1. Andreea Pop, Camuflajul erotic, în Familia, nr. 5/ 2018.

Pe tine te cântă menajerele, al treilea volum al lui Marius-Iulian Stancu – după Întoarcerea în
pivniță (2011) și electric&more (2012) –, care a apărut anul trecut la Casa de Editură Max
Blecher, funcționează aproape exclusiv sub forma unor exerciții de aparentă detașare confesivă.

Zic aparentă pentru că miza aceasta a dejucării notației de criză e desfășurată printr-o strategie
extrem de lucidă, prin care poemele sunt „redirecționate” în favoarea unui discurs de orientare
senzuală foarte cerebral, care pare că e „alimentat” exclusiv din modulații erotice. Cu toate că, în
primă fază, ele debutează cu niște versuri de întâmpinare ce vizează un soi de criză a creației
tratată cu multă autoironie și cu o falsă
naivitate a proiectului – „aici ar fi trebuit sã fie descriere/ așa am văzut că pun frații mei la
început spun/ ceva despre reflexia apei în miez de noapte/ despre jocul de oglinzi cu luminile de
la mal/ care e anotimpul? ne va înveli cu ceață ne va face/ să căutăm umbra pe scăunel lipiți de
zid?/ [...] dar ce pot să spun eu/ în locul unde frații pun descrierea?”, arta descrierii –, poemele
își transfigurează mai apoi această problematizare inițială a formulei (și deopotrivă a viziunii) în
cele patru grupaje ale volumului prin prelucrarea observației erotice amintite mai sus.
Perspectiva aceasta e decantată sub forma unor versuri care stau în vecinătatea unei stilistici de
austeritate, departe de orice amănunte excesive. Fără să facă abuz de detaliul languros ori trivial,
deci, poemele lui Marius-Iulian Stancu au mai degrabă o psihologie fragmentară, care
focalizează cu scrupulozitate mișcările din jur și își deruleazã vibrațiile afective printr-o strategie
evazionistă, a sugestiei.

Registrul acesta tematic e supus permanent unui „tratament” ușor obscur, care îl relativizeazã și
îl configurează prin abstractizare. Așa se întâmplă în poemul și astea sunt tot un fel de
anotimpuri, de exemplu, unde tendința aceasta de ambiguizare poetică operează reușit prin
consemnarea difuză a cadrului erotic: „un tremur al mâinii purtat pe
deasupra/ e un gest bun și frumos/ e un gest inutil// pe canapeaua roasă de guri mici nevăzute/
lumina își repetă zilnic drumul/ asemeni unui penitent// eu nu pot să îți vorbesc decât despre
umilință &/ amprentele iubirilor mele trădează masacrul/ în jocul ăsta fără miză aproape
imposibil/ să o dăm în tragic/ să doară mai mult decât e necesar/ și trupurile
noastre în căutarea suprafețelor/ dure și reci renunță în noaptea asta la control”. Poemele au, în
astfel de episoade, aerul unui ritual mecanic cu atât mai evident cu cât își asimilează, în câteva
locuri, și o retorică mașinizată: „eu mă gândesc nostalgic/ la sculpturile cinetice/ &/ trupul tău

1
cablat” vs. „când sateliții lor fac cadre/cadre/ pământul în mod diferit” vs. „soarele decolorat”
etc. Cu toată concretețea unui astfel de imaginar cu nostalgia artificialului, Marius-Iulian Stancu
nu e, totuși, un poet cu elanuri post-umane. Mai întâi, pentru că începând cu cel de-al doilea
ciclu, corpul ales, poemele își abandonează încet aceste premise ale unei sensibilități animate de
reverii futuristo tehnologice și fac trecerea în direcția unui discurs care recuperează tema erotică
sub forma unei analize de tip „gender studies”.

Aici, versurile înscenează cu mare subtilitate clișeele de gen, traduse prin câteva secvențe de
efect prin calibrarea observației ironice; notabile sunt, în acest sens, niște poeme ca ești tu toată,
sau sex și caracter, dar și unul de la începutul grupajului amintit, care desfășoară cu multă
predispoziție ludică o „transmisiune” în direct din sala de sport surprinsă sub forma unui ritual
lasciv: „culcată pe spate brațele/ în jurul corpului pe care îl ridici/ de la bazin îl faci peste sol
obiect animat/ cu băiatul veghetor la activitatea electrică a mușchilor/ cu palme și genunchi pe
podea/ [cum femeile în templu stăteau/ cu chip acoperit din teama de îngeri]/ lași în spate
piciorul te faci mamifer/ visător la noi teritorii/ cu băiatul fãcut element de rezistență/ [...] în timp
ce aștepți și mâna ține strâns/ sau mângâie bara la gym/ îți depărtezi picioarele ușor/ cât pe băiat
să nu îl smintești/ încordezi fesieri cât de mult poți/ faci o mică pauză apoi repeți.” Secvențele de
acest gen înglobează maximul de notație erotică, pentru că ulterior, odată cu grupajul următor –
hărțile iubirii – poemele lui Marius-Iulian Stancu iau calea unui erotism mai degrabă anxios, în
ale cărui modulații criza irizează discret.

Mai apoi, așadar, Pe tine te cântă menajerele nu se subordonează în totalitate unui discurs cu
ambiții futuriste pentru că treptat, politica de detașare de care aminteam la început poate fi
reperată tocmai prin ralierea imaginarului mecanic la un fond cu o decantare existențială mai
vizibilă, care „dezamorsează” gradual notația senzuală în direcția asumării vidului interior:
„păcăne pe ciment/ cineva tot învârte la lucruri și nimeni nu spune/ că vine amurgul și lucrurile
degenerează/ că în aer doar condimente anxietatea/ ca să am pace îți dai ochii peste cap/ dai
drumul la motor și întinzi cablurile/ îmi țin respirația/ diafragma tresaltă dar în interior nimeni/
numai vântul hohotitor.”, dorințele vin și fac ritmul. Poemul acesta e semnificativ pentru că,
pornind de aici, versurile vor transfigura încet ceea ce inițial se arătase a fi o exhibare cerebrală a
discursului amoros într-o zonă ceva mai încordată a poemelor, a confesiunii pure. punctul
luminos, ciclul de final al volumului, se radicalizează, în acest sens, mai ales în prima parte, în
raport cu secvențele de până acum prin adoptarea unui discurs alcătuit în bună parte din angoase
& tensiune identitară: „cu fiecare boală spaima/ puțin mai mare e un balon mare/ când se sparge
din el ies baloane mai mici/ și confetti.” vs. „inima e un acrobat care își face dansul/ într-un
picior [...] o albină/ semnalizând că a găsit de mâncare/ că te-am găsit.” Semnificativ e că această
fizionomie gravă a poemelor nu e suspendată în simplă cazuistică existențială, ci trimite, spre
final, spre o „destinație” superioară care aș zice că e definitorie pentru întreg volumul.

Pentru că deja cu un poem ca jurnalul unui vis – „cea mai frumoasă poezie/ e poezia pe care nu o
voi scrie niciodată/ într-un lift [oțel. inox satinat. oglinda cât un perete./ instrumente de încadrat.
un glob de cristal.]/ cineva se înalță nu ajunge/ niciodată la ultimul etaj.”, în care viziunea de
criză se pune în termeni de conștiință poetică și reluare a problematicii livrești din debutul
volumului, și mai ales prin acela prozastic din final, proiectul poetic al lui Marius-Iulian Stancu
dovedește că toată coregrafia erotică din Pe tine te cântă menajerele e validată mai mult ca
politică de „camuflare” a unei preocupări ceva mai sobre și de mai mare interes pentru poet.