Sunteți pe pagina 1din 16

DISCIPLINE OBLIGATORII

ANALIZĂ ECONOMICO-FINANCIARĂ (1)

Prof. univ. dr. Iosefina MOROŞAN

OBIECTIVE
Prin conţinut şi structura sa, disciplina Analiză economico-financiară oferă
studenţilor cadrul metodologic general de analiză economico-financiară,
structurat pe problematica de bază a activităţii societăţilor comerciale industriale,
agricole, de comerţ şi turism. Abordarea întregii problematici este subordonată
cerinţelor managementului modern al întreprinderii, care trebuie să utilizeze
rezultatele analizei economico-financiare la fundamentarea actului decizional. În
acelaşi timp, metodologia analizei economico-financiare constituie un cadru de
abordare a problematicii întreprinderii prin prisma obiectivelor unor subiecţi, din
sfera aceasta, interesaţi să-i cunoască activitatea acesteia.

CONCEPTE-CHEIE: analiza economico-financiară; metoda substituirilor


în lanţ (iterării); metoda balanţieră; cifra de afaceri; producţia marfă; producţia
exerciţiului; valoarea adăugată; coeficientul mediu de calitate pe produs;
coeficientul mediu de exploatare; cheltuieli variabile; cheltuieli fixe; cheltuieli
materiale; cheltuieli salariale; cheltuieli cu amortizarea; cheltuieli cu dobânzile;
cost; rate de eficienţă; nivel al cheltuielilor la 1000 lei venituri.

1. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ
ŞI MANAGEMENTUL MODERN AL FIRMEI
În literatura de specialitate s-au conturat două teorii ce vizează obiectivele
unei întreprinderi: teoria managerială şi teoria behavioristă.
Pentru teoria managerială, maximizarea profitului nu mai este un obiectiv
esenţial; motivaţiile managerilor converg către maximizarea cifrei de afaceri, în
detrimentul profitului, aceasta asigurându-le atât salariul cel mai ridicat posibil, cât
şi un prestigiu corespunzător. Fiecare dintre modelele elaborate în cadrul teoriei
manageriale conţine obiective diverse pentru întreprindere: maximizarea cifrei de
afaceri; maximizarea cifrei de afaceri sub restricţia unui cost minim; independenţa
financiară a întreprinderii; mărirea cotei de piaţă a întreprinderii.
Din studiul acestor modele rezultă că teoreticienii au dorit să adapteze analiza
economico-financiară la realitatea economică în continuă schimbare. Din această
perspectivă, întreprinderea apare ca fiind formată dintr-un grup de participanţi la
procesul decizional, cu interese diferite. Obiectivele întreprinderii sunt rezultatul
arbitrajului dintre scopurile diverselor grupuri de persoane participante atât la
activitatea acesteia, cât şi la elaborarea şi fundamentarea deciziilor.

1
Adepţii teoriei behaviorismului în stabilirea obiectivelor unei întreprinderi
consideră că la baza alegerii acestor obiective trebuie să stea următoarele ipoteze:
analiza problemelor întreprinderii, antrenarea salariaţilor în rezolvarea acestor
probleme, limitarea incertitudinii, rezolvarea parţială a conflictelor de interese.
Managerii unei întreprinderi trebuie să găsească o poziţie de echilibru între
obiectivele stabilite prin prisma teoriei manageriale şi cele stabilite în conformitate
cu teoria behavioristă. Pentru accelerarea obiectivelor strategice ale unei
întreprinderi se pot utiliza criterii precum: rentabilitatea, cerinţele de dezvoltare în
viitor, realismul financiar.
Funcţiile analizei economico-financiare, instrumentul de bază al managemen-
tului modern al întreprinderii, sunt: descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne;
întărirea autonomiei financiare; diagnoza şi reglarea activităţii întreprinderii.
Fiecare dintre funcţiile analizei economico-financiare contribuie la funda-
mentarea procesului decizional în întreprinderi.
Odată stabilite obiectivele, concretizate într-un sistem de indicatori econo-
mico-financiari, întreprinderea va trece la faza de execuţie. În această fază, analiza
economico-financiară cercetează modul în care sunt utilizaţi factorii de producţie,
evidenţiază abaterile, factorii care au generat abaterile şi aportul acestora.
Complexitatea fenomenelor şi proceselor economice care fac obiectul
analizei economico-financiare a condus la apariţia diverselor tipuri de analiză,
grupate după criterii diverse, în funcţie de scopul urmărit în activitatea decizională:
analiza microeconomică şi macroeconomică, analiza statică şi dinamică, analiza
calitativă şi cantitativă, analiza postfactum şi analiza previzională, analiza
diagnostic, analiza financiară etc.

2. FUNDAMENTELE TEORETICO-METODOLOGICE
ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE
Analiza economico-financiară este o disciplină independentă, cu obiect şi
metodă bine determinate.
Analiza economică cercetează activităţile sau fenomenele din punct de vedere
economic, respectiv al consumului de resurse şi al rezultatelor obţinute. Esenţial în
analiza economică este luarea în consideraţie a relaţiilor structural-funcţionale, cât
şi a celor de cauză-efect. Analiza financiară, o componentă a analizei economice,
are ca scop stabilirea unui diagnostic asupra situaţiei financiare a întreprinderii,
utilizând informaţii din bilanţ, contul de profit şi pierdere şi raportul anual.
Analiza economico-financiară se realizează în sensul invers al evoluţiei reale
a fenomenului economic, şi anume: de la rezultatele procesului cercetat către
elemente şi factori.
Conţinutul analizei economico-financiare poate fi conceput în următoarele
etape:
– delimitarea obiectului analizei (fapte, fenomene, rezultate);
– determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat;
– determinarea corelaţiei dintre fiecare factor şi fenomenul analizat, cât şi a
corelaţiei dintre diferiţi factori care acţionează;
– sintetizarea rezultatelor analizei sub forma concluziilor şi aprecierilor asu-
pra activităţii cercetate;
– elaborarea măsurilor pentru sporirea eficienţei activităţii în viitor.
2
Analiza economico-financiară are o metodă proprie, care constă în parcur-
gerea următoarelor etape:
– diviziunea şi descompunerea rezultatelor;
– comparaţia;
– determinarea sistemului factorial-cauzal al explicării fenomenului cercetat;
– modelarea fenomenelor economice;
– măsurarea relaţiilor factorial-cauzale;
– generalizarea sau evaluarea rezultatelor.
Diviziunea şi descompunerea rezultatelor. Rezultatele, reflectate prin dife-
riţi indicatori ai activităţii întreprinderii, se divid şi se descompun pentru a se con-
stitui un suport concret al analizei. Diviziunea şi descompunerea rezultatelor sunt
de mai multe feluri: diviziunea după timpul de formare a rezultatelor, diviziunea
după locul de formare a lor şi descompunerea pe părţi, elemente, factori, cauze.
Comparaţia constă în studierea fenomenelor, proceselor şi rezultatelor eco-
nomico-financiare prin prisma unui criteriu de referinţă, a unei baze de comparaţie,
cum ar fi: nivelul obiectivelor programate, rezultatele perioadei precedente, rezul-
tatele altor întreprinderi concurente, normative, standarde.
Condiţia esenţială ce determină caracterul ştiinţific al comparaţiei o repre-
zintă comparabilitatea datelor care trebuie să aibă un conţinut omogen, să fie
exprimate într-un etalon unic, să fie determinate după o metodologie unică.
Determinarea sistemului factorial-cauzal al explicării fenomenului anali-
zat constă în cunoaşterea schimbărilor de stare în activitatea întreprinderii, a
relaţiilor structural-funcţionale ce se formează între elementele acesteia. Determi-
narea sistemului factorial-cauzal asigură premisa constituirii modelelor de analiză.
Modelarea fenomenelor economice. Modelul construit reprezintă reprodu-
cerea simplificată, dar exactă a unor aspecte ale realităţii, în care, fiind abstracţie de
tot ceea ce se consideră neesenţial, se realizează o sinteză de un anumit fel, o
generalizare. În funcţie de forma de reprezentare a fenomenului, se disting trei
tipuri de modele: imitative, analogice şi simbolice. În analiza economico-financiară
prevalează modelele simbolice. Ca exemplu, se pot avea în vedere:
a) modelele de corelaţie deterministe:
Pe
Ns
în care:
Pe – profitul din exploatare;
Ns – numărul mediu de salariaţi.

b) modelele multiplicative:
CA Pe
Pe = A e ⋅ ⋅
A e CA
în care:
CA – cifra de afaceri;
Ae – active de exploatare.
Măsurarea relaţiilor factorial-cauzale. Cuantificarea relaţiilor factorial-cauzale
are drept scop determinarea mărimii, sensului şi intensităţii acţiunii factorilor
3
asupra fenomenului cercetat. Pentru comensurarea acţiunii fiecărui factor asupra
fenomenului cercetat se recurge, mai întâi, la determinarea sistemului de legături
dintre factori: legături de tip funcţional şi legături statistice.
Legăturile funcţionale se manifestă între două fenomene, în care unul este
cauză şi celălalt efect; modificarea fenomenului cauză determină în mod univoc
schimbarea fenomenului efect. În cazul în care factorii de influenţă sunt legaţi de
rezultatul economic prin legături de tip funcţional, şi anume: a) produs, raport;
b) sumă, diferenţă, se aplică următoarele metode de calcul al influenţei factorilor
asupra modificării indicatorilor analizaţi: metoda substituirilor în lanţ, metoda
balanţieră, cercetările operaţionale.
Metoda substituirilor în lanţ, considerată de unii autori ca fiind metoda
analizei, se aplică numai în cazul în care între factorii de influenţă şi rezultatul
analizat există relaţia de produs sau raport.
Aplicarea acestei metode impune respectarea următoarelor principii:
a) construcţia modelului se face pe baza aşezării factorilor în ordinea de
condiţionare economică, ceea ce înseamnă că substituirea se face astfel: întâi,
factorii cantitativi şi după aceea, factorii calitativi (când apar şi factorii de
structură, ei urmează celor cantitativi);
b) substituirile se fac succesiv;
c) un factor substituit se menţine ca atare, în operaţiile ulterioare.
În expresia cea mai simplă, legătura de condiţionare a factorilor capătă
expresia unei funcţii: Y = f (x). De exemplu, într-o relaţie de trei factori, rezultatul
reprezintă o funcţie exprimată astfel: Y = f(x1, x2, x3).
Folosind valorile din baza de comparaţie şi cele efective, relaţia se notează
astfel:
R0 = a0 · b0 · c0;
R1 = a1 · b1 · c1.
În cazul relaţiei de produs între factorii de influenţă ai rezultatului
economic analizat, aplicarea metodei substituirilor în lanţ se realizează prin
parcurgerea următoarelor etape de analiză:
a) calculul abaterii rezultatului economic faţă de perioada anterioară sau
programată:
∆R = R1 – R0;
b) descompunerea abaterii rezultatului economic pe factorii de influenţă:
∆R = a1 · b1 · c1 – a0 · b0 · c0;
c) calculul influenţei fiecărui factor asupra abaterii rezultatului economic de
la nivelul programat sau cel obţinut în perioada anterioară:
∆R = ∆a + ∆b + ∆c;
– influenţa factorului a (∆a):
∆a = a1 · b0 · c0 – a0 · b0 · c0 = (a1 – a0) · b0 · c0;
– influenţa factorului b (∆b):
∆b = a1 · b1 · c0 – a1 · b0 · c0 = a1 (b1 – b0) · c0;
– influenţa factorului c (∆c):
∆c = a1 · b1 · c1 – a1 · b1 · c0 = a1 · b1 (c1 – c0).
Influenţele modificării factorilor a, b şi c asupra abaterii rezultatului
economic analizat sunt diferite de abaterile înregistrate de factorii de influenţă de la
o perioadă la alta sau faţă de perioada prognozată:
4
∆a ≠ a1 – a0;
∆b ≠ b1 – b0;
∆c ≠ c1 – c0.
Atunci când un factor nu se modifică (a1 = a0), influenţa acestuia asupra
abaterii rezultatului economic este nulă (∆a = 0).
Dacă relaţia este prezentată pe bază de indici, atunci:
i1 ⋅ i 2 ⋅ i 3 ...i n
I=
100 n −1
în care: I = indicele rezultatului supus analizei i1, i2, ... in = indicele factorului
respectiv
 a1 b 
 ⋅ 100; 1 ⋅ 100 etc.
 a0 b0 
În exemplul de faţă, relaţia fiind compusă din trei factori, înseamnă că:
i1 ⋅ i 2 ⋅ i 3
I=
100 2
Influenţele se calculează astfel:
R1 − R0
a) ∆r = ⋅ 100 ∆r = I – 100(%);
R0
i ⋅i ⋅i
b) ∆r = a b 2 c − 100(%);
100
c) ∆r = ∆a + ∆b + ∆c
∆a(%) = i0 – 100;
ia ⋅ ib i (i − 100 )
∆b(%) = − i a sau a b
100 100
ia ⋅ ib ⋅ ic ia ⋅ ib i ⋅ i (i − 100 )
∆c(%) = 2
− sau a b c 2 .
100 100 100
În cazul când relaţia determinată se exprimă sub formă de raport, modelul de
analiză în situaţia în care este condiţionat de doi factori se notează astfel:
a0 a
R0 = ; R1 = 1 ;
b0 b1
∆R = R1 – R0.
Separarea influenţei celor doi factori, când factorul cantitativ se află la
numărătorul raportului, se face pe baza formulelor:
– influenţa factorului a(∆a):
a1 a 0
∆a = − ;
b0 b0

5
– influenţa factorului b(∆b):
a1 a1
∆b = − .
b1 b 0
Dacă relaţia se exprimă prin indici, atunci:
ia a1 b1
I= ⋅ 100 ia = ⋅ 100 şi ib = ⋅ 100
ib a0 b0
Influenţele celor doi factori, în situaţia de faţă, se stabilesc astfel:
– influenţa factorului a(∆a):
∆a = ia – 100;
– influenţa factorului b(∆b):
i 
∆b =  a ⋅ 100  − i a .
 ib 
În cazul în care factorul cantitativ este la numitorul relaţiei, se va determina
mai întâi influenţa acesteia:
a0 a0
∆b = −
b1 b 0
respectiv, pe baza indicilor:
1  100 
∆b = ⋅ 100 − 100 =  ⋅ 100  − 100 ;
b1  ib 
b0
– influenţa factorului a(∆a):
a1 a 0
∆a = −
b1 b1
respectiv pe baza indicilor:
a1
a 1 i   100 
∆a = 0 ⋅ 100 − ⋅ 100 =  a ⋅ 100  −  ⋅ 100  .
b1 b1  ib   ib 
b0 b0
În afara substituirilor în lanţ, în scopul separării influenţei factorilor în cazul
relaţiilor de proporţionalitate directă sau inversă, în literatura de specialitate se
întâlneşte şi metoda determinării izolate a acţiunii factorilor, cu o serie de variante.
Potrivit acestei metode se respectă un singur principiu din cele enunţate anterior, şi
anume că substituirile se fac succesiv. Formele metodei sunt:
∆R = R1 – R0;
– influenţa factorului a(∆a):
∆a = a1 · b0 · c0 – a0 · b0 · c0;
– influenţa factorului b(∆b):
∆b = a0 · b1 · c0 – a0 · b0 · c0;
6
– influenţa factorului c(∆c):
∆c = a0 · b0 · c1 – a0 · b0 · c0.
În acest caz, ∆R = ∆a + ∆b + ∆c + r, în care „r” reprezintă restul nedescompus
în legătură cu care s-au emis diferite ipoteze de repartizare pe factori:
Metoda balanţieră permite evidenţierea cauzelor care au determinat
modificarea unui rezultat, comparând elementele balanţei – valori efective cu cele
din baza de referinţă. Un exemplu al balanţei îl constituie relaţia:
R = a + b – c, întâlnită în practică în exprimarea, de exemplu, a volumului
vânzărilor.
În relaţia de mai sus, influenţele elementelor componente se stabilesc astfel:
– influenţa elementului a(∆a):
∆a = a1 – a0;
– influenţa elementului b(∆b):
∆b = b1 – b0;
– influenţa elementului c(∆c):
∆c = (–c1) – (–c0).
Corelaţia statistică exprimă dependenţa dintre două sau mai multe
caracteristici exprimate numeric. În cazul în care avem o singură caracteristică
factorială (x) şi o singură caracteristică rezultativă (y), se va aplica metoda
corelaţiei simple. În schimb, dacă avem înregistrate mai multe caracteristici
factoriale (x1, x2, ... xn) şi o singură caracteristică rezultativă „y”, se vor aplica
metodele corelaţiei multiple.
Cercetările operaţionale reprezintă un ansamblu de metode matematice care
sunt utilizate în adoptarea deciziilor, în cazul când intervin numeroşi factori ce
trebuie avuţi în vedere.
Generalizarea rezultatelor analizei, ultima etapă a analizei economico-
financiare, înseamnă reunirea într-un ansamblu coerent a constatărilor rezultate din
studiul factorial-cauzal al fenomenelor, reţinându-se aspectele esenţiale pentru
procesul decizional de valorificare eficientă a resurselor întreprinderii.

3. ANALIZA CIFREI DE AFACERI,


VALORII ADĂUGATE ŞI CALITĂŢII PRODUSELOR
Pentru dimensionarea activităţii de producţie a întreprinderii se utilizează
indicatorii: producţia exerciţiului, producţia marfă fabricată, cifra de afaceri şi
valoarea adăugată.
Producţia exerciţiului sau globală (Qe) este formată din producţia vândută,
producţia stocată şi producţia imobilizată (ultimele exprimate în costuri de
producţie).
Producţia marfă fabricată (Qf) reprezintă valoarea produselor destinate
livrării şi cuprinde: valoarea produselor finite şi semifabricatelor destinate livrării,
valoarea lucrărilor executate şi serviciilor prestate.
Cifra de afaceri (CA) reprezintă suma totală a veniturilor din vânzarea
produselor şi mărfurilor într-o perioadă determinată. Cifra de afaceri se calculează
prin însumarea veniturilor rezultate din livrarea de bunuri, executarea de lucrări şi
prestări de servicii şi alte venituri din exploatare.
Valoarea adăugată (Qa) exprimă măsura bogăţiei realizate de activitatea
întreprinderii şi se calculează ca diferenţă dintre valoarea producţiei exerciţiului
7
(Qe) şi consumurile intermediare (totalul consumatorilor de bunuri şi servicii
formate de terţi).
Pentru o apreciere corectă a dinamicii cifrei de afaceri este necesar să se
corecteze cifra de afaceri în preţuri curente cu indicele preţurilor.
În contextul diagnosticului cifrei de afaceri pe total şi pe produse prezintă
interes examinarea acesteia din punct de vedere al structurii, şi anume:
a) ca structură a producţiei vândute (cu eliminarea influenţei preţurilor de
vânzare);
b) ca structură valorică pe produse (cu includerea şi a influenţei preţurilor de
vânzare).
Pentru analiza factorială a abaterii cifrei de afaceri faţă de un nivel de
referinţă se poate opera cu următoarele modele de analiză factorială:
n
1. CA = ∑ qv i ⋅ p i
i =1

T CA
2. CA = T ⋅ cah sau N s ⋅ ⋅
Ns T
M fa CA
3. CA = T ⋅ ⋅
T M fa
CA
4. CA = A e ⋅
Ae
A c M f M fa CA
5. CA = A e ⋅ ⋅ ⋅ ⋅
A e A c M f M fa
în care:
CA – cifra de afaceri;
qvi – volumul fizic al produselor vândute;
p i – preţul mediu de vânzare (exclusiv TVA);
T – timpul de muncă total (fondul de timp);
N s – numărul mediu de salariaţi;
cah – cifra de afaceri pe unitatea de timp (oră);
M f – valoarea medie a mijloacelor fixe;
M fa – valoarea medie a mijloacelor fixe active;
Ae – valoarea medie a activelor de exploatare;
Ac – valoarea medie a activelor corporale.

Influenţa principalilor factori asupra abaterii cifrei de afaceri se calculează


prin aplicarea metodei substituirilor în lanţ.
Valoarea adăugată se calculează prin două metode:
a) metoda sintetică, potrivit căreia din producţia exerciţiului (Qe) se scad
consumurile intermediare:
Qa = Qe – M;
8
b) metoda aditivă, care constă în însumarea elementelor componente:
cheltuielile cu personalul salariat, impozite şi taxe, amortizarea şi profitul.
Analiza factorială a valorii adăugate permite punerea în evidenţă a factorilor
care au determinat modificarea acesteia, precum şi direcţiile în care trebuie să se
acţioneze în viitor.
În acest scop se pot utiliza ca modele de analiză:
 M 
1. VA = Q e ⋅ va sau VA = Q e 1 − 
 Qe 
Q e VA
2. VA = T ⋅ ⋅ sau VA = N s ⋅ t ⋅ wh ⋅ va
T Qe
M f M fa Q e VA
3. VA = T ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ sau
T M f M fa Q e
M f M fa Q e VA
VA = N s ⋅ ⋅ ⋅ ⋅
N s M f M fa Q e
M fa Q e VA
4. VA = M f ⋅ ⋅ ⋅
M f M fa Q e
A c M f M fa Q e VA
5. VA = A e ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅
A e A c M f M fa Q e
Modelele sunt similare, în cazul valorii adăugate, cu cele aferente cifrei de
afaceri, doar că în loc de producţia exerciţiului (Qe) se foloseşte cifra de afaceri
(CA), iar va are sens de valoare adăugată la 1 leu cifră de afaceri şi wh reprezintă
cifra de afaceri medie orară.
Calitatea producţiei reflectă capacitatea unui bun sau serviciu de a satisface,
prin caracteristicile tehnice, economice, sociale, nevoia pentru care a fost creat.
Analiza calităţii la nivel de produs se efectuează cu ajutorul următorilor
coeficienţi:
( )
1) coeficientul mediu de calitate pe produs k i , determinat pe baza indicilor
claselor de calitate:

ki =
∑ qiki sau k i =
∑ giki
∑ qi 100
în care: qi – cantitatea fabricată din clase de calitate „i”;
ki – coeficientul clasei de calitate „i”;
gi – structura producţiei fabricate pe clase de calitate;
( )
2) coeficientul mediu de calitate k ei , determinat pe baza coeficienţilor de
echivalenţă:

k ei =
∑ q i k ei sau k ei =
∑ g i k ei
∑ qi 100
în care: kei reprezintă coeficientul de echivalenţă al clasei de calitate „i”;
9
3) preţul mediu de vânzare (p i ) :

pi =
∑ qipi sau p i =
∑ gipi
∑ qi 100
în care: pi reprezintă preţul unitar al produselor din clasa de calitate „i”.
La nivel de firmă se utilizează coeficientul mediu generalizat al calităţii
(k ) g :

kg =
∑ gi ⋅ ki
100
în care:
gi – structura producţiei fabricate pe produse;
k i – coeficientul mediu de calitate pe produs.

4. ANALIZA CHELTUIELILOR

Orice analiză a cheltuielilor, pe total sau pe categorii de activităţi, se


efectuează în corelare cu categoriile de venituri la a căror realizare contribuie.
Indicatorul utilizat în analiza cheltuielilor aferente veniturilor este rata medie
de eficienţă a cheltuielilor totale sau cheltuieli la 1000 lei venituri totale, al cărei
model de analiză este următorul:
n n
∑ ci ∑ g i ⋅ rci
i =1 i =1
R ct = n
⋅ 1000 sau R ct =
100
∑ vi
i =1
în care:
R ct – rata medie de eficienţă a cheltuielilor totale sau cheltuieli la 1000 lei
venituri totale;
n
∑ ci – suma cheltuielilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare,
i =1
excepţionale);
n
∑ vi – suma veniturilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare,
i =1
excepţionale);
 vi 
gi – structura veniturilor pe categorii de activităţi  g i = ⋅ 100  ;
 Vt 
 ci 
rci – rata de eficienţă a cheltuielilor pe categorii de venituri  rci = ⋅ 100  .
 vt 

10
Cheltuielile de exploatare deţin ponderea principală în totalul cheltuielilor
firmei, deoarece suma lor este în legătură directă cu obiectul de activitate al firmei.
Analiza cheltuielilor de exploatare se realizează cu ajutorul următorilor
indicatori:
1. Cheltuieli la 1000 lei venituri din exploatare, pe categorii de cheltuieli:
ce i
ce1000
i = ⋅ 1000
Ve
2. Rata medie de eficienţă a cheltuielilor de exploatare:
n n
∑ ce i ∑ g i ⋅ rcei
i =1 i =1
R ce = n
⋅ 1000 sau R ce =
100
∑ ve i
i =1
în care:
n
∑ ce i – suma cheltuielilor din exploatare pe tipuri de activităţi;
i =1
n
∑ ve i – suma veniturilor de exploatare pe tipuri de activităţi;
i =1
gi – structura veniturilor din exploatare pe tipuri de activităţi;
rcei – rata de eficienţă a cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri pe
 ce i 
tipuri de activităţi  rcei = ⋅ 1000  .
 ve i 
Cheltuielile la 1000 lei cifra de afaceri (C1000) sunt principala componentă a
cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare şi se determină cu următoarele
relaţii:

1) C1000 =
∑ qv ⋅ c ⋅ 1000
∑ qv ⋅ p
2) C1000 =
∑ g i ⋅ c1000
i

100
în care: qv – volumul fizic al producţiei vândute pe produse;
gi – structura producţiei vândute pe produse;
p – preţurile de vânzare unitare (exclusiv TVA);
c – costurile complete unitare;
c1000
i – cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri pe produse.
În cadrul cheltuielilor de exploatare, partea variabilă (care depinde de
volumul de activitate) este predominantă. Teoria şi practica economică utilizează
noţiunea de dependenţă proporţională, caz în care suma costurilor variabile se
exprimă prin relaţia:
Cv = a · Q
în care: a – suma costurilor variabile pe produs; Q – cantitatea.

11
În cazul unei dependenţe neproporţionale, suma costurilor variabile se poate
exprima prin următoarea relaţie:
Cv = f(Q).
Analiza dinamicii cheltuielilor variabile se efectuează cu ajutorul următorilor
indicatori:
1) cheltuieli variabile la 1000 lei venituri din exploatare;
2) cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de afaceri.
În ceea ce priveşte analiza structurii cheltuielilor variabile, aceasta poate viza
natura cheltuielilor şi locul lor de formare, iar în cadrul acestora, structura pe
produse.
Cheltuielile fixe sau constante nu sunt în dependenţă proporţională cu
producţia sau vânzările.
Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor fixe se poate realiza cu ajutorul
următorilor indicatori:
1) cheltuieli fixe la 1000 lei venituri din exploatare;
2) cheltuieli fixe la 1000 lei cifra de afaceri.
Raportul dintre cheltuielile fixe cele variabile în activitatea practică
caracterizează structura de exploatare şi stă la baza analizei riscului operaţional, ca
o componentă a riscului global al firmei.
Riscul de exploatare sau operaţional se determină cu ajutorul „indicatorului
de poziţie” faţă de pragul de rentabilitate (λ), astfel:
– în mărimi absolute: λ = CA1 – CAcr
λ
– în mărimi relative: λ ′ = ⋅ 100
CA cr
în care:
CA1 – cifra de afaceri în perioada curentă;
 Cf 
CAcr – cifra de afaceri critică  CA cr =  .
 1− R v 
Riscul de exploatare scade pe măsură ce indicatorul de poziţie este mai mare
decât zero (λ > 0).
Cheltuielile materiale au o pondere însemnată în totalul cheltuielilor de
exploatare. Cheltuielile materiale aferente exploatării se pot analiza, ca nivel la
1000 lei venituri (Cm), cu relaţia:
n
∑ g i cm i
i =1
Cm =
100
în care:
gi – coeficientul de structură al veniturilor (%);
cmi – cheltuielile materiale la 1000 lei venituri, pe categoriile „i” de venituri.
Cheltuielile materiale la 1000 lei cifră de afaceri (Cm*), care constituie partea
cea mai importantă a veniturilor din exploatare, se analizează cu relaţia:

12
n
∑ qv i ⋅ cm *i
i =1
C *m = n
⋅ 1000
∑ qv i ⋅ p i
i =1
în care: cm*i – cheltuielile materiale pe produsele „i”.
Amortizarea este expresia valorică a uzurii fizice a mijloacelor fixe, inclusă
în costul produselor. Amortizarea este un element structural al costurilor
produselor, în general, iar al cheltuielilor materiale, în special.
Cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe pot fi analizate în două moduri:
a) ca nivel la 1000 lei venituri din exploatare sau cifră de afaceri;
b) ca sumă aferentă veniturilor din exploatare sau cifră de afaceri.
Cheltuielile cu personalul cuprind toate cheltuielile firmei privind
remunerarea muncii ca factor al producţiei şi cheltuielile privind protecţia socială.
În cadrul analizei cheltuielilor cu personalul pot fi urmărite următoarele
obiective:
A. Analiza factorială a cheltuielilor cu salariile.
B. Analiza corelaţiei dintre dinamica productivităţii muncii şi dinamica
salariului mediu.
Cheltuielile cu salariile (Cs) pot fi analizate cu ajutorul următoarelor modele:

1. C s = N s ⋅
Ve C s
⋅ ; cs =
∑ g i ⋅ cs i
N s Ve 100
↓ ↓

Wa cs

T Cs
Cs = N s ⋅ ⋅
Ns T
↓ ↓

t csh
în care:
Ve
– productivitatea medie anuală (w a ) calculată pe baza veniturilor din
Ns
exploatare;
Cs
Ve
( )
– cheltuielile medii cu salariile la 1 leu venituri din exploatare cs ;

gi – structura veniturilor din exploatare pe produse, lucrări, servicii etc.


csi – cheltuieli cu salariile la 1 leu producţie pe produse, lucrări, servicii etc.
T
– numărul mediu de ore lucrate de un salariat într-un an (t ) ;
Ns
Cs
T
– salariul mediu orar csh . ( )
13
Devansarea creşterii salariului mediu de către productivitatea medie a muncii
determină realizarea de economii privind cheltuielile cu salariile, ceea ce se
evidenţiază pozitiv la nivelul acestor cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri şi
implicit, în creşterea ratei de eficienţă a cheltuielilor totale.
Indicele corelaţiei (Ic) dintre creşterea productivităţii muncii şi creştere a
salariului mediu se poate calcula astfel:
I csa
Ic =
I wa
în care:
I csa – indicele salariului mediu anual;
I wa – indicele productivităţii medii anuale.
Eficienţa cheltuielilor cu personalul poate fi analizată cu ajutorul
următoarelor modele:
Cp
(1) C1000
p = ⋅ 1000
Ve
în care:
C1000
p – cheltuieli cu personalul la 1000 lei venituri din exploatare (cifră de
afaceri).
În ansamblul cheltuielilor financiare ale firmei, dobânzile deţin o pondere
importantă. Ele reprezintă costuri ale capitalului împrumutat şi cuprind diferenţa
dintre dobânzile plătite de firmă pentru creditele primite şi dobânzile încasate
pentru disponibilităţile sale în cont.
Obiectul analizei cheltuielilor cu dobânzile îl constituie:
• suma absolută a cheltuielilor cu dobânzile;
• cheltuieli cu dobânzile la 1000 lei cifră de afaceri.
Modelul utilizat în analiză pentru determinarea cheltuielilor totale cu
dobânzile este următorul:
1
Cd = Cî ⋅ D ⋅
100
în care:
Cd – cheltuielile totale cu dobânzile;
D – procesul mediu al dobânzii (%);
Cî – capitalul împrumutat.

14
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Cum definiţi procesul de analiză economico-financiară şi care sunt etapele
acestuia?
2. Care sunt principalele metode de analiză cantitativă?
3. Care sunt principiile metodei substituirilor în lanţ?
4. Cum interpretaţi influenţa cu semnul „–” a modificării structurii producţiei
exerciţiului asupra valorii adăugate?
5. Cum interpretaţi cazul:
– indicele producţiei exerciţiului 102%;
– indicele producţiei marfă 106%;
– indicele cifrei de afaceri 108%.
6. Indicele cifrei de afaceri este de 97%, iar indicele stocurilor de produse
finite 114%. La ce conduce această situaţie?
a) creşterea volumului vânzărilor prin reducerea stocurilor de produse finite;
b) creşterea stocurilor şi încetinirea vitezei de rotaţie a acestora;
c) creşterea stocurilor ca urmare a supraaprovizionării cu materii prime;
d) creşterea volumului de activitate a întreprinderii şi o sporire a stocurilor;
e) creşterea stocurilor prin accelerarea vitezei de rotaţie a acestora.
7. Care sunt factorii ce influenţează nivelul cheltuielilor la 1000 de lei cifră de
afaceri? Cum se interpretează influenţa cu semnul „+” a preţului de vânzare asupra
indicatorului C1000?
8. Care este modelul de analiză a cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de
afaceri şi care sunt factorii de influenţă?
9. Cum se determină cheltuielile cu amortizarea la 1000 lei cifră de afaceri şi
factorii de influenţă?
10. Care sunt modelele şi factorii de influenţă în cazul cheltuielilor variabile
şi fixe la 1000 lei cifră de afaceri?

TESTE GRILĂ (Modele)


Notă: Teste grilă asemănătoare se vor da la examen.

Teste de tipul – alegere multiplă (Multiple choice):


1. Pe baza indicatorilor:
Indicatori P0 P1
– cheltuieli variabile 40.000 41.000
– cifra de afaceri 65.000 71.000
– indicele preţurilor de vânzare – 105%
– indicele costurilor variabile – 104%
Influenţa cheltuielilor variabile pe unitatea de produs asupra cheltuielilor
variabile la 1000 lei cifră de afaceri este de:
a) + 22,21 lei;
b) + 25,45 lei;
c) + 32,40 lei;
d) – 24,30 lei;
e) – 18,70 lei.
15
2. Influenţa cu semnul plus a modificării structurii producţiei exerciţiului
asupra valorii adăugate presupune:
a) creşterea valorii adăugate totale;
b) scăderea valorii adăugate pe produse;
c) creşterea ponderii produselor cu valoare adăugată la 1 leu producţie mai
mare decât media valorii adăugate pe întreprindere;
d) scăderea ponderii produselor cu valoare adăugată la 1 leu producţie mai
mică decât media valorii adăugate pe produse;
e) scăderea ponderii produselor cu valoare adăugată la 1 leu producţie mai
mare decât media valorii adăugate pe întreprindere.

3. Indicele producţiei exerciţiului = 105%; indicele valorii adăugate = 109%;


indicele numărului de personal = 95%. Aceasta înseamnă:
a) creşterea productivităţii muncii şi reducerea ponderii consumurilor inter-
mediare;
b) sporirea productivităţii muncii şi creşterea ponderii consumurilor interme-
diare;
c) scăderea productivităţii muncii şi reducerea ponderii consumurilor interme-
diare;
d) scăderea productivităţii muncii şi creşterea ponderii consumurilor interme-
diare;
e) scăderea numărului de personal şi a productivităţii muncii.

Test de tipul – Adevărat/Fals (True/False):


4. Indicele corelaţiei dintre creşterea salariului mediu şi creşterea
productivităţii muncii este mai mare decât 1.

Test de tipul – completare (Completion):


5. Eficienţa cheltuielilor cu personalul poate fi analizată cu ajutorul corelaţiei
dintre creşterea productivităţii muncii şi creşterea ________________.

Test de tipul – răspuns scurt (Short answer):


6. Care este metoda analizei economice?

Răspunsuri la testele grilă (modele):


1. a; 2. c; 3. a; 4. Fals (False); 5. salariului mediu; 6. substituirilor în lanţ.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Moroşan, Iosefina, Analiza economico-financiară. Tehnici şi metode,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
2. Moroşan, Iosefina, Analiza economico-financiară. Lucrări practice,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

16