Sunteți pe pagina 1din 6

Ion Cantacuzino

Ion Cantacuzino (cunoscut și ca Ioan Cantacuzino, n. 25 noiembrie 1863, București –


d. 14 ianuarie 1934, București) a fost un medic și microbiolog român, fondator al școlii românești
de imunologie și patologie experimentală. A fost profesor universitar și membru al Academiei
Române.

Ion Cantacuzino a desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul


holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei
tifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Începînd cu anul 1896 publică lucrări despre
sistemele și funcțiile fagocitare în regnul animal și despre rolul
fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza cercetărilor sale
privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare
antiholerică, numită "Metoda Cantacuzino", metodă folosită și astăzi în țările unde se
mai semnalează cazuri de holeră. Datorită lui Ion Cantacuzino, România a fost a
doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG ("Bacilul
Calmette-Guérin"), având germeni cu virulențăatenuată, pentru
vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. Ion Cantacuzino a
fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a
demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic și holerei în
timpul primului război mondial și în campania antimalarică.
Ion Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925,
membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie,
de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris. Numeroase universități i-au
acordat titlul de Doctor honoris
causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932)
și Bordeaux (1934).
Carol Davila

Carol Davila, pe numele de naștere Carlo Antonio Francesco


d’Avila (în franceză Charles d'Avila) (n. 1828, Parma, Ducatul Parmei[*] – d. 24
august 1884, București, România) a fost un medic și farmacist român, de origine franceză,
născut în Italia, cu studii în Germania și Franța. A fost ales post-mortem membru al Academiei
Române (2003).

A urmat cursurile Facultatea de Medicină din Paris, pe care o absolvă în februarie 1853.
A sosit în Țara Românească în data de 13 martie 1853, la nici 25 de ani, după ce și-a dat
doctoratul la Paris și după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champagne și
Cher. Ar fi trebuit să stea în Țara Românească doar 3 ani, dar a rămas până la sfârșitul vieții
sale. A venit încă din 1853 în București, invitat fiind de domnul Barbu Știrbei pentru a organiza
serviciul sanitar. A contribuit fundamental la organizarea învățământului medical din România. A
fost profesor de chimie la Universitatea din București. În 1860 a fost ridicat la rangul de general.
A organizat serviciul românesc de ambulanțe, care s-a distins apoi în timpul Războiului de
Independență. A modelat viața medicală sub patru domni, dintre care trei i-au devin prieteni.
În București, la sosire, l-a impresionat pe domnitorul Barbu Știrbei când s-a prezentat după trei
zile cu rezultatele unei prime inspecții sanitare și cu proiecte de reformă. Al doilea domn pe care
l-a câștigat Davila de partea lui a fost Alexandru Ioan Cuza. Azilului său de orfane, întemeiat la
București, i-a dat numele de Elena Doamna, după soția lui Cuza. De acest azil s-a ocupat
îndeaproape și Regina Elisabeta. Al treilea domn a fost Carol, sub a cărui protecție și-a
desăvârșit în cea mai mare măsură opera.
Grigore Antipa

Grigore Antipa (n. 27 noiembrie 1867, Botoșani - d. 9 martie 1944, București) a fost
un naturalist, biolog darwinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor universitar român.
Este savantul care a renovat total și instalat în 1906 Muzeul Național de Istorie Naturală, care
acum îi poartă numele, în actualul său lăcaș din București.

Stațiunea de biologie marină Caliacra a Institutului Bio-Oceanografic din Constanța în 1937 și în 2007.

Dioramă realizată de Grigore Antipa, reprezentând focile Monachus monachus albiventer azi dispărute.
În apropierea insulei Capri (Italia), Antipa a descoperit o nouă
specie de meduză fixă, Capria sturdzii. El s-a consacrat
studierii Dunării și Mării Negre, participând în 1893 la o expediție în
jurul acestei mări, expediție organizată de țările riverane și care a
durat nouă luni. Regele Carol I i-a pus la dispoziție, pentru această
expediție, crucișătorul Elisabeta. Cu această ocazie a întreprins
primele cercetări de biologie marină. Cele mai semnificative
rezultate au fost obținute în domeniul hidrobiologiei, el fiind
considerat ca un precursor, în acest domeniu, atât în știința
românească, cât și în cea mondială.
Antipa a înființat în 1932 Institutul Biooceanografic din Constanța,
cu cele două rezervații și stațiuni de cercetări, cea de
la Agigea (creată de Ioan Borcea) și cea de la capul Caliacra (prima
este azi departe de mare, iar rezervația a fost distrusă, a doua este
în ruine, dar rezervația mai există). Institutul Biooceanografic din
Constanța a fost transformat în 1949 în Stațiunea de Cercetări
Maritime și Proiectări Piscicole, înglobată în 1970 în Institutul
Român de Cercetări Marine.
Grigore Antipa a pus la cale, cu sprijinul regilor Carol I și Ferdinand,
un plan de exploatare rațională a pescăriilor din lunca și delta
Dunării, și de la limane (limanele Basarabiei și ale Dobrogei de la
nordul și sudul gurilor Dunării). Conform principiilor ecologice ale
lui Haeckel, acest plan a dublat în zece ani producția de pește și de
icre negre, fără să distrugă mediile și îndeosebi locurile de înmulțire
ale peștilor. Cherhanalele cooperative au înbunătățit situația
pescarilor, astfel că sistemul Antipa, foarte avansat pentru timpul
său, a fost preluat de regimul comunist în 1947 și dezvoltat până în
anii 1965. Dar ulterior a fost înlocuit cu sistematizarea desecărilor, a
îndiguirilor și a canalizărilor. Politica ecologică de optimizare a
fenomenelor naturale, numită de Grigore Antipa geonomie[2] a fost
înlocuită cu una de contrariere a lor, care a dus logic la accelerarea
curentelor pe canale, la eutrofizarea zonelor stagnante, și la
prăbușirea productivității peștelui (parțial compensată astăzi
prin piscicultură).
Constatin Levaditi

Constantin Levaditi

Constantin Levaditi (n. 19 iulie 1874, Galați - d. 5


septembrie 1953, București) a fost un inframicrobiolog român naturalizat
în Franța, ales membru corespondent al Academiei Române, în 1910 și
membru de onoare, în 1926.
A urmat liceul la București, apoi Facultatea de medicină din
București. Specializarea a făcut-o la Paris, la Laboratorul de Patologie
Generală și Experimentală și Institutul „Pasteur” și apoi la Frankfurt-am-
Main , la Institutul de Terapie Experimentală.
În 1902 a obținut doctoratul în medicină al Facultății din Paris, și și-
a continuat cercetările la Institutul Pasteur și la Institutul „Fournier”.
A fost membru al Academiei franceze de medicină și colaborator
științific la Institutul Pasteur din Paris. Levaditi este unul dintre fondatorii
inframicrobiologiei moderne, iar cercetările sale cuprind întreg domeniul
inframicrobiologiei. O deosebită valoare au studiile lui
asupra eritemelorpolimorfe, ectodermozelor
neurotrope, sifilisului, poliomielitei, encefalitei, vaccino- și chimioterapiei.
Levaditi a introdus bismutul în terapeutica sifilisului. Tot el a perfecționat
metoda de impregnare cu argint a spirocheților în secțiuni.
George Emil Palade

George Emil Palade (n. 19 noiembrie 1912, Iași, România – d. 7 octombrie 2008, Del
Mar[*], SUA), a fost un medic și om de știință american de origine română, specialist în domeniul
biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină. În 1986 i-a fost
conferită în Statele Unite National Medal of Science („Medalia Națională pentru Știință”) în
biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat) în domeniul unei serii esențiale de
structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii”.
Cel mai important element al cercetărilor lui Palade a fost explicația mecanismului celular al
producției de proteine. A pus în evidență particule intracitoplasmatice bogate în ARN, la nivelul
cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau corpusculii lui Palade. Împreună
cu Keith Porter a editat revista The Journal of Cell Biology („Revista de Biologie Celulară”), una
dintre cele mai importante publicații științifice din domeniul biologiei celulare.
În 1961 G. E. Palade a fost ales membru al Academiei de Știinte a SUA. În 1973 a părăsit
Institutul Rockefeller, transferându-se la Universitatea Yale, iar din 1990 a lucrat la Universitatea
din San Diego (California).
În 1974 dr. Palade a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert
Claude și Christian de Duve for discoveries concerning the functional organization of the cell that
were seminal events in the development of modern cell biology (în traducere: „pentru descoperiri
privind organizarea funcțională a celulei ce au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei
celulare moderne”), cu referire la cercetările sale medicale efectuate la Institutul Rockefeller
pentru Cercetări Medicale)
Prezentarea făcută de Palade la ceremonia conferirii oficiale a premiului Nobel a avut loc la 12
decembrie 1974, cu tema Intracellular Aspects of the Process of Protein Secretion , („Aspecte
intracelulare în procesul de secreție a proteinelor”). Textul a fost publicat în 1992 de Fundația
Premiului Nobel.
George Palade a fost ales membru de onoare al Academiei Române în anul 1975. În 1989 a fost
ales membru de onoare al Academiei româno-americane de arte și științe (ARA) la Universitatea
din California.
La 12 martie 1986, președintele Statelor Unite Ronald Reagan i-a conferit Medalia Națională
pentru Știință pentru „descoperirea fundamentală” a unei serii esențiale de structuri complexe cu
înaltă organizare prezente în toate celulele biologice.
În 2007, președintele Traian Băsescu l-a decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad
de Colan.
După moartea primei soții, s-a recăsătorit cu Marilyn Gist Farquhar, expertă în biologie.
George Emil Palade a murit în Statele Unite la vârsta de 96 de ani.