DEFINIREA DEFICIENŢEI MINTALE .

Definitie Deficienţa mintală indică , aşa după cum sugerează termenul , o scădere , o
diminuare în funcţionarea mintală . O definiţie pertinentă este propusă de V.Radu şi Ş.Ionescu :
“ Deficienţa mintală este tipul de deficienţă determinată de un complex de factori etiologici cu
acţiune defavorabilă asupra creierului în perioada de maturizare a acestuia , având două
consecinţe principale : a) oprirea sau încetinirea ritmului de evoluţie , îndeosebi a funcţiilor
organice; şi b) diminuarea competenţei sociale” . Nenumărate definiţii ale deficienţei mintale au
fost propuse de-a lungul anilor care au fost dezbătute , revizuite , acceptate sau respinse . Departe
de a se fi epuizat , controversele continuă , ceea ce îi determină pe unii specialişti să vorbească
despre “ sarcina încă nerezolvată a definirii deficienţei mintale “ ( Heward şi Orlanski , 1988 ) .

Deficienţa mintală nu este , doar o problemă strict personală a celor afectaţi Ea este , în egală
măsură , o problemă a întregii societăţi . O rezolvare adecvată a problemei deficienţei mintale
înseamnă, de fapt, o verificare a propriei noastre “normalităţi.”

Cauze

Clasificare

În clasificarea deficienţei mintale se poate vorbi de un polimorfism. Criteriile de clasificare

diferă. Sunt autori care apelează la gradul de intensitate, la incapacitatea funcţională a
deficienţei, alţii la gradul de adaptare la situaţii particulare sau la o clasificare dihotomică –
intrinsec şi extrinsec.

aClasificare după gradul de intensitate al deficienţei :

- deficienţă ușoara -cu posibilităţi de dezvoltare maximală a capacităţilor, susceptibili de

autonomie relativ totală, fără a fi necesar un imbold sau un ajutor exterior.

- deficienţă medie / moderată – sau gravitate intermediară, cu şanse de readaptare şi posibilităţi

de integrare socio-profesională, în urma unei intervenţii pedagogice specializate ;
- deficienţă gravă sau severă care nu poate să ajungă la o autonomie fiind necesară o
supraveghere permanentă ţi condiţii speciale de influenţă pedagogică şi pregătire
manualprofesională.

DEFICIENŢA MINTALĂ GRADUL I :

DEBILITATEA MINTALĂ

Definiţie, terminologie şi limite psihometrice

Forma cea mai frecventă şi gradul cel mai uşor de deficienţă mintală este cel de
debilitate mintală, denumită uneori şi debilitate intelectuală sau întârziere mintală uşoară, după
clasificarea OMS. Termenul este utilizat ca fiind sinonim cu insuficienţa mintală şi are înţeles
variabil la diferiţi autori. Debilitatea mintală se situează între imbecilitate şi liminaritate.
Termenul este introdus pentru prima oară de Eduard Seguin, discriminându-l de idiot care este o
oprire în dezvoltarea fiziologică şi psihologică, în raport cu debilul mintal la care nu se poate
vorbi de o oprire, ci de o dezvoltare mai lentă decât la copiii de aceeaşi vârstă. De asemenea,
Seguin delimita debilitatea mintală de demenţă, prima fiind o expresie a insuficienţei dezvoltării
funcţiilor deja elaborate, amândouă având însă un caracter ireversibil. Termenul de
debilitate mintală nu are aceeaşi valoare în toate ţările. După E.Dupre (1909) debilitatea mintală
înglobează toate formele de arieraţie mintală, adică tripticul: idioţie, imbecilitate, debilitate
mintală. În aceeaşi accepţie se utilizează şi termenul de “moron” (SUA), referindu-se la individul
cu un coeficient de inteligenţă de 50-70, care poate să-şi câştige existenţa numai în condiţii
protejate, fără a-şi asuma responsabilitatea conduitei sale, să ajungă la o autonomie personală,
incapabil de competiţie cu cei normali. În ţara noastră termenul a fost preluat de A.Roşca.
Debilitatea mintală este definită diferit: unii o definesc pe baza deficitului intelectual (deficit de
bază), alţii prin deficitul psihosocial care poate sau nu să fie implicat în deficitul de bază, iar alţii
consideră că deficitul de bază şi organizarea psihologică a debilului sunt consecinţa unei
dezordini relaţionale precoce. A.Binet defineşte debilul mintal ca un subiect care are
capacitatea de a comunica oral şi în scris cu cei din jur, dar care manifestă o întârziere de 2-3 ani
în perioada şcolarizării, fără ca aceasta să fie determinată de factori şcolari propriu-zişi
(şcolarizare insuficientă, metodologie inadecvată etc.). Se discriminează uşor de deficienţa
mintală severă şi profundă a căror capacitate funcţională de învăţare este în general inferioară.
După A.Binet şi Th.Simon criteriul şcolar şi cel psihometric este preponderent în definirea
debilităţii mintale. Ei afirmă că debilitatea mintală este echivalentă cu o

41

întârziere de 2 ani la de vârsta cronologică de 9 ani şi de 3 ani pentru vârste mai mari de 9 ani,
fără ca acest retard să fie o consecinţă a şcolarizării inadecvate. De altfel, proba şcolară
rămâne încă în zilele noastre un criteriu de selecţie şi triere a copiilor suspectaţi de deficienţă
mintală pentru învăţământul special. După această opinie, toţi indivizii care sunt capabili să
urmeze şcoala cu cei de o vârstă cu ei sunt incluşi în categoria debilităţii mintale. Se consideră că
deficienţa mintală este o problemă de adaptare, mai întâi la viaţa la viaţa de şcoală, apoi la vârsta
de adult ; aşa sa explică de ca diferenţierea acestei forme apare mai evidentă la vârsta preşcolară
şi şcolară, îndeosebi când dificultăţile de învăţare pun în evidenţă dezvoltarea deficitară a
gândirii. Până la această vârstă se pot diferenţia cu certitudine numai formele severe şi profunde
de deficienţă mintală. Astfel, A.Rey afirmă că această insuficienţă se manifestă în condiţiile în
care subiectul este pus în situaţia unor solicitări intelectuale. Deci, debilitatea mintală
reprezintă o insuficienţă mai mult sau mai puţin marcantă a dezvoltării inteligenţei, lăsându-i
individului posibilitatea de a ajunge la autonomiei socială, fără să-I permită să-şi asume total
responsabilitatea conduitelor sale, deoarece el este incapabil să prevadă implicaţiile. La sfârşitul
dezvoltării sale, nu depăşeşte mecanismele de gândire şi modurile operaţionale ale unui copil de
9 ani. Vârsta sa mintală se situează între 7-8 ani şi 9-10 ani. Criteriul psihometric
concretizat în vârsta mintală sau în coeficientul intelectual predomină şi astăzi psihopedagogia
specială, fiind considerat ca o tehnică indispensabilă pentru estimarea gradului de deficienţă.
Clasificarea după coeficientul de inteligenţă este extrem de variată, atât la limita inferioară, cât şi
la cea superioară, fapt ce denotă inconsistenţa acestui sistem de evaluare şi totodată un
avertisment de a nu cădea sub influenţa cifrelor, a scorului numeric, ca rezultat al aplicării
diferitelor teste. Variabilitatea coeficientului de inteligenţă a debilităţii mintale este în funcţie de
proba administrată şi de autor. Astfel : Wechsler – QI = 50-70 Terman - QI= 50-75
Raven - QI= 50-69 Tredgold - QI= 80-90 Stabilirea vârstei mintale, a coeficientului
de inteligenţă nu trebuie să conducă la o echivalenţă cu vârsta copilului normal. Atât coeficientul
de inteligenţă cât şi vârsta mintală au valoare orientativă pentru că debilii mintali de acelaşi
nivel intelectual au o dezvoltare şcolară, profesională, socială diferită. Capacitatea de adaptare a
acestuia la condiţiile de viaţă şi muncă depind de experienţa din primii ani de viaţă, de
tratamentul administrat, de atitudinea familiei, şcolii şi de eşecurile sau succesele din primii ani
de viaţă. Opiniile care pun accentul pe deficitul psihosocial, pe criteriul social susţin că
debilii mintali sunt subiecţi incapabili să ducă o existenţă independentă, să ajungă la o
“autonomie economică”. Criteriul este valabil în măsura în care autonomia personală,
economică, socială depinde de doi factori: complexitatea vieţii sociale şi gradul de toleranţă al
societăţii în care trăieşte subiectul. Ideea este preluată de R.Zazzo care consideră debilitatea
mintală ca fiind forma cea mai uşoară de deficienţă mintală “prima

42

zonă a insuficienţei mintale – insuficienţă raportată la exigenţele societăţii, variabile de la o

societate la alta, de la o vârstă la alta”. A.Rey avertizează, de asemenea, că în definirea
debilităţii mintale trebuie să luăm în considerare eşecul de a organiza şi stabili economic şi social
o existenţă independentă. Definiţia formulată de “Mental Deficiency Act” (Anglia) pune în
evidenţă ineducabilitatea permanentă a debilului mintal apreciat ca o “persoană care prezintă o
deficienţă mintală fără a fi însă la nivelul imbecilităţii, dar destul de pronunţată pentru a avea
nevoie de îngrijire, supraveghere, control atât pentru persoana lor, cât şi pentru cei din jur, iar în
cazul copiilor, aceştia nu pot beneficia în mod real de o şcolaritate obişnuită”- fapt contestat de
încercările reuşite din ultimile decenii. Caracterul de ineducabilitate permanentă, de
incapacitate, de adaptare socială, de a dobândi o autonomie personală şi socială este subliniat de
majoritatea cercetătorilor care pun în evidenţă fie “incapacitatea relativă de adaptare la
complexitatea mediului social”, fie dificultatea de “a-şi asuma responsabilitatea deplină a
faptelor sale”. Sintetic, debilii mintali formează grupa de deficienţă mintală uşoară, cu un
coeficient de inteligenţă între 50-70/80, recuperabili pe plan şcolar, profesional, social, educabili,
adaptabili pe planul instrucţiei, educaţiei şi exigenţelor societăţii. Formele clinice ale debilităţii
mintale Grupa debilităţii mintale cunoaşte două mari forme clinice : debilul
armonic, la care insuficienţa intelectuală este primordială şi debilul dizarmonic la care tulburările
intelectuale sunt asociate cu cele afective. A. Debilul armonic. Termen introdus de
Th.Simon (1924) şi G.Vermeylen (1929), sinonim cu debilul “ponderat” (G.Heuyer), “debilul
simplu pasiv” (J.Piaget), marchează cazurile la care deficitul intelectual constituie elementul
fundamental al personalităţii. După H.Ey şi P.Bernard debilul mintal se caracterizează
prin arieraţie intelectuală simplă, posibil de compensat datorită calităţilor afective, ca urmare a
faptului că aceştia sunt docili, muncitori, pasivi, ascultători, adaptabili la condiţii sociale
inferioare, cu posibilităţi de integrare profesională în urma orientării corecte. Toate acestea
determină ca debilul armonic să fie educabil, perfectibil. Retardul intelectual este
relativ armonios şi se manifestă îndeosebi ca întârziere şcolară, cu dificultăţi în activitatea de
achiziţie, fără însă să fie însoţite de tulburări de natură motrică sau socială. În adaptarea
profesională şi socială debilul armonic manifestă un grad relativ de independenţă, fiind necesară
însă asistenţă şi supraveghere educativă. Prognoza profesională este favorabilă dacă subiectul
beneficiază de o educaţie specializată şi de o pregătire profesională adaptată posibilităţilor reale,
fiind capabil să înveţe o meserie şi să o exercite în condiţii normale de muncă. Este capabil deci
să utilizeze capacităţile sale reduse într-un sistem de muncă organizat. Trăsăturile de caracter :
docilitatea, hărnicia, atitudinea ponderată, perseverenţa etc. îl fac să fie educabil, perfectibil,
utilizabil. B. Debilul dizarmonic, este opus celui armonic, denumit şi debilul complet, este
caracterizat prin preponderenţa tulburărilor de comportament şi a celor afective. Retardul
intelectual este asociat cu tulburări afective, estimate la un procent de 50% cu tulburări
comportamentale care devin preponderente ca o consecinţă a hipogenezei sau a genezei

43

sentimentelor moral-sociale sau cu tulburări psihomotrice de o intensitate relativ mai mare sau
mai mică. Grupa debililor dizarmonici este considerată uneori ca deficienţă mintală
atipică, nu în sensul unei evoluţii discordante, ci a cristalizării particulare a trăsăturilor de
personalitate într-o “dizarmonie evolutivă sau expresie deficitară”. Th.Simon distinge
mai multe forme de manifestare a debilului dizarmonic, şi anume : debilul dizarmonic instabil,
debilul excitat, emotiv şi hiperemotiv, prostul, debilul apatic, epileptoid, pervertit sau pervers.

a)Debilul dizarmonic instabil se caracterizează prin incapacitatea de a se concentra, de a se fixa

asupra unei sarcini; de a desfăşura o activitate într-un spaţiu delimitat; curios fără a fi atent,
interesat fără a-şi putea fixa interesul său; permanentă agitaţie şi tendinţă spre turbulenţă,
devenind jenant în mediul şcolar; comportament inconstant; conduită efervescentă caracterizată
prin minciună, fugă, vagabondaj care conduce la schimbarea permanentă a locului de muncă, a
meseriei, domiciliului; randament inconstant, impulsiv, cu atitudini dezordonate bazate pe
interese imediate, reacţii spontane ce îi creează dificultăţi de adaptare. Incapacitatea de a
coordona activitatea, imposibilitatea de a desfăşura un efort continuu şi perseverent limitează
posibilităţile de adaptare socială şi compromite randamentul. b)Debilul dizarmonic excitat cu
tulburări analog celui instabil, dar de o gravitate mai mare. Se caracterizează prin agitaţie motrică
permanentă; expansivitate şi stare de euforie; vorbeşte neîncetat, cu o comunicare aparent bună,
dar caracterizată prin sărăcie. c)Debilul dizarmonic emotiv cu caracteristici similare celor ale
instabilului, însă cu o instabilitate afectivă mai pronunţată dar cu un nivel intelectual sensibil
superior acestuia. Reacţiile sunt în general exagerate, oscilând între exuberanţă excesivă şi
inhibiţie, căutând în permanenţă acceptarea şi aprobarea celor din jur. Este stăpânit de
sentimentul de inferioritate care îl pune în situaţia de a evita competiţia. Se consideră acest tip ca
o tranziţie între formele dizarmonice ale debilităţii mintale şi tipurile echilibrate din categoria
debililor armonici. d)Prostul este caracterizat printr-o capacitate mnezică relativ scăzută, cu o
aparentă uşurinţă verbală. Insuficienţa intelectuală este însoţită de tulburări comportamentale. În
general este lipsit de interes, credul, vanitos, extrem de susceptibil, predicţie pentru clişee şi
forme gata făcute, lipsit de spirit critic şi autocritic, cu randamente şcolare mediocre, incapabil
de efort susţinut. f)Leneşul este caracterizat de A.Binet ca fiind o consecinţă determinată de
mecanisme foarte diferite, fapt ce implică acceptarea a două tipuri : lenea ocazională şi lenea din
naştere, caracterizată prin indolenţă, lipsă de dinamism, incapacitate de decizie. Este definit de
A.Binet prin 11 parametrii din care amintim că este o stare patologică produsă de o afecţiune
mintală în faza incipientă, cu o dezvoltare intelectuală insuficientă, apatie accentuată, inerţie,
instabilitate, inadaptare.

Caracteristici somatice şi neurologice

Deseori se notează o constituţie somatică displastică, dizarmonică, hipostaturală, cu

disproporţie între lungimea extremităţilor şi talie. Se întâlnesc, de asemenea, aspecte dismorfice
facio-craniene: microcefalie, hidrocefalie.

44
 Frecvent pot fi găsite simptome care trădează o participare viscerală, îndeosebi când
etiologic este vorba de o eredopatie metabolică. Printre acestea notăm : hepatomegalie,
splenomegalie, tulburări urinare, manifestări hematologice, deteriorări de oase, anomalii genitale
(pubertate precoce sau întârziată). De cele mai multe ori se înregistrează o neîndemânare
accentuată, mişcări inutile, sincinezii, instabilitate psihomotrică. În cazul unor leziuni frontale de
tip sechelar se observă o dificultate marcantă în execuţia mişcărilor intenţionale, deoarece nu pot
elabora formula motorie. În ordinea frecvenţei mai întâlnim leziuni cu expresia clinică
neurologică ce constă în grade de diferite intensităţi a unor sindroame piramidale,
extrapiramidale, cerebeloase, motilităţi oculare extrinsece. La copiii debili mintali au fost
determinate o serie de particularităţi ale activităţii nervoase superioare. Astfel, formarea
reflexelor condiţionate prezintă oscilaţii intense şi persistente sub aspectul timpului de latenţă, al
forţei şi al duratei reacţiei. Cercetările au relevat o serie de particularităţi ale celui de-al doilea
sistem de semnalizare şi ale interacţiunii sale cu primul sistem. Tulburările funcţiei de reglare a
celui de-al doilea sistem de semnalizare în formarea legăturilor din primul sistem au efecte
multiple : formarea încetinită şi lipsa de trăinicie a legăturilor temporale, puternica influenţă
dezorganizatoare a agenţilor externi, incorecta verbalizare a stimulului sau a legăturii dintre
stimul şi reacţie. Insuficienţa funcţiei reglatoare a celui de-al doilea sistem de semnalizare,
precum şi disociaţia celor două sisteme sunt determinate, în primul rând, de fragilitatea
engramelor corticale generate de semnalele verbale, ceea ce face ca ele să fie uşor induse negativ
de semnalele din primul sistem de semnalizare. În literatura de specialitate există date care
pun în evidenţă relaţia dintre deficienţa mintală şi activitatea electrică a scoarţei cerebrale la
aceşti copii. O serie de cercetări relevă o oarecare relaţie între nivelul mintal şi EEG. Se arată că
tipul de organizare a electroencefalogramei corespunde atât nivelului mintal, cât şi mai ales
particularităţilor comportamentului psihomotor.

4. Tabloul psihopatologic

Debilii mintali prezintă o serie de particularităţi specifice atât în ceea ce priveşte

procesele de cunoaştere, cât şi în domeniul motricităţii şi afectivităţii. În ce priveşte
percepţiile cercetările au relevat următoarele particularităţi : - Copii debili mintali prezintă unele
deficienţe ale analizei şi sintezei; ei desprind din obiecte sau din imagini mult mai puţine detalii,
fapt care face ca percepţiile lor să fie insuficient de specifice, determinând astfel confuzii. Se
desprind elementele mai periferice sau cele delimitate prin contur sau culoare : - culoarea este o
însuşire care se impune şi este desprinsă cu uşurinţă de către debilii mintali faţă de formă; -
sinteza elementelor analizate este cu greu efectuată pe plan perceptiv: orice situaţie prea
fragmentată este cu greu reconstituită; - durata necesară analizei şi sintezei în percepţie este mai
mare la debilii mintali decât la normali; - îngustimea câmpului perceptiv – debilii mintali percep
în mod clar, într-un timp limitat, un număr mai mic de elemente decât normalii;

45

- orientarea în spaţiu a debilului mintal este dificilă datorită atât îngustimii câmpului perceptiv
cât mai ales capacităţii reduse de s stabili, pe plan intuitiv, relaţia dintre obiecte; - constanţa
percepţiei de formă şi mărime la copilul debil mintal se realizează într-un ritm foarte lent şi cu
multe dificultăţi, constituindu-se ca o trăsătură specifică a acestor copii; - lipsă de flexibilitate a
activităţii cognitive-în general, a activităţii perceptive ,în mod special. În continuare se
impune punctarea trăsăturilor specifice gândirii debilului mintal: - gândirea este caracterizată în
primul rând prin predominarea funcţiilor de achiziţie comparativ cu funcţiile de elaborare,
gândirea debilului mintal nu este creativă, ci reproductivă; - decurgând din trăsătura de mai sus
apare predominarea gândirii concrete şi practice faţă de gândirea abstractă şi speculativă; -
deficienţele de intelect întâlnite apar nu numai în operaţiile complexe de generalizare şi
abstractizare, ci şi în operaţiile elementare de analiză, sinteză şi comparare; - debilul mintal
stabileşte mai uşor deosebirile decât asemănările - şi această trăsătură se menţine până la o vârstă
mai mare; - procesul de generalizare nu este absent din activitatea de gândire, numai că el se
realizează la un nivel scăzut; - înţelegerea care constă în integrarea cunoştinţelor noi în sistemul
anterior elaborat apare cu greu, din cauză modului defectuos în care se realizează această
integrare; - capacitatea redusă de a folosi cunoştinţele vechi în înţelegerea şi rezolvarea unor
situaţii diferite este una din particularităţile de bază ce influenţează întregul proces de cunoaştere,
din cauza inerţiei gândirii, în rezolvarea problemelor apar “perseverări” din care copilul debil
mintal poate ieşi cu greu. Apariţia şi dezvoltarea limbajului este considerată ca unul dintre indicii
cei mai semnificativi din tabloul psihopatologic. În această direcţie se evidenţiază câteva
trăsături caracteristice: - primul cuvânt apare la copilul debil mintal în medie la vârsta de 2 ani pe
când la copilul normal la vârsta de 1 an; - utilizarea propoziţiei apare în comunicarea copilului
normal la 1,7 ani, pa când la debilul mintal abia la 3 ani; - o serie de autori stabilesc vârsta medie
de apariţie a vorbirii normalilor la 15,7 luni, pe când la debilii mintali la 34,2 luni; - cu tot
decalajul şi variaţiile existente între autori, rămâne valabilă constatarea că la copilul debil mintal
limbajul se dezvoltă, în general cu întârziere, sub toate aspectele sale. Cu toate acestea,
cercetările au scos în evidenţă că nu orice întârziere în dezvoltarea vorbirii este un indiciu
semnificativ al deficienţei mintale, deşi cea mai frecventă cauză a întârzierii vorbirii este
insuficienţa intelectuală. Rezerva în stabilirea unei relaţii directe între nivelul de
dezvoltare a limbajului şi nivelul intelectual este justificată şi de faptul că limbajul este un
fenomen foarte sensibil la condiţiile educative.

46

Deficienţele limbajului apar sub aspecte variate: al perceperii şi înţelegerii vorbirii

interlocutorului, al volumului vocabularului, al expresivităţii vorbirii, al articulării şi ritmului
vorbirii, al mijloacelor de comunicare; dar, trebuie să specificăm că întreaga gamă de deficienţe
poate fi întâlnită şi la normal. Specificul deficienţelor de limbaj constă: - o frecvenţă
mai mare decât la copilul normal, aici există o anumită legitate: cu cât gradul deficienţei este mai
mare, cu atât şi frecvenţa tulburărilor de limbaj este mai mare; - o persistenţă mai mare şi o
rezistenţă specifică la acţiunea de corectare. Vocabularul copiilor debili mintali este mai
limitat decât cel al normalilor: el este mai sărac în cuvinte-noţiuni care desemnează mărimi,
relaţii spaţiale, caracteristici psihice; în vocabularul utilizat în vorbire predomină substantivele,
această trăsătură menţinându-se mai mult timp decât la normali; numărul de verbe este mai mic
decât la normali. Se întâmpină dificultăţi considerabile în înţelegerea şi utilizarea comparaţiilor,
epitetelor şi metaforelor. Fraza, atât în limbajul scris cât şi cel oral se caracterizează printr-
un număr mai mic de cuvinte, precum şi printr-o construcţie defectuoasă din punct de vedere
gramatical: lipsa de acord a verbului în număr şi persoană cu subiectul, omiterea subiectului,
omiterea predicatului, repetarea subiectului şi predicatului la sfârşitul frazei. Aceşti copii
întâmpină dificultăţi importante în însuşirea formei scrise a limbajului; datorită acestui fapt
există o dislexie, disgrafie şi disortografie specifică debilului mintal. Datele existente cu
privire la memoria acestor deficienţi sunt uneori contradictorii. Unii autori susţin că debilitatea
mintală nu exclude posibilitatea unei memorii dezvoltate, chiar a unei hipermnezii. Alţi autori
arată că de regulă, memoria este deficitară sub unele aspecte. Dintre aceste caracteristici se pot
aminti: - s-a stabilit că întinderea memoriei de cifre este mai redusă comparativ cu copilul
normal de aceeaşi V.M.; - la debilii mintali memorarea nu dobândeşte un caracter suficient de
voluntar; aceşti copii nu recurg la procedee de fixare intenţionată, nu-şi elaborează un plan de
organizare a materialului nici ăn momentul fixării, nici în momentul reproducerii; - una din
caracteristicile importante ale memoriei este rigiditatea fixării şi reproducerii cunoştinţelor, care
duce de fapt la dificultăţi importante în realizarea transferului de cunoştinţe; - lipsa de fidelitate a
memoriei este o altă particularitate care apare frecvent; ei nu pot oferi indicaţii demne de
încredere în legătură cu obiectele văzute sau în legătură întâmplările la care au asistat, din cauza
sugestibilităţii lor pronunţate; - ei au nevoie de un număr mai mare de repetiţii decât copii
normali, pentru a reţine un material verbal; au nevoie de un număr mare de repetiţii nu numai
pentru a putea reţine un volum oarecare de cunoştinţe, dar şi pentru a ajunge la o scădere a
greşelilor. S-a dovedit că marea majoritate a acestor copii prezintă deficienţe ale motricităţii.
S-a stabilit, de asemenea, că cu cât gradul deficienţei mintale este mai mare cu atât nivelul
motricităţii rămâne mai scăzut.

47

Se ştie că gravitatea deficienţelor motrice depinde într-o anumită măsură de etiologia

întârzierii mintale. Unii autori, ca, A.A.Strauss şi L.E.Lehtimen au relevat faptul că debilii
mintali cu leziuni cerebrale prezintă tulburări ale motricităţii mult mai numeroase şi mai grave
decât cei de tip familial. Se consideră că aceşti deficienţi prezintă între 8 şi 14 ani o întârziere de
2-4 ani în dezvoltarea motricităţii implicate în activităţi mai complexe. Întârzierea
motricităţii se înregistrează mai ales sub următoarele aspecte: - viteza mişcărilor atât ca
desfăşurare cât şi ca timp de reacţie este, în general, mai scăzută; se constată că debilii mintali de
tip familial sunt mai puţin deficitari sub aspectul timpului de reacţie decât cei cu leziuni
cerebrale; - precizia mişcărilor este şi ea scăzută; lipsa de precizie apare şi în mişcările mari, dar
ea este mai evidentă în mişcările fine ale mâinii; imprecizia mişcărilor este însoţită de sinkinezii
importante; - el întâmpină dificultăţi în imitarea mişcărilor, fapt care influenţează negativ
formarea multor deprinderi; imitarea se realizează mai greu atunci când solicită orientarea în
spaţiu; debilii mintali au tendinţa de a imita mişcările ca în oglindă; - indicaţiile verbale îi ajută
în mai mică măsură în organizarea şi corectarea comportamentului motor, comparativ cu rolul
aceloraşi indicaţii la copilul normal; reglarea forţei musculare este deficitară, datorită mai ales
insuficienţei senzaţiilor kinestezice; - contractarea anumitor grupe musculare nu se realizează
dintr-o dată, ci numai după o perioadă de sinkinezii, în care adeseori se cuprind şi muşchii
antagonişti; - relaxarea voluntară se realizează cu dificultate la anumite grupe de muşchi, precum
şi la trecerea de la o mişcare la alta; - dexteritatea manuală prezintă deficienţe majore în special
la debilii mintali cu un QI sub 60, ceea ce îi face inapţi pentru munci de precizie; copiii cu
debilitate mintală uşoară rămân sub nivelul normalului numai în activităţile care necesită o
dexteritate manuală pronunţată; unii sunt capabili să execute o activitate manuală tot atât de
precis ca şi unii normali; - lateralitatea manuală stângă sau ambidextră se observă mai frecvent la
debilii mintali decât la normali; - motricitatea se poate ameliora în mod simţitor, dacă se asigură
condiţii de antrenament, apropiindu-se mult de nivelul normalilor, mai ales în coordonarea
ochimână şi dexteritatea manuală; - unii debili mintali pot fi hiperkinetici sau hipokinetici, de
acest aspect trebuie să se ţină seama în corectarea deficienţelor motricităţii. În ceea ce
priveşte activitatea voluntară, s-a stabilit faptul că ea prezintă deficienţe în toate momentele
desfăşurării sale: - scopurile pe care şi le fixează debilul mintal sunt scopuri apropiate, generate
de trebuinţele şi de interesele momentane; - se abate de la scopul fixat, dacă întâmpină dificultăţi,
şi execută o altă activitate mai uşoară; - efectul succesului sau insuccesului asupra activităţii
ulterioare depinde nu numai de nivelul intelectual, ci şi de unele particularităţi ale personalităţii,
unii autori

48

relevă existenţa a două categorii de debili mintali: unii care luptă pentru succes şi alţii care
încearcă să evite insuccesul; - insuficientă atenţie acordată instrucţiei, debilul mintal este înclinat
să treacă imediat la acţiune, el nu prevede dificultăţile care s-ar putea ivi şi nu cere lămuriri
suplimentare, este lipsit de orientare prealabilă în activitatea pe care o desfăşoară; - manifestări
de negativism apar frecvent ca efect al capacităţii reduse de lucru a scoarţei cerebrale.
Tulburările afective şi emoţionale sunt o componentă principală a tabloului psihopatologic.
Afectivitatea este totdeauna perturbată fie că debilitatea constituie un teren pe care acţionează
condiţiile educative defectuoase, fie că aprecierea negativă a situaţiilor, defectul de verbalizare,
marea emotivitate, sentimentul de inferioritate, perturbă succesiunea diferitelor etape ale
dezvoltării afective. Un studiu sistematic efectuat de M.Chazan relevă următoarea distribuţie
a diferitelor tulburări ale afectivităţii la copiii debili mintali: -depresie: 16,4%, - ostilitate faţă de
adulţi: 13,8%, - absenţa răspunsului la solicitări: 13,8%, - anxietate în legătură cu afecţiunea
adulţilor: 10,8%, - indiferenţă faţă de aprobarea adulţilor: 10,8%, - neastâmpăr-instabilitate:
9,5%, - tensiune emotivă: 8,2%, - anxietate în legătură cu acceptarea de către alţi copii: 6,7%, -
ostilitate faţă de copii: 3,9%, - variate simptome nevrotice: 2,6%.

Cea mai frecventă tulburare este imaturitatea afectivă, care face ca un copil debil mintal de vârstă
şcolară să aibă manifestări proprii preşcolarilor, sub aspectul emoţiilor şi sentimentelor.
Manifestările emotive sunt adeseori exagerat de puternice în raport cu cauza care l-a produs.
Uneori aceşti copii prezintă frici nejustificate. Emoţia de mânie ia proporţiile unei crize de furie,
însoţită de reacţii agresive faţă de cei din jur, distrugerea obiectelor, lovirea propriului corp.
Manifestările descrise, cu tot caracterul lor exploziv, nu sunt expresia unor trăiri adânci şi stabile.
Manifestările exterioare puternice sunt efectul capacităţii reduse a scoarţei cerebrale de a realiza
un control asupra centrilor subcorticali. Mai mult, capacitatea redusă de a controla expresiile
emoţionale complică relaţiile lor cu cei din jur. Nu toţi debilii mintali se caracterizează însă prin
emoţii explozive. Unii dintre ei sunt placizi, au o capacitate redusă de a stabili un contact afectiv
adecvat cu adulţii sau chiar cu copiii de aceeaşi vârstă. Se observă uneori predominarea unei
dispoziţii: astfel, unii sunt mai frecvent euforici, alţii apatici, alţii iritabili. Chiar atunci
când nu prezintă tulburări evidente ale afectivităţii, aceşti copii au o gamă mai redusă de
sentimente decât normalii de aceeaşi vârstă. Copiii debili mintali, în condiţiile unei
atitudini realiste a familiei reuşesc să se integreze în familie.

A F E C T I V I T A T E A

Afectivitatea este constituită din ansamblul de emoţii, sentimente, pasiuni ale

individului manifestate în diverse situaţii sociale şi care sunt trăite subiectiv ca
satisfacţiiinsatisfacţii, plăcere-neplăcere, tensiune-relaxare. Afectivitatea ocupă un loc
important în problematica recuperării deficientului mintal în măsura în care “integrarea în
societate impune o dezvoltare normală nu numai intelectuală ci şi afectivă. Arieraţia
afectivă, în accepţiunea largă, include anomaliile la care imaturitatea afectivă se exprimă printr-
un egocentrism exagerat, prin pasivitate, incapacitate de altruism, fiind o formă de imaturitate
emoţională caracterizată prin decalajul dintre procesele cognitive şi cele afective, având drept
consecinţă “rigiditatea psihică, reacţii disproporţionate”. Dezordinile de organizare a
personalităţii deficientului mintal determină forme diferite de comportament afectiv în raport cu
normalul, structurile afective sunt modificate, fapt ce creează dificultăţi în stabilirea categoriilor
de manifestări afective şi în educabilitatea acestuia. Modificarea structurilor afective,
după C.Păunescu se datorează: - organizării deficitare a structurilor şi funcţiilor neuropsihice; -
autonomiei marcante a structurilor cu predominarea celor energetice (biologice); - dezorganizării
circuitelor cortico-subcorticale; - dereglării mecanismului neuroendocrin; - insuficienţa forţei de
integrare valorică a structurilor axiologice ale comportamentului emoţional.

85

Simptomatologia comportamentului afectiv al deficientului mintal

La nivelul debilităţii mintale, afectivitatea se caracterizează prin mare labilitate,

irascibilitate, explozii afective, lipsă de control cortical. În stările conflictuale reacţionează
diferit, fie prin opoziţie exprimată prin descărcări afective violente, fie prin demisie sau
dezinteres, fie prin inhibiţie, negativism, încăpăţânare. Deficitul de autonomie este marcat, fiind
evidentă nevoia de dependenţă, protecţie. De asemenea, situaţia de blocaj afectiv este prezentă ca
urmare a unei frustrări afective de ordin familial sau şcolar care conduce la diminuarea,
incapacitatea sau pierderea dinamismului de a reacţiona la stimuli care, în mod normal, trebuie să
declanşeze acţiunea. La nivelul deficienţei mintale severe, afectivitatea se
caracterizează prin indiferenţă, inactivitate, apatie, izolare, egoism, uneori răutate sau ură faţă de
cei din jur, alteori afecţiune, ataşament exclusiv faţă de unele persoane. La nivelul deficienţei
mintale severe, afectivitatea este extrem de labilă, cu crize de plâns nemotivate, accese colerice
subite, violenţă paroxistică, negativism general cu reacţii imprevizibile. Tabloul
simptomatologic al comportamentului afectiv se rezumă la următoarele trăsături: - Imaturitate
afectivă se caracterizează prin fixarea exagerată de imaginile parentale, nevoia de protecţie, lipsa
de autonomie, limitarea interesului la propria persoană (narcisism sau egoism) sau la un domeniu
restrâns al activităţii sale, egoism, sugestibilitate, fie prin mecanisme de apărare nevrotică
(descărcarea brutală a tensiunii emoţionale, tendinţe agresive, rigide, inhibiţie, opoziţie,
încăpăţânare, dezinteres), fie prin mecanisme de compensare (minciună, hoţie, delicvenţă). -
Organizarea întârziată a formelor de comportament afectiv, ca urmare a faptului că afectivitatea
este intricată structurilor personalităţii, este în funcţie de evoluţia acesteia. - Intensitatea
exagerată a cauzelor afective primare care se manifestă sub diverse forme: agitaţie motorie,
ţipete, tendinţa de automutilare, mânie, furie, teamă, mai ales în formele grave ale deficienţei
mintale, refuz, negativism, dezinteres, lentoare accentuată în formele superioare. - Infantilism
afectiv caracterizat prin persistenţa unui comportament care marchează o oprire în procesul de
dezvoltare normală către o autonomie afectivă. Se manifestă prin: timiditate, stângăcie, capricii
alimentare, anorexie, fuga de responsabilitate, de iniţiativă, de acte de decizie. Uneori,
infantilismul afectiv se caracterizează prin dorinţa de a polariza în jurul său atenţia celor din jur
şi de a păstra starea de dependenţă afectivă. - Insuficienţa controlului emoţional care, după
aprecierea lui J. de Ajuriaguerra “joacă un rol important în comportamentul copilului arierat şi
care se manifestă fie sub forma impulsurilor hetero-agresive, fie sub forma unor dezordini sau
reacţii de prestanţă. Aceste tulburări de control, ce riscă să fie un mare handicap asupra planului
de organizare, pot fi modificate prin activităţi adecvate sau intervenţii de ordin psihoterapeutic. -
Inversiunea afectivă manifestată prin reacţii paradoxale, ca de exemplu, ura faţă de părinţi.

86

- Carenţa relaţional-afectivă, care este grupată de M.Lemay într-o constelaţie de dificultăţi

afective ca: sugestibilitate, sentiment de devalorizare, absenţa sentimentului de identitate,
deficienţe relaţionale, insatisfacţie afectivă. Sugestibilitatea este o caracteristică prezentă la
toate formele clinice de deficienţă mintală, în grade de intensitate diferită, determinată de o serie
factori din care cel cognitiv nu trebuie ignorat, îndeosebi în dificultatea de a sintetiza formele şi
structurile parţiale de ansamblu. Sentimentul de devalorizare ca stare de perturbare afectivă,
este determinat de suita eşecurilor şcolare ce conduc la instalarea unui decalaj pedagogic în ceea
ce priveşte ritmul de muncă, înţelegerea situaţiilor, capacitatea de analiză şi sinteză, comparare,
generalizare, concretizare. La acest factor sa adaugă şi sentimentul de inferioritate pe care acesta
îl trăieşte în propria familie, ajungându-se în cele mai multe cazuri la pariţia unui fenomen de
segregaţie care-l împinge pe deficient spre marginalizare. Absenţa sentimentului de
identitate se asociază cu cel de devalorizare, fapt ce determină ca personalitatea deficientului să
devină extrem de vulnerabilă.Dificultăţile cognitive care antrenează pe cele de inadaptare socială
conduc la absenţa sentimentului de identitate a propriei personalităţi. Aşa se explică de ce
deficientul mintal întâmpină dificultăţi de integrare în grupurile sociale, limitându-se la relaţiile
de tip binar, iar în multe cazuri la autoizolare. Deficienţele relaţionale sunt, de
asemenea, frecvente la toate formele de deficienţă mintală ca o consecinţă a intricaţiei dintre
factorii cognitivi, motori şi afectivi cu tulburările specifice. Nici formele cele mai uşoare nu sunt
scutite de această deficienţă ca urmare a faptului că tulburările de comunicare constituie un
obstacol în stabilirea de relaţii sociale, acestea fiind în raport invers proporţional cu posibilităţile
de comunicare. Insatisfacţia afectivă este prezentă în toate compartimentele de
activitate.

Tulburările afectivităţii

Tulburările afectivităţii pot fi analizate în funcţie de clasificarea clasică (afect,

dispoziţie, emoţie, sentiment, pasiune), din punct de vedere cibernetic, plecând de la principiul
informaţional cu cele două stadii: stadiul primar, care exprimă o trăire nespecificată de
incertitudine şi stadiul secundar, care exprimă o trăire specifică cu un deznodământ pozitiv sau
negativ, precum şi în funcţie de criteriul psihanalitic, şi anume: afectivitatea bazală cu emoţiile
primare şi dispoziţia, generate de motivaţii înnăscute, având o bază neurofiziologică la nivelul
formaţiunilor subcorticale şi afectivitatea elaborată cu emoţiile secundare (sentimente, pasiuni),
având o bază neurofiziologică la nivel cortical. Tulburările afectivităţii denumite şi
distimii înglobează perturbările afective, de la stările afective pozitive la cele negative, de la
euforie la depresie, având ca stare de echilibru atimia, operându-se bineînţeles diferenţa între
manifestarea normală şi cea patologică.

87

În analiza tulburărilor amintim clasificarea lui C.Gorgos după criteriul complexităţii

fenomenelor afective cu caracteristicile lor de sens, intensitate, stabilitate, reţinând pe acelea care
au o frecvenţă semnificativă la deficienţii mintali.

1.Stările de afect 2.Tulburările dispoziţie A.Hipotimii: a.Indiferenţă b.Apatie c.Atimie

B.Hipertimii: a.Anxietate b.Hipertimia pozitivă ( euforia) c.Hipertimia negativă ( depresia)
C.Tulburări ale dinamicii dispoziţionale: a.Rigiditatea afectivă b.Labilitatea afectivă 3.Tulburări
ale emoţiilor elaborate A. Paratimii: a. Inversiune afectivă b. Ambivalenţă afectivă. B.
Fobii 4.Tulburările sentimentelor: a. Paratimii b. Dezorganizarea sau dispariţia
sentimentelor c. Sentimentul de inferioritate (de nesatisfacţie) 5. Tulburările pasiunilor a.
Pasiuni erotice
 1. Stările de afect se caracterizează printr-un comportament afectiv exploziv şi cu efect
dezorganizator, însoţit de modificări mimico-pantomimice şi vegetative de tip simpatic. Două
forme sunt mai frecvente: furia şi frica. 2.Tulburările dispoziţiei A.
Hipotimiile sunt tulburări ale dispoziţiei caracterizate prin diminuarea tonusului afectiv, scăderea
în grade diferite a tensiunii şi a rezonanţei până la forma exagerată de apatie, însoţită de o
expresivitate mimică redusă, reacţie comportamentală săracă, atenuată. Hipotimia este însoţită de
cele mai multe ori de hipomimie, o formă mai puţin accentuată de încetinire sau dispariţie a
mişcărilor periferice ale expresiilor afective. Hipotimiile se exprimă în trei forme:
indiferenţa, apatia, atimia, prezente în toate formele clinice de deficienţă mintală. a.
Indiferenţa se manifestă prin dezinteres pentru lumea exterioară, prin atitudinea de nonangajare,
neparticipare, izolare. Această “neutralizare” afectivă se manifestă pe plan comportamental
printr-o fizionomie şi gestică inexpresivă.

88

b. Apatia se caracterizează prin lipsa de tonalitate afectivă, printr-un dezinteres atât pentru
ambianţă, cât şi pentru propria persoană şi prin lipsă de iniţiativă. c. Atimia se caracterizează
printr-o accentuată scădere de tonus şi rezonanţă afectivă, prin indiferentism afectiv marcant.
Este forma cea mai intensă de hipotimie cu reacţii afective extrem de slabe, cu absenţa totală a
afectivităţii la nivelul sentimentelor, până la anestezie afectivă sau morală. În toate cazurile se
manifestă prin inexpresivitate mimicopantomimică, denumită amimie, adică absenţa mimicii,
lipsa mobilităţii feţei şi, în consecinţă, o expresie inadecvată, în neconcordanţă cu trăirile afective
ale persoanei. Este prezentă la debilii apatici şi, în general, la deficienţii mintali izolaţi de mediul
familial. B. Hipertimiile formează a doua categorie de tulburări ale dispoziţiei, caracterizată
prin creşterea încărcăturilor afective, intensificarea tonusului afectiv, fiind dispoziţii cu fond
exagerat, debordant, lipsit de echilibru, exprimată sub trei forme: anxietate, hipertimie pozitivă
(euforie), şi hipertimie negativă (depresie). a. Anxietatea definită de J.Delay prin parafrazarea
lui P.Janet, ca o “teamă fără obiect aparent”, este un complex de perturbări ca: insecuritate
afectivă (tulburare afectivă), incertitudine (tulburare intelectuală), indecizie (tulburare de voinţă).
Simptomele cele mai relevante, după V.Angheluţă, sunt: - tensiune motorie: instabilitate,
excitabilitate, fatigabilitate, tremor, tensiune, durere musculară, tresărire, incapacitate de
relaxare, facies crispat, nelinişte, agitaţie; - hiperactivitate vegetativă: transpiraţie, tahicardie,
mâini reci şi umede, gură căscată, ameţeală, tulburări gastrice, valuri de căldură sau frig,
disconfort, nod în gât, congestie facială, paloare, puls şi respiraţie rapide; - expectaţie (stare de
aşteptare) : anxietate, teamă, anticiparea neşansei pentru sine şi pentru alţii; - vigilenţă şi
explorare: stare de hiperatenţie însoţită de distractibilitate, dificultate în concentrarea asupra altor
probleme, insomnie, nerăbdare. Problema anxietăţii la deficienţii mintali este
controversată. Numeroase cercetări experimentale, bazate pe aplicarea unor “scări de anxietate”,
pun în evidenţă că anxietatea este mai mare la copiii mai puţin inteligenţi. Majoritatea autorilor
conchid că deficienţii sunt anxioşi şi că anxietatea şcolară joacă un rol mai important decât la
normali. Anxietatea agravează handicapul şi reduce supleţea intelectuală, cu deosebire la
deficienţii mintali instituţionalizaţi. Modalităţile de reacţie, apărare a deficientului
mintal faţă de anxietate pot fi grupate, după R.Perron, în mai multe categorii: - conduită de
apărare de tip agresiv, violenţă; - conduită de evitare, instabilitate, oboseală; - conduită de
supunere pasivă (responsabilitatea faptelor este pe seama adultului); - conduită de izolare,
retragere în sine pentru a scăpa de situaţia anxioasă; - plăsmuirile fantastice, fabulaţia exprimă,
de asemenea, modalităţi de apărare faţă de situaţia care provoacă anxietatea. Anxietatea trebuie
diferenţiată de simptomele similare: nelinişte, teamă, angoasă care de altfel, sunt aspecte ale
aceleiaşi stări. Teama are obiect precis, angoasa corespunde unei frici difuze, fiind un fenomen
somatic, pe când anxietatea este un fenomen psihologic, iar fobia este definită ca teamă cu
obiect. b. Hipertimia pozitivă corespunde stărilor de euforie care se manifestă prin creşterea
tonusului afectiv, o exagerare a tonusului afectiv, o exagerare a dispoziţiei în

89

sensul veseliei, printr-o stare de mulţumire, de fericire de confort. După Gh.Ionescu euforia este
o stare de optimism nefondat, o stare de plenitudine. Se exprimă prin logoree, tendinţă de glume,
mimică vioaie, expresivă, prezentă în cazurile de oligofrenie microcefalică. c.Hipertimia
negativă cuprinde stările de depresie caracterizate prin scăderea tonusului de activitate motorie şi
psihică, însoţită de tristeţea profundă trăită, de deprimare, de fatigabilitate, anxietate. Depresia
poate fi normală, în sensul uzual al cuvântului de tristeţe, precum şi patologică, atunci când
suferinţa nu este compatibilă cu cea naturală, ea fiind o suferinţă anormală, fără obiect, subiectul
devenind obiectul propriei sale suferinţe. Simptomele sindromului depresiv sunt: - încetinirea
procesului gândirii, incapacitatea de decizie; - lentoarea psihomotrică (încetinirea mişcărilor,
scăderea expresiei şi a mobilităţii mimice- hipo sau amimie- ineţie psihomotorie, dificultăţi de
verbalizare; - simptome de expresie somatică: astenie, lipsă de vigoare fizică, insomnie,
anorexie, scăderea în greutate. Hipertimia negativă caracterizată prin coloratură pesimistă şi de
neîncredere, este prezentă în formele grave de deficienţă mintală. În cazurile lejere şi medii apare
sub forma unor încărcări afective negative în cadrul “depresiunii anaclitice” ce apare la copilul
de 6 luni aflat într-o carenţă afectivă ca urmare a separării de mamă, exprimată prin dezinteres
faţă de anturaj, pierderea apetitului, regresii în dezvoltarea generală. O formă particulară de
hipertimie este anestezia afectivă, denumită şi anestezie psihică dureroasă, manifestată prin
trăirea intensă a impresiei că au pierdut capacitatea de rezonanţă afectivă faţă de persoanele
apropiate şi, deseori este însoţită de inerţie autoacuzatoare (reproşuri repetate). C. Tulburările
dinamicii dispoziţionale formează a treia grupă de tulburări ale dispoziţiei şi prezintă două
forme: rigiditatea afectivă şi labilitatea emoţională. a. Rigiditatea afectivă se caracterizează
printr-o conduită motivaţională în discordanţă cu solicitările externe. b. Labilitatea
emoţională este sinonimă cu instabilitatea afectivă se caracterizează prin mobilitate afectivă,
schimbări nejustificate a stărilor afective (trecerea bruscă şi nejustificată de la o stare de bună
dispoziţie la alta de proastă dispoziţie). Instabilitatea emoţională, deşi este în relaţie directă cu
maturitatea şi, în consecinţă, esa este mai pronunţată la copil decât la adult, nu trebuie
considerată ca un retard psihologic sau imaturitate afectivă, ci ca o formă distinctă de tulburare
afectivă. De asemenea, există o corelaţie cu instabilitatea psihomotorie, fiind de altfel, şi o
componentă a acesteia, precum şi cu instabilitatea “familială” generată de “erorile” educaţiei
părinteşti. Labilitatea are consecinţe directe asupra eşecurilor şcolare, mai ales când aceasta este
asociată de cea motorie şi determină dificultăţi în inserţia socială. O formă extremă de
instabilitate afectivă este incontinenţa afectivă prezentă în cazurile grave de deficienţă mintală,
ce se exprimă printr-o intensitate sporită a trecerilor de la o stare afectivă la alta, prin explozii
afective: râs-plâns, respingereadeziune, tristeţe-bucurie etc. 3.Tulburările emoţionale
elaborate Această categorie de tulburări ale afectivităţii are două forme : paratimiile şi
fobiile.

90

A. Paratimiile sunt tulburări de dispoziţie de natură calitativă, caracterizate prin reacţii afective
aberante şi inadecvate, uneori paradoxale faţă de unele situaţii, evenimente. Există opinii care
include paratimiile, ca de altfel şi anxietatea, în cadrul tulburărilor sentimentelor şi pasiunilor.
Paratimiile, după clasificarea lui C.Gorgos, se manifestă sub două forme: inversiunea afectivă şi
ambivalenţa afectivă. a. Inversiunea afectivă se manifestă sub forma stărilor de ură,
ostilitate faţă de persoanele din anturaj care, în mod firesc, ar trebui iubite sau care au fost iubite.
b. Ambivalenţa afectivă este trăirea simultană a două stări opuse prin calitatea lor, de exemplu,
dragostea-ura, acţiunea-inacţiunea. B. Fobiile se caracterizează prin frica puternică de neînvins,
faţă de un obiect, fiinţă, situaţie, care, prin ele însele, nu au caracter periculos

4. Tulburările sentimentelor se manifestă în mod deosebit la deficienţii mintali prin

sentimentul de inferioritate. Sentimentul de inferioritate se poate transforma ca o
consecinţă a unor greşeli de educaţie în “complex de inferioritate” caracterizat prin conduita
nevrotice care nu sunt altceva decât încercări de compensare (agresivitate, izolare, atitudine de
demisie). De precizat că această amprentă nevrotică nu duce totdeauna la nevroză. Complexul de
inferioritate este şi o consecinţă a faptului că prezenţa unui deficient mintal în familie determină
un grav traumatism, o stare de anxietate, de conflictualitate. Atitudinile afective ale părinţilor
pendulează între autoritate-libertinism, căldură afectivă-răceală, manifestându-se sub forma unui
comportament de hiperprotecţionism, consecinţă a anxietăţii, a autoacuzării, a unei conduite de
abandon ca formă a indiferenţei sau ca o conduită de reject, ca formă a conflictualităţii. De
asemenea, instalarea “complexului de inferioritate” este favorizat de cele două atitudini
educative de extremă: răsplată şi neglijare.

PERSONALITATEA DEFICIENTULUI MINTAL –

UN SISTEM DECOMPENSAT

Modelul oferit de psihologia cibernetică explică personalitatea decompensată în cazul

deficienţei mintale întrucât decompensarea personalităţii umane cunoaşte forme şi cauze diverse.
Cortexul deficientului este ţinut în permanenţă sub bombardamentul stării de decompensare
existenţială şi integrativă. Dacă prin comparatorul mintal s-ar putea “descărca” energia
tensionată de la nivelul afectogen, ar fi posibil un proces de compensare. Primul şi cel
mai grav efect se exercită asupra dezvoltării ansamblului de structuri: sărăcia afectivă,
inegalitatea intelectuală, tulburările de integrare, de relaţie etc. fac parte din tabloul simptomatic
al deficientului mintal sau dincoace de deficienţă, ca un factor de emergenţă structurală în cadrul
personalităţii.
91

Simptomatologia intelectuală şi psihică a deficientului mintal prezintă o mare

varietate de forma şi intensităţi. Ele nu sunt generate numai de baza “organică”, ci coloratura
specifică se datorează tensiunilor intervenite în câmpul de forţe descris. Decompensarea nu este
o formă simplă de denivelare eu-lume, ci în primul rând, o tulburare de profunzime care nu se
poate asemui nici cu nevroza, nici cu psihoza, nici cu demenţierea. Deficientul mintal
este obligat prin sistemul de solicitare să se “decidă” pentru un comportament similar modelului
personalităţii normale. Dar el nu poate face acest lucru în esenţă, ci în formă, sub presiunea
educaţională. Cu alte cuvinte, deficientul mintal este într-o permanentă competiţie cu un model
pe care nu-l va putea realiza niciodată. Ne aflăm în faţa unei noi tensiuni: tensiunea decizională.
Actul decizional în cadrul sistemului depinde de volumul informaţiei prelucrate. În
cazul deficienţilor mintali există grave tulburări în canalele de transmitere a informaţiei şi de
integrare-prelucrare la nivelul conceptul-logic. Universul are altă formă şi articulaţie în gândirea
debilului mintal. Acest proces este preluat de structurile afectivităţii care, prin emiţătorul
conflictual, modifică uneori, în mare măsură, procesul de prelucrare a informaţiei. Tulburarea
relaţiei interpersonale nu are semnificaţia unei cantităţi de informaţie în minus, ci a unei alte
modalităţi de prelucrare. Nu trebuie să trecem cu vederea şi cuantumul special de
deformare, de interpretare, pe care ţl primeşte informaţia indiferentă pentru copilul normal, dar
cu semnificaţii negative pentru deficient, prin raportarea la imginea eu-lui.
“Reeducarea”, ca şi “educarea” deficientului se măsoară în adecvare şi corectarea
comportamentului decizional, în funcţie de factorii oferiţi spre analiză. Educatorul, în orice
ipostază se află, utilizează factorii de acţiune educaţională din recuzita educaţiei curente. Dar, de
cele mai multe ori, constată în cazul deficienţilor, acţiunea de adecvare şi de corectare a
comportamentului nu corespunde factorilor introduşi în sistem. Corectarea este parte
componentă a funcţiei de reglare a optimizării şi în cazul deficienţilor, ar trebui să reprezinte un
plus de optimizare. Nivelul de aspiraţie, termen introdus de K.Lewin, este o
consecinţă a unei gândiri psihplogice dinmic-topologice. Mecanismele dinamicii pe care se
bazează nivelul de aspiraţie constituie o formulă a comparării succesive de ordin valoric, între eu
şi conştiinţă, care aspiră la devenire şi progres. De data aceasta, protecţia eu-lui se face în
configuraţia valorilor socio-morale, nivelul de aspiraţie fiind definit ca scopul imediat al
subiectului ce învaţă. Scopul este determinat prin cunoaşterea pe care subiectul o are despre
capacităţile sale şi despre succesle prealabile. K,Lewin porneşte de la premisa că
între nivelul de aspiraţie (care este o consecinţă a funcţiei de dezvoltare a personalităţii) şi
nivelul de realizare obiectivă, adică de dezvoltare eficientă, rămâne totdeauna un decalaj de forţe,
care produce fie un conflict cu propulsie spre eşuare, fie, atunci când există o motivaţie
puternică, un impuls către depăşirea limitelor zonei capacităţii individuale, care, fireşte
marchează un alt nivel de dezvoltare, deci un alt grad de echilibru al personalităţii. Sursa de
energie care urcă barometrul nivelului de aspiraţie, este succesul(reuşita) şi invers, ceea ce
deprimă echilibrul persoanei este insuccesul (eşecul).
Succesul şi eşecul

92

Una dintre direcţiile de decompensare de personalitate a deficientului este cea a

eşecului, a nereuşitei. Solicitarea deficientului la nivelul copilului normal pe linie de inteligenţă
duce la determinarea unui nivel de aspiraţie echivalent cu uşor din scala normală. Acest nivel
însă este atins cu mari eforturi, resimţite ca un dezechilibru, pentru că, în fond, deficientul de
cele mai multe ori îşi fixează pentru sine un nivel de aspiraţie foarte apropiat de cel al copilului
nedeficient. El are tendinţa de a merge spre nivelul de aspiraţie dorit, dar limita capacităţii sale ţi
deviază forţele în sens contrar – spre limita inferioară a capacităţii individuale. Se creează astfel
o mare discrepanţă între reuşitasuccesul copilului normal cu al celui deficient. Acest impas
decompensator se datorează unei optici de performanţă, nu de dezvoltare a personalităţii, ca
sistem. Este dovada pertinentă că, supusă unei analize sistemice, viziunea de evaluare a
personalităţii deficientului mintal, ca şi cea de integrare, nu este fundamentată şi contravine celei
mai importante, cea de perfecţionare. Eşecul constituie al doilea nucleu conflictual
permanent al personalităţii care are o dublă importanţă: - amplifică emiţătorul iniţial conflictual,
reprezentat de imaginea eu-lui prin relaţia de eşec de integrare; - deschide în altă zonă a
personalităţii un nou emiţător conflictual. Pe acest mecanism se bazează dezorganizarea funcţiei
de reglare, de dezvoltare. Copilul normal , pe baza diferenţei de realizare la un moment dat
la altul sau de la o etapă la alta, îşi creează forţa propulsivă afectivă interioară necesară obţinerii
de noi diferenţe. Diferenţa de realizare are, deci, o semnificaţie de succes şi de depăşire.
Deficientul realizează o neînsemnată diferenţă de la un moment la altul sau pe perioade prea
mari de timp. El nu se compară numai cu sine, ci şi cu modelul normal, atunci când constată
diferenţele mari de realizare. Aceste constatări se repercutează asupra psihicului său cu
semnificaţii de invaliditate. Invaliditatea (“eu nu pot cât ar trebui”) modifică şi sistemul de
judecată, sistemul de acţiune şi, mai ales, pe cel motivaţional. Confruntarea cu
universul valoric social al deficientului mintal devine sursa cea mai fertilă de decompensare. Dar
nu este vorba de o decompensare intrapersonală, ci de decompensarea intersistemică ceea ce
constituie fondul procesului de nonintegrare. Nu este vorba de o decompensare restrânsă la o
funcţie sau la un proces fiziologic sau psihic, ci la ansamblul relaţiilor interstructurale şi
intersistemice în special al relaţiilor de optimizare şi dezvoltare dintre personalitate şi mediul
social-valoric, în special procesul de integrare bipolară. Perfecţionarea nu este altceva
decât atingerea unui nivel maxim de echilibru dinamic. Formula personalităţii decompensate este
dată de tulburările de organizare, reglare şi perfecţionare ale sistemului personalităţii
deficientului mintal, la nivelul unei ipostaze cu grad admis de integralitate. Psihologia
descriptiv-evaluată a stabilit prin studii judicioase câteva dintre trăsăturile specifice ale
personalităţii deficientului mintal. Enumerăm câteva: K:Lewin subliniază rigiditatea intelectuală;
B:Inhelder îşi fundamentează viziunea pe fenomenul de heterocronie; A:Luria vorbeşte despre
inerţia oligofrenilor; Perron acuză anxietatea , complexul de inferioritate etc. Toate
aceste trăsături ale deficientului mintal sunt de fapt forme de manifestare a decompensării.
Cauzele propriu-zise, realitatea dinamică psihologică,

93

rezidă în tipul şi nivelul de organizare (dezorganizare), evoluţie şi integrare a personalităţii. Ele

sunt consecinţele unei imposibilităţi de organizare adecvate sistemului modelator şi, de
asemenea, oglindesc gradul sporit de entropie existent în sistemul personalităţii copilului
deficient.

Formula personalităţii decompensate

În literatura psihologică şi clinică există un foarte bogat material privitor la

evaluarea personalităţii, în care elementele clinice capătă o pondere certă în stabilirea tipului de
personalitate. C.Păunescu a stabilit că una dintre posibilităţile de delimitare a
deficienţei mintale de normalitate este aceea de a porni de la tipul de organizare mintală, în
funcţie de factorii de organizare consonantică cu factorii de perturbare organizaţională.
Forţa de structurare şi de echilibru a factorilor organizaţionali ai structurii mintale pe care se
bazează personalitatea în general (deci formula care în care domină continuu factorii de
consonanţă) prezintă unele “puncte” conflictuale, dar starea sistemului este echilibrată. Din
contră, personalitatea decompensată a deficientului mintal este structurată pe o organizare
mintală în care factorii de perturbare sunt dominanţi şi stabilizaţi, ei definind structura şi
dinamica întregii personalităţi. Personalitatea deficientului se defineşte printr-un
determinism conexionist, adică pe baza interconexiunii structurante dintre factorii de organizare
mintală şi cei ai personalităţii. Într-o asemenea perspectivă, o funcţie de performanţă
ca inteligenţa, nu poate avea caracter de structurare, decât ca factor interconectat structurilor
mintale. Dar, acţiunea de structurare nu este univocă. Contextul factorilor de organizare ai
personalităţii, determină o formulă de modelare a factorilor de organizare mintală.
Sinteza informaţională de la nivelul personalităţii – în special cel al relaţiilor de integre în mediul
valoric şi afectogen – exercită o acţiune de “corectare” în structura organizaţională mintală.
Tulburarea psihogenă este o formă ambivalentă: are un punct de pornire în structurile mintale,
dar reprezintă, în acelaşi timp, şi o “reflectare” în conştiinţă a tipului de raporturi, de relaţii
stabile de personalitate în ansamblul său.