Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Definitie Deficienţa mintală indică , aşa după cum sugerează termenul , o scădere , o
diminuare în funcţionarea mintală . O definiţie pertinentă este propusă de V.Radu şi Ş.Ionescu :
“ Deficienţa mintală este tipul de deficienţă determinată de un complex de factori etiologici cu
acţiune defavorabilă asupra creierului în perioada de maturizare a acestuia , având două
consecinţe principale : a) oprirea sau încetinirea ritmului de evoluţie , îndeosebi a funcţiilor
organice; şi b) diminuarea competenţei sociale” . Nenumărate definiţii ale deficienţei mintale au
fost propuse de-a lungul anilor care au fost dezbătute , revizuite , acceptate sau respinse . Departe
de a se fi epuizat , controversele continuă , ceea ce îi determină pe unii specialişti să vorbească
despre “ sarcina încă nerezolvată a definirii deficienţei mintale “ ( Heward şi Orlanski , 1988 ) .
Deficienţa mintală nu este , doar o problemă strict personală a celor afectaţi Ea este , în egală
măsură , o problemă a întregii societăţi . O rezolvare adecvată a problemei deficienţei mintale
înseamnă, de fapt, o verificare a propriei noastre “normalităţi.”
Cauze
Clasificare
DEBILITATEA MINTALĂ
Forma cea mai frecventă şi gradul cel mai uşor de deficienţă mintală este cel de
debilitate mintală, denumită uneori şi debilitate intelectuală sau întârziere mintală uşoară, după
clasificarea OMS. Termenul este utilizat ca fiind sinonim cu insuficienţa mintală şi are înţeles
variabil la diferiţi autori. Debilitatea mintală se situează între imbecilitate şi liminaritate.
Termenul este introdus pentru prima oară de Eduard Seguin, discriminându-l de idiot care este o
oprire în dezvoltarea fiziologică şi psihologică, în raport cu debilul mintal la care nu se poate
vorbi de o oprire, ci de o dezvoltare mai lentă decât la copiii de aceeaşi vârstă. De asemenea,
Seguin delimita debilitatea mintală de demenţă, prima fiind o expresie a insuficienţei dezvoltării
funcţiilor deja elaborate, amândouă având însă un caracter ireversibil. Termenul de
debilitate mintală nu are aceeaşi valoare în toate ţările. După E.Dupre (1909) debilitatea mintală
înglobează toate formele de arieraţie mintală, adică tripticul: idioţie, imbecilitate, debilitate
mintală. În aceeaşi accepţie se utilizează şi termenul de “moron” (SUA), referindu-se la individul
cu un coeficient de inteligenţă de 50-70, care poate să-şi câştige existenţa numai în condiţii
protejate, fără a-şi asuma responsabilitatea conduitei sale, să ajungă la o autonomie personală,
incapabil de competiţie cu cei normali. În ţara noastră termenul a fost preluat de A.Roşca.
Debilitatea mintală este definită diferit: unii o definesc pe baza deficitului intelectual (deficit de
bază), alţii prin deficitul psihosocial care poate sau nu să fie implicat în deficitul de bază, iar alţii
consideră că deficitul de bază şi organizarea psihologică a debilului sunt consecinţa unei
dezordini relaţionale precoce. A.Binet defineşte debilul mintal ca un subiect care are
capacitatea de a comunica oral şi în scris cu cei din jur, dar care manifestă o întârziere de 2-3 ani
în perioada şcolarizării, fără ca aceasta să fie determinată de factori şcolari propriu-zişi
(şcolarizare insuficientă, metodologie inadecvată etc.). Se discriminează uşor de deficienţa
mintală severă şi profundă a căror capacitate funcţională de învăţare este în general inferioară.
După A.Binet şi Th.Simon criteriul şcolar şi cel psihometric este preponderent în definirea
debilităţii mintale. Ei afirmă că debilitatea mintală este echivalentă cu o
41
întârziere de 2 ani la de vârsta cronologică de 9 ani şi de 3 ani pentru vârste mai mari de 9 ani,
fără ca acest retard să fie o consecinţă a şcolarizării inadecvate. De altfel, proba şcolară
rămâne încă în zilele noastre un criteriu de selecţie şi triere a copiilor suspectaţi de deficienţă
mintală pentru învăţământul special. După această opinie, toţi indivizii care sunt capabili să
urmeze şcoala cu cei de o vârstă cu ei sunt incluşi în categoria debilităţii mintale. Se consideră că
deficienţa mintală este o problemă de adaptare, mai întâi la viaţa la viaţa de şcoală, apoi la vârsta
de adult ; aşa sa explică de ca diferenţierea acestei forme apare mai evidentă la vârsta preşcolară
şi şcolară, îndeosebi când dificultăţile de învăţare pun în evidenţă dezvoltarea deficitară a
gândirii. Până la această vârstă se pot diferenţia cu certitudine numai formele severe şi profunde
de deficienţă mintală. Astfel, A.Rey afirmă că această insuficienţă se manifestă în condiţiile în
care subiectul este pus în situaţia unor solicitări intelectuale. Deci, debilitatea mintală
reprezintă o insuficienţă mai mult sau mai puţin marcantă a dezvoltării inteligenţei, lăsându-i
individului posibilitatea de a ajunge la autonomiei socială, fără să-I permită să-şi asume total
responsabilitatea conduitelor sale, deoarece el este incapabil să prevadă implicaţiile. La sfârşitul
dezvoltării sale, nu depăşeşte mecanismele de gândire şi modurile operaţionale ale unui copil de
9 ani. Vârsta sa mintală se situează între 7-8 ani şi 9-10 ani. Criteriul psihometric
concretizat în vârsta mintală sau în coeficientul intelectual predomină şi astăzi psihopedagogia
specială, fiind considerat ca o tehnică indispensabilă pentru estimarea gradului de deficienţă.
Clasificarea după coeficientul de inteligenţă este extrem de variată, atât la limita inferioară, cât şi
la cea superioară, fapt ce denotă inconsistenţa acestui sistem de evaluare şi totodată un
avertisment de a nu cădea sub influenţa cifrelor, a scorului numeric, ca rezultat al aplicării
diferitelor teste. Variabilitatea coeficientului de inteligenţă a debilităţii mintale este în funcţie de
proba administrată şi de autor. Astfel : Wechsler – QI = 50-70 Terman - QI= 50-75
Raven - QI= 50-69 Tredgold - QI= 80-90 Stabilirea vârstei mintale, a coeficientului
de inteligenţă nu trebuie să conducă la o echivalenţă cu vârsta copilului normal. Atât coeficientul
de inteligenţă cât şi vârsta mintală au valoare orientativă pentru că debilii mintali de acelaşi
nivel intelectual au o dezvoltare şcolară, profesională, socială diferită. Capacitatea de adaptare a
acestuia la condiţiile de viaţă şi muncă depind de experienţa din primii ani de viaţă, de
tratamentul administrat, de atitudinea familiei, şcolii şi de eşecurile sau succesele din primii ani
de viaţă. Opiniile care pun accentul pe deficitul psihosocial, pe criteriul social susţin că
debilii mintali sunt subiecţi incapabili să ducă o existenţă independentă, să ajungă la o
“autonomie economică”. Criteriul este valabil în măsura în care autonomia personală,
economică, socială depinde de doi factori: complexitatea vieţii sociale şi gradul de toleranţă al
societăţii în care trăieşte subiectul. Ideea este preluată de R.Zazzo care consideră debilitatea
mintală ca fiind forma cea mai uşoară de deficienţă mintală “prima
42
43
sentimentelor moral-sociale sau cu tulburări psihomotrice de o intensitate relativ mai mare sau
mai mică. Grupa debililor dizarmonici este considerată uneori ca deficienţă mintală
atipică, nu în sensul unei evoluţii discordante, ci a cristalizării particulare a trăsăturilor de
personalitate într-o “dizarmonie evolutivă sau expresie deficitară”. Th.Simon distinge
mai multe forme de manifestare a debilului dizarmonic, şi anume : debilul dizarmonic instabil,
debilul excitat, emotiv şi hiperemotiv, prostul, debilul apatic, epileptoid, pervertit sau pervers.
44
Frecvent pot fi găsite simptome care trădează o participare viscerală, îndeosebi când
etiologic este vorba de o eredopatie metabolică. Printre acestea notăm : hepatomegalie,
splenomegalie, tulburări urinare, manifestări hematologice, deteriorări de oase, anomalii genitale
(pubertate precoce sau întârziată). De cele mai multe ori se înregistrează o neîndemânare
accentuată, mişcări inutile, sincinezii, instabilitate psihomotrică. În cazul unor leziuni frontale de
tip sechelar se observă o dificultate marcantă în execuţia mişcărilor intenţionale, deoarece nu pot
elabora formula motorie. În ordinea frecvenţei mai întâlnim leziuni cu expresia clinică
neurologică ce constă în grade de diferite intensităţi a unor sindroame piramidale,
extrapiramidale, cerebeloase, motilităţi oculare extrinsece. La copiii debili mintali au fost
determinate o serie de particularităţi ale activităţii nervoase superioare. Astfel, formarea
reflexelor condiţionate prezintă oscilaţii intense şi persistente sub aspectul timpului de latenţă, al
forţei şi al duratei reacţiei. Cercetările au relevat o serie de particularităţi ale celui de-al doilea
sistem de semnalizare şi ale interacţiunii sale cu primul sistem. Tulburările funcţiei de reglare a
celui de-al doilea sistem de semnalizare în formarea legăturilor din primul sistem au efecte
multiple : formarea încetinită şi lipsa de trăinicie a legăturilor temporale, puternica influenţă
dezorganizatoare a agenţilor externi, incorecta verbalizare a stimulului sau a legăturii dintre
stimul şi reacţie. Insuficienţa funcţiei reglatoare a celui de-al doilea sistem de semnalizare,
precum şi disociaţia celor două sisteme sunt determinate, în primul rând, de fragilitatea
engramelor corticale generate de semnalele verbale, ceea ce face ca ele să fie uşor induse negativ
de semnalele din primul sistem de semnalizare. În literatura de specialitate există date care
pun în evidenţă relaţia dintre deficienţa mintală şi activitatea electrică a scoarţei cerebrale la
aceşti copii. O serie de cercetări relevă o oarecare relaţie între nivelul mintal şi EEG. Se arată că
tipul de organizare a electroencefalogramei corespunde atât nivelului mintal, cât şi mai ales
particularităţilor comportamentului psihomotor.
4. Tabloul psihopatologic
45
- orientarea în spaţiu a debilului mintal este dificilă datorită atât îngustimii câmpului perceptiv
cât mai ales capacităţii reduse de s stabili, pe plan intuitiv, relaţia dintre obiecte; - constanţa
percepţiei de formă şi mărime la copilul debil mintal se realizează într-un ritm foarte lent şi cu
multe dificultăţi, constituindu-se ca o trăsătură specifică a acestor copii; - lipsă de flexibilitate a
activităţii cognitive-în general, a activităţii perceptive ,în mod special. În continuare se
impune punctarea trăsăturilor specifice gândirii debilului mintal: - gândirea este caracterizată în
primul rând prin predominarea funcţiilor de achiziţie comparativ cu funcţiile de elaborare,
gândirea debilului mintal nu este creativă, ci reproductivă; - decurgând din trăsătura de mai sus
apare predominarea gândirii concrete şi practice faţă de gândirea abstractă şi speculativă; -
deficienţele de intelect întâlnite apar nu numai în operaţiile complexe de generalizare şi
abstractizare, ci şi în operaţiile elementare de analiză, sinteză şi comparare; - debilul mintal
stabileşte mai uşor deosebirile decât asemănările - şi această trăsătură se menţine până la o vârstă
mai mare; - procesul de generalizare nu este absent din activitatea de gândire, numai că el se
realizează la un nivel scăzut; - înţelegerea care constă în integrarea cunoştinţelor noi în sistemul
anterior elaborat apare cu greu, din cauză modului defectuos în care se realizează această
integrare; - capacitatea redusă de a folosi cunoştinţele vechi în înţelegerea şi rezolvarea unor
situaţii diferite este una din particularităţile de bază ce influenţează întregul proces de cunoaştere,
din cauza inerţiei gândirii, în rezolvarea problemelor apar “perseverări” din care copilul debil
mintal poate ieşi cu greu. Apariţia şi dezvoltarea limbajului este considerată ca unul dintre indicii
cei mai semnificativi din tabloul psihopatologic. În această direcţie se evidenţiază câteva
trăsături caracteristice: - primul cuvânt apare la copilul debil mintal în medie la vârsta de 2 ani pe
când la copilul normal la vârsta de 1 an; - utilizarea propoziţiei apare în comunicarea copilului
normal la 1,7 ani, pa când la debilul mintal abia la 3 ani; - o serie de autori stabilesc vârsta medie
de apariţie a vorbirii normalilor la 15,7 luni, pe când la debilii mintali la 34,2 luni; - cu tot
decalajul şi variaţiile existente între autori, rămâne valabilă constatarea că la copilul debil mintal
limbajul se dezvoltă, în general cu întârziere, sub toate aspectele sale. Cu toate acestea,
cercetările au scos în evidenţă că nu orice întârziere în dezvoltarea vorbirii este un indiciu
semnificativ al deficienţei mintale, deşi cea mai frecventă cauză a întârzierii vorbirii este
insuficienţa intelectuală. Rezerva în stabilirea unei relaţii directe între nivelul de
dezvoltare a limbajului şi nivelul intelectual este justificată şi de faptul că limbajul este un
fenomen foarte sensibil la condiţiile educative.
46
47
48
relevă existenţa a două categorii de debili mintali: unii care luptă pentru succes şi alţii care
încearcă să evite insuccesul; - insuficientă atenţie acordată instrucţiei, debilul mintal este înclinat
să treacă imediat la acţiune, el nu prevede dificultăţile care s-ar putea ivi şi nu cere lămuriri
suplimentare, este lipsit de orientare prealabilă în activitatea pe care o desfăşoară; - manifestări
de negativism apar frecvent ca efect al capacităţii reduse de lucru a scoarţei cerebrale.
Tulburările afective şi emoţionale sunt o componentă principală a tabloului psihopatologic.
Afectivitatea este totdeauna perturbată fie că debilitatea constituie un teren pe care acţionează
condiţiile educative defectuoase, fie că aprecierea negativă a situaţiilor, defectul de verbalizare,
marea emotivitate, sentimentul de inferioritate, perturbă succesiunea diferitelor etape ale
dezvoltării afective. Un studiu sistematic efectuat de M.Chazan relevă următoarea distribuţie
a diferitelor tulburări ale afectivităţii la copiii debili mintali: -depresie: 16,4%, - ostilitate faţă de
adulţi: 13,8%, - absenţa răspunsului la solicitări: 13,8%, - anxietate în legătură cu afecţiunea
adulţilor: 10,8%, - indiferenţă faţă de aprobarea adulţilor: 10,8%, - neastâmpăr-instabilitate:
9,5%, - tensiune emotivă: 8,2%, - anxietate în legătură cu acceptarea de către alţi copii: 6,7%, -
ostilitate faţă de copii: 3,9%, - variate simptome nevrotice: 2,6%.
Cea mai frecventă tulburare este imaturitatea afectivă, care face ca un copil debil mintal de vârstă
şcolară să aibă manifestări proprii preşcolarilor, sub aspectul emoţiilor şi sentimentelor.
Manifestările emotive sunt adeseori exagerat de puternice în raport cu cauza care l-a produs.
Uneori aceşti copii prezintă frici nejustificate. Emoţia de mânie ia proporţiile unei crize de furie,
însoţită de reacţii agresive faţă de cei din jur, distrugerea obiectelor, lovirea propriului corp.
Manifestările descrise, cu tot caracterul lor exploziv, nu sunt expresia unor trăiri adânci şi stabile.
Manifestările exterioare puternice sunt efectul capacităţii reduse a scoarţei cerebrale de a realiza
un control asupra centrilor subcorticali. Mai mult, capacitatea redusă de a controla expresiile
emoţionale complică relaţiile lor cu cei din jur. Nu toţi debilii mintali se caracterizează însă prin
emoţii explozive. Unii dintre ei sunt placizi, au o capacitate redusă de a stabili un contact afectiv
adecvat cu adulţii sau chiar cu copiii de aceeaşi vârstă. Se observă uneori predominarea unei
dispoziţii: astfel, unii sunt mai frecvent euforici, alţii apatici, alţii iritabili. Chiar atunci
când nu prezintă tulburări evidente ale afectivităţii, aceşti copii au o gamă mai redusă de
sentimente decât normalii de aceeaşi vârstă. Copiii debili mintali, în condiţiile unei
atitudini realiste a familiei reuşesc să se integreze în familie.
A F E C T I V I T A T E A
85
86
Tulburările afectivităţii
87
88
b. Apatia se caracterizează prin lipsa de tonalitate afectivă, printr-un dezinteres atât pentru
ambianţă, cât şi pentru propria persoană şi prin lipsă de iniţiativă. c. Atimia se caracterizează
printr-o accentuată scădere de tonus şi rezonanţă afectivă, prin indiferentism afectiv marcant.
Este forma cea mai intensă de hipotimie cu reacţii afective extrem de slabe, cu absenţa totală a
afectivităţii la nivelul sentimentelor, până la anestezie afectivă sau morală. În toate cazurile se
manifestă prin inexpresivitate mimicopantomimică, denumită amimie, adică absenţa mimicii,
lipsa mobilităţii feţei şi, în consecinţă, o expresie inadecvată, în neconcordanţă cu trăirile afective
ale persoanei. Este prezentă la debilii apatici şi, în general, la deficienţii mintali izolaţi de mediul
familial. B. Hipertimiile formează a doua categorie de tulburări ale dispoziţiei, caracterizată
prin creşterea încărcăturilor afective, intensificarea tonusului afectiv, fiind dispoziţii cu fond
exagerat, debordant, lipsit de echilibru, exprimată sub trei forme: anxietate, hipertimie pozitivă
(euforie), şi hipertimie negativă (depresie). a. Anxietatea definită de J.Delay prin parafrazarea
lui P.Janet, ca o “teamă fără obiect aparent”, este un complex de perturbări ca: insecuritate
afectivă (tulburare afectivă), incertitudine (tulburare intelectuală), indecizie (tulburare de voinţă).
Simptomele cele mai relevante, după V.Angheluţă, sunt: - tensiune motorie: instabilitate,
excitabilitate, fatigabilitate, tremor, tensiune, durere musculară, tresărire, incapacitate de
relaxare, facies crispat, nelinişte, agitaţie; - hiperactivitate vegetativă: transpiraţie, tahicardie,
mâini reci şi umede, gură căscată, ameţeală, tulburări gastrice, valuri de căldură sau frig,
disconfort, nod în gât, congestie facială, paloare, puls şi respiraţie rapide; - expectaţie (stare de
aşteptare) : anxietate, teamă, anticiparea neşansei pentru sine şi pentru alţii; - vigilenţă şi
explorare: stare de hiperatenţie însoţită de distractibilitate, dificultate în concentrarea asupra altor
probleme, insomnie, nerăbdare. Problema anxietăţii la deficienţii mintali este
controversată. Numeroase cercetări experimentale, bazate pe aplicarea unor “scări de anxietate”,
pun în evidenţă că anxietatea este mai mare la copiii mai puţin inteligenţi. Majoritatea autorilor
conchid că deficienţii sunt anxioşi şi că anxietatea şcolară joacă un rol mai important decât la
normali. Anxietatea agravează handicapul şi reduce supleţea intelectuală, cu deosebire la
deficienţii mintali instituţionalizaţi. Modalităţile de reacţie, apărare a deficientului
mintal faţă de anxietate pot fi grupate, după R.Perron, în mai multe categorii: - conduită de
apărare de tip agresiv, violenţă; - conduită de evitare, instabilitate, oboseală; - conduită de
supunere pasivă (responsabilitatea faptelor este pe seama adultului); - conduită de izolare,
retragere în sine pentru a scăpa de situaţia anxioasă; - plăsmuirile fantastice, fabulaţia exprimă,
de asemenea, modalităţi de apărare faţă de situaţia care provoacă anxietatea. Anxietatea trebuie
diferenţiată de simptomele similare: nelinişte, teamă, angoasă care de altfel, sunt aspecte ale
aceleiaşi stări. Teama are obiect precis, angoasa corespunde unei frici difuze, fiind un fenomen
somatic, pe când anxietatea este un fenomen psihologic, iar fobia este definită ca teamă cu
obiect. b. Hipertimia pozitivă corespunde stărilor de euforie care se manifestă prin creşterea
tonusului afectiv, o exagerare a tonusului afectiv, o exagerare a dispoziţiei în
89
sensul veseliei, printr-o stare de mulţumire, de fericire de confort. După Gh.Ionescu euforia este
o stare de optimism nefondat, o stare de plenitudine. Se exprimă prin logoree, tendinţă de glume,
mimică vioaie, expresivă, prezentă în cazurile de oligofrenie microcefalică. c.Hipertimia
negativă cuprinde stările de depresie caracterizate prin scăderea tonusului de activitate motorie şi
psihică, însoţită de tristeţea profundă trăită, de deprimare, de fatigabilitate, anxietate. Depresia
poate fi normală, în sensul uzual al cuvântului de tristeţe, precum şi patologică, atunci când
suferinţa nu este compatibilă cu cea naturală, ea fiind o suferinţă anormală, fără obiect, subiectul
devenind obiectul propriei sale suferinţe. Simptomele sindromului depresiv sunt: - încetinirea
procesului gândirii, incapacitatea de decizie; - lentoarea psihomotrică (încetinirea mişcărilor,
scăderea expresiei şi a mobilităţii mimice- hipo sau amimie- ineţie psihomotorie, dificultăţi de
verbalizare; - simptome de expresie somatică: astenie, lipsă de vigoare fizică, insomnie,
anorexie, scăderea în greutate. Hipertimia negativă caracterizată prin coloratură pesimistă şi de
neîncredere, este prezentă în formele grave de deficienţă mintală. În cazurile lejere şi medii apare
sub forma unor încărcări afective negative în cadrul “depresiunii anaclitice” ce apare la copilul
de 6 luni aflat într-o carenţă afectivă ca urmare a separării de mamă, exprimată prin dezinteres
faţă de anturaj, pierderea apetitului, regresii în dezvoltarea generală. O formă particulară de
hipertimie este anestezia afectivă, denumită şi anestezie psihică dureroasă, manifestată prin
trăirea intensă a impresiei că au pierdut capacitatea de rezonanţă afectivă faţă de persoanele
apropiate şi, deseori este însoţită de inerţie autoacuzatoare (reproşuri repetate). C. Tulburările
dinamicii dispoziţionale formează a treia grupă de tulburări ale dispoziţiei şi prezintă două
forme: rigiditatea afectivă şi labilitatea emoţională. a. Rigiditatea afectivă se caracterizează
printr-o conduită motivaţională în discordanţă cu solicitările externe. b. Labilitatea
emoţională este sinonimă cu instabilitatea afectivă se caracterizează prin mobilitate afectivă,
schimbări nejustificate a stărilor afective (trecerea bruscă şi nejustificată de la o stare de bună
dispoziţie la alta de proastă dispoziţie). Instabilitatea emoţională, deşi este în relaţie directă cu
maturitatea şi, în consecinţă, esa este mai pronunţată la copil decât la adult, nu trebuie
considerată ca un retard psihologic sau imaturitate afectivă, ci ca o formă distinctă de tulburare
afectivă. De asemenea, există o corelaţie cu instabilitatea psihomotorie, fiind de altfel, şi o
componentă a acesteia, precum şi cu instabilitatea “familială” generată de “erorile” educaţiei
părinteşti. Labilitatea are consecinţe directe asupra eşecurilor şcolare, mai ales când aceasta este
asociată de cea motorie şi determină dificultăţi în inserţia socială. O formă extremă de
instabilitate afectivă este incontinenţa afectivă prezentă în cazurile grave de deficienţă mintală,
ce se exprimă printr-o intensitate sporită a trecerilor de la o stare afectivă la alta, prin explozii
afective: râs-plâns, respingereadeziune, tristeţe-bucurie etc. 3.Tulburările emoţionale
elaborate Această categorie de tulburări ale afectivităţii are două forme : paratimiile şi
fobiile.
90
A. Paratimiile sunt tulburări de dispoziţie de natură calitativă, caracterizate prin reacţii afective
aberante şi inadecvate, uneori paradoxale faţă de unele situaţii, evenimente. Există opinii care
include paratimiile, ca de altfel şi anxietatea, în cadrul tulburărilor sentimentelor şi pasiunilor.
Paratimiile, după clasificarea lui C.Gorgos, se manifestă sub două forme: inversiunea afectivă şi
ambivalenţa afectivă. a. Inversiunea afectivă se manifestă sub forma stărilor de ură,
ostilitate faţă de persoanele din anturaj care, în mod firesc, ar trebui iubite sau care au fost iubite.
b. Ambivalenţa afectivă este trăirea simultană a două stări opuse prin calitatea lor, de exemplu,
dragostea-ura, acţiunea-inacţiunea. B. Fobiile se caracterizează prin frica puternică de neînvins,
faţă de un obiect, fiinţă, situaţie, care, prin ele însele, nu au caracter periculos
92
93