MECANICA

În cadrul acestei discipline urmărim următoarele obiective principale:

I. Înțelegerea modului de comportare a structurilor și elementelor structurale
II. Dimensionarea și verificarea elementelor structurale
III. Dezvoltarea unui limbaj ingineresc, care facilitează comunicarea dintre arhitect - inginer

Pentru a atinge aceste obiective, vom parcurge următoarele capitole:

1. Structura, elementele structurale și evoluția acestora.
2. Noțiuni introductive. Relația dintre arhitectură și structură.
3. Acțiuni în construcții. Forțe, operații cu forțe, momentul unei forțe.
4. Echilibrul corpurilor, reazeme și reacțiuni.
5. Eforturi și diagrame de eforturi 1.
6. Eforturi și diagrame de eforturi 2.
7. Grinzi cu zăbrele.
8. Proprietățile geometrice ale secțiunilor.
9. Modul de comportare a elementelor. Legea lui Hooke.
10. Solicitări axiale.
11. Solicitarea de încovoiere: moment și forță tăietoare.
12. Solicitări compuse. Stabilitatea barei drepte.
13. Pereți portanți și cadre.
14. Conceptul structural.

LEGĂTURA DINTRE ARHITECTURĂ ȘI STRUCTURĂ

I. Structura, elementele structurale și evoluția
acestora.
Oamenii sunt înconjurați de structuri naturale (Peșteri, copaci, râuri, scheletul omenesc ...) și
artificiale (mașini, clădiri, drumuri, poduri ...). Traim în ele, călătorim cu ele, le folosim la anumite
activități, practic structurile contribuie la fiecare aspect din viața noastră. Oamenii, animalele și
plantele au o structură a lor. Dar puțini sunt cei care analizează structurile înainte de a ceda. [1]
Clădirile au rolul de a adăposti, facilita o funcțiune. Majoritatea clădirilor au funcțiunea de a
proteja oamenii de fenomenele naturale și facilitează desfășurarea activitățiilor proiectate. Aceste
funcțiuni sunt separate de mediul exterior sau de alte funcțiuni, prin elemente de suprafață precum
pereți și acoperișuri. Componentele structurale ale unei clădiri au rolul de a susține elementele care
definesc funcțiunea. [2]
Structura se poate defini răspunzând la următoarele trei întrebări: Care este rolul?, Prin
intermediul cui?, Datorită cui?. Rolul unei structuri este de a susține, păstra forma clădirii, prin
intermediul elementelor structurale, fiind solicitată la acțiunile exterioare și interioare.
Înainte de a apărea o metodă numerică de calcul a clădirilor și a elementelor structurale,
oamenii construiau prin încercări (folosind reguli de proporționalitate și cunoștințele moștenite)
“trial and error”. Unul din cele mai mari domuri din antichitate Hagia Sophia fig.1 din Istanbul
( Constantinopol ), construit în anul 537 AD, s-a prăbusit de două ori înainte de a fi construit sub
forma actuală. Catedrala gotică din Beauvais, fig.2, s-a prăbusit de două ori înainte să se înțeleagă
limitările acestor tipuri de structuri. [1,2]
$ $
Fig.1 Hagia Sophia Fig.2 Catedrala din Beauvais

Istoria dezvoltării structurilor

În perioada preistorică oamenii trăiau în grupuri, activitațile principale fiind vânatul și

culesul plantelor. Aceste grupuri locuiau în peșteri și corturi, fig.3, reprezentând primele tipuri de
locuințe create de oameni. Pentru construirea corturilor, s-au folosit materiale precum lemn, oase de
mamut, piei de animale, dar aceste structuri simple au dispărut datorită caracterului lor provizoriu.
Pentru a reconstrui o imagine de ansamblu, a stilului de viață și a construcțiilor s-au folosit
informații obținute de la triburile nomade, de vânători - culegători, aflate în spații greu acesibile, din
zilele noastre.

$ Fig.3 Corturi Preistorice

O dată cu descoperirea agriculturii, în jurul anului 8000 IHr, în sud-vestul Asiei, grupurile
de oameni au început să trăiască în comunități fixate geografic, devenind sedentari. Corturile au fost
înlocuite cu locuințe mai durabile, care ofereau un confort sporit, în funcție de zona geografică.
Aceste construcții au fost realizate din lemn, cărămizi de noroi, chirpici sau piatră. Datorită
dezvoltării agriculturii a fost necesară apariția spațiilor de depozitare a hranei ( silozurilor ). Odată
cu extinderea satelor a apărut și necesitatea de apărare, acest lucru conducând la anumite tipuri de
clădiri. Între aceste așezări au apărut căi de comunicare (drumuri). În zonele unde drumurile
traversau râuri, s-au construit poduri pietonale din grinzi de lemn și frânghii. Mărirea acestor
comunități a dus la apariția clădirilor cu funcțiuni diferite. Necesitatea de organizare și rezolvare a
problemelor comunității a dus la construirea unor clădiri cu spații mari pentru strângerea (adunarea)
populației.
 La începuturi aceste clădiri aveau rol dublu atât spiritual cât și administrativ. Creșterea
populației din comunități a dus la apariția orașelor și divizarea activităților pe grupuri de indivizi,
împărțindu-se în trei mari categorii: ritualuri, sociale, administrative.
În Turcia la Gobekli Tepe fig.4 s-a descoperit un sanctuar neolitic. Acesta este cea mai
veche structură religioasă cunoscută realizată vreodată de om. Cel mai probabil, sanctuarul a fost
construit de către vânători-culegători în jurul anului 9000 IHr.

$ $
Fig.4 Gobekli Tepe

Așezare din Catal Huyuc fig.5, Anatolia, Turcia, este un exemplu perfect de comunitate
neolitică care s-a transformat într-o așezare fixată geografic sub ocupație continuă de la 7400 IHr -
6200 IHr. S-au descoperit picturi, sculpturi și alte obiecte simbolice, artistice reprezentative pentru
perioada neolitică 7400 IHr și 6200 IHr. Această societate se ocupa cu cultivarea grâului, orzului și
creșterea bovinelor. Comunitatea folosea pentru depozitare, obiecte de ceramică și țesături textile.
Unitățile aveau accesul prin acoperiș, iar pereții erau constuiți din cărmizi de noroi și tencuiți.

$ $
Fig.5 Catal Huyuc

În Suedia la Alvastra s-au descoperit case pe piloni de lemn, spațiul locativ fiind ridicat de
la nivelul terenului sau apei ( pile House sau Stilt House ). Aceste construcții datează din anul 3000
IHr. Pe lacul Constance din Unteruhldingen, Germania au fost descoperite case construite, fig.6, pe
piloni datând aproximativ din anul 4000 BC, iar în anul 1922 s-a deschis un muzeu unde au fost
reconstruite case pe piloni din epoca neolitică și epoca bronzului.
$ Fig.6 Structuri pe piloni de lemn

Monumentul neolithic Stonehenge, fig.7, din Anglia, datează din anul 3.000 IHr.
Construcția este din pietre cu înălțime de 6 metri și greutate de până la 500 kg, aduse aici, probabil,
de la o distanță de 322 km din câmpia Salisbury din sudul Angliei.

$ fig.7 Stonehenge

Dintre cele șapte minuni ale lumii doar una mai exista, piramida Khufu din Egipt, fig.8,
construită între anii 2686 IHr - 2181 IHr . Piramidele au fost construite ca să rezolve patru
probleme de natură diferită: problema spirituală ( mormântul faraonului, o soluție pentru misterul
mortii ), problema politică ( demonstrează puterea faraonului, conducătorului ), problema socială
( angajarea forței de muncă în timpul unei perioade prospere ), problema stiințifică ( construirea
unui observator pentru studiul astrelor ). Celelalte au fost abandonate, doborate de cutremure,
supuse incendiilor sau cucerite și distruse de alte popoare.

$ Fig.8 Piramida lui Khufu

Parthenonul, fig.9, este un templu construit între 447 IHr - 438 IHr în Grecia, Atena
Acropolis dedicat zeiței Athena. Acesta este compus din coloane de piatră pe marginile construcției,
iar în interior se găseau două camere cu pereți din zidărie. Construcția este acoperită cu țigle din
marmură rezemate pe grinzi susținute de stâlpi exteriori și interiori.
$ $
Fig. 9 Parthenonul Fig. 11 Porțile orașului Perugia
Porțile orașului Perugia, fig.10, din Italia au fost construite în secolul 3 IHr. Zidurile de
apărare sunt construite din zidărie de piatră, iar pentru porți s-au folosit elemente structurale tip arc.
Great Stupa din Sanchi, fig.11, este una dintre cele mai vechi structuri de piatră din India,
fiind construită în jurul secolului 3 IHr. Stupa are forma de semisferă fiind acoperită cu o cupolă
care are diametrul de 37 m și înalțimea de 16 m. Cladirea are patru ieșiri care reprezintă iubire,
încredere, curaj și pace.

$ Fig.11 Great Stupa din Sanchi

Una dintre cele mai impresionante construcții ale imperiului roman, care s-a pastrat, este
Colosseumul, fig.11, construit între anii 72 DHr - 80 DHr, fiind o structură din zidărie de cărămidă
și ciment roman. Construcția este eliptică, având 189 m lungime și 156 m lățime, iar aria sa fiind de
6 ha și o înalțime de 48 m.

$ Fig.12 Colosseumul

Panteonul a fost construit în jurul anului 126 DHr, fiind cea mai bine păstrată clădire din
Roma antică. Cupola acestei clădiri deține recordul mondial pentru cea mai mare deschidere, având
43 m.
Comunitatea din Shibam, fig.13, (Yemen) datează din secolul 3 cunoscând o dezvoltare pe
verticală a spațiului locativ. Aceste clădiri cu 6-7 etaje sunt din secolul 16. Astfel au apărut primii
zgârie-nori din cărămizi de noroi. Această metodă de construire s-a păstrat până în zilele noastre.
Posibilitatea realizării acestor construcții se datorează condițiilor geografice specifice acelei zone.

$ Fig.13
În secolul al 7 DHr arhitectura dinastiei Tang, China, introduce cadrele de lemn având la
colțuri elemente flexibile; acest concept structural crescând rezistența împotriva cutremurelor.

& Fig.14 Elemente seismice Dinastia Tang

În jurul anuliu 900 DHr piatra era folosită pentru construirea zidurilor de apărare și a
zidurilor portante pentru clădiri. În același timp bolțile și domurile din zidărie au dus la construirea
clădirilor cu deschideri mari și elevație ridicată (înalțime mare). Folosirea arcelor frânte, a
contraforților de zidărie și a stâlpilor grupați a dus la crearea structurilor mai ușoare și cu deschideri
mari. La structura de rezistență a catedralei Notre Dame, fig.15, din Paris ( 1163 - 1250 DHr ) s-au
folosit contraforți din zidărie pentru a transmite încărcarea din bolțile acoperișului.

$ Fig.15 Catedrala Notre Dame

Doar în secolul 18 metodele de producere a elementelor din oțel s-au perfecționat scăzând
costurile de producție, acest lucru permițând construitea scheletului structural din elemente
metalice. Structurile metalice au fost folosite pentru gări, zone comerciale, poduri și în alte domenii
cu funcțiuni publice. Între anii 1777 - 1779 a fost construit podul, din Coalbrookdale Anglia, având
structură metalică, fig. 16. Ce mai veche structură metalică în cadre, Ditherinton Flax Mill, fig.17,
s-a construit în anul 1797.
$ $
Fig. 16 Podul din Coalbrookdale Fig. 17 Ditherinton Flax Mill
Cimentul portland a fost inventat în anul 1824 de Joseph Aspdin. Apariția și dezvoltarea
construcțiilor din beton armat a fost posibilă ca urmare a reducerii costurilor de producție a oțelului,
proces descoperit de Henry Bessemer. În anul 1867 Joseph Monier patentează betonul armat.
Prima structură din beton armat s-a construit în Paris, strada Charles Michels în anul 1853. Clădirea
Ingalls, fig.18, este primul zgârie-nor din beton armat având 16 etaje, Cincinnati, Ohio.

$ Fig.18 Clădirea Ingalls, Cincinnati

Abordarea teoretică a mecanicii

Archimedes s-a născut în 287 IHr și a trăit pană în 211 IHr, fiind unul dintre cei mai faimoși
inventatori și matematicieni din Grecia antică. Acesta este cunoscut pentru determinarea ariei,
volumului și centrelor de greutate pentru figuri geometrice esențiale. Este considerat fondatorul
staticii și hidraulicii. Una dintre cele mai importante descoperiri este principiul fundamental al
hidraulicii, care determină forța de împingere asupra corpurilor scufundate în lichid.
Majoritatea cercetărilor inginerești, elaborate de către greci și romani s-au pierdut în evul
mediu. Leonardo da Vinci ( 1452 - 1519 ) a studiat noțiuni mecanice precum echilibrul, modul de
comportare al arcelor și grinzilor, miscarea, etc. Galileo s-a născut în Pisa (1564 - 1642 ),
principalele domenii de studiu au fost gravitația și modul de comportare a grinzii în consolă. Robert
Hooke (1635 - 1703 ) pune bazele teoriei elasticității corpurilor publicând o lucrare în anul 1678. În
1687 Issac Newton ( 1643 - 1727 ) definește cele trei principii fundamentale ale mecanicii.
Clarificarea modului de comportare și analiză a unei grinzi a fost determinat de Leonardh Euler
(1707-1783). În 1826 matematicianul CLM Navier (1785-1836) a formulat teoria generală a
elasticității care a pus bazele sistemelor moderne de calcul.

Care este rolul inginerului structurist?

Rolul inginerului este de a găsi o soluție de aranjare a elementelor structurale astfel încât
clădirea să reziste la acțiunile exterioare și interioare, respectând normele impuse, păstrând
conceptul arhitectural în limitele posibile. Această aranjare a elementelor se descrie sub forma de
concept structural.
Elaborarea unui proiect strutural reprezintă un proces iterativ, începând cu propunerea unui
concept structral și finalizandu-se cu elaborarea planșelor pentru execuția acestuia. Pentru stabilirea
conceptului structural și a elementelor care îl alcătuiesc este nevoie de o colaborare între arhitect și
inginer.
Procesul iterativ este compus din: elaborarea conceptului structural, în concordanță cu
arhitectura, analiza structurii propuse, dimensionarea și verificarea elementelor structurale. În cazul
unor schimbări care afectează conceptul arhitectural se stabilesc, în urma unei analize elaborare de
arhitect și inginer, modificările conceptului structural.

II. Noțiuni introductive. Relația dintre arhitectură și

structură.
Pentru ca o structură, supusă la acțiunile interioare și exterioare, să își îndeplinească
funcțiunea trebuie să dețină următoarele proprietăți: să fie într-o stare de echilibru, să fie stabilă
geometric, să fie suficient de rezistentă și să fie suficient de rigidă.
O structură se află în echilibru, dacă configurația acesteia respectă condiția ca acțiunile
exterioare și interioare să fie echilibrate de reacțiunile generate la nivelul fundațiilor. O roabă care
staționează este în echilibru, deoarece acțiunile exterioare, care sunt date de greutatea roabei și a
materialului cu care este încărcată sunt în echilibru cu reacțiunile care acționează pe roata și pe
elementele de rezemare pe pământ. Dacă un om împinge roaba pe direcție orizontală, aceasta iese
din poziția de echilibru. Acest lucru se întâmplă deoarece roata nu are capacitatea să se opună
deplasării pe direcție orizontală.
Stabilitatea geometrică este dată de conlucrarea elementelor structurale astfel încât să
reziste acțiunilor exercitate asupra structurii. Această proprietate reprezintă modul de asamblare a
elementelor structurale și conexiunile dinte ele astfel încît structura să își păstreze echilibrul.
Proprietățile de rezistență reprezintă capacitatea elementelor structurale de a nu ceda prin
fisurare sau rupere. Aceasta reprezintă verificarea tensiunilor din elementul structural, solicitat la
forțele exterioare, să nu depășească niște limite admisibile. Rezistența elementului structural se
calculează folosind proprietățile secțiunii și caracteristicile materialului din care este executat.
Rigiditatea reprezintă proprietatea elementului de a se opune deformării sub acțiuni. Limitele de
deformare ale elementelor sunt definite în normative din motive de siguranta și de asigurare a
confortului funcțiunii spațiului.
Relația dintre arhitectură și structură
Structura și arhitectura relaționează în diferite moduri, de la dominarea totală a arhitecturii
de către structură, până la ignorarea conceptului structural (structurii optime) în detrimentul formei
clădirii și aspectul estetic. Această relație se poate observa la nivelul inginerului și arhitectului,
începând cu cazul în care forma clădirii este rezolvată doar de arhitect, în timp ce inginerul se
preocupă doar de a realiza o structură ca să reziste acțiunilor, iar în cealaltă extremă regăsim situația
în care inginerul se comportă ca și un arhitect determinând forma și celelalte aspecte de proiectare.
La mijlocul acestei relații se găsește situația în care arhitectul și inginerul colaborează pentru
stabilirea formei cladirii și a deciziilor de proiectare. După cum se va vedea poziția adoptată de
inginer și arhitect este vizibilă în arhitectura rezultată.
Această relație va fi descrisă în următoarele cinci categorii:

Structură cu rol arhitectural ( Structure as arhitecture)

În cadrul acestei categorii sunt prezente construcțiile pentru care structura a fost proiectată la
limitele capacităților tehnologice, din perioada respectivă, iar modul de comportare nu permite
intervenții arhitecturale majore ( forma guvernează arhitectura). De obicei structurile aflate în
această situație sunt cele cu deschideri foarte mari, cele înalte, foarte ușoare, portabile sau alte
cazuri precum clădirile cu necesități tehnologice care dictează procesul de proiectare.
O structură se consideră a avea deschideri mari când problemele tehnologice aduse de
aceasta sunt plasate în vârful listei cu priorități pentru că afectează estetica clădirii. În perioada
preindustrială pentru rezolvarea deschiderilor mari s-au folosit bolțile din zidărie. Celălalt material
folosit în această perioadă era lemnul. Pentru a se construi structuri din lemn cu deschideri mari
erau necesare îmbinări dificile pentru acea perioadă. Apariția betonului armat, în secolul 19, a extins
dimensiunea maximă, deoarece acest materiale are rezistența crescută atât la compresiune cât și la
încovoiere.
Printre primele utilizări, ale betonului armat, pentru structuri cu deschideri mari putem
menționa hangarele aviatice de la Orly AirPort 1921, fig 19,. Pentru a putea realiza o deschidere de
300 m cu o înălțime de 60 m s-au folosit arce, iar forma acestora ( secțiunea transversală ) este
gestionată în funcție de modul de comportare. Clădirea Palazzetto Dello Soprt, fig. 20, Roma 1960
proiectată de Pier Luigi Nervi, are forma de cupolă cu deschidere mare din beton armat care
combină elemente prefabricate și executate local. Stația de tren din Londra, St. Pancras 1868, are o
deschidere de 73 m și este una dintre cele mai spectaculoase structuri metalice în formă de arc.

$ $
Fig. 19 Orly AirPort 1921 Fig. 20 Palazzetto Dello Soprt

Structurile pe cablu se pretează pentru deschiderile mari și sunt foarte ușoare. Sunt structuri
ale căror elemente lucrează predominant la întindere, acest lucru conducând la o eficiență sporită a
utilizării materialului. Modul de comportare al acestora a favorizat utilizarea lor pentru acoperirea
spațiilor monovolum precum săli de sport. Două exemple tipice sunt arena de hochei Yale și
structura pe cabluri Feri Otto. Putem menționa Millennium Dome, fig 21, din Londra care, cu toate
că are forma unei cupole, comportamentul structural este diferit. Această clădire cu formă de cupola
este suspendată printr-o rețea de cabluri prin intermediul a 24 de stâlpi.

$ $
Fig. 21 Millennium Dome Fig. 22 Shanghai World Financial Center
Zgârie-norii, fig. 22, reprezintă al doilea tip structural ale cărui cerințe tehnice se impun în
conceptul arhitectural. Aceste structuri pun două mari probleme, prima reprezentând modul de
descărcare al încărcărilor verticale terenului de fundare (fixarea clădirii în pământ), iar a doua
reprezintă modul de comportare la încărcări orizontale (efectul dinamic al vântului). Aceste structuri
se comportă ca o consolă acționată de vânt.
Pentru structurile ușoare tip cort forma este determină de condiții inginerești și de execuție.
În aceeași categorie se include și structura mobilă a clădirii IBM, fig. 23, ( European Trevelling
Exhibition ). Structura este în formă de arc, materialele folosite pentru a obține o rezistență sporită
sunt lemnul laminat și plasticul. Considerațiile tehnice care au dominat deciziile de proiectare au
fost obținerea unei structuri portabile și ușoare.

$ $
Fig. 23 IBM European Trevelling Exhibition Fig. 24 Parthenonul

Structură decorată (Ornamentation of structure)

În cadrul acestei categorii sistemul structural definește forma clădirii, ornamentele

modificând foarte puțin aspectul vizual. Aceste ornamente nu ascund structura, doar o evidențiază,
creând o armonie între arhitectură și structura clădirii. Parthenonul, fig. 24, este una dintre clădirile
care face parte din această categorie, la care cerintele structurale dictează forma clădirii.
Decorațiunile coloanelor în stil doric au evoluat astfel pentru a rezolva problema de
îmbinare între grindă și stâlp, suprafața marită a stâlpului la partea superioarâ oferind un grad
suplimentar de stabilitate pentru grinda orizontală.
Aceeași armonie dintre elementele structurale și decorațiunile arhitecturale se poate întâlni
și la catedralele gotice, fig. 25, din evul mediu. Catedralele gotice erau construite din zidărie de
cărămidă, diferența dinte temple grecești și acestea este reprezentată prin deschiderile mari.
Realizarea deschiderilor mari a fost posibilă datorită apariției arcelor. Din cauza împingerilor
produse în nașterile arcelor a fost necesară introducerea contraforților de zidărie, aceștia au rolul de
a prelua efectul de încovoiere, produs de arce în elementele verticale.

$ $
Fig. 25 Arcele catedralelor gotice Fig. 26 International Raul Terminal at Waterloo in London

Acest mod de combinare dintre arhitectură și stuctură a fost folosit cu succes în Grecia
antică și la catedralele Gotice, el a dispărut în perioada renașcentismului. Dar în secolul 20 arhitecții
au început sa fie interesați să încorporeze în arhitectură elementele structurale ( tectonics ), acest
lucru fiind posibil odată cu apariția structurilor metalice și a betonului armat. Pentru a ilustra
conceptul în care elementele structurale sunt evidențiate, dar s-au făcut mici adaptări vizuale, vom
aminti următoarele clădiri: AEG Turbine Hall, Berlin 1908; Reliance Controls Building A-T
Swindon, UK; International Raul Terminal at Waterloo in London, fig. 26.

Structură generatoare de formă ( Structure as forme generated /

structure accepted )

Această categorie cuprinde clădirile cu o structură clară și rațional aleasă, dar aceasta nu
face parte din expresia arhitecturală. În acest caz elementele structurale nu contribuie la exprimarea
mesajului arhitectural.
Structurile romane sunt un exemplu pentru această relație, spațiul mare din interiorul
bazilicilor și a băilor din Imperiul Roman au ca soluție structurală bolțile și cupolele din zidărie sau
beton. Cupola Panteonului, fig. 27, este aleasă justificat din punct de vedere structural, dar nervurile
sunt folosite doar pentru aspectul arhitectural, iar golurile din pereți crează o iluzie de plutire a
cupolei. Acest efect a fost posibil datorită necesității reduse de material din interiorul pereților
(pereți cu goluri, secțiune redusă), pentru predarea încărcărilor din cuplată terenului de fundare.
Motivul pentru care s-au folosit bolți în cruce a fost tehnologic și nu structural. Acest lucru
permițând crearea de spații plate și introducerea de ferestre la partea superioară.

$ $
Fig. 27 Panteonul Fig. 28 Faber and Dumas Office
 În secolul 20 arhitecții au început să proiecteze sub aceleași principii. Villa Savoye,
proiectată de Le Corbusier, este un exemplu care se încadrează în această categorie. Structura
acestei cladiri nu este accentuată arhitectural, conceptul arhitectural fiind exprimat prin alte
elemente. La clădirea Willis, Faber and Dumas Office, fig. 28, s-a folosit o structură în cadre,
sigurul aspect care a contribuit la forma arhitecturală au fost stâlpii și grinzile perimetrale care
urmăreau conturul curb al fațadei. Pentru fațadă s-a folosit un perete cortină pentru definirea
închiderii.

Structură ca ornament (Structure as ornament)

Această categorie include manipularea elementelor structurale în funcție de criteriile

vizuale. În cadrul acestei categorii elementele structurale sunt vizibile, dar criteriul predominant
este aspectul vizual și nu cel tehnologic. Surprinde evoluția tehnologiei, dar nu sunt folosite optim
din punct de vedere structural.
Folosirea structurii ca ornament cuprinde trei subcategorii. Prima subcategorie se descrie
prin folosirea simbolică a elementelor structurale. În acest scenariu elementele care descriu eficiența
structurală sunt împrumutate din industria aeronautică și folosite vizual pentru a reprezenta
progresul tehnologic. De obicei, în acest context, performanțele structurale sunt reduse, punându-se
accent pe performanțele technologite. Structura de acoperire a intrării în clădirea Lloyd, Londra
construită în 1986, fig. 29, conține grinzi metalice cu secțiune I, având inima profilului găurită
pentru a optimiza consumul de material. Reducerea de material nu este optimizată în funcție de
modul de comportare al grinzii, acesta fiind mai mult inspirat din industria aeronautică. Sediul
central de vânzări al firmei Renault din Swindon, fig. 30, UK, este încă un exemplu care are o
structura optimizată nejustificat tehnologic. Deși secțiunea grinzilor longitudinale se mulează după
diagrama forțele interne ale elementului, restul structurii funcționând ca o grindă cu zăbrele,
elementele care lucrează la întindere sau compresiune au secțiune corespunzătoare. Conceptul
structural abordat, pentru volumele arhitecturale, este prea complicat, potrivindu-se o structura în
cadre cu elemente secundare.

$ $
Fig. 29 Copertina de la intrarea cladirii Lloyd Fig. 30 Centru de vânzări Renault din Swindon

A doua subcategorie cuprinde clădiri a căror structură este prezentată în conceptul

arhitectural, dar aceste circumstanțe sunt create artificial. Soluția structurală, din punct de vedere
tehnologic, are o justificare concretă, dar răspunde unor probleme nejustificate create de designer.
Un exemplu potrivit este clădirea Pompidou, fig. 31, din Paris, prin modul de conectare al grinzilor
de stâlpi. Forma rectangulară a secțiunii transversale are trei zone la fiecare nivel, având un spațiu
central mare încadrat între două zone laterale. Una dintre aceste zone laterale este folosită pentru
circulație iar a doua conține funcțiuni. Pentru definirea zonei centrale s-au folosit pereți cortina, iar
celelalte două zone au fost lăsate în afara cladirii. Structura spațiului central reazemă pe grinzi cu
zăbrele triunghiulare care sunt conectate de stâlpi prin intermediul unor elemente în consola
denumite “gerberettes” inspirate din structura podurilor din secolul 19.
În ultima subcategorie sunt prezente clădirile a căror structură este fezabilă tehnologic, dar
imaginea creată de arhitectură nu este compatibilă cu conceptul structural. Clădirea de birouri a
firmei Lloyd, fig. 32, Londra, face parte din această categorie și este o structură supraetajată, cu
formă dreptunghiulară în plan. În interiorul clădirii s-a construit un atrium pe majoritatea etajelor,
iar serviciile și accesul pe verticală sunt exterioare. Aceste dotări exterioare maschează forma
dreptunghiulară a cladirii. Stâlpii de beton armat au fost amplasați pe perimetrul cladirii și al
atriumului, acestă poziționare a dus la folosirea grinzilor cu deschideri foarte mari și având reazeme
la mărgini a rezultat creșterea excentricității forțelor care încarcă stâlpii.

$ $
Fig.31 Pompidou Fig. 32 Clădirea Lloyd, Londra

Structură ascunsă ( Structure ignored )

Evoluția technologică a structurilor, apariția betonului armat și elementelor laminate din

oțel, a creat (adus) posibilitatea proiectării clădirilor fără a ține cont de modul de susținere a
acesteia. Acest lucru este posibil datorită modului de comportare ( rezistenței sporite ) a acestor
materiale, mărind gradul de libertate al arhitectului fața de restricțiile construcțiilor din zidărie și
lemn. În multe cazuri forma cladirilor a sporit gradul de dificultate a soluției inginerești. Aceste
geometrii complexe se pot regăsi la Vitra Design Museum, fig. 33, din Basel și la extinderea
Victoria and Albert Museum, fig.34, din Londra 1995. În cazul acestor cladiri conceptul structural
nu contribuie la imaginea arhitecturală. Realizarea acestor forme dificile se datorează doar
proprietăților performante ale materialelor folosite.
În concluzie, această categorie conține structuri care au doar rolul de susținere a clădirii.
Aceste cladiri s-au realizat datorită performanțelor tehnologice apărute în secolul 20, oferind
libertatea arhitecților să exploreze geometrii atipice.
$ Fig. 33 Vitra Design Museum

$ Fig. 34 Extinderea Victoria and Albert Museum

ACȚIUNILE EXERCITATE ASUPRA CLĂDIRILOR
III. Acțiuni în construcții
Acțiunea: a pune în mișcare; efect determinat de un fenomen; exercitare a unei influențe
asupra unui obiect.

Încărcarile se definesc ca și totalitatea acțiunilor care sunt aplicate (solicită structura) pe

durata de viață a unei clădiri.

Cele șapte mărimi fizice fundamentale: dimensiuni (lungimea), masa (kilogramul), timp
(secunda), intensitatea curentului electric (amperul), temperatura (kelvinul, celsius), cantitatea de
substanță (molul) și intensitatea luminoasă (candela).

Legea a doua a dinamicii ( principiul al doilea al mecanicii ) introduce noțiunea de forță.

Forța este mărimea vectorială prin care un corp acționează asupra altuia, transmițând mișcarea
mecanică. Deci forța, fig. 1, este modul de reprezentare al unei acțiuni/încărcari, fiind folosită în
analiza sistemelor structurale. Unitatea de măsură pentru forță sunt [N], iar multipli [kN].
Pentru reprezentarea unei forțe sunt necesare trei elemente:
- Punctul de acțiune a forței
- Direcția, orientarea forței, materializat print-o săgeată
- Magnitudinea, intensitatea sau puterea exprimată printr-un număr aferent unității de măsură sau
prin segmente de dreaptă dacă desenul se face la o anumită scară.

$ Fig. 1 Reprezentarea grafică a forței

Accelerația descrie variația vitezei în funcție de timp, a unui corp acționat de o forță.
Accelerația gravitațională reprezintă accelerația imprimată unui corp atras spre centrul
pământului. Unitatea de măsură a accelerației este [m/s2].
Masa este mărimea fizică ce reprezintă cantitatea de material dintr-un corp, obiect.
Cantitatea de substanță conținută într-un corp sau sistem fizic închis. În sistemul internațional
unitatea de măsura este “kilogramul” [kg].
Greutatea reprezintă forța care acționează asupra unui corp atrăgându-l spre centrul
pământului. Această forța se descrie matematic cu relația:

G - greutatea [N]
m - masa [kg]
ag - accelerația gravitațională [m/s2]
$ Fig. 2 Greutatea

$
Densitatea reprezintă masa unității de volum dintr-un obiect (corp), determinându-se cu
ajutorul raportului dintre greutate și volumul unui corp. În unele normative pentru materialele
folosite în cadrul construcțiilor în locul densității sunt prezentate greutățile unităților de volum,
măsurate în [kN/m3].

V - volumul [m3]

Material Densitate [kN/m3]

Gresie 26

Șapă din mortar de ciment 21

Zidărie din blocuri GVP 13

Beton armat 24

Termoizolație din BCA 6

Pământ uscat pentru umpluturi 16

Plăci PFL 9

Țigle solzi pe un rând 6.5

Polistiren expandat 0.4

Clasificarea încărcărilor

Funcția unei structuri este de a transfera, transmite încărcările terenului de fundare. Pentru a
analiza o structură primul pas este stabilirea încărcărilor. În funcție de sursa care le produce,
încărcările se împart în trei mari categorii: naturale, funcționale și accidentale.

$
Încărcari naturale

Toate structurile trebuie să reziste atracției gravitaționale. Orientarea acestei forțe se poate
defini de o dreapta care unește elementul de centrul pamântului, dar local putem spune că este o
încărcare verticală. Ca și exemplu, greutatea unei bârne peste un pârâu, aceasta transferă greutatea
proprie elementelor pe care reazemă.

Datorită valorilor diferite ale presiunii atmosferice se crează curenți de aer în jurul
pământului. Orice structură construită trebuie să reziste în fața acțiunii vântului, fig. 4. Dacă
amplasăm un obiect în câmpul curenților de aer aceștia își schimbă traseul înconjurând obiectul.
Aceste schimbări sunt influențate de forma cladirii analizate. Forțele aplicate clădirii, datorită
schimbării curenților de aer, produc fenomenul de presiune și sucțiune. Aceste efecte se pot
vizualiza cu ajutorul unui steag. Cu toate ca modul de acțiune a vântului este complex forțele sunt
considerate perpendiculare pe anvelopa cladirii.

$ Fig. 4 Acțiunea văntului

Mai sunt și alte fenomene naturale pe care structura trebuie să le susțină, precum: presiunea
apei subterane, presiunea pământului, alunecări de teren, cutremurele și diferențe de temperatură.
$
Fig. 5 - Determinarea presiunilor vântului cu ajutorul simulărilor în tunelul de vânt

Modul de comportare al unei movile de nisip este complex mai ales dacă adăugăm apa (cu
ajutorul apei putem crea castele de nisip ). Dar dacă vrem o movilă cu o latură verticală vom
construi un zid de sprijin care va susține forțat movilă într-o formă nenaturală, fig. 6. Deoarece
movilă vrea sa revină la forma naturală zidul de sprijin va suporta acțiunea pământului de deasupra
liniei punctate. De obicei aceste forte apar la cladirile cu subsol sau cele construite în pantă. În acest
caz structura trebuie să reziste încărcării naturale dată de presiunea pământului.

$ Fig. 6

$ Fig. 7

În funcție de zona de amplasare a construcției, în cadrul pământului putem întâlni apa

subterană. Dacă nivelul apei subterane sau nivelul pânzei freatice este deasupra fundației, pe pereții
subsolului se va produce presiune iar presiunea care acționează pe placa de la subsol va încerca să o
deplaseze în sus.

În cele mai multe cazuri condițiile terenului de fundare nu se schimba pe durata construcției,
dar datorită schimbării nivelului apei subterane sau a modificării taluzurilor de teren la vecinătate
pot apărea tasări sau contracții ale terenului la fundațiile cladirii proprii. Aceste tasări sau contracții
vor produce forțe suplimentare care modifică comportamentul structurii.

Curemurul este o altă mișcare a terenului care afectează structura unei cladiri. Cutremurele
sunt creatre de ciocniri ale plăcilor techtonice. Vibrație produse de ciocniri vor crea în scoarța
pământului deplasări atât pe verticala cât și pe orizontală. Mișcările verticale sunt mult mai mici
decât cele orizontale. Deplasările produse de cutremur sunt similare cu cele produse de acțiunea
vântului.

$
Fig. 8 Efectul cutremurului asupra structurii și efectul izolatorilor sau amortizorilor seismici

Ultimul tip de încărcare naturală este diferența de temperatură. Materialele structurale

folosite se dilată o dată cu creșterea temperaturii, iar scăderea acesteia contractă. Elementele
structurale care sunt în contact cu exteriorul pot înregistra diferențe de temperatură, de la o zi de
vara la o zi de iarnă introducând in structura forțe suplimentare. La construcția podurilor, pentru a
se evita aceste încărcări se folosesc reazeme care alunecă (glisează).

Încărcări funcționale sau utile

Aceste încărcari sunt stabilite odată cu funcțiunea, fig. 9, scopul clădirii. În majoritatea
cazurilor aceste acțiuni sunt verticale/gravitaționale, fiind date de funcțiunea spațiului respectiv. În
cadrul unei biblioteci putem menționa greutatea mobilierului, cărților, studenților, pereților de
compartimentare. Pentru o clădire cu anumite fluxuri tehnologice, fabrici, avem greutatea
oamenilor, greutatea țevilor si a echipamentelor necesare, utilajelor folosite pentru manipularea
produselor.

$ Fig. 9
Încărcările utile orizontale pot fi produse de depozitarea nisipului, cerealelor sau din
acțiunea apei. Utilajele care vibrează introduc la rândul lor încărcari orizontale.
Încărcări accidentale
 Structura trebuie să reziste încărcărilor datorate unor situații imprevizibile care pot afecta
elementele structurale. Printre aceste situații putem enumera incendiile, exploziile, degradarea unor
elemente structurale datorită unor factori externi. Încărcările accidentale sunt adăugate în analize
prin intermediul coeficienților de siguranță cu care se multiplică restul încărcărilor. Pentru
obiectivele cu un grad de importanță sporit se pot face analize speciale.

$ Fig. 10 Încărcări provocate de incendii

Combinații de încărcari

Clădirile sunt solicitate de combinații între încărcările descrise anterior. Aceste combinații se
numesc cazuri de încărcare. Pentru a evalua elementele structurale se vor folosi cazurile cele mai
defavorabile. Determinarea cazurilor defavorabile se face prin analiza structurii supusă la toate
combinațiile posibile.
O structură poate fi solicitată de următoarele încărcari:
Încărcările permanente - PERM
Încărcări utile - UT
Încărcarea din vânt pe direcția x - VANT X
Încărcarea din zăpadă - ZĂ
Încărcarea din seism - SEISM
Încărcări accidentale sunt prinse în coeficienții de siguranță

1.35xPERM + 1.50xUT + 1.05xVÂNT X + 1.05xZĂ

1.35xPERM + 1.05xUT + 1.50xVÂNT X + 1.05xZĂ
1xPERM + 0,4 x UT + 0.4xZĂ + 1xSEISM

Fenomenele naturale precum vântul și seismul sunt convertite în încărcări statice. În cadrul
normativelor sunt prezentate valori caracteristice pentru fiecare zonă a țării și modul de calcul a
valorilor încărcărilor statice.
Încărcările funcționale (variabile) sunt evaluate statistic și transformate în încărcări statice.
Pentru utilaje si fluxuri tehnologice încărcările sunt date de producător.
ANALIZA ECHILIBRULUI UNEI STRUCTURI

Reprezentarea încărcărilor pentru evaluarea echilibrului unei structuri

În funcție de suprafața de contact dintre elementul care acționează și cel care preia acțiunea
putem defini mai multe tipuri de forțe.
Dacă suprafața cu care se acționeaza are dimensiuni foarte mici, aproape punctuale, vom
defini acțiunea printr-o forța concentrată: un tirant ancorat într-un stâlp, rezemarea unei grinzi pe
un stâlp, acțiunea unui utilaj rezemat prin intermediul a patru suporți pe un planșeu.
În cazul în care una dintre cele două dimensiuni ale suprefeței de contact este mult mai mare
efectul se poate evalua/reprezenta printr-o forță uniform sau variabil distribuită liniar. Peretele
de compartimentare care reazemă pe o grindă, aglomerația de zapadă la marginea acoperișului,
acțiunea vântului asupra stălpilor de beton armat.
Majoritatea acțiunilor în construcții se consideră uniform sau variabil distribuite pe
suprafață având cele două dimensiuni proporționale. Acțiunea zapezii asupra planșeului terasă,
acțiunea văntului asupra peretelui cortină, oamenii dintr-o locuință.
Încărcările variabile distribuite liniar sau pe suprafață se produc datorită acțiunii apei,
pamântului, acțiunea vântului pe diverse elemente.

$
Fig. 12 Forță concentrată, forța uniform distribuită liniar și forță distribuită pe suprafață

Calculul forțelor produse de greutatea proprie a elementelor

Cunoscând densitatea materialelor și determinând volumul, putem calcula greutatea

elementelor. Densitatea se poate obține cu ajutorul tabelelor din normative sau a prescripților
furnizate de producător; greutatea unui zid de compartimentare, a parchetului dintr-o cameră sau a
gresiei, a elementelor de fațadă.

Proprietățile forțelor

Forța care poate înlocui efectul mai multor forțe care acționează asupra unui corp se
numește forță rezultantă.
Principiul transmisibilității enunță că schimbarea punctului de acțiune al unei forțe
oriunde pe axa forței nu va modifica comportamentul exterior al elementului solicitat. Forțele
coliniare au axele comune, iar rezultanta lor este determinată prin operații numerice de adunare sau
scădere. Axele forțelor paralele nu se intersectează. Forțele concurente au axele intersectate într-

un punct.$
Fig. 13 Principiul transmisibilității

$
Fig. 14 Forțe colineare, paralel și concurente

Pentru determinarea rezultantei forțelor concurente putem folosi metoda paralelogramului

sau metoda poligonului. Metoda paralelogramului, fig. 15, poate fi folosită și să proiectăm o forță
după axele carteziene, respectiv la descompunerea unei forțe după axele X și Y.

$
Fig. 15 Determinarea rezultantei și descompunerea unei forțe
$ Descompunerea forței F

$
Fig. 16 Metoda poligonului pentru determinarea REZULTANTEI

Metoda poligonului, fig. 16, reprezintă metoda grafică de adunare a forțelor concurente.

Momentul reprezintă efectul de rotire asupra unui corp. Acest efect este produs de o forță și
se evaluază în raport cu un punct. Valoarea momentului produs de forța “F” în punctul “A” este
egală cu produsul dintre valoarea forței și normala din punct pe axul forței (dreapta cu lungimea cea
mai mică de la punct la axul forței). Dacă punctul în care se face evaluarea se găsește pe axa forței
atunci momentul este zero, deoarece nu se poate produce o rotire a corpului.

$
$

IV. Echilibrul corpurilor, reazeme și reacțiuni.

Principilu inerției elaborat de Newton definește starea corpurilor. Orice corp aflat în starea
de repaus sau mișcare rectilinie și uniformă își păstrează această stare atât timp cât asupra sa nu
acționează o forță perturbatoare.

$
Fig. 1 Obiectul aflat în starea de repaus trece în starea de mișcare datorită acțiunii asupra acestuia

Mișcarea reprezintă schimbarea poziției unui corp în raport cu timpul. În analiza mișcării
putem studia două moduri de deplasare a unui corp, prin translație și prin rotire. Mișcarea de
translație este definită prin deplasarea pe o traiectorie rectilinie a unui corp, iar mișcarea de rotire se
definește prin deplasarea corpului în jurul unui punct fix pe o traiectorie curbilinie.

$
Fig. 2 Datorită acțiunii asupra obiectului prin intermediul unei forțe, acesta își schimbă direcția de
deplasare
 Gradul de libertate al unui corp (element structural sau structură ) se poate defini în funcție
de posibilitățile de deplasare. În plan un corp are fixat are trei grade de libertate două deplasări după
direcțiile principale și o rotire.

$
Fig. 3 Deplasare rectilinie sau curbilinie în jurul punctului A

Când un corp acționează asupra altui corp cu o forță (numită forță de acțiune), cel de-al
doilea corp acționează și el asupra primului cu o forță (numită forță de reacțiune) de aceeași mărime
și de aceeași direcție, dar de sens contrar. Acest principiu este cunoscut și sub numele de Principiul
acțiunii și reacțiunii, principiul al treilea a lui Newton.
Reacțiunea reprezintă o forță sau un moment care se opune unei acțiuni, proprietatea
obiectelor de a se opune mișcării.

$
Fig. 4

$
Fig. 5
 Rolul reazemelor este de a fixa un corp sau o structură în spațiu. Cu ajutorul aparatelor de
reazem blocăm anumite deplasări în funcție de tipul de reazem folosit. Exista trei tipuri principale
de aparate de rezemare simplu rezemat, articulat și încastrat. Pentru analiza structurii aparatele de
rezemare se vor înlocui cu reacțiuni.
Legătura exterioară denumită reazem simplu împiedică deplasarea corpului pe direcția
reazemului, această legătura putând fi înlocuită cu o reacțiune de tip forță perpendiculară pe reazem.

$ Fig. 5
Legătura exterioară denumită articulație împiedică orice deplasare a corpului, în punctul de
sprijin, permițând rotirea corpului în jurul acestui punct. Această legătură se poate înlocui cu două
reacțiuni, de tip forță, acționând pe dircțiile principale ale reazemului.

$ Fig. 6
Legătura exterioara denumită reazem încastrat fixează în totalitate corpul, împiedicând atât
deplasările după acestui punct și rotirea corpului în jurul reazemului. Reazemul încastrat se poate
înlocui cu două reacțiuni tip forță după direcțiile principale și o reacțiune de tip moment, care
blochează rotirea punctului.
$ Fig. 7

Locul geometric în care se întâlnesc mai multe elemente structurale se numește îmbinare. În
fucție de modul de comportare al legăturii dintre elemente se diferențiază trei tipuri: legătura simplu
rezemată, articulată sau încastrată.
Dacă legătura dintre cele două corpuri împiedica deplasarea relativă dintre cele doua puncte
conectate, pe direcția legăturii, atunci vom avea o legatură simplă. Prin suprimarea acestei legături
se introduce o singură necunoscută reprezentată printr-o forță care acționează după direcția
legăturii.

$
Legătura articulată împiedică orice translație diferită a celor două puncte articulate, dar
permite rotirea diferită a corpurilor în raport cu acest punct. Suprimarea acestui tip de legătura se
face prin introducerea a două forțe după direcțiile principale a sistemului de axe.

$ $
Conectarea denumită încastrare, între două corpuri, împiedica orice deplasare (translație și
rotire ) relativa între cele două puncte. Prin suprimarea legăturii de încastrare se vor introduce două
forțe si un moment.
$ $
O structură sau un element structural este în echilibru dacă își păstrează starea de repaus.
Matematic echilibrul poate fi definit ca rezultanta forțelor exterioare, forțelor de legatură,
reacțiunilor este nulă și suma momentelor în raport cu orice punct din spațiu este nulă. Rezultanta
forțelor egalată cu zero definește echilibrul de translație. Suma momentelor în orice punct din spațiu
reprezintă echilibrul de rotație al unui corp. Dacă o structura nu este mecanism atunci aceasta se
află în echilibru. Structurile în echilibru pot fi static determinate sau static nedeterminate.
O structură este static determinata dacă rupând orice legatură aceasta se trensformă în
mechanism. Dacă structura are mai multe legături cu exteriorul decât cele minim necesare, atunci
aceasta este static nedeterminată.
Matematic calculând numărul gradelor de nedeterminare statica vom afla dacă o structura
este static determinată, static nedeterminată sau mecanism.
Numărul gradelor de nedeterminare statică se calculează cu relația:

$
l - Numărul legăturilor simple dintre corpuri
r - numărul de legături exterioare simple ( cu terenul )
c - numărul de corpuri ( bare )

Suma forțelor pe orizontala egalată cu zero sau suma forțelor pe verticală egalată cu zero
definește echilibrul de translație pe direcțiile aferente. Echilibrul de rotație se definește egalând
suma momentelor în orice punct cu zero.

$
DETERMINAREA EFORTURILOR ELEMENTELOR STRUCTURALE

V. Eforturi și diagrame de eforturi 1

Forțele și momentele care acționează sau reacționează asupra unui sistem structural se
împart în patru categorii. Încărcările care solicită structura se reprezintă prin forțe exterioare,
respectiv acțiunile naturale (vânt, cutremure, apă subterană) și cele variabile sau funcționale
(oamenii, mobilier, utilaje). Pentru analiza unei structuri legăturile exterioare ( cu terenul ) sunt
reprezentate prin reacțiuni. Aceste reacțiuni se regăsesc în zonele de contact, a structurii analizate cu
suprafețele exterioare. Între elementele structurale se crează forțe și momente de legătura în funcție
de modul de conectare a acestora. Ultima categorie conține forțele ți momentele din interimarul
elementelor structurale acestea numindu-se și eforturi.

O structură își pierde echilibrul dacă se transformă în mecanism, elementele structurale se

deplasează prin translație sau rotire. Pe perioada de utilizare a unei structuri aceasta se deformează,
în anumite limite impuse de normative. Elementul structural își revine la poziția inițială o dată ce
acțiunea este îndepărtată. Deci dacă structura și elementele structurale respectă aceste două condiții
aceasta își păstrează starea de echilibru.

Modul de comportare al elementelor structurale

În funcție de modul de solicitarea a elementelor structurale acestea suportă următoarele
deformații: întindere, compresiune, încovoiere și torsiune. Elementele structurale se pot deforma
după unul sau mai multe moduri în același timp, de obicei avănd un mod predominant.
Elementele structurale au rolul de a susține funcțiunea, încărcările, si de a le transmite
terenului de fundare. Acestea se împart în două categorii verticale sau orizontale.

Stâlpii sunt elemente verticale solicitate preponderent la compresiune din greutățile proprii
ale materialelor si din unele încărcări utile. În același timp stâlpii sunt solicitați la încovoiere
datorită acțiunilor orizontale ( vănt, seism ) sau datorită excentricității încărcărilor verticale.

Pereții de rezistență au atât rolul de a prelua încărcările gravitaționale cât și rolul de a se

opune încovoierii după o axă perpendiculara pe latura ziudului. Pereții comparativ cu stâlpii oferind
o rigiditate sporită la încovoiere.

Grinzile sunt elmente orizontale solicitate preponderent la încovoiere. În majoritatea

cazurilor încovoierea elementului este însoțită de forfecarea acestuia. Un efect secundar care apare
în grinzi este cel de torsiune, prezent în special la grinzile marginale, fiind încărcate doar într-o
parte.
Plăcile sunt elemente de suprafață fiind solicitate preponderent la încovoiere. La plăcile dală
în dreptul stâlpilor poate apărea efectul de străpungere, datorită rigidităților diferite, produs prin
forfecare.

Legătura dintre modul de deformare al elementelor structurale

și forțele interioare (eforturi)
 Efectul forțelor exterioare asupra elementelor structurale se materializează la interiorul
elementului prin eforturi, forțe interioare. Un element structural rezistă la o anumită intensitate a
acestor forțe de legătură. Aceste forțe iau naștere într-o secțiune transversală, având punctul de
acțiune în centrul de greutate. Dacă tăiem un element structural în două părți vectorul de deformare
al punctelor din secțiunea transversală a parții din stânga va coincide cu deformarea punctelor din
secțiunea transversală de pe partea din dreapta. Având deplasări comune acest tip de legătură se
comportă ca o încastrare, introducând două forțe interioare după direcțiile principale de translație și
un moment interior care răsucește în jurul axei perpendiculare pe planul creat de cele două forțe
interioare.Efectul părții din dreapta asupra pârții din stânga se poate reprezenta prin eforturi care
acționează asupra părții din stânga.

Efortul care are direcția paralelă cu axa barei se numește efort axial, el comprimă sau întinde
elementul.

$
Efortul forță tăietoare, foarfecă elementul. Acest efort este produs de forțele perpendiculare pe axa
barei.

$
Efortul moment incovoietor, rotește secțiunea transversala.

$
Se poate observa că eforturile sunt în strânsă legătura cu modul de deformare a secțiunii
transversale.
Pentru determinarea acestor forțe de legătură trebuie să cunoaștem starea de echilibru a
elementului sau a structurii. Prima etapa pentru determinarea eforturilor fiind calculul reacțiunilor
cu ajutorul ecuațiilor de echilibru.
$
După determinarea reacțiunilor putem continua cu secționarea elementului in zona unde
dorim sa determinam eforturile. Pentru a determina eforturile in secțiunea respectiva vom aleage
partea din stanga sau din dreapta, iar eforturile se determina cu ajutorul ecuațiilor de echilibru
definite pe partea aleasă.

VI. Grinzi cu zăbrele

Grinzile cu zabrele sunt ansambluri de elemente structurale ușoare, compuse sub forma unor
triunghiuri, folosite pentru deschideri mari. Aceste structuri se folosesc la grinzile de susținere a
planșeelor, poduri, stâlpii de susținere a cablurilor electrice, stâlpii cu înălțimi mari sau șarpante.
Materialele uzuale folosite la realizarea acestor structuri sunt metalul sau lemnul.

$ $

$ $

In general o grinda de beton armat si o grinda cu zabrele au aceeași comportare, având zona
superioară comprimată și zona inferioară întinsă. Grinzile din beton armat sunt eficiente pentru
deschideri mici si medii, dar o dată cu creșterea deschiderii greutatea acesteia creste
disproporțional, ajungând ca aceste elemente să fie neeficiente și neeconomice.

$ $
 Raportul optim între deschiderea si înălțimea grinzii cu zabrele este de 4/1 până la 12/1.
Pentru grinzile cu încărcări mari deschiderea va tinde spre raportul de 4/1, iar pentru grinzile
solicitate ușor se poate tinde înspre 12/1. Pentru ca eforturile să fie repartizate favorabil în interiorul
elementelor grinzii cu zabrele unghiurile ascuțite ale triunghiurilor care alcătuiesc grinda sunt între
30 si 60 grade.

$
Pentru simplificarea analizei, elementele se consideră articulate la cele două capete. După
cum știm articulațiile nu se opun rotirii elementelor în noduri, astfel elementele nu sunt solicitate la
efortul incovoietor. Elementele sunt solicitate doar la intindere si compresiune și pentru ca
incarcarile sunt doar in nodurile grinzii cu zabrele.

$ $
În realitate grinzile cu zabrele au tălpile continue, iar diagonalele si montanții sunt conectați
prin intermediul guseelor, acest mod de îmbinare nu reprezintă o articulație perfectă. Deoarece
momentul încovoietor prezent in imbinare si element este foarte mic în raport efortul axial de
intindere sau compresiune îmbinarea se consideră articulată.

$ $
Grinzile cu zabrele isi pierd stabilitatea prin doua moduri.

$ $
Pentru determinarea eforturilor din barele grinzilor cu zabrele se pot folosi trei metode,
fiecare oferind un anumit avantaj:
- Metoda izolării nodurilor (necesita doar doua ecuații de echilibru, dar trebuie evaluat fiecare nod
in parte)
- Metoda sectiunilor ( oferă rapiditate permițând determinarea efortului doar in anumite elemente)
- Metoda grafica ( nu necesita calcule matematice
Diagrame de eforturi
Diagramele de eforturi reprezintă variația forțelor (eforturi) în interiorul unui element
structural. Cu ajutorul diagramelor putem înțelege mai bine modul de solicitare a elementelor,
determinând eforturile maxime. Cunoscând secțiunile maxim solicitate putem continua cu stabilirea
dimensiunilor sau verificarea elementelor.
Reprezentarea diagramelor se face considerând axa elementelor fiind una dintre axele
graficului, pe aceasta reprezentându-se poziția secțiunii în care este evaluat efortul, iar axa
perpendiculară reprezintă valoarea efortului.

$ $
Pentru a defini modul de rezolvare a diagramelor de eforturi vom analiza următoarea
structură:

Prima etapă în trasarea diagramelor de eforturi reprezintă determinarea reacțiunilor, astfel

încât structura să fie în echilibru.

$
Reprezentarea axelor diagramei
 $
Efortul axial într-o secțiune este generat de toate forțele care sunt paralele cu axa
elementului secționat care acționează pe structura din partea stânga sau din partea dreaptă. Din
această cauza el reprezintă suma tuturor forțelor paralele cu axa elementului dintr-o parte. În același
mod putem determina efortul forța taietoare dar de această data vom analiza forțele perpendiculare
pe axa barei. Conform acestui principiu efortul nu își schimbă valoarea pe o porțiune a elementului
care nu este solicitată la forțe exterioare paralele sau perpendiculare pe axa lui.
Efortul încovoietor într-o secțiune este reprezentat de efectul de rotire al tuturor forțelor, din
partea stanga sau dreapta, generat in secțiunea respectivă. Se mai poate descrie ca suma momentelor
generate de forțele care acționează pe partea dreapta sau stângă a structurii, fața de centrul de
greutate a l secțiunii în care se evaluaza efortul incovoietor. Variația efortului încovoietor este în
strânsă legatură cu modul de variație a forței tăietoare.

$
Pentru a trasa diagramele se vor stabili punctele în care graficul (eforturile) își schimbă traseul,

$
 Punct de calcul

1 În dreptul legăturilor cu terenul

2, 3 În stânga și dreapta unei forțe concentrate

4, 5 În stânga și dreapta unui moment concentrat

6, 7, 8, 11, 12 În jurul unui nod, intersecții între mai multe elemente

9 La capetele libere ale barelor

10, 11 La începutul și sfârșitul unei forțe uniform sau liniar

distribuite

$
MODUL DE COMPORTARE AL MATERIALELOR UTILIZATE IN
CONSTRUCTII

Modurile de comportare a elementelor structurale

În continuare vom discuta despre modul de comportare a elementelor structurale supuse

acțiunilor externe. Un element structural se deformează, în funcție modul de aplicare a solicitărilor.
Un element solicitat de forțe paralele cu axa acestuia, se va deforma prin întindere sau compresiune.
Dacă forțele sunt perpendiculare pe axa elementului acesta se va încovoia, în același timp apărând
efectul de forfecare datorat forțelor perpendiculare pe axa barei.

Grinzile sunt elemente orizontale cu rolul principal de a susține planșeele, acoperișurile si

încarcarile care acționează pe acestea. Se mai pot întâlni grinzi care au rolul de rigidizare a
structurii de rezistentă a unei cladiri. Acestea preiau încărcarile descrise si le transmit stâlpilor.
Modul principal de deformare este prin încovoiere. Datorită încărcărilor orizontale care solicită o
structură (vânt, seism, vibrații) grinzile pot fi solicitate si la compresiune sau întindere. În funcție de
modul de rezemare se pot defini mai multe tipuri de grinzi, simplu rezemate, continue și în consolă.

Stâlpii au rolul de a susține elementele orizontale sau de fațadă și de a transmite încărcările

la fundații. Încărcările preluate de la elementele orizontale comprimă stâlpul, și uneori datorită
excentricității față de axa stâlpului pot produce încovoiere. Acțiunile orizontale care solicită
structura în cele mai multe cazuri produc încovoiere în stalpi.

Spre deosebire de grinzi plăcile sunt elemente orizontale de suprafață cu rolul de a transmite
încărcările produse de funcțiuni grinzilor, pereților de rezistență sau în unele cazuri direct stâlpilor
( planșee dală ). Datorită modului de rezemare pe contur sau în puncte ( planșee dală ) acestea se
înconvoaie, în jurul axelor orizontale. În cazul planșeelor dală sau casetate apare o tendință de
străpungere a plăcii în zona stâlpilor.

Fundațiile au rolul de a transmite încărcările terenului de fundare. Exista diverse tipuri de

fundatii care se aleg în functie de natura terenului de fundare si de comportamentul structural.
Fundatii de suprafață continue sub zidarie sau izolate sub stalpi si fundatii de adâncime piloți,
chesoane.

Anailizând modul de comportare a elementelor structurale putem determina fenomenele prin

care elementele își pierd capacitatea de a susține acțiunile exterioare ( încărcările ). Materialul din
care este alcătuit elementul își poate pierde proprietatea de a rezista la forțele interioare. Acest
fenomen se produce prin deformații mai mari decat cele admisibile, pană la fisurarea excesiva a
elementului, urmate chiar de ruperea acestua.

Proprietățiile geometrice ale scțiunilor

Dimensiunile și forma elementelor structurale variază în funcție de rolul lor în structură, de

dimensiunile structurii și în funcție de încărcarile care le solicită. Modul în care este distribuit
materialul în secțiunea transversală a elementului este în strânsă legatură cu deformarea acestora.
În urma experimentelor s-a observat ca o dată cu variația cantității de material și a formei
secțiunii transversale elementul poate să susțină încărcări mai mari având deformații reduse. Forma
secțiunii transversale poate conduce la optimizarea cantității de material folosită pentru realizarea
unui element structural.
Printre proprietățiile secțiunii transversale putem enumera: aria, momentul static, momentul
de inerție, raza de girație, modulul de rezistență.

Aria secțiunii transversale influențează în mod direct deformarea elementului prin întindere
sau compresiune. Variația acestei proprietăți creste capacitatea elementului la solicitările de
întindere sau compresiune. Putem observa o legătură între aria secțiunii transversale a stâlpilor și
suprafața susținută de aceștia.

Analizând două elemente cu aceași arie dar forma secțiunii transversale diferită, respectiv un
element cu secțiune pătrată, iar al doilea cu secțiune dreptunghiulară, putem observa că la efortul de
rupere la compresiune sau intindere are aceași valoare. Dacă aceste elemente sunt solicitate la
încovoiere elementul cu secțiune dreptunghiulară dispus cu latura mai mare pe direcția de încărcare
se va deforma mai puțin decât cel cu secțiune pătrată. Proprietatea care ne indică numeric acest
comportament este momentul de inerție, reprezentând capacitatea secțiunii transversale de a se
opune rotirii.

Raza de girație reprezinta proprietatea elementelor de a se opune flambajului, pierderii

stabilității.

Tensiuni

Tensiunile sunt solicitările dintr-un element structural într-un punct, rezultate din acțiunile
exterioare. Există o limită care poate fi suportată de către orice material, fiind necesar să verificăm
că această valoare nu este depășită.

Eforturile sau forțele interioare ne redau modul de solicitare a elementelor structurale în

dreptul centrelor de greutate a secțiunii reansversale. Pentru a determina distribuția solicitărilor în
cadrul secțiunii transversale, sau într-o secțiune oarecare, se vor calcula tensiunile pe suprafața
respectivă. Tensiunile se determina pentru o suprafață infinit zecimală ( punct ) și reprezintă
solicitarea zonei respective. Tensiunile se mai pot descrie și ca eforturi repartizate pe unitatea de
suprafață.

În funcție de eforturile care apar în cadrul unei secțiuni se pot determina două tipuri de
tensiuni normale σ și tangențiale τ. Tensiunile sigma produc întinderea sau comprimarea zonei
respective, fiind normale pe suprafața analizată. Forfecarea suprafeței sete produsă de tensiunile tau
care sunt paralele cu planul analizat. Unitatea de măsură a tensiunilor este [forță / lungime2 ] : N/
mm2, daN/cm2.

Deformații specifice

Deformațiile specifice sunt corelate cu tensiunile care apar în zona respectivă. Tensiunile sigma
produc deformații specifice liniare, iar tensiunile tau produc deformații specifice unghiulare.
Deformațiile specifice liniare se noreaza cu ε, reprezentând alungirea sau scurtarea unității
de lungime (unitate de măsură mm), iar deformațiile unghiulare se notează cu δ, reprezentând
unghiul de rotire a suprafeței (unitate de măsura radiani).
 Considerăm un element cu o secțiune dreprunghiulara solicitat la întindere. Acesta suferă o
alungire după axa elementului (deformație specifică longitudinală), iar secțiunea transversală suferă
o micșorare a suprafeței, denumită deformație specifică transversală.
Pentru un material omogen aceste două deformații sunt proporționale.
EPSt = -miu*EPS
Miu - coeficientul lui poisson.

Analiza elementelor supuse la forfecare și încovoiere

Forfecarea reprezintă tendința elementelor de a se felia. Șuruburile care conectează două

elemente solicitate la întindere sunt supuse la forfecare pură.

$ $
Forțele exterioare ( P ) care produc forfecarea într-un element sunt perpendiculare pe axa
longitudinală, în secțiune regăsindu-se efortul de forță tăietoare ( T ). Datorită modului de
deformare în secțiunea transversală apar tensiuni tangențiale τ, acestea fiind paralele cu planul
secțiunii transversale.

$
Pentru determinarea tensiunilor medii τ se va folosi relația:

$ T - Efortul forță tăietore, A - Aria secțiunii transversale

Încovoierea se produce prin curbarea elementului ( grinzii ) creându-se tensiuni în element

( arcul de vănătoare ). Prin încovoierea elementului partea exterioară a curburii se întinde, iar partea
interioară se comprimă. Analizând o grindă simplu rezemată, încărcată vertical se observă tendința
acesteia de a se încovoia. În interiorul elementului apar tensiuni σ, perpendiculare pe secțiunea
transversală.
$

Analizănd secțiunea transversală se observă că tensiunile la exterior au valori maxime,

producând întindere respectiv compresiune. Acestea descresc progresiv înspre interiorul elementului
pâna se anulează. În această zonă se definește axa neutră, respectiv în jurul acestei axe se rotește
secțiunea transversală. Pentru un element solicitat la încovoiere fără efort axial, alcătuit dintr-un
material omogen, cu comportament în domeniul elastic axa neutra coincide cu centrul de greutate a
secțiunii transversale.

$ $ CD-axa neutră

$ $
În domeniul elastic se acceptă ipoteza secțiunilor plane, acestea rămânând plane și după
încovoierea elementului. Această ipoteză nu este valabilă în cazul grinzilor cu înălțimea de cinci ori
mai mare decât grosimea. A doua situație este reprezentată de grinzile cu secțiune I, la care tălpile
sunt foarte mari.

$ $
$ $

Adițional forțele care solicită un element la încovoiere produc tensiuni τ, rezultând

fenomenul de forfecare. Acest fenomen se dezvoltă în planul transversal și în cel longitudinal.

$ $

$
Distanțarea materialului față de axa neutră duce la cresțerea capacității portante la
încovoiere.

Rigiditatea la încovoiere este dată de produsul modulului de elasticitate longitudinal si

momentul de inerție.