Sunteți pe pagina 1din 3

half-life second life life extra life

(Andrei Dósa, când va veni ceea ce este desăvârşit, ed. Tracus Arte, 2011).

Avem trei capitole: întru-un sul de linoleum, uşa rotativă şi ceea ce este în parte va
dispărea. Între ele, nişte Exerciţii de respiraţie. Structura volumului este una solidă, cu
pereţi care pe anumite paliere se decojesc însă uşor. Naratorul este de tipul hyper-reflexiv,
genul acela care sparge orice senzaţie/ întâmplare în “n” fragmente puse mai apoi sub
obiectivul poetic (de aici şi o anumită senzaţie de poezie mecanică, de techne cu minus
entuziasm). Chiar dacă încearcă “să se ţină bine”, mecanismul poetic se fisurează (din
fericire) suficient de des, pentru a se lăsa cu explozii lirice de o mai mică (în primele
două capitole) sau o mai mare amploare (în capitolul final), care sunt însă repede
integrate într-un sistem poetic care nu suportă cu uşurinţă fluctuaţii de genul (de aici
aparenta fragilitate a personajului narator).

1. Primul capitol este compus din micile ritualuri casnice, aproape insuportabile
pentru fiu, pentru că nu sunt potrivite la frecvenţa de vitalitate a copilăriei
(“degajăm o vitalitate intolerabilă” – într-un sul de linoleum), din care evadează
ficţional înfăşurându-se în linoleum (sau plecând la muncă în străinătate, la
maturitate), într-o scenă ce pare desprinsă dintr-un film suprarealist. Cu
“accidente” la care încearcă să se adapteze (“dar vom putea să ne ţinem de mână
şi aşa/ şi vom putea merge şi aşa/ mamă/ cu membrele sucite/ cu umărul fugit

1
înainte/ şi braţele aruncate în faţă” – eram cu mama când a căzut), uşor
psihanalizabil (“Îi spun mamei că mă doare acolo jos./ Mă ia de mână şi mă
conduce la fereastră./ Îmi scoate chiloţii, mă examinează./ În căldura soarelui
pielea scrotului/ se strânge, se roteşte/ ca o bucată de hârtie sub care mocneşte
jarul./ O rădăcină iese din pământ,/ un capăt de pod suspendat în aer/ începe să
trepideze./ Cineva sau ceva se apropie./ Uruitul transformatoarelor se înteţeşte.” –
Adoraţie), cu Oedip, cu tatăl castrator şi tot tacâmul. Exemplu: scena filmică a
tensiunii dintre tată şi fiu (“creierul meu era paralizat de lovitura/ unei bare de
metal apărute din întuneric/ vedeam doar planuri de evacuare a clădirilor/
mergeam în spatele lui/ îl filmam dădusem zoom pe ceafă/ pielea şi tendoanele
zvâcneau/ era o crisalidă în plină transformare/ o să se întoarcă fulgerător/ faţa lui
va fi de nerecunoscut/ şi mă va întreba/ ce vrei?” - urma să rezolv totul în seara
aia). Capitolul lasă însă o senzaţie de mai mult “făcut” decât “născut”, cu puţine
poeme citabile în întregime (aş menţiona aici: Adoraţie, O zi din viaţa familiei D,
Exerciţii de respiraţie [1]).

2. În capitolul doi avem mecanica cotidiană a omului aflat la maturitate, se încearcă


conturarea lipsei de finalitate a existenţei conectată la aparatura urbană (viaţa
trăită ca într-o uşă rotativă - exemplu bun, însă, de cele mai multe ori artificial
construit), pusă pe construirea unui alter-ego strict funcţional, de care ajungi să fii
înlocuit treptat.

3. Capitolul trei reprezintă punctul forte al volumului, este mai “simţit” (tehnica
trece în background şi pune pe ON emoţia), lirismul preia ştafeta, navigând în
apele puţin adânci ale aproape extaticului. Oraşul nu mai este resimţit ca spaţiu
oprimant, pentru că este conectat la temporalitatea “nocturnă” a întâlnirilor
amoroase (“luminile oraşului ne vor învălui trupurile istovite/ într-un strat de
cristale mâzgă şi miere” – loading…please wait). Există totuşi în permanenţă
pericolul ca povestea părinţilor să fie repetată de fiu (şi se cere repetată de parcă
totul nu ar fi decât o singură, mare poveste):

“ţie nu-ţi place coaja piersicilor


ţi-e frică de apa adâncă
dormi întotdeauna în tanga
şi pantaloni de trening
nu-ţi place să călătoreşti cu spatele
în mijloacele de transport
dar tu nu eşti aşa
toate astea nu au nicio legătură cu tine
la capătul vieţii tale e o femeie rigidă
ea te-a învăţat ce să faci când întâlneşti
necunoscutul cum să opui rezistenţă
poate acolo e un element vital şi accesul…
la capătul vieţii mele e un bătrânel neîndemânatic
a încurcat firele din cap…”
(fără nicio legătură).

2
Capitolul se încheie “vizionar”, cu un poem amplu (când va veni ceea ce este desăvârşit,
ceea ce este în parte va dispărea), compus din cadre ale scenariului ideal, resimţindu-se
pe alocuri tonalitatea unei poetici post-beatnice:

“să vină să ne ia cu el acolo unde ayahuasca înfloreşte în ţeasta


băştinaşilor acolo unde frunzele de marijuana sunt fractalice
acolo unde opiumul din barometre nu coboară niciodată sub
760 de mm acolo unde oamenii concep gemeni şi tripleţi pe
ecstasy acolo unde cocaina sparge creierele ca pe nişte fiole
cu adrenalină acolo unde heroina îţi provoacă un orgasm mai
puternic decât orgasmul colectiv al unui grup de delfini al unui
recif de corali acea pastă fluorescentă care acoperă oceanul
ejaculare care durează câteva zile acea cursă nebună a globulelor
roşii de la mâna îngheţată de emoţie la buzele crăpate scurta
fuziune cu sexul scurta fuziune cu inima oh echivalentul a
câte grame de uraniu îmbogăţit este inima mea câţi megawaţi
produce inima mea pe secundă ca să te încălzească pe
dinăuntru”.

Cercul este complet. Se ia cartea şi se citeşte de la capăt.