă, o făceau la fel de firesc ca britanicii când discută
despre vreme.
- Abia acum încep să-mi dau seama cât de puțin știm despre culturile altor
popoare, spuse Kate.
"Sau cât de puțin știm despre alți oameni", adăugă ea în gând.
Această idee o determină, după o scurtă pauză, să continue:
- Ai spus odată că meseria de pictor a fost doar una dintre cele pe care ți le-ai
dorit. Celelalte care erau?
- Celelalte erau și mai nepractice. Un profesor din școală era un entuziast al
ascensiunilor pe stânci. El și încă vreo doi m-au învățat alpinismul. Dar un cățărător
își câștigă cam greu existența.
Xan tăie o felie groase de pâine, dar Kate o refuză, așa că și-o luă el.
- Nerina nu mă lăsa niciodată singur în casă, când pleca, urmă el. Tocmai
începeau să se răspândească drogurile printre adolescenți, și se temea să nu cad în
viciu. Era cam improbabil, întrucât nu fumam, nici nu-mi pierdeam vremea prin
discoteci, cu chiulangiii. Când aveam paisprezece ani, a făcut o excursie la Portofino,
în Italia. Soțul uneia dintre pictorițe avea un iaht. A închiriat o ambarcațiune și și m-a
învățat arta navigației. După aceea, vreo șase luni am tot visat să fac înconjurul lumii.
Tu ce voiai să te faci, la paisprezece ani?
- Toate ambițiile mele preadolescentine erau extrem de nerealiste. Visam să
ajung cântăreață de operă, actriță, top model... Dar nu știam să cânt, nu aveam
aptitudini actoricești, și n-am fost niciodată destul de înaltă ca să prezint moda.
- N-oi fi tu destul de înaltă, dar toate celelale proporții îți sunt perfecte, acum
când modelele au sâni, comentă Xan, studiind-o. Deși înțeleg că ai lor sunt mai mult
implanturi, nu adevărați. E interesant că te lăsai purtată pe aripile imaginației. N-ai
fost întotdeauna atât de pragmatică și rațională ca acum?
Asta era impresia lui despre ea? "Pragmatică" și "rațională" erau oare doar
niște eufemisme pentru "banală" și "searbădă"?
Ca să schimbe subiectul, Kate îl întrebă:
- Tu cum ai reușit să-ți câștigi existența după ce te-ai lăsat de școală?
Deși studiase albumele domnișoarei Walcott, nu găsise nici o referile la
tinerețea lui. Poate că, atunci când reporterii îl întrebau, Xan îi trimitea pe piste false.
- Am câștigat un premiu, spuse el. Limitele de vârstă erau între optsprezece și
douăzeci și cinci de ani, dar nu mi-a fost greu să mai adaug doi ani pe certificatul de
naștere. Acum, concursurilor cu premii li se face multă publicitate, dar pe-atunci, în
primul an al acelui concurs, nu era așa. De fapt, sponsorii erau nemulțumiți că era
atât de puțin pomenit în presă. În vremea aceea, mass-media considerau arta plastică
un subiect de interes minor. Acum, când există milioane de "pictori de duminică"
entuziaști, o iau mai în serios.
- Sunt atât de mulți, încât locurile pentru "Paletă" trebuie să fie rezerbvate cu
luni în urmă, comentă Kate, încruntându-se. Dar, pe lângă efectele recesiunii, mai
avem și alte probleme...
- Să lăsăm pentru o zi problemele "Paletei", îi spuse el, cu o undă de iritare.
Vreau să aud mai multe despre tine. Când ai încetat să visezi cu ochii deschiși și ți-ai
descoperit spiritul practic?
- Visele cu ochii deschiși erau doar o plăcere a mea secretă. Am știut
întotdeauna că urma să mă înrolez în marea armată a fetelor care lucrau la birouri.
Poate ți se pare neinteresant, dar găseam o provocare în a începe de la zero, văzând
cum evoluau aptitudinile tuturor. Mai degrabă hazardul m-a îndreptat spre biroul unui
agent imobiliar. Până când s-a prăbușit piața proprietăților funciare, m-am descurcat
destul de bine... cel puțin pe plan material. Acum sunt mai fericită. Munca asta îmi
aduce mult mai multe satisfacții. Oamenii pe care-i cunosc aici sunt mai drăguți.
Înainte, erau mai mult parveniți în plină ascensiune.
Xan umplu din nou paharele.
- Asta a fost o capodoperă a evaziunii, Kate, comentă el sec. Nu mi-ai spus
aproape nimic despre tine. Cunosc trucul, pentru că și eu îl folosesc când sunt
intervievat.
- Și ce vrei, un C.V. complet?
- Da. Începe cu începutul. Unde te-ai născut? Unde locuiesc părinții tăi?
- La înterbările astea nu-ți pot răspunde, pentru că nu știu. Am fost abandonată
la vârsta de șase săptămâni și am crescut într-un orfelinat.
Se întrebase cum avea să reacționeze. Nu mulți oameni erau atât de curioși
încât s-o întrebe dar, dintre cei care se interesau, majoritatea își exprimau regretele,
cu mutre jenate.
Xan o întrebă:
- Ți se pare că oamenii o privesc ca pe un soi de handicap? De-asta eviți s-o
menționezi?
- Nu evit. De îndată ce m-ai întrebat, ți-am spus.
- Mai spune-mi. Unde ai fost găsită?
Mai târziu, după ce-i smulsese aproape toată povestea vieții ei, Xan spuse:
- Indiferent cine erau părinții ei, ai moștenit de la ei mari calități. Pe de o parte,
ochii ăștia remarcabili. Ceea ce-mi amintește că voiam să ți-i examinez cu lupa.
Se ridică în picioare și se duse la rucsac. După ce-și găsi lupa, reveni și se lăsă
într-un genunchi lângă Kate, ridicându-i fața, de bărbie. Proceda la fel de impersonal
ca un oftalmolog cu o pacientă.
- Privește deasupra urechii mele drepte, îi ceru el.
Kate se conformă, încercând să nu clipească prea des.
- Ochii sunt un subiect de studiu interesant. Îmi place să notez culorile, dar n-
aș vrea să-ți înțepenească gâtul. Mai bine culcă-te.
Și se duse să deschidă alt buzunar al rucsacului.
- Mi-am adus aici prosopul de plajă. Am să-l întind pe jos. N-ar fi bine să-ți
între în păr furnici sau alte gângănii.
În timp ce se culca pe spate, Kate se întrebă ce-ar fi spus oamenii care-i
vedeau. Citise că, deși regiunea aceea părea pustie, adeseori existau observatori
ascunși - ciobani cu oile, sau bătrâne care culegeau buruieni de leac.
Xan își pregăti cutia cu vopsele și borcănașul cu apă, apoi se întinse lângă ea,
rezemat într-un cot, examinându-i ochii cu lupa ținută în cealaltă mână și începând să
picteze culorile pe care le vedea.
- Chiar și niște ochi care nu par interesanți devin așa, văzuți de aproape,
remarcă el.
Kate privea ramurile măslinului de deasupra, cu frunzele fremătând în boarea
ușoară. Se întreba ce-ar fi făcut Xan dacă, atunci când se apleca din nou asupra ei, l-
ar fi cuprins cu brațele pe după gât, cerându-i: "Sărută-mă!"
- Gata.
Xan își clăti pensula și aruncă apa.
- Pot să văd și eu?
Îi arătă coala. Lângă o mică schiță a ochiului ei, arătând forma pleoapelor și a
sprâncenei, pictase o diagramă a irisului.
- Luna trecută, spuse el, m-a abordat un agent londonez cu o mulțime de cărți
de pictură în planul editorial. Vrea un album mic de acuarele, pe care să-l vândă de
Crăciun la un preț convenabil. Căutam idei, iar tu m-ai ajutat să găsesc tema.
- Eu? Cum?
- Voi face o pagină cu ochi, o pagină cu mâini, una cu urechi, cu nasuri,
picioare și așa mai departe. Unii dintre țăranii cretani au mâinile noduroase ca niște
rădăcini bătrâne. Mâna unui bebeluș e ca o stea de mare. Mâinile tale și felul cum ți
le folosești îmi amintesc de o balerină.
În timp ce vorbea, îi luă o mână și o ridică la buze.
- Îți mulțumesc pentru idee, mai spuse el, înainte de a-i săruta degetele.
Acel gest, imediat după aparenta lui indiferență față de apropierea lor fizică, o
luă pe Kate prin surprindere.
Fu și mai surprinsă când Xan spuse:
- Am omis buzele.
Și se aplecă să i le sărute.
În comparație cu sărutul anterior, acesta era și mai ușor și fugar decât atingerea
buzelor pe degetele ei. Urmară alte sărutări, în jurul gurii, blânde, apoi din ce în ce
mai ferme, până când dintr-o dată buzele ei fură apăsate de ale lui iar Kate i se
pomeni în brațe, strânsă între pieptul dur și pământul bătătorit.
Kate îi cuprinsese gâtul cu brațele, răsfirându-i cu o mână în părul des, iar
mâna lui îi descheia cămașa, când deodată Xan se opri brusc și se retrase.
Deschizând ochii, Kate îl văzu că se ridica, întorcându-se cu spatele. Știu
instinctiv că se lupta cu aceeași dorință aprigă care o cuprinsese și pe ea - și că lupta
era dureroasă.
Se ridica și ea, încheindu-și cămașa, într-un tremur de dorință nesatisfăcută,
când Xan spuse:
- Cred că e timpul să mergem.
Sări în picioare și-i întinse o mână ca s-o ajute. Apoi își făcu de lucru cu
împachetatul resturilor de la picnic.
În timp ce porneau înapoi spre mașină, Kate se întrebă dacă Xan știa cât de
total i se abandonase. Poate că nu.
Sau, poate, știa și era hotărât să continue imediat ce găseau o ambianță mai
potrivită.
- Sper că ne putem întoarce la Chaniá fără să revenim pe același drum, spuse
el, deschizând o hartă împrumutată de la Kyria Drakakis. Da, există un drum care
șerpuiește prin mai multe cătune. Dacă găsim pe-acolo ceva asemănător cu un bar, ne
vom opri să ne răcorim. Într-o zi caniculară ca asta, cu cât turnăm în noi mai multe
lichide reci, cu atât mai bine. Vrei să conduci tu mașina?
- Numai dacă ai obosit, răspunse Kate. Te descurci mai bine decât mine pe
drumurile astea întortocheate și pline de hopuri.
- Un lobby corect politicește ți-ar repudia imediat cuvintele, replică el, pornind
motorul.

***

Primul sat în care ajunseră nu părea să aibă bar. Dar, câțiva kilometri mai
încolo, găsiră un sat mai mare, unde barul avea o plateía în formă de viță afară. Toate
mesele și scaunele, însă, erau ocupate, pentru că tocmai avea loc o petrecere.
În timp ce Xan încetinea ca să vadă ce se întâmpla, Kate zări mirele și mireasa.
- E o nuntă.
În timp ce vorbea, văzu un tânăr ieșindu-le în cale, zâmbitor.
- V-ați rătăcit? întrebă el în engleză.
Kate surâse, clătinând din cap, dar Xan frână și coborî din mașină. Îi spuse
tânărului ceva în grecește.
Cretanul răspunse tot în greacă. În timp ce vorbeau, un bărbat mai vârstnic
veni lângă gardul care înconjura plateiá, strigând ceva.
Revenind la limba engleză, tânărul spuse:
- Unchiul meu spune că, întrucât vorbiți grecește, sunteți bineveniți alături de
noi.
Și, considerând că acceptaseră deja, îi deschise lui Kate portiera să coboare.
Kyria Drakakis le spusese că, departe de zonele litorale, localnicii încă îi mai
primeau cu bucurie pe ksénos, adică străini, călători sau oaspeți, spre deosebire de
tourísta, cu conotațiile sale nu tocmai măgulitoare.
Adevărul acestor cuvinte se demonstră prin felul cum fură atrași în iureșul
nunții și îndemnați să mănânce, să bea și să participe la distracția generală.
Yorgo, cum se numea tânărul, nu era singurul care vorbea bine engleza. Mai
era acolo și Yannis, care se dusese în America să facă avere, iar acum, trecut de
șaizeci de ani, se înapoiase în satul lui natal - dar fără să revină la portul tradițional al
majorității bătrânilor prezenți.
- Întreabă dacă și dumneavoastră sunteți proaspăt căsătoriți, traduse Yorgo,
când o bătrână în negru, cu un ochi albit de cataractă, veni să-i privească atentă pe
străini.
Xan se aplecă să-i vorbească în greacă, iar cuvintele lui îi smulseră bătrânei un
hohot de râs răgușit. Kate, însă, nu apucă să-l întrebe ce-i spusese, căci fu luată sub
aripa mândrei mame a miresei.
Mireasa, sau nyphítsa, era o fată voinică și veselă la față, cu sprâncene care se
uneau în mijlocul câtorva alunițe mari. Dar mirele, un hăndrălău în costum orășenesc
ieftin, părea încântat de aleasa inimii lui.
Singura frumusețe prezentă era una dintre domnișoarele de onoare care, după
un timp, cântă un cântec de nuntă tradițional, pe care Yorgo i-l traduse lui Kate într-o
șoaptă sonoră:

Rogu-te, Soartă, fie-mi dat

 Să-mi trimiți un soț bogat.
Să aibă turme, ciobănei,
Și brânză-n putinei,
Grădină cu stupină,
De albine plină,
Douăzeci de juguri de boi,
Grâne vechi și grâne noi,
Dar floare de bumbac, Soartă - aceea nu mie,
Căci mâinile voiesc ca veșnic moi să-mi fie.

Cântecul fu întâmpinat cu aplauze și laude, punctate cu focuri de armă. Apoi,

unul dintre bărbați atacă și el un cântec. La sfârșit, Yannis păși înainte și făcu un
scurt anunț, după care se întoarse spre Xan și Kate:
- L-am spus că-l voi cânta din nou... pentru dumneavoastră doi. Acest cântec
se numește "Kalopérasi", adică "Viața frumoasă".
Și le făcu semn muzicanților că era gata să înceapă.

Strop cu strop, pe nesimțite,

Din cer, Domnul ne trimite
Ploaia peste noi să cadă,
Apoi și blânda zăpadă,
Și e frig în vârf de munte,
Și colinele-s cărunte.
Dar cel ce coperiș are,
Roade multe în hambare,
Untdelemn în olul plin
Și-n butoaie numai vin,
Lemne-n curte o grămadă
Și la foc când stă să șadă,
Fată de țucat, nu-l doare
De e ploaie ori ninsoare.

Apoi, lăutarii începură muzica de dans. Un om cu o liră în formă de pară

rezemată pe coapsă avea prinși pe corzi clopoței, ca să-și accentueze ritmul.
- Satul are muzicanți buni. Își fac singuri instrumentele și le țin în cuie, la
cârciumă, ca să cânte împreună, le explică Yorgo.
Un bătrân cânta la un áskavlos, un burduf din piele de animal cu două fluiere,
care suna ca un cimpoi.
Kate ar fi preferat doar să privească dansul, dar fu nevoită să participe și ea.
Xan se vădea tot mai mult unul dintre acei oameni norocoși care se simt bine în
compania oricui. De la o zi la alta, toate părerile preconcepute ale lui Kate în privița
lui erau infimate. Singurul lucru care-i mai displăcea era atitudinea față de bunica lui.
Cum era posibil să se apropie atât de ușor de toate acele bunicuțe cretane îmbrăcate
în negru, când nu simțea nici cea mai vagă afecțiune pentru a lui?

***

Se întunecase, când plecară de la petrecere.

În timp ce-și luau rămas-bun, Kate se întrebă dacă, în pofida tuturor paharelor
de vin băute, Xan avea să insiste să conducă el. Dar, deși părea absolut treaz, Xan îi
dădu cheile mașinii și-i deschise portiera de lângă volan.
Plecarea le fu salutată cu încă o rafală de împușcături, din pistoale și puști.
- Iuți-de-trăgaci, nu-i așa? Dar sunt oameni cumsecade. Ne-am distrat bine,
comentă el, în timp ce mașina pornea. Ți-a plăcut, Kate?
- Foarte mult. Mă-ntreb cu ce s-au ocupat ceilalți.
- Oliver voia să picteze o casă turcească din cartierul vechi. Imediat ce
ajungem înapoi, vreau să fac câteva schițe ale nunții, cât o mai am proaspătă în
minte. Aș fi vrut să le desenez pe loc, dar mi-ar fi fost imposibil. Noroc că am o
memorie vizuală destul de bună.
Kate simți o undă de dezamăgire. Deși nu mai aveau nevoie să mănânc,
sperase ca Xan s-o invite la o plimbare pe paralía și la o cafea într-o cafenea liniștită
de pe malul mării.
- Și eu vreau să scriu cântecele pe hârtie, până nu le uit, spuse ea.
Drumul până la Chaniá dură cam o oră. La hotel, după ce-și luară cheile, Kate
spuse:
- A fost o zi minunată. Îți mulțumesc.
Xan o privi cu o expresie de nepătrus. Câteva clipe, Kate crezu că avea să se
răzgândească în legătură cu desenele inspirate de petrecere.
Apoi, însă, răspunse:
- Da, a fost o zi de neuitat, nu-i așa? Noapte bună, Kate. Ne vedem mâine.

***

- Sunt cam îngrijorată din cauza lui Kelly. Trei nopți la rând, a fost plecată cu
Manolis, îi mărturisi lui Kate mama fetei, câteva zile mai târziu. Am prevenit-o să nu
se ducă nicăieri singură cu el, dar nu vrea să m-asculte. Tatăl ei ar putea-o pune la
punct, însă mie nu-mi dă nici o atenție. Aș vrea să stai puțin de vorbă cu ea, draga
mea.
Kate considera că timpul de a-i băga lui Kelly mințile-n cap trecuse de mult!
Bănuia că o moștenea pe maică-sa, care uita de nebuniile tinereții când îi venea mai
bine la socoteală.
Mai târziu, Kate îi relată conversația lui Xan.
- N-ai putea să-i spui lui Kelly, cu tact, câteva cuvinte? Pe mine nu m-ar lua în
seamă, la fel ca pe mama ei. Dar un sfat din partea ta s-ar putea să aibă efect.
 - Mă îndoiesc, replică el sarcastic. Kelly îi face față onorabil - vorba vine - lui
Manolis. Aș crede că, în materie de sex, e mult mai puțin proastă decât pare.
- Sper să fie așa, răspunse Kate. Dacă l-a dus cu momele, și pe urmă a intrat în
panică...
- Ce te îngrijorează mai mult, soarta lui Kelly, sau riscul unui scandal în sânul
"Paletei"?
- Ambele. Nu vreau să se întâmple nimic neplăcut. Am strica vacanța tutror.
În sinea ei, Kate număra orele până la a doua zi liberă, sperând ca atunci să se
rezolve toate nelămuririle rămase din prima lor zi petrecută la țară.

***

În cele din urmă, acea zi nu fu liberă în adevăratul sens al cuvântului, căci

Kyria Drakakis îi invită pe Xan și Kate într-o vizită la fratele ei necăsătorit, care
locuia la țară. Fusese un instrumentist celebru, dând concerte prin întreaga lume, până
când se retrăsese din motive de sănătate.
Fu o excursie interesantă dar, așa cum era de așteptat, amfitrionul îl
monopoliză pe Xan. Kate rămase să converseze cu sora lui, ceea ce-i plăcea, dar nu
la fel de mult ca o zi petrecută singură cu Xan.
Numai la sfârșitul vizitei avură parte de câteva momente împreună, când Kyria
Drakakis își aminti că uitase să-i spună ceva menajerei, în timp ce se pregăteau să
plece.
În lipsa ei, Xan, care stătea pe scaunu din față, se întoarse și o întrebă pe Kate:
- Vrei să iei cina cu mine?
Inima lui Kate făcu un salt de emoție și plăcere. Dar încercă să nu-și arate
aceste sentimente, răspuzând doar, pe un ton binevoitor:
- Da, mi-ar face mare plăcere... Îți mulțumesc.
- Am citit despre un local cu vedere spre mare, pare destul de plăcut. Hai să ne
întâlnim în hol, la șapte.
Și se întoarse la loc, lăsând-o să-i vadă doar semiprofilul, cu obrazul și
conturul lateral al bărbiei.
Când ajunseră înapoi la Chaniá, Kate îi ceru lui Kyria Drakakis s-o lase lângă
studioul fotografic, de unde avea de luat câteva fotografii.
- Îți mulțumesc că m-ai invitat și pe mine în această vizită atât de interesantă,
Lyria, spuse ea, înainte de a coborî.
- Și nouă ne-a făcut mare plăcere să te avem printre noi, răspunse cu blândețe
hoteliera.
În timp ce se pregătea să demareze, Kate o auzi adăugând:
- Ce fată drăguță...!
Dar răspunsul lui Xan se pierdu în zgomotul mașinii care pleca.

***
 Când Kate ieși din lift, Xan o aștepta în hol. Ceilalți erau încă în camere.
Numai recepționera îi văzu plecând.
- Vom merge pe jos până acolo și ne vom întoarce într-un taxi, dacă n-ai nimic
împotrivă, spuse el, privindu-i pantofii.
Kate purta niște mocasini albi cu tocuri joase, o fustă albă de bumbac și o
bluză de chambray bleu. La gât avea un șirag de mărgele argintii mici, cu o brățară
din aceeași garnitură la mână. Și le cumpărase după ce luase fotografiile. Nu erau la
fel de impresionante ca salba de argint a lui Juliet, dar se potriveau cu stilul ei mai
discret. Se întreba dacă Xan le remarcase.
Xan le observase, dar nu comentă mai târziu, în timp ce-și beau primele pahare
de retsina într-un decor cum nu se putea mai romantic.
- Aici ți-ai cumpărat asta? întrebă el, strecurându-și degetul între încheietura
mâinii ei și brățară.
Atingerea lui îi redeșteptă toate sentimentele pe care le avusese când începuse
s-o sărute, sub măslin.
- Da, e amintirea mea de la Chaniá.
- Am să-ți dau ca amintire portretul în acuarelă pe care ți l-am făcut - dacă-l
dorești...
- Mi-ar face mare plăcere.
- Când ajungem înapoi la Londra, am să ți-l înrămez. Am învățat să fac rame
când eram tânăr și sărac.
Își plimba degetul înainte și-napoi împrejurul încheieturii ei, într-o mângâiere
subtil-intimă care făcea s-o treacă fiorii.
Chiar atunci veni chelnerul să le ia comanda, iar Xan își retrase mâna și n-o
mai atinse pe Kate în tot timpul cât stătură la restaurant, dar din când în când ochii lui
îi transmiteau mesaje care-i stârneau frisoane de emoție pe șira spinării, în timp ce se
întreba ce avea Xan de gând pentru mai târziu.
Kate propuse să se întoarcă tot pe jos, pentru a prelungi chinul dulce al
așteptării ca gura lui să i-o ia pe a ei în stăpânire, și pentru că-i plăcea să se plimbe la
lumina lunii și a felinarelor, pe esplanadele șerpuitoare care ocoleau marea și portul.
- Întotdeauna mi-am dorit să locuiesc pe malul mării, spuse Kate în timp ce se
înapoiau. Uneori, îmi spun că poate tatăl meu a fost marinar, și de acea mă atrage
marea.
- Pe coasta de sud a Angliei există un oraș numit Poole. Nu crezi că numele
tău de familie ar putea ascunde un indiciu?
- Poate... Cine știe? Nici nu mă mai prea interesează. Nu mai contează decât
prezentul...
Ridică privirea spre cer.
- Stelele... Mirosul mării...
Când se întoarse cu fața spre el, Xan o cuprinse cu un braț de talie și începu să
danseze cu ea pe esplanadă, în ritmul unei melodii din anii patruzeci pe care o cânta
formația dintr-un bar.
Bătrânii așezați la mesele de pe trotuar întorceau capetele după cei doi străini
care se învârteau ca Fred Astaire și partenerele lui de dans. Deși Xan improviza din
mers, Kate reușea să-l urmeze perfect.
- Ești nebun! râse ea cu răsuflarea tăiată când, după ce ajunseră prea departe ca
să mai audă muzica, Xan îi dădu drumul.
- Am și eu momentele mele de nebunie. Nu toată lumea le are? Ia, uite un taxi!
Hai să-l prindem!
Taxiul îi duse înapoi la Hotel Cydonía în câteva minute. La hotel, Xan plăti
cursa, adăugând și un bacșiș pe care șoferul îl primi cu plăcută surprindere, apoi o luă
pe Kate de cot, în timp ce mergeau spre recepție, ca să-și ia cheile.
Kyria Drakakis era în biroul din spatele recepției.
- A, Kate... te-ai întors. Te caută un domn. A venit tocmai de la Irákion și a
ajuns la câteva minute după ce ieșiserăți voi. Din păcate, nu i-am putut spune unde să
vă găsească, pentru că nu știam. Te așteaptă la bar.
- Mă caută un domn... de la Iráklion? repetă Kate, nedumerită.
- Se numește...
Kyria Drakakis făcu o pauză, consultând o hârtiuță.
- ...Domnul doctor Robert Murrett.
 Capitolul 8

- Ce naiba caută aici? întrebă Xan, încet și furios.

Kate nu vedea decât un singur motiv pentru care Robert să fi venit la Chaniá.
O cuprinse un fior înghețat de teamă.
În acel moment, Robert ieși din bar și-i văzu.
- Kate! exclamă el, apropiindu-se grăbit. De ore-ntregi te aștept. Unde-ai fost?
- Vai de mine, Robert, nu cumva... a murit?
Robert avu nevoie de un moment ca să-i înțeleagă întrebarea. Apoi răspunse:
- Nu... nu, în nici un caz. Nu de-asta sunt aici.
Probabil că fământarea interioară a lui Kate i se citea pe față, căci Robert
continuă:
- Mai bine stai jos. Pari puțin zguduită... și nici nu-i de mirare, dacă ai crezut
așa ceva. Vino la bar, și-am să-ți comand un brandy.
O cuprinse de umeri și o conduse spre micul bar de lângă hol.
Kate se simțea într-adevăr foarte răvășită. Trecuse, într-o succesiune rapidă,
printr-o excitație sexuală intensă, nedumerire, deznădejde și, în cele din urmă, șocul
dureros de a crede că o persoană la care ținea murise la mii de mile distanță, în
absența ei.
- De ce-ai venit aici? îl întrebă Xan, după ce Kate se așeză.
- Ca s-o văd pe Kate, desigur, răspunse Robert. Întâmplător, domnișoara
Walcott a avut o mică problemă, dar nu există nici un motiv de îngrijorare.
- Ce fel de "problemă"? întreă Kate neliniștită.
- A, i s-a pus pata pe o soră și a avut una dintre ieșirile ei necontrolate. Pe
urmă, i s-a făcut rău și a intrat în panică, temându-se să nu fi făcut un nou atac de
cord. N-a fost nimic grav, slavă Domnului, dar a învățat o lecție. N-o să-și mai piardă
atât de repede cumpătul. N-ai de ce să te alarmezi.
Xan îi aduse lui Kate un pahar de brandy.
- Dacă ai venit s-o vezi pe Kate, eu vă las, spuse el. Pe mâine, Kate.
Vorbea pe un ton rece și repezit. În ochi i se zărea o lucire de gheață care-i
amintea de prima lor întâlnire. Lui Kate îi venea să izbucnească în plâns.
- Unde erai când am sosit eu? o întrebă Robert, după plecarea lui Xan. Nimeni
n-avea idee unde te duseseși.
- Luam masa cu Xan. Azi a fost a doua noastră zi liberă. Robert, ce Dumnezeu
te-a apucat să vii în Creta? Pe neanunțate... când excursia se apropie de sfârșit? Peste
câteva zile vom pleca înapoi. Ești ultimul om pe care mă așteptam să-l văd.
- Mi-a fost un dor îngrozitor de tine. Și nu mai avusesem de mult o vacanță.
Mă gândeam că am putea să mai rămânem aici, după plecarea celorlalți. Nu trebuie
să zbori înapoi cu ei, nu-i așa? D fapt, mama a fost cu ideea. De când ai plecat tu, în
Marea Britanie e o vreme nesuferită, și a spus: "Ce-ar fi să iei un avion și să te
bucuri și tu puțin de razele soarelui?" Așa că, am venit. Dar singurul avion pe care l-
am putut lua ateriza la Iráklion, așa că am fost nevoit să închiriez o mașină până aici,
- Trebuia să mă anunți că vii. Ai găsit cameră? Credeam că Cydonía e plin.
- Este, azi și mâine. După aceea, se vor elibera camere. Doamna Doodah mi-a
găsit cameră la alt hotel, foarte aproape. Bea puțin brandy, fetițo. Pari încă destul de
răvășită. Trebuia să mă aștept că te vei repezi să tragi concluzia că-ți aduceam vești
proaste.
- Da, trebuia, spuse ea scurt. Mi s-a oprit inima-n piept. Ce altceva era să cred?
Nu-ți stă deloc în fire să zbori de colo-colo la cea mai mică toană.
- Știu, dar dragostea-i schimbă pe oameni. Am mai fost îndrăgostit o dată, dar
nici nu se compara cu ceea ce simt acum, îi mărturisi el, cu un zâmbet nostalgic.
"Mie-mi spui!" replică ea în gând. Cunoștea perfect sentimentul.
- Iartă-mă, îi spuse, n-am vrut să mă răstesc la tine. Am avut o zi grea și sunt
frântă. N-am putea să lăsăm totul pe mâine? În ultima vreme, n-am prea dormit. Cred
că și tu ești destul de obosit, nu-i așa?
- Nu tocmai... dar, dacă tu ești, n-am să te mai rețin. Ne vedem mâine, la micul
dejun.
- Nu mâncăm la mese separate, ci în grup, răspunse Kate. Mai bine vino după
micul dejun. Nu trebuie să mă prezint la ședința de pictură de dimineață decât după
pauza de cafea. Treci pe la nouă și un sfert. Până atunci, ceilalți vor pleca.
- În regulă. Mâine, la nouă și un sfert. Noapte bună, draga mea. Somn ușor.
Înainte de a se ridica de pe canapeaua unde stăteau, Robert se aplecă s-o sărute
pe frunte.
În cameră, Kate se prăbuși pe pat, izbucnind în lacrimi. Nu plângea des. Își
amintea că, de când se maturizase, vărsase lacrimi doar de două ori, o dată când
prima ei dragoste se terminase dezastruos, iar a doua oară, când își pierduse slujba de
la agenția imobiliară.
Cu timpul, își revenise din ambele catastrofe. Poate că ziua următoare avea să
plaseze situația într-o perspectivă mai puțin neagră. Dar, pe moment se simțea ca un
copil căruia i-a fost smuls un cadou mult dorit, chiar în clipa când îl despacheta.
Fusese cea mai minuată seară din viața ei, dar totul ieșise prost. Xan era furios.
Robert avea să se înfurie și el. Iar Kate era furioasă pe sine pentru că lăsase să se
întâmple acea catastrofă. Dacă ar fi avut minte și curaj să-i spună lui Robert că nu se
putea mărita cu el, nu s-ar fi întâmplat toată nenorocirea. Dar, încercând să lase
deschise mai multe posibilități, le compromisese pe toate.

***

- Aș dori să stăm puțin de vorbă, Kate.

Tonul lui Xan, când o apucă de braț, oprind-o la intrarea sălii de mese, nu
părea diferit de obișnuitul lui stil amabil de a vorbi - dar strânsoarea mâinii nu mai
era blândă, ca în seara trecută. Iar când deschise ușa micii camere de lângă restaurant
și o împinse pe Kate înăuntru, expresia îi deveni rece ca gheața.
 - Cred că e necesară o explicație, n-ai zice?
Stătea cu spatele spre ușa cu geam mat și perdea de dantelă, astfel încât să nu
poată intra nimeni peste ei.
Fără a-i lăsa timp să răspundă, continuă:
- Mi-ai dat de înțeles că ești liberă, fără nici o obligație. E clar că nu-i așa. M-
ai mințit prin omisiune. Și nu-mi place să fiu dus de nas.
Ochii lui erau duri, disprețuitori.
- Nu te-am mințit, răspunse ea cu aprindere. N-am nici un angajament față de
Robert. El așa ar vrea dar... nu e cazul. I-am spus că nu-l iubesc și că nu sunt gata să
mă mărit, înainte de a pleca.
- Dar nu destul de convingător, se pare. Încă mai crede c-ai să te răzgândești.
De-asta a venit aici, nu-i așa? N-ar fi făcut atâta drum, dacă nu avea motive să creadă
că te poate convinge. Ai făcut un joc dublu, Kate... distrându-te cu mine, în timp ce-l
lăsai și pe el să-și facă iluzii. Poate că o fi atât de îndobitocit de amor încât s-o
înghită. Ei bine, eu nu sunt. Nu permit asemenea tratamente.
Kate nu dormise aproape deloc, și avea nervii întinși la limită. Îi era imposibil
să-și păstreze calmul.
- Și ce-ai să faci? întrebă ea, cu o atitudine fals-sfidătoare. Ai să mă bați?
Străfulgerarea din ochii lui fu aidoma unui trăsnet bifurcat, departe în zare.
Chiar dacă n-o lovea, avea o forță zdrobitoare.
- Ar fi trebuit să fac cu tine ceea ce voiam, atunci când și tu o doreai, spuse el
încet, pe un ton feroce. Ar fi fost un lucru de care să-ți aduci aminte și peste cinci ani,
când singurele contacte sexuale pe care le vei avea cu Robert vor fi o dată pe
săptămână, cu lumina stinsă.
Cu un strigăt de furie, Kate își smuci brațul, dar strânsoarea mâinii lui era
inexorabilă. Mai ușor s-ar fi eliberat dintr-o cămașă de forță.
- Atunci, de ce n-ai făcut-o? întrebă ea provocator, cu un fulger rebel în ochi.
- Din motive pe care tu, probabil, n-ai reuși să le înțelegi. Femeile din
generația voastră știu despre bărbați mai puțin decât cele din oricare generații
dinainte. Sunteți atât de pornite să vă dovediți egalitatea cu noi, să vă cereți
drepturile, să ne acuzați de nedreptate, încât atunci când cineva vă pune propriile
voastre interese pe primul plan, înainte de ale lui, nici măcar nu vă mai dați seama.
- Nu înțeleg despre ce vorbești.
- Nici nu mă așteptam, replică el caustic. Te-au spălat pe creier dogmele
feministe conform cărora jumătate dintre bărbați sunt niște brtute, iar cealaltă
jumătate, o adunătură de fătălăi. Așa că va trebui să-ți explic totul.
O prinse de bărbie, strecurându-și mâna împrejurul gâtului ei.
- Contrar părerilor tale preconcepute cum că aș fi un armăsar înveterat, de fapt
simpatizez și respect femeile - atunci când mrită. Și pe tine te-am plăcut și te-am
respectat - până aseară. Motivul pentru care n-am făcut dragoste cu tine după picnic
s-a datorat, parțial, motivului pentru care ne aflăm aici - într-o ambianță nu din cele
mai comode, sau intime - dar mai ales faptului că mă temeam să nu regreți.
 Făcu o pauză și, când Kate nu spuse nimic, continuă cu răceală:
- Nu aveam nici un motiv să mă abțin, dar m-am gândit că, după ce te răcoreai,
ai fi putut să te răzgândești și să te simți prost. Pe-atunci, trăiam cu impresia că nu
prea ai experiență. Un bărbat înaintea mea, eventual, maximum doi. Fără îndoială, m-
am înșelat și în privința asta.
Între timp, Kate se înfuriase atât de tare încât îi venea să arunce cu ceva în el.
Prinsă în menghina mâinii lui, singura armă pe care o mai avea era sarcasmul.
- Spiritul tău cavaleresc n-are margini! Cine-ar fi ghicit că te crezi Sfântul
Gheorghe, omorâtorul de balauri și apărătorul fecioarelor neajutorate? Cei din grup
m-au întrebat ce să-ți dăruiască, în semn de mulțumire. Să le propun o crucie roșie, ca
pe stindardul Sfântului Gheorghe? Dar, ia stai... Oare de ce nu prea-mi vine mie a
cede în toate motivele astea preacistite pe care ți le declari? Poate fiindcă orice bărbat
cu o fire măcar pe jumătate atât de nobilă cum afirmi tu că ai n-ar fi atât de nepăsător
față de singura lui rudă în viață? Da, acum îi achiți facturile. Dar cum rămâne cu toți
anii în care ai ignorat-o? Dacă atunci îți făceai datoria față de ea, poate că acum n-ar
fi fost acolo unde a ajuns.
Chipul lui Xan, deja negru de furie, se înroși intens. Părea gata-gata s-o strângă
de gât.
Dar, în schimb, degetele lungi care-i înconjurau grumazul lunecară încet
împrejur, înfigându-i-se în păr și cuprinzându-i ceafa.
Spre șocul și furia ei, Kate se pomeni sărutată cu o sălbăticie senzuală care-ar
fi trebuit s-o dezguste - dar, în schimb, îi reînvie aproape într-o clipă toată patima
neîmplinită pe care i-o deșteptase Xan sub măslin.

***

Robert intră în hotel chiar în momentul când ceasul antic din hol bătea sfertul
de oră.
Între timp, Kate își regăsise calmul aparent. În sinea ei, simțea că avea nevoie
de săptămâni, luni chiar, ca să-și revină după incidentul cu Xan din micul birou. Cel
mai copleșitor era faptul - pentru care n-avea să-l ierte niciodată - că, sărutând-o, o
făcuse să-l dorească atât de tare încât ar fi putut face dragoste atunci, pe loc. N-o
oprise decât faptul că ușa avea geam, fie și mat, iar clienții intrau și ieșeau din sala de
mese. Într-un loc mai discret, Kate ar fi mers, cum spun poeții "până la adevăratul și
firescul capăt".
- Te simți mai bine acum, după ce ai dormit? o întrebă Robert, când se
întâlniră.
- Da, mulțumesc. Tu ai dormit bine?
- Buștean.
- Azi dimineață n-am luat micul dejun, îi spuse Kate. Așa că, dacă n-ai nimic
împotrivă, putem merge la o terasă, să mâncăm ceva în timp ce stăm de vorbă. În
plus, poți începe să te bronzezi, e o zi minunată.
 - Tu ești bronzată superb, remarcă Robert, privindu-i admirativ brațele și
picioarele. De ce n-ai luat micul dejun?
Kate avea minciuna pregătită.
- Am uitat să-mi pun deșteptătorul.

***

- E un loc superb, spuse Robert, privind în jurul lui, prin cafeneaua din
apropierea tarabei vânzătorului de bureți. Trebuie să însoțești grupul și azi? Nu ți-ai
putea petrece ziua cu mine?
- Vreau să mă duc cu ei, răspunse Kate.
Mai devreme sau mai târziu, trebuia să-i facă față din nou lui Xan, iar viața o
învățase că era mai bine să scape repede de problemele neplăcute, nu să le amâne.
- Serios, nu trebuia să vii fără să mă anunți. Ți-aș fi spus că nu e cazul. M-am
hotărât, în ceea ce ne privește. Mă tem că decizia mea nu e cea pe care o dorești,
Robert. Îmi pare sincer rău că te dezamăgesc, dar știu că n-aș putea să fiu soția
potrivită pentru tine.
Robert o ascultă în tăcere, pigulind absent un fir desprins din fața de masă
cadrilată.
- De ce, Kate? Eu consideră că ai fi potrivită. Tu de ce nu crezi?
- Pe de o parte, nu-mi doresc același gen de viață ca tine... liniștită, stabilă, în
țară...
- Atunci, ce fel de viață îți dorești?
- Nu mi-e ușor să-ți explic. Ceea ce nu vreau este să mă stabilesc într-un loc și
să fac mereu aceleași lucruri în fiecare zi, cincizeci de ani de-acum încolo. Îmi doresc
o viață aventuroasă. A, nu să fac expediții în locuri îndepărtate și periculoase, se
grăbi ea să adauge, ci să duc în continuare grupuri în locuri pitorești pentru pictură, și
să-mi lărgesc orizonturile intelectuale. Cumva, sejurul ăsta la Chaniá m-a făcut să
devin conștientă de mine însămi într-un fel cum n-am mai fost.
Întoarse capul spre mare.
- Cred că genele mele mi-au trimis semnale că, într-un fel, sunt diferită de
persoana care eram. Când nu știi cine ești și de unde vii, ți-e mai greu să te hotărăști
încotro să te îndrepți. Înțelegi ce vreau să zic?
- Dacă vrei să știi părerea mea, răspunse încet Robert, nu genele îți trimit
semnale, ci hormonii, după două săptămâni de relații strânse cu Macho Walcott.
Kate se pregătea să nege, când își dădu seama că, deși nu-i plăcea felul cum se
exprimase, în esență Robert avea dreptate. Motivul fundamental pentru care n-ar fi
putut niciodată să se mărite cu el era Xan și ceea ce însemna acesta pentru ea.
- Tipul ăsta creează probleme de când îl știu, continuă Robert. O dată, a
mâncat bătaie în școală, fiindcă-i suflase altuia prietena. Nu-i de nasul tău, Kate. Nu
va reuși decât să te facă nefericită. Ești doar o femeie dintr-o lungă serie cu care și-a
făcut de cap... și n-ai să fii nici ultima. Dacă la așa ceva te gândești, las-o baltă.
 Și se ridică în picioare, îndepărtându-se pe cheu.

***

La prânz, Kate reveni la hotel înaintea grupului, cu care nu se mai întâlnise.

Mâncă niște fructe, întrebându-se unde era Robert. N-ar fi fost imposibil să fi plecat
înapoi la Iráklion. Dar fără să-și ia rămas-bun...?
Luase două pastile de paracetamol, contra durerii de cap, când auzi o bătaie în
ușă. Deschise, așteptându-se să-l vadă pe Robert - dar era Juliet.
- Pot să intru? Vreau să-ți vorbesc.
- Sigur că da. S-a-ntâmplat ceva? o întrebă Kate, închizând ușa.
- S-ar putea spune și așa, răspunse Juliet, cu un râs surd. N-are nici o legătură
cu cursul, și nici n-ai cum să-mi rezolvi problema. Dar simt nevoia să mă descarc în
fața cuiva, iar tu ai să mă înțelegi, pentru că ești în aceeași situație.
Se duse la fereastră, privind spre mare, apoi se întoarse cu fața spre Kate.
- Ești îndrăgostită de Xan, nu-i așa?
Instinctiv, Kate ocoli răspunsul.
- Ce te face să crezi asta?
- Numai intuiția. Te ascunzi bine. Nimeni n-ar fi ghicit... și cu atât mai puțin
Xan. Cu toată experiența lui în materie de femei, nu cred că știe ce să creadă despre
tine. L-am văzut privindu-te... încercând să deducă ce se ascunde dincolo de fațada
da ireproșabilă. Nu e sigur cum să procedeze cu tine și nu-i obișnuit cu
incertitudinile. Îl deranjează. Cât despre bărbatul care-mi place mie... ar lua-o la
sănătoasa, dacă ar ști ce simt pentru el. Nu sunt în nici un caz genul lui.
Nedumerită, Kate o întrebă:
- Nu Xan îți place? Aș fi crezut că ești exact genul lui.
- Xan? O, Doamne, nu... nu e el! exclamă Juliet. Poate că mi-a cam plăcut
puțin, la început... sau cel puțin, așa mi-am închipuit eu. Nu voiam să recunosc
adevărul. Mă simt atât de prost, să mă îndrăgostesc ca o puștoaică... și tocmai de un
bărbat atât de inaccesibil ca Oliver!
- Oliver?!
- Da' cine? Sigur că e mult mai în vârstă. Ar putea să-ți fie și tată. Dar îți poți
da seama ce mascul feroce a fost, la vârsta lui Xan.
- Da, într-adevăr... și e un om drăguț. Îl găsesc fermecător. Dar nu știa că și ție
îți place. Credeam că vă antipatizați, în viața personală. Altfel, știu că-ți admiră
picturile.
- Picturile sunt singurele pe care le admiră la mine. Îi displace felu cum mă
îmbrac și mă fardez. Cred că soția lui a fost una dintre acele femei viteze pe care nu
le deranjează să-și spele părul în apa râurilor și să gătească la focul de tabără. Dă
foarte clar de înțeles că mă consideră decadentă.
- Ești sigură că-i dragoste, nu doar o atracție trecătoare? întrebă Kate. Suntem
într-un loc foarte romantic, și...
 - La fel simți și tu c-o să-ți treacă atracția față de Xan, când vei ajunge acasă?
întrebă fără ocolișuri Juliet.
N-ar fi avut nici un rost să nege adevărul.
- Nu, dar cred că Xan o să mă uite imediat ce se va întoarce în lumea lui. Nu
observ nici un semnal că l-aș interesa serios.
- Xan nu e genul care să-și poarte inima pe reverul hainei, replică Juliet.
Kate știa să recunoască o evaziune diplomatică, dacă o auzea.
- Cu condiția să aibă inimă, spuse ea sec.
- A, are, nici vorbă, afirmă Juliet cu convingere. N-ar putea să picteze, dacă n-
ar avea un suflet sensibil. Dar nu uita, întotdeauna a fost un crai atrăgător. Poate că,
în tinerețe, când era mai vulnerabil, i s-a întâmplat ceva care l-a făcut să nu-și mai
divulge sentimentele. Poate că joci cu cărțile prea aproape de piept. De ce nu-l lași să
observe ce ai în mână? Ce-ai avea de pierdut?
Când Kate nu-i răspunse, continuă:
- Azi-noapte, zăceam în pat, singură și excitată - o combinație mortală - și-mi
imaginam cum m-aș fi dus în camera lui Oliver, ca să-i fac avansuri. Dar n-aș avea
curajul să încerc așa ceva în realitate.
- M-ai întrebat ce am de pierdut, spuse Kate. Și eu te-aș putea întreba același
lucru.
- Da, ai putea... Iar răspunsul ar fi: "fața". Am impresia că Oliver i-a fost
absolut fidel soției lui, cât a trăit, iar acum îi respectă la fel de loial memoria. Există
și asemenea bărbați. Păcat, pentru că-s sigură că are nevoie de dragoste, și o și
dorește, oftă ea.
În mod ciudat, acum, când aflase că n-o interesa Xan, sentimentele lui Kate
pentru Juliet se schimbaseră. Dorea s-o ajute cât de mult putea.
- Poate n-ar strica să-ți revizuiești fantezia. Mă întreb ce s-a întâmpla dacă ai
renunța la culorile războiului și te-ai duce în camera lui Oliver, nu ca să te dai la el, ci
ca să-i spui cât de singură te simți. Dacă ai nevoie de un pretext, poți susține că ai o
problemă cu pictura.
- Pentru asta m-ar trimite la Xan, răspunse Juliet. Și nu știi cum arăt fără
machiajul ăsta migălos. N-am avut niciodată pielea ta, iar ochii mei, nefardați, arată
ca două stafide într-un cozonac.
- Nu cred, și oricum, ceea ce contează e expresia ochilor, nu mărimea sau
culoarea, o contrazise Kate. Dacă-l lași pe Oliver să te vadă în chip de cozonac, s-ar
putea să-și schimbe atitudinea...
Juliet, însă, nu părea prea convinsă.

***

Spre seară, pe sub ușa lui Kate fu strecurat un plic. Deschizându-l, Kate citi:

Ariana Drakakis solicită plăcerea companiei dumneavoastră în sufrageria ei

privată, astă seară la cină. Ora 8. Ținută neformală.

Dedesubt urma un post-scriptum de mână:

L-am invitat și pe prietenul tău, doctorul Murrett, și a acceptat. De asemenea,

colonelul și domnișoara Craig.

Era de la sine înțeles că urma să fie prezent și Xan.

***

La ora opt fără un sfert, Maria, recepționera, o sună pe Kate ca să-i spună:
- E aici prietenul dumneavoastră, domnul doctor Murrett, domnișoară Poole.
Ar dori să discute cu dumneavoastră între patru ochi, înainte de a merge la Kyria
Drakakis.
- Cobor imediat.
În hol nu era decât Robert. Spre surprindrea și ușurarea ei, o salută vesel, ca și
cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Arăți bine.
- Mulțumesc.
Kate își strânsese părul în creștet și purta niște bijuterii iftine dar de efect, dând
mai multă strălucire rochiei de bumbac galbenă ca lămâia pe care și-o alesese de la
vânzările de sezon.
- Ascultă, Kate, am avut timp să mă gândesc. Nu voi considera răspunsul tău
definitiv. Hai să vedem cum decurg lucrurile. Accept faptul că nu ești îndrăgostită de
mine, dar așa ceva oricum nu durează. Cea care durează e prietenia. Când prima mea
relație amoroasă a eșuat, am suferit îngrozitor. Acum, femeia aceea nu mai înseamnă
nimic pentru mine. Dacă, în timp, îți vei da seama că am dreptate, mă găsești oricând.
Vorbea atât de blând și sincer, încât Kate își simți ochii umplându-se de
lacrimi. Cu vocea cam gâtuită, răspunse:
- Ești incredibil de înțelegător.
În timp ce vorbea, de pe scară apăru Xan, care se duse să stea de vorbă cu
Maria. Purta o cămașă de bumbac bleumarin și pantaloni de gabardină în culoarea
smântânii, cu o curea de piele împletită, închisă la culoare, cu cataramă de argint.
Întorcându-se spre Kate, îi observă rochia, pieptănătura și colierul din imitație
de aur. Dar, spre deosebire de Robert, nu-i făcu nici un compliment.
- Bună seara, Robert, salută el amabil, întinzându-i mâna.
În timp ce cei doi bărbați conversau despore nimicuri, apăru Kyria Drakakis,
aătând maiestuoasă, într-o rochie vaporoasă de voal stacojiu, imprimată cu spirale
negre. Pieptul generos îi era drapat în paiete negre, iar buclele părului cenușiu ca
oțelul îi erau prinse cu piepteni negri.
- Arăți magnific, Ktsia, o felicită Xan, sărutându-i mâna. Șii, domnul doctor
Murrett e medicul Nerinei.
- Bine ați venit la Chaniá, domnule doctor, îi ură Kyria Drakakis. îmi pare rău
că nu vă pot oferi o cameră până mâine. Spuneți-mi ce mai știți despre scumpa mea
prietenă Nerina.
În timp ce Robert îi răspunda la întrebări, Xan se întoarse spre Kate.
- Îmi place colierul ăsta roman.
- Mulțumesc, răspunse crispată Kate, negăsind nimic altceva de spus.
Fu recunoscătoare când Oliver coborî scara, ajungând în hol tocmai când din
lift ieșea și Juliet. Purta o rochie lungă, mulată pe trup, de mătase în culoarea
tutunului, cu fante în poalele strâmte și pieptul foarte decoltat. În timp ce se ducea să-
și lase cheia la recepție, Kate observă reacțiile bărbaților.
Oliver era ușor încruntat. Robert părea încurcat, în stilul multor bărbați
conservatori care se confruntă cu eleganța strălucitoare, iar Xan avea o expresie de
nepătrus.
- N-am întârziat prea mult, nu-i așa? întrebă Juliet, alăturându-li-se, într-o
boare de parfum scump.
Fără a aștepta să se facă prezentările, continuă:
- Bună seara, eu sunt Juliet Craig. Cu cine am păcerea? îl întrebă ea pe Robert,
întizându-i mâna.

***

- Aș dori să mai putem sta încă o săptămână aici, remarcă Juliet în timpul
cinei. Nu ard de nerăbdare să mă întorc la cerurile înnorate și iarna timpurie. Orașul
ăsta e plin de subiecte tentante. Mi-ar plăcea să pictez scara aceea susținută pe o
semi-arcadă, în spatele cafenelelor din port. Când urmează să pleci din nou în
străinătate, Xan?
- S-ar putea să-mi petrec Crăciunul în India, răspunse el. O companie
americană de voiaj vrea să ilustrez o broșură de lux despre vacanțele în palatele
maharajahilor. Apropo, Juliet, ai găsit banda cu muzică populară cretană pe care voiai
s-o iei cu tine?
Juliet, Xan și Kyria Drakakis erau cei care animau cel mai mult conversația.
Nici Robert și nici Oliver nu aveau prea multe de spus, iar Kate amuțise complet.
Ultimele douăzeci și patru de ore o epuizaseră emoțional și-i era greu să-și
regăsească echilibrul, când privirile pe care i le arunca în răstyimpuri Xan îi făceau
tot autocontrolul ferfeniță.
 Capitolul 9

A doua zi, Robert se alătură grupului, și toți presupuseră, în mod firesc, că era
iubitul lui Kate. În timpul pauzei de masă, își mută bagajele la Hotel Cydonía. Seara,
spre nemulțumirea ei, Kate constată că masa Paletei fusese extinsă, astfel încât
Robert avea loc să se așeze lângă ea.
Începând de la înființare, vacanțele de pictură ale Paletei se încheiau
întotdeauna cu o expoziție a participanților, în penultima seară, urmată de un dineu
festiv și decernarea premiilor, în ultima seară a călătoriei.
Premiile erau donate de producătorii de echipamente grafice și editorii
albumelor de pictură. Jurizarea era efectuată în cadrul grupului, printr-un sistem de
vot secret. Când, așa cum se întâmpla uneori, două picturi întruneau același număr de
voturi, instructorul contribuia cu votul decisiv.
Penultima sesiune de pictură se sfârși mai devreme decât de obicei, pentru a le
lăsa oamenilor timp să-ți pregătească exponatele. Kate, care nu participa la vot,
parcurse expoziția cu aparatul foto, luând cel puțin câte o imagine a fiecărei picturi.
Tablourile lui Xan erau expuse și ele, în camera lui, deși nu erau de vânzare,
așa cum fuseseră întotdeauna cele ale domnișoarei Walcott. Prețurile acesteia se
situau mult sub cele ale lui Xan.
De asemenea, Xan expusese un bloc cu multe studii rapide ale membrilor
grupului. Răsfoindu-l, Kate se găsi pe sine, surprinsă fără să știe, cu diverse expresii,
de la râs până la îngândurare profundă.
Apoi, Kate se înapoie alături de ceilalți, pregătindu-se pentru o seară dificilă.

***

Peste câteva ore, când cineva îi bătu la ușă, Kate închise cartea și o puse pe
noptieră, lângă ceasul deșteptător. Mai erau zece minute până la miezul nopții. Faptul
că o deranja cineva la ora aceea însemna că se întâmplase ceva. Luându-și un halat
de bumbac peste cămașa de noapte, Kate se duse să deschidă.
Fu cam descumpănită să-l vadă afară pe Robert.
- Pot să intru? întrebă el în șoaptă.
După o scurtă ezitare, Kate îi făcu loc să treacă.
Vorbind încet, ca să nu de audă prin pereți, Robert spuse:
- Am făcut o plimbare până la capătul esplanadei. La întoarcere, am văzut că
era lumina aprinsă la tine-n cameră.
Kate se întrebă dacă băuse. Avea sentimentul că poposise pe la vreo două
baruri, în timpul plimbării. Nu părea beat, dar nici în apele lui nu arăta.
- E foarte târziu, Robert, spuse ea. Tocmai mă pregăteam să sting lumina.
- Nu pari obosită. În lumina asta blândă, arăți fermecător. Îmi vine să te
mănânc. O, Kate, mă scoți din minți! Îmi pierd nopțile, visez la tine ca un școlar... te
doresc... tânjesc după tine...
Cuvintele i se revărsau năvalnic, în timp ce se apropia de ea.
Luată pe nepregătite, Kate se pomeni imobilizată. Dar, imediat ce buzele lui le
atinseră pe ale ei, într-un sărut pătimaș, simți că o dezgusta să fie sărutată așa de
cineva. De oricine, în afară de Xan. Încercă să-l respingă.
Robert era robust, iar împingerea lui Kate nu fu suficient de viguroasă ca să-i
desfacă brațele, sau măcar să-l facă să-i înțeleagă intenția. Kate tocmai se pregătea
să-l împingă mai tare, când se auzi o bătaie în ușă și, peste câteva secunde, un glas
întrebă:
- N-ai observat că ușa e descuiată?
Robert se întrerupse, întorcând capul, cu o expresie furioasă, iar Kate scoase o
exclamație în care se amestecau ușurarea și consternarea.
Xan îi privea pe amândoi, cu sprâncenele înălțate.
- Îmi cer iertare că am dat buzna dar... nu mă așteptam să ai musafiri.
Tonul civilizat pe care se scuzase îi era contrazis de expresia ochilor. Arătau
ca două cioburi de granit.
- Cum îți permiți să intri-n camera lui Kate fără să bați naibii la ușă? se răsti
Robert.
- Am bătut. Dacă vreți să nu fiți deranjați, aveți grijă ca ușa să fie închisă
bine... sau încuiată, de preferință.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare! insistă Robert, agresiv.
Între timp, îi dăduse drumul lui Kate și se retrăsese cu un pas. Era roșu la chip,
ca efect al băuturii, excitației și furiei.
Prin contast, expresia lui Xan era rece cum Kate n-o mai văzuse niciodată.
- Tocmai stăteam de vorbă cu Kyria Drakakis, când a primit un telefon din
Marea Britanie, spuse el. Mă tem că am o veste proastă pentru tine, Kate. Starea
Nerinei s-a agravat. Te cheamă.
Imediat, Kate uită de orice stânjeneală, preocupată numai de soarta bătrânei
bolnave din Anglia.
- A suferit un nou atac de inimă?
- Se pare că nu, dar nu se simte bine și întreabă de tine. Cred că ar fi
recomadabil să pornești într-acolo cât mai curând posibil.
- Te duc eu la Iráklion, se repezi Robert. Dacă le spun că sunt medic, și avem
o urgență, ne vor da locuri la primul avion de dimineață.
- Am o soluție mai bună, interveni Xan. Kyria Drakakis aranjează cu un
prieten al ei care are un avion particular, așa încât Kate va putea zbura chiar în
noaptea asta. E un armator milionar din Grecia continentală care are o casă aici.
Noroc că l-a găsit. Cândva au fost foarte apropiați, din câte înțeleg, iar dacă-i stă în
putere, face tot ce-i cere ea.
Chiar atunci se auzi încă o bătaie în ușă și apăru chiar Kyria Drakakis, cu un
serviciu de ceai pe o tavă.
- M-am gândit că poate simți nevoia să bei un ceai, Kate. E o veste foarte
îngrijoătoare dar, grație unui bun prieten al meu, vei putea ajunge în Anglia destul de
repede.
Păru destul de surprinsă să-l vadă pe Robert în cameră.
- Am să aduc o ceașcă și pentru dumneavoastră, domnule Murrett.
- Nu, vă rog, nu vă deranjați. O ceașcă de ceai îi va face bine lui Kate, dar eu
nu voi bea, mulțumesc.
În timp ce Xan îi lua tava din mâini, Kyria Drakakis se așeză pe taburetul
mesei de toaletă.
- Mulțumesc, îi spuse ea, cu un zâmbet cald.
Apoi se întoarse spre Kate.
- În timp ce-ți bei ceaiul, aș vrea să-ți citesc ceva. După aceea, te voi ajuta să-ți
împachetezi. Phaedom își va trimite mașina persoală să te ia și să de ducă la pista lui
de decolare particulară.
Turnă ceai în trei cești, apoi scoase din buzunarul jachetei de mătase o hârtie
scrisă de mână, punându-și ochelarii.
- Am primit această scrisoare de la Nerina, astă vară. În prima parte îmi scrie
probleme de afaceri, dar apoi continuă: "Am avut norocul ce a angaja o tânără cu
toate calitățile pe care le-aș fi putut dori. Muncește cu râvnă, se înțelege bine cu
elevii, e veselă, inventivă și plină de tact. Îmi place foarte mult și mulțumesc cerului
că a răspuns la anunțul meu. Nu pare să aibă admiratori, dar mă tem că nu peste mult
acest lucru se va schimba. După cum vei vedea când ai s-o cunoști, are o frumusețe
subtilă care trebuie să placă oricui are un ochi de cunoscător. Se numește Kate Poole.
Îmi dă senzația că am fost binecuvântată cu o nepoată încântătoare și de mult
pierdută."
Când hoteliera își scoase ochelarii și împături la loc scrisoarea, Kate abia reuși
să nu izbucnească în lacrimi.
- Vă mulțumesc, kyria. Mă bucur să aflu că domnișoara Walcott are asemenea
sentimente. Dar norocul e mai mult de partea mea. Munca pentru ea mi-a adus mai
multe satisfacții decât orice altceva în trecut.
- Eu mă duc să-mi fac bagajele, interveni Robert. Am ceva ca să poți dormi în
timpul zborului, Kate. Altfel, mâine ai să fii frântă de oboseală. Peste cât timp sosește
mașina, kyria?
- Mă tem că nu veți putea s-o însoțiți, domnule Murrett. Dar puteți fi siguri că
va fi în mâini excelente. Prietenul meu zboară prin toată lumea. Își poate permite să
folosească cei mai buni piloți și mecanici. Are două avioane, unul pentru zboruri mai
lungi, iar acesta, mai mic, pentru Europa. Conțiune numai două locuri și, evident,
fiind ruda cea mai apropiată a Nerinei, Xan este cel care trebuie s-o însoțească pe
Kate.
Când Kate fu gata de plecare, mașina se afla deja în fața hotelului. Neliniștit,
Robert își luă rămas bun de la ea.
- Aș fi vrut să vin și eu cu tine... Mâine dimineață la prima oră, am să merg la
Iráklion și sper să ajung în Marea Britanie cel târziu pe seară. Uite niște pastile ca să
te-ajute să dormi.
Și-i dădu un flaconaș de plastic cu câteva tablete.
Xan tocmai își lua rămas-bun de la Kyria Drakakis și, cumva, cei doi bărbați
reușiră să nu-și strângă mâinile.
În mașină, Xan schimbă câteva cuvinte cu șoferu, dar lui Kate nu-i spuse
nimic. Iar când se urcară în avion, văzură imediat că i-ar fi putut însoți și Robert.
- Tu ai fost cu ideea de a-l împiedica pe Robert să vină cu noi? îl întrebă Kate
pe Xan.
- De ce să fi vrut asta?
- Nu știu. Dar e clar că ar fi putut să vină.
- Văd și eu. Sunt la fel de nedumerit ca tine. Dar dacă am trimite mașina după
el, am întârzia încă o oră și nu uita că și după ce ajungem vom mai avea mult de
mers.
- Nu mă gândeam să-l așteptăm. Mă miră doar ceea ce a spus Kyria Drakakis.
- Cred că a fost o neînțelegere, spuse indiferent Xan, încheindu-și centura de
siguranță.
Nu peste mult își luară zborul, peste piscurile palide ale Munților Albi care
străluceau în lumina lunii, după care micul avion coti spre vest.

***

Se aflau pe șosea de o jumătate de oră, iar durerea de cap a lui Kate mai
trecuse puțin, când Xan întrebă pe neașteptate:
- Ce e între tine și Robert?
- Nimic. Suntem prieteni, atâta tot.
- Scutește-mă, Kate. Aseară n-am întrerupt o șuetă între prieteni. Se aprinsese
tot să facă dragoste cu tine. Dacă privirile ar fi lasere, acum aș avea o gaură între
ochi.
- N-a fost deloc așa. Exagerezi. A fost doar un sărut... un sărut neașteptat, de
noapte-bună. Peste câteva minute, ar fi plecat.
- Nu de bunăvoie, replică el sardonic. Și, dacă nu voiai să rămână, cum de se
afla acolo?
- A bătut la ușă. Mi-a cerut să-l primesc. Am... am crezut că avea să-mi spună
ceva.
- Și pe mine m-ai fi lăsat să intru? La ora aia? În cămașă de noapte?
- Cu un halat pe deasupra.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare. M-ai fi primit, știind că n-aveam nici un motiv
serios să vin în camera ta la ora aia?
- Aș fi presupus că aveai, la fel cum am crezut și despre Robert.
- Să nu presupui niciodată, spuse sec Xan. Asta poate duce la complicații
penibile. La fel cum s-ar fi întâmplat și aseară, dacă nu interveneam eu. Judecând
după expresia ta, când am intrat, nu erai la fel de ambalată ca vrednicul nostru doctor.
 Restul drumului se desfășură în tăcere, până când mașina intră pe poarta
sanatoriului, iar Kate întrebă:
- Vii și tu cu mine s-o vezi?
Xan întârzie mult cu răspunsul, dar în cele din urmă spuse:
- Da... Dacă așa vrei, am să vin.

***

- S-ar putea s-o găsiți cam abulică, spuse sora de gardă, în timp ce-i conducea
spre rezerva domnișoarei Walcott. Are mintea destul de împrăștiată.
De când o văzuse Kate ultima oară, Nerina Walcott părea să se fi împuținat la
trup. Arăta foarte bătrână și firavă, ca și cum ar fi renunțat să mai lupte cu boala.
- Ai vizitatori, iubito, anunță sora.
Privirea bătrânei se îndreptă vag spre Kate, ca și cum n-ar fi recunoscut-o, apoi
se opri asupra bărbatului înalt de lângă ea.
- Neal... murmură. Neal... tu ești?
Xan se apropie de pat, luându-i mâna întinsă.
- Nu, nu e Neal. Sunt nepotul lui Neal... Alexander. Dar tu mi-ai spus
întotdeauna Xan. Am fost plecat mult timp. Dar acum am venit să văd cum te mai
simți. Am auzit că nu te-ai menajat, Nerina. Dar, nu mă mir. Așa ai fost dintotdeauna
și îndrăznesc să spun că la fel vei rămâne. Te simți bine aici?
Vorbea pe un ton firesc, cam ca un vechi prieten, nu ca o rudă apropiată care
revenise după o lungă despărțire.
Reacția domnișoarei Walcott fu uimitoare. Se chinui să se ridice în capul
oaselor, cu ochii mai strălucitori, părând dintr-o dată plină de viață.
- Xan! Nu m-am așteptat să vii. Probabil crezi că-s gata să mă prăbușesc și n-
ar strica să-mi intri în grații, pentru cazul că se alege câte ceva... Dar încă nu-s pe
ducă, băiete. Arăți bine... într-o formă excelentă. Cum a fost călătoria în Creta?

***

Cam peste o jumătate de oră, luară mașina și se duseră în satul apropiat, la

hotelul unde înnoptau adesea vizitatorii sanatoriului. Pe la jumătatea după-amiezii, pe
Kate o trezi din somn o cameristă, aducându-i ceaiul pe o tavă și un mesaj de la Xan.
O anunța că avea s-o ia la ora șase, pentru a lua cina cu bunica lui.
Kate își bău ceaiul, făcu o baie și se fardă cu grijă. Era în holul de jos, răsfoind
o revistă, când Xan veni s-o ia.
- Te simți mai bine? o întrebă el.
- Da, mulțumesc. Sunt ca nouă.
- Perfect. Hai să bem ceva. Ce ți-ar plăcea? Un pahar de vin?
Kate dădu din cap.
- Roșu, te rog.
 Xan sună din clopoțel, după ospătar, apoi spuse:
- Am hotărât ca, din moment ce am lăsat grupul fără petrecerea de rămas-bun
și decernarea premiilor, să ne achităm organizând un prânz la un hotel din apropierea
aeroportului. Am și aranjat. Nu mai trebuie să te obosești cu nimic.
- Stai aici în noaptea asta?
- Da, dar nu-ți face griji. Vom avea camere separate. Și companie, adăugă el,
cu un zâmbet ironic.
- Companie? Pe cine?
- Pe Robert, cine credeai? Speră să ajungă aici la opt și va veni și el la clinică.
- Ai vorbit cu el?
- Nu, cu Kyria Drakakis. Vrea să vorbească și cu tine. O să te sune mâine
dimineață. Cred c-ar trebui să-i trimitem amândoi lui Phaedon scrisori de mulțumire
prin fax, și-am să-i dăruiesc și unul dintre tablourile mele de la Chaniá.
După ce băuturile fură servite, Kate puse întrebarea care o preocupa de când se
trezise.
- Ce te-a făcut să te răzgândești?
- În legătură cu ce?
- În legătură cu un rapprochement cu bunica ta.
Xan își ridică la gură paharul cu gin și tonic, făcând cuburile de gheață să sune
ușor.
- Tu m-ai făcut, spuse el, privind-o. Dar nu vom vorbi despre asta acum. Am
discutat cu medicul consultant de la sanatoriu și mi-a spus că, după părerea lui,
recenta agravare a stării Nerinei a fost în mare parte de natură psihosomatică. Nu voia
să mai trăiască și a hotărât în sinea ei să se dea bătută.
În tăcere, Kate sorbi din vin, ascultându-l.
- Înstrăinarea dintre noi poate să fi avut și ea un efect, continuă Xan. Dar
principalul motiv a fost că, după cum mi-a mărturisit, chiar și lăsând greul muncii în
seama ta, conducerea Paletei a ajuns să-i depășească puterile. Nu vrea să-și
abandoneze clienții închizând prăvălia, dar asta ar prefera să facă. Are un plan de
viitor pe care vrea să-l discute cu tine. Nu știu în ce constă, încă nu mi-a spus.

***

Când se întoarseră la clinică, îl întâlniră pe medicul consultant cu care vorbise

Xan. După ce Xan făcu prezentările, doctorul spuse:
- Am auzit multe despre dumneavoastră, domnișoară Poole. Din câte înțeleg
suteți mâna dreaptă a domnișoarei Walcott. Ei bine, veți avea plăcerea să aflați că,
după părerea mea, mai are destule resurse. E o femeie plină de voință. Un timp, a
renunțat să mai lupte, cu efecte alarmante. Dar acum s-a hotărât să nu se lase, deși se
va menaja. Nu m-ar surprinde să trăiască până la optzeci sau chiar nouăzeci de ani.
Voința omenească e o forță foarte puternică.
Când intrară în rezervă, domnișoara Walcott stătea așezată pe un scaun. Purta
un capot lung de mătase albastră, cumpărat din Maroc, și-și fardase pleoapele cu
albastru.
- Kate, draga mea, ți-ai revenit din șocul și oboseala de a fi adusă aici așa, val-
vârtej? Da, văd că arăți mai bine. Ce-nseamnă și tinerețea asta! Câteva ore de somn,
și ești din nou proaspătă ca o margaretă.
Abia după ce luară masa, care părea foarte searbădă în comparație cu
mâncărurile cretane din ultimele două săptămâni, Nerina se rezemă de spătar și
anunță:
- Am ceva important de discutat cu voi doi.
Înainte de a apuca să continue, o infirmieră veni să strângă masa. Bătând cu
degetul în brațul scaunului, domnișoara Walcott aruncă o privire exapserată spre
nepotul ei, care-i răspunse cu zâmbetul lui caracteristic.
- O, cât semeni cu bunicul tău... scumpul meu Neal... îi spuse ea. Acea același
obicei de a zâmbi din colțul gurii, când observa că-mi pierdeam răbdarea.
Zâmbetul ei era ușor cochet, amintind de fata fermecătoare din urmă cu
cincizeci de ani.
- M-am gândit bine și, categoric, am să mă retrag, începu domnișoara Walcott.
Puteți să vă ocupați voi doi în continuare de Paletă. Kate va rezolva problemele
curente, iar tu, Xan, vei fi instructorul. Eu m-am înscris pentru un apartament într-un
complex de rățuște bătrâne ca mine. Voi trăi acolo din pensie, voi picta și, poate, voi
ține ocazional cursuri. Kate poate primi casa mea și un salariu, iar toate celelalte îți
vor reveni ție, dragul meu băiat.
Îl privi în așteptarea răspunsului, convinsă deja de încuviințarea lui Kate.
Xan spuse:
- N-am nici o obiecție față de planul tău, dar s-ar putea ca Robert să nu fie de
acord.
- Robert? Ce legătură are el cu toate astea?
- Îl interesează Kate, răspunse sec Xan. Vrea să se însoare cu ea. Și nu-i
acceptă refuzul. S-a ținut după ea până în Creta și, într-o jumătate de oră, va fi aici,
tot ca să n-o lase să-i scape.
- O, dar e splendid! exclamă domnișoara Walcott. De ce nu mi-ai spus, Kate?
Tu și Robert vă potriviți de minune. Speram să se înfiripe așa ceva, și știu că Beryl
Murrett va fi încântată. Ești exact genul de noră pe care și-o dorește.
- Dar eu nu vreau să mă mărit cu Robert, răspunse încet Kate.
- Ba cum să nu? E un scump. N-ai să găsești un soț mai bun. Îți va fi
credincios, loial și devotat. Iar tu ai stofă ca să devii soție de medic, draga mea. Poți
conduce cu o mână Paleta, iar cu cealaltă te vei ocupa de el. Nu-nțeleg de ce nu l-ai
acceptat prima dată când te-a cerut.
- Sunt sigur c-o s-o mai ceară... poate chiar în seara asta, spuse calm Xan. I-am
rezervat o cameră la hotel. Merită, bietul băiat. Cred că s-a simțit îngrozitor, o zi
întreagă pe aeroportul de la Iráklion, gândindu-se cum îți fac eu zile fripte.
Chiar atunci, se auzi o bătaie în ușă și Robert intră, vizibil surpris să-și vadă
pacienta pe scaun, plină de viață. Așa cum prevăzuse Xan, avusese o zi extrem de
obositoare, deși n-o spuse decât după ce se asigură că domnișoara Walcott și Kate n-
aveau nici o problemă.
- Propun să-l duci pe Robert la hotel, să mănânce bine și să-ți povestească prin
ce greutăți a trecut până a ajuns aici, spuse Xan după un timp.
- Excelentă idee! aprobă bunica lui. Hai, duceți-vă de-aici, amândoi.

***

Robert moțăi în tot timpul mesei, până când Kate îl expedie să facă un duș și
să se culce.
Așteptă un timp în hol, sperând să apară Xan. Acesta, însă, nu mai veni. Până
la urmă, Kate se duse la culcare, frământată de gânduri.
A doua zi dimineața, în timp ce se îmbrăca, auzi sunând telefonul de pe
noptieră. Era Kyria Drakakis.
Vorbiră douăzeci de minute în cap.

***

Xan era deja la micul dejun, când Kate intră în sala de mese. Se ridică să-i
ofere un scaun.
- Unde te-ai dus aseară? îl întrebă ea. Robert s-a culcat devreme și sunt sigură
că n-ai mai rămas mult cu bunica ta.
- Nu, am plecat să fac o plimbare cu mașina. I-ai spus lui Robert despre planul
Nerinei? Cum a reacționat?
- Era extenuat după toată oboseala de la aeroport și din timpul zborului... Unui
pasager i s-a făcut rău, noroc că aveau un medic la bord.
După o pauză, adăugă:
- Ți-aș fi recunoscătoare să nu vorbești despre viitorul Paletei în prezența lui.
Nu vreau să discutăm despre așa ceva în dimineața asta.
- Cum dorești.
- Mai trecem pe la bunica ta înainte de a porni spre Londra?
- Nu, n-aș crede. Vizitatorii nu sunt bineveniți acolo înainte de orele
unsprezece. Deranjează programul de dimineață.
- M-a sunat Kyria Drakakis, adineaori. Am vorbit mult, îți povestesc eu mai
încolo. Uite-l pe Robert. Cum ai dormit? îl întrebă Kate.
- Ca o valiză-n gară, răspunse el. Tu la ce oră te-ai culcat?
- Imediat după tine. Xan mi-a spus că a mai întârziat.
- Bună dimineața, îl salută indiferent Robert, iar Xan îi răspunse la fel de rece.
Luară micul dejun în tăcere, până când, terminându-și pâinea prăjită, Robert o
întrebă pe Kate:
- Ai să fii acasă diseară?
 - Cred că ea, răspunse ea, întorcându-se spre Xan. Până la ce oră va dura
petrecerea?
- Cred c-o să se termine pe la cinci. S-ar putea ca unii membri ai grupului să
plece devreme, dacă au mult de mers.
Robert spuse:
- Propun să stai peste noapte la noi, Kate, și să te duci acasă abia mâine. Sau,
dacă-mi dai cheile, pot s-o pregătesc eu pentru tine.
- Ești foarte amabil, Robert, dar s-ar putea să mă duc la Juliet, în Chiswick.
- A, înțeleg... ei, atunci ne vedem mâine.
- Probabil, dacă nu mă invită să mai rămân. Am să te sun.

***

- Juliet te-a invitat la ea, sau a fost și asta o invenție? întrebă Xan, în timp ce
porneau spre Londra.
Ignorându-i întrebarea, Kate spuse:
- Mai bine să-ți transmit ce-am aflat de la Kyria Drakakis... motivul pentru
care a mințit că nu era loc pentru Robert în avionul lui Phaedon.
- Altă femeie care se pricepe la scorneli, se pare, comentă sec Xan.
Kate trecu peste această remarcă, spunând:
- Phaedon n-a fost dintotdeauna milionar. În tinerețe, când s-au iubit, părea să
nu aibă nici o perspectivă. Părinții ei n-au fost de acord cu iubirea lor și au silit-o să
se mărite cu Andreas Drakakis. Până la urmă, a făcut-o - și a regretat toată viața. Îi
era foarte clar că Robert îmi făcea curte, și a vrut să mă împiedice să fac aceeași
greșeală - să mă mărit pentru a avea un viitor sigur, în loc de a face ceea ce știe acum
că ar fi trebuit să facă și ea: să-mi ascult inima.
Întoarse capul spre profilul lui Xan, așteptându-i reacția.
 Capitolul 10

După o pauză, Xan spuse:

- Cred că a făcut foarte bine că s-a măritat cu Drakakis. Dacă nu l-a iubit pe
Phaedon suficient ca să-i încredințeze viitorul ei, înseamnă că n-ar fi fost soția
potrivită pentru el. Norocul joacă un rol important în stabilirea destinului. Dacă
Phaedon nu avea noroc, Kyria Drakakis și-ar fi dorit acum să fi urmat sfatul părinților
ei. Bărbații care-și asumă riscuri, sau aleg cariere hazardate, ca a mea, au nevoie
alături de ei de femei puternice, indpendente.
- Ce te face să crezi că lui Kyria Drakakis îi lipsesc calitățile astea? Conduce
hotelul singură, acum că soțul ei a murit.
- El l-a pus pe picioare. Recunoaște și ea că sigură n-ar fi putut-o face.
- Cred că a fost un efort comun, iar Kyria își subestimează propria contribuție.
Nu mi s-a părut să aibă o personalitate slabă. Mă întreb de ce nu s-au măritat, ea și
Phaedon, după moartea lui Andreas. Ai întrebat-o?
- Fiindcă nu s-a putut. Phaedon n-a rămas burlac. S-a însurat și are o familie
numeroasă. Soția lui trăiește, iar în Grecia căsniciile nu se desfac la fel de ușor ca în
alte țări. Legăturile de familie au întâietate mai presus de orice.
- Crezi că ea și Phaedon sunt amanți?
- În sens fizic? întrebă el, aruncându-i o privire. Posibil. Pentru vârsta ei, e încă
atrăgătoare. Are aerul unei femei care se bucură de toate plăcerile senzuale. Dar
unele femei emană aura asta și, când se pune problema, încep să aibă inhibiții și
blocaje contrare poftelor lor.
Oare și pe ea o credea la fel? se întrebă Kate.
- N-aș crede că ai o carieră prea hazardată, remarcă ea. Ești consacrat, ce-ar
putea să se mai întâmple?
- Multe. Un accident la mâini, sau la ochi... Sau, dacă genul de tablouri pe care
vreau eu să le pictez își pierd atracția pentru cei care au bani să le cumpere. Picturile
sunt obiecte de lux, iar cererea fluctuează. Artiștii trăiesc bine - dacă au noroc. Dar
pot avea și ghinion. E mult mai sigur să fi avocat sau contabil... ori medic, adăugă el
sec.

***

La ora trei după-amiaza, Xan anunță premiile stabilite prin vot, la Chaniá, cu
două nopți în urmă.
- Doamnelor și domnilor, există două tablouri pe care le-ați considerat
uluitoare.
Privi cele două rânduri de fețe nerăbdătoare.
- Am fost de acord cu verdictul dumneavoastră și mi-a fost imposibil să aleg
între ele. Este vorba de acuarela de atmosferă a lui Juliet cu interiorul bisericii din
Thériso, și extrem de puternicul studiu al lui Oliver, cu mijloace mixte, al arsenalului
Venețian de pe faleză.
Izbucni un ropot de aplauze și murmure de felicitare, după care Xan continuă:
- Am prevăzut că se putea ivi această problemă și, prin urmare, am marea
plăcere de a-i invita pe cei doi câștigători ex aequo la seara de gală care va avea loc
luna viitoare la Academia Regală.
După alte aplauze, Xan ridică mâna pentru a face încă un anunț:
- Cred că va fi surprinsă să afle, dar cu toții am fost foarte impersionați de felul
cum a condus Kate excursia. Un bun curier trebuie să combine aptitudinile unui câine
ciobănesc, ale unei educatoare de grădiniță, ale unei mătuși cicălitoare și ale unui
traducător. Kate a îndeplinit toate aceste cerințe par excellence, pe lângă faptul că a
trebuie să se descurce cu un instructor lipsit de experiență.
Făcu o pauză, privind în lungul mesei, spre locul unde stătea Kate, în capătul
opus.
- Știm că a fost datoria ta, Kate, dar totuși îți suntem recunosători pentru
răbdarea și tactul tău. Grupul a pus mână de la mână pentru a-și exprima
recunoștința.
Luă un plic și îi făcu semn să se apropie.
Într-un nou val de aplauze, Kate porni spre el, pentru a-i strânge mâna și a lua
banii colectați pentru ea. Nu se întâmpla pentru prima dată, dar în trecut prezentarea
se făcuse mai puțin formal.
Tocmai se pregătea să spună câteva cuvinte de mulțumire, când Xan o surprins
din nou, strângându-i și mai tare mâna într-a lui și aplecându-se s-o sărute pe
amândoi obrajii.
Desprinzându-și mâna dintr-a lui și întorcându-se cu fața spre ceilalți, Kate
spuse:
- Vă mulțumesc foarte mult tuturor. De fapt, funcția de curieră a Paletei este
una dintre cele mai bune pe care și-o poate dori cineva. Oamenii care pictează sunt de
obicei deosebit de plăcuți. M-am simțit la fel de bine cum sper că v-ați simțit și
dumneavoastră. Abia aștept să vă revăd, la cursurile din anii viitori.
- Niciodată nu-ți pierzi sângele rece, Kate, nu-i așa? comentă Kelly, când Kate
se întoarse la locul ei.
- Sânge rece? La mine?
- Eu n-aș fi fost în stare să țin un discurs ca ăsta. N-aș fi știut ce să spun.
- E ușor să mulțumești, răspunse Kate. Să fii spiritual, ca Xan, e mai greu.
- O, da, nu-i așa că-i trăsnet tipul? M-aș fi putut îndrăgosti de el în stil mare,
dar ar fi fost o pierdere de timp. Și-n fond, e cam prea bătrân pentru mine, și oricum
nu-s genul lui. Cred c-o place pe Juliet și de-asta a invitat-o, pe ea și pe moș Ollie, la
bairamul ăla cu ștaif de la Londra. Mă-ntreb cu ce-o să se îmbrace tipa. Are niște
rochii, mamă-mamă.
După un timp, principalul obiectiv al petrecerii fiind atins, cei care se
pregăteau să plece acasă începură să-și ia rămas bun, iar Juliet veni să stea de vorbă
cu Kate.
- Dacă n-aș fi aranjat să stau la noapte cu mama mea, la Reigate, ai fi putut
veni cu mine în Chiswick. N-o pot dezamăgi, se simte foarte singură de când a murit
tata, iar frații mei stau prea departe ca s-o viziteze regulat. Dar, cu altă ocazie, mi-ar
face plăcere să vioi. Am să te sun săptămâna viitoare, ca să văd ce mai faci.
- Da, te rog chiar, răspunse Kate. Mi-ar face mare plăcere să ne mai vedem.
- Mă pregăteam să-mi iau rămas-bun de la știi-tu-cine, continuă Juliet, într-o
șoaptă confidențială. Dar, grație lui Xan, mai am o șansă. Numai dacă Oliver nu
găsește vreun pretext ca să nu vină la gală.
- Sunt sigură că va veni.
- Nu-i place Londra... o detestă. Locuiește la Wiltshire, în sălbăticie. Nu m-aș
mira să aflu că nici nu are un sacou de seară. Când era în armată, pentru toate
solemnitățile avea uniforma de paradă.
- Asta nu-i o problemă. Un sacou de seară se poate și închiria.
- Poate va considera că nu merită efortul. Spre deosebire de noi, bărbații nu țin
să se îmbrace elegant. Nu cei ca el, oricum. Uite-l că vine.
- M-am dus, Kate, spuse Oliver, întinzându-i mâna. Abia aștept să te revăd, la
gală... și pe tine, Juliet, adăugă, zâmbindu-i într-un fel destul de încurajator, după
părerea lui Kate.
- Eu nu cred că am să vin, spuse Kate. Xan nu mi-a spus nimic.
- Probabil e deja convins, remarcă Oliver la despărțire, înainte de a ieși din
încăpere.
- Bărbații! comentă cu pătrundere Juliet. Dar fără-ndoială că are dreptate - Xan
e sigur că vei fi acolo. Mă duc să-l întreb, bine?
Și, fără să aștepte răspunsul lui Kate, se îndepărtă, oprindu-se să mai
converseze și cu alții în drum spre Xan.
Juliet plecă printre ultimii. Când își luă rămas-bun de la Kate, îi spuse:
- Răspunsul a fost da. Te așteaptă, ca să fim toți patru. Ne vedem atunci -
îmbrăcate mortal! Pa acum, iubito.

***

Pentru seara dineului de gală din Piccadilly, la Burlington House, sediul

Academiei Regale de Arte, Kate își rezervă o cameră la un hotel ieftin.
După petrecerea de rămas-bun, mai vorbise cu Xan doar pe apucate, la telefon,
despre probleme de-ale Paletei, fără a atinge nici un subiect personal. Nici pe Robert
nu-l mai prea văzuse, descurajându-i vizitele și spunându-i ferm că nu era corect să
continue o prietenie care, din partea ei, n-avea șanse să ducă nicăieri.
Ajuns la hotel după-amiază și, după ce-și despachetă rochia și o puse pe cuier,
ieși să cumpere cel mai subțire dres pe care-l putea găsi, stăpânindu-și nerăbdarea de
a arunca o privire și în librăria ei favorită.
La ora șapte, se întâlneau toți patru la Xan acasă, ca să bea ceva. Fu gata la
fără un sfert. Rochia era o extravaganță de pe vremea când câștigae mai bine: o teacă
lungă de catifea dévoré lucioasă, cu modele formate prin aplicare de acizi care
roseseră catifeaua, lăsând doar urzeala subțire de mătase, care dădea un foarte subtil
efect de transparență.
Culoarea era una pe care Xan o folosea mult în picturile lui. Se numea terre
verte, un pigment preparat din argilă verde. Vânzătoarea comentase:
- Asta numesc eu o rochie pentru toată viața. O s-o purtați și când veți fi de
vârsta mea... și vi se asortează minunat cu ochii.
Oare și Xan avea să fie de aceeași părere? se întrebă Kate, studiindu-se în
oglinda de pe ușa dulapului.
Ajunse la șapte și un sfert, sperând să fie ulrtima. De astă dată, când apăsă pe
butonul interfonului, ușa se deblocă imediat. Dar în capul scării o aștepta Juliet,
arătând superb într-o rochie de jersée roșie ca garoafa, cu corsaj bătut în paiete.
Kate își scosese deja jacheta de catifea bleumarin cu căptușeală de cașmir - o
altă investiție scumpă din anii ei de prosperitate. Se priviră cu admirație reciprocă.
- Foarte șic, Kate. Ar trebui să doboare pe spate o anumită persoană... comentă
Juliet, zâmbind. Mă-ntreb dacă și Doamna în Roșu aci de față va avea efect. Xan are
șampanie fină la gheață, dar te așteptam pe tine.
La vederea lui Xan în sacou de seară, inima lui Kate făcu un salt. Îl salută pe
Oliver mai întâi, oferindu-i mâna și obrazul, în schimbul unei îmbrățișări afectuoase.
Când se întoarse spre Xan, acesta îi luă mâna și i-o sărută.
- E o rochie fantastică... îți vine perfect.
Peste câteva momente, când toți aveau paharele de șampanie în mâini, Juliet
spuse:
- Petrecerea asta e mai pe gustul meu decât cea de rămas-bun de la Chaniá. În
lipsa voastră, ne-am dus la un bar unde se cânta muzică populară cretană. A fost
destul de amuzant, cam vreo oră. Dar nu mă mai încântă de mult așa ceva - scaune de
fier pe pardoseala de ciment și sticle de bere pe mese.
Mai târziu, după ce întrebă dacă-și putea retușa rujul înainte de a pleca la gală,
iar cele două femei ajunseră singure în dormitorul folosit de vizitatorii lui Xan, Juliet
îi spuse lui Kate:
- Erai atrăgătoare și înainte, Kate, dar acum... Un moment, când ai apărut pe
scară, era să nu te recunosc. Nu-i numai datorită rochiei și coafurii... Parcă ai fi fost
luminată pe dinăutru.
- Așa mă și simt, răspunse Kate. E efectul lui Xan asupra mea. Chiar dacă-l
văd doar pentru câteva ore și știu că n-am nici o speranță, mă simt ca într-al nouălea
cer.
În timp ce Juliet destupa un tub de ruj asortat cu rochia, Kate adăugă:
- Deci, Oliver nu s-a eschivat, așa cum te temuseși tu. Mai ai aceleași
sentimente pentru el? V-ați mai văzut de când m-ai sunat pe mine, săptămâna
trecută?
- Nu, dar faptul că e aici, și va rămâne la Londra până vineri, e încurajator.
Înainte de a sosi tu, Xan ne-a spus că s-ar putea ca la anul să meargă cu un grup al
Paletei în Bali. Am să mă înscriu neapărat, și cred că s-ar putea să vină și Oliver, deși
va fi cam scump.
- Serios? Mie nu mi-a spus nimic.
- Poane plănuiește să discute cu tine mai târziu. Petrecerea asta de la academie
n-o să dureze până-n zorii zilei. Probabil va fi gata pe la America. Eu am venit cu
mașina mea, și voi spune că nu suport să șofez noaptea, cerându-i lui Oliver să mă
ducă acasă cu mașina, ca să vadă un tablou mare pe care l-am pictat recent - un
montaj inspirat din experiența de la Chaniá. Dacă refuză, voi ști că-mi pierd vremea.
După ce se rujă cu grijă, adăugă:
- Și Xan e schimbat, în seara asta. Am simțit imediat ce l-am văzut. E mai
deschis, mai abordabil. Întotdeauna a fost fermecător, dar avea o anumită rezervă...
N-ai observat și tu?
- Încă mai observ, răspunse abătută Kate.
- Oricum, indiferent dacă reușesc sau nu să-l ademenesc pe Oliver în bârlogul
meu, fac pariu că până să se crape de ziuă vei ajunge tot aici. E clar că Xan te găsește
încântătoare și-i lasă gura apă după tine. Ai să-l lași?

***

Această întrebare continuă s-o urmărească pe Kate în tot timpul acelei seri
magice. La sfârșit, când femeile își luau mantourile de la garderobă, iar bărbații le
așteptau în holul grandios de la intrare, Juliet întrebă:
- Vrei să-mi faci o mare favoare, Oliver? Săptămâna trecută, cineva a fost
tâlhărit lângă garajul unde-mi țin eu mașina, și mi-e cam frică să mă duc singură
acasă. Ar fi trebuit să vin cu un taxi. Dacă-ți găsesc unul ca să te întorci, n-ai vrea să
fii cavaler și să mă duci până acasă? Cu ocazia asta, îmi poți vedea și capodopera.
Mi-ar plăcea să-ți cunosc opinia.
Fără ezitare, Oliver spuse:
- Sigur că da. Unde ți-e mașina?
Porniră toți patru spre parcometrul unde Juliet își lăsase mașina. În timp ce-și
luau rămas-bun, Juliet îi făcu lui Kate cu ochiul, discret.
- Succes, îi șopti ea la ureche, în timp ce se sărutau.
În timp ce mașina celorlalți doi pleca, Xan spuse:
- Încă nu e târziu. N-ai vrea să vii la mine ca să vezi tablourile despre Creta la
care lucrez? Și ar mai fi vreo două probleme pe care vreau să le discutăm.
Încercând să pară nepăsătoare, Kate acceptă, iar Xan opri un taxi.
Ajunși acasă, urcă înaintea ei scara, ca să descuie ușa apartamentului. Zărind
desenul lui Charles Keene care reprezenta un cuplu într-un pat cu baldachin, Kate se
întrebă cum era patul lui Xan și dacă nu cumva, foarte curând, avea să afle.
Focul ardea în cămin, după un paravan protector de plasă metalică. Xan îl dădu
la o parte și mai puse un lemn.
 - Fă-te comod până aduc eu niște cafea.
- Te pot ajuta cu ceva?
- Nu, mulțumesc, totul e gata.
M-am gândit că s-ar putea să se întoarcă și ceilalți, dar pe urmă a devenit
evident că Juliet avea alte planuri. Sunt sigur că a inventat povestea aia cu borfașul.
Întrebarea e: oare Oliver știe scorul?
- Nu mă îndoiesc că da, răspunse Kate. Un bărbat atât de atrăgător ca Oliver
trebuie să aibă de întâmpinat multe avansuri. Dar, întâmplător, știu că intențiile lui
Juliet sunt onorabile, cum se spune. Vrea să umple golul rămas în urma Sophiei
McCormick. Nu s-o înlocuiască - știe că n-ar putea face niciodată asta - ci doar să-i
ofere lui Oliver compania iubitoare de care știe că are nevoie. Pictura fiind unul
dintre interesele lor comune, cred că, în ciuda oricăror alte nepotriviri dintre ei, există
șanse să iasă totul bine.
- Să sperăm, răspunse Xan. N-am să lipsesc mult.
Și dispăru.
Când reveni peste câteva minute, cu o tavă, Kate stătea pe canapea, savurând
atmosfera, dar simțindu-se tot mai nervoasă pe măsură ce se apropia momentul
hotărâtor.
Xan se așeză și el, dar la celălalt capăt al canapelei, nu lângă ea.
- Mi-ai spus puținul pe care-l știi despre trecutul tău, începu el. Cred că a sosit
momentul să-ți vorbesc și eu despre al meu... și despre motivul pentru care Nerina și
cu mine am fost înstrăinați atâta vreme. Te-a preocupat întotdeauna problema asta,
nu-i așa?
- Într-adevăr, confirmă Kate. Nu-mi puteam imagina cum s-a putut ajunge la o
asemenea situație. Te făcea să pari... dur, crud chiar. Nu puteam asocia
caracteristicile astea cu toate calitățile tale.
- Mă bucur că mi-ai acordat creditul unor calități. N-a fost tot timpul prea
vizibil, remarcă el sec.
După o scurtă pauză, continuă:
- Emma - mama mea - a murit când aveam unsprezece ani. Trebuia s-o numesc
Emma, fiindcă Nerina nu era de acord să-i spună "mămică". Are unele idei arhaice
despre comportamentul acceptabil. Și-i respectam regulile, fiindcă ea achita notele de
plată. Încă de mic, am știut că Emma se temea de Nerina.
- Mama ta nu avea familie?
Xan clătină din cap.
- Fusese singură la părinți, care se despărțiseră, așa că a crescut-o bunicul ei
după mamă. Tatăl ei era campion de suring, iar mama se lăsase de universitate, fiind
o fană a surferilor. Nu s-au căsătorit niciodată, deși mai târziu mama ei - cealaltă
bunică a mea s-a măritat cu un american bogat. Pe-atunci, nu voia să se împovăreze
cu un copșil rămas din tinerețea ei nebunatică. Bătrânul - bunicul meu - fusese un
speolog celebru. Așa l-a cunoscut Emma pe tatăl meu. Ea se temea de peșteri și de
apă. Când am ajuns s-o cunosc, se temea de multe.
 Kate observă că un mușchi al obrazului îi palpita, indicând o furie sau o
suferință stăpânită.
- În ultimii doi, trei ani de viață, a avut o boală nediagnosticată. S-ar putea să fi
fost E.M. - encefalomielită mylagică. Chiar și acum mai există medici care fie îi
neagă existența, fie nici măcar n-au auzit de ea. Pe-atunci, abia dacă era recunoscută.
Oricum, o făcea să fie foarte agitată și deprimată. Și mai avea și accese de amețeală.
S-ar putea ca la fel de amețită și dezorientată să fi fost și când a coborât de pe trotuar,
în fața unei autocisterne... Sau, poate, ajunsese la capătul puterilor.
Kate își stăpâni o exclamație de șoc și deznădejde. Nu avea idee că se
produsese o asemenea tragedie, într-un trecut nu prea îndepărtat.
- N-am știut, spuse ea. Nu mi-a spus nimeni
- Oamenii care nu au prieteni sunt uitați repede, ridică din umeri Xan. Emma a
fost descurajată să participe la viața satului. Efectiv, era doar o servitoare neplătită.
Nu avea alte plăceri decât cărțile și copilul ei, însă până și relația dintre noi a fost
denaturată. Dacă stăteam prea mult împreună, Nerina o acuza că mă răsfăța. O uram
pe Nerina. I-a făcut imposibilă viața mamei mele... poate chiar la propriu. Mult timp,
mi-a fost cu neputință s-o iert pentru asta. Mai târziu, am început să-i înțeleg
atitudinea.
Se opri să soarbă din cafea, dar fără să-i simtă gustul.
- Una la mână, era clar că nu găsea nici o scuză generației Emmei pentru
sarcinile accidentale. După părerea ei, Emma ar fi trebuit să știe mai multe despre
evitarea unui copil nedorit decât știuse ea, într-o vreme când tinerii înhățau tot ce le
oferea viața, pentru eventualitatea că aveau să moară în război, dar sexul și metodele
contraceptive nu erau discutat la fel de deschis ca în zilele noastre.
- Nici chiar generația mamelor noastre nu era chiar atât de emancipată, spuse
Kate, care era convinsă că și ea fusese concepută neintenționat. Ar fi fost de așteptat
ca propria ei experiență s-o facă pe Nerina mai înțelegătoare.
- S-ar putea să fi devenit mai tolerantă în ultimul timp, dar pe vremea aceea era
foarte intransigentă cu neajunsurile altora.
Dacă se gândea bine, Kate își putea aminti câteva exemple recente ale
intoleranței domnișoarei Walcott pe care, la vremea respectivă, le pusese pe seama
vârstei.
- Mai considera și că Michael și Emma erau nepotriviți unul pentru altul,
continuă Xan. Din punctul ăsta de vedere, avea dreptate. Tot ce-am aflat despre tatăl
meu, și tot ce-mi amintesc despre mama mea, indică incompatibilități majore pe care
el, dacă trăia, le-ar fi găsit exasperante. Era un om dur, curajos, un aventurier... la fel
ca Neal, bunicul meu. Emma era timidă, și fizic și moral. Se temea de păianjeni și
tunete, îi era frică să rămână singură în casă când Nerina era plecată... Dacă Michael
n-ar fi murit și s-ar fi căsătorit cu ea, căsnicia lor ar fi eșuat. În sensul ăsta, Nerina a
avut dreptate.
Se întrerupse câteva momente, cu expresia întunecată de amintiri.
- După ce supraviețuise de una singură, fără nici un ajutor, Nerina disprețuia
neajutorarea Emmei. O considera lipsită de caracter - și avea dreptate. N-am văzut-o
niciodată să se apere. Dar o iubeam foarte mult și mă nemulțumea felul cum o brusca
bunica mea.
Dintr-o dată, Kate începea să vadă situația într-o nouă perspectivă. Totul îi
devenea limpede. Și, o dată cu înțelegerea, o năpădea un val enorm de iubire pe care
nu mai putea s-o ascundă, și nici nu voia.
I se citea în ochi, când îl privi. I se simți în voce, când murmură:
- O, Xan...
I se observă în gestul involuntar cu care întinse mâinile spre el.
Un moment, Xan stătu nemișcat. Apoi, ca și cum ar fi fost eliberat dintr-o
cușcă, sări spre ea, cuprinzând-o în brațe și strângând-o dureros.
- Dar acum te iubesc pe tine, îi spuse el cu glas răgușit, în păr. Măcar atâta
lucru îi datorez bătrânei. Dacă nu era Nerina, nu te-aș fi găsit niciodată. Iubita mea
Kate, vrei să te măriți cu mine?

***

Mult mai târziu, în dormitor, Kate întrebă încet:

- Ce oră e?
Alene, Xan se ridică într-un cot ca să se uite la ceas.
- Douăsprezece și jumătate. Mai bine sun la hotel, ca să le spun că ai fost
reținută și vei veni dimineață... să-ți iei lucrurile.
După ce vorbi, Xan se întoarse spre ea, îndepărtându-i cu degete blânde o
șuviță de păr de pe frunte.
- Mâine, te voi duce la casa mea de la țară. E un hambar vechi, unde se
depozita o zecime din recoltă. Alături, mai e un hambar, mai mic, pe care voiam să ți-
l ofer ție, ca locuință și sediu pentru Paletă, dacă lucrurile n-ar fi evoluat așa.
- Ceea ce nu înțeleg eu, murmură Kate, e de ce, dacă aveai asemenea
sentimente, nu m-ai cruțat mai curând de tortura așteptării.
- Am fost nebun după tine din prima zi. Altfel, de ce crezi c-am acceptat să vin
în Creta? Nu pentru Nerina, ci numai fiindcă o fată cu ochii ca opalele intrase aici și-
mi trăsese o muștruluială.
- O, Xan, dar n-am făcut-o! protestă ea fără convingere. Îmi dădeam toată
silința să nu arăt cât de ostilă îți eram.
- Așa erai? întrebă el, ridicând o sprânceană. Poate n-ai spus-o, dar mesajul
recepționat de mine a fost că eram în capul listei de oameni pe care-i urai. Și am vrut
să schimb asta. Dar când a apărut Robert, am crezut că flirtaseși cu mine doar ca să
mă pedepsești pentru atitudinea mea față de Nerina. Nu pari o feministă agresivă, dar
asemnenea intenții pot pândi și după unele aparențe înșerlătoare. Mai mulți prieteni ai
mei au făcuți arșice de soții și partenere care, după despărțire, s-ar transformat brusc
în niște scorpii.
- Da, și eu cred că s-a dereglat ceva în felul cum ar trebui să interacționeze
bărbații și femeile, spuse Kate. Majoritatea oamenilor pe care-i cunosc nu mai cred
că există șansa "fericirii până la adânci bătrâneți". Și nici eu nu cred că s-a întâmplat
prea des. Uneori, însă, se întâmplă. Și cred că ni se va întâmpla și nouă.
- Niciodată n-am fost mai sigur de un lucru, răspunse încet Xan. Te-am
așteptat mult timp, dar vom fi împreună și mai mult timp.
Și, pentru a doua oară în seara aceea, începu să facă dragoste cu ea.

- Sfârșit -