Sunteți pe pagina 1din 1

[1] film cu bărbați. cu ce fac bărbații (Joe, reg.

David Gordon Green, 2013)

tatăl ascultă discursul fiului despre ce trebuie și ce vrei [în jurul căruia s-a construit
întotdeauna virilitatea], iar discursul nu e fără compasiune, nici fără o anumită înțelegere
a contextului chestionabil din punct de vedere moral întru care tatăl ființează, și ce vrea
fiul nu este atât o schimbare imposibilă de fapt, ci o înscriere în genealogia după tată, o
ierarhie pământească, adică identitate [că este un copil, vorbește ca un copil, simte ca un
copil, judecă ca un copil – 1 corinteni 13, 11], dar în final tot este pălmuit.

pământul este blestemat, iar osteneala bărbatului nesfârșită. dar dacă este să-l credem pe
alexandre kojève, “istoria este istoria sclavului care muncește”, iar munca este cea care în
lume formează-și-educă, în sensul că refulează dorințe, iar în joe bărbații doar de muncă
sunt educați. „nu știu cine sunt, însă, știu că ceea ce mă ține în viață este înfrânarea.”
[joe]. iar de aici camera de filmat îl urmează pe wade, tatăl lui gary, într-un exemplu al
lipsei de control, împlinindu-și pulsiunile în mizerie. și chiar dacă la nevoie ucide, mâna
care a lovit mai știe să mângâie capul mutilat, buzele care au înșelat mai știu încă să îl
sărute pe fratele al cărui sânge s-a întors în pământ, pentru că, deși risipită, deși atinsă de
o boală de moarte, umanitatea nu se poate pierde în întregime, cum nici în puritate nu se
poate păstra [joe nu este un film despre inocenți, nu dialectic argumentează el; chiar dacă
mai crezi încă în oameni, ei se rănesc în fiecare zi, iar spectrul anihilării nu îi ajută deloc
în a face sens]. și ce muncesc ei? otrăvesc copaci, ca viața afectată de otrăvuri și
dependențe, fără prea multe momente de pauză sau euforii [cu excepția celor de natură
etilică].

puștiul primește de la bărbați tot felul de lecții: despre muncă, cum să faci valuri, adică
break-dance [singurul moment fără tensiuni între tată și fiu], cum să agăți, să îți faci viața
în general cu ce ai, cu mai nimic, cu joe distribuit de puști în rolul de eu-ideal, lacanian
vorbind. în cele din urmă între cei doi are loc un transfer de cele mai multe ori nu foarte
transparent, genul de lucruri care îți mai structurează cât de cât existența, care reușește să
îi facă un istoric de câteva rânduri. precum istoricul acestei frumoase relații –

- ești ocupată?
- haide!
- ai vreun animal?
- păi, am o pisică.
- o pisică? minunat. care e numele ei?
- lucy.
- cu ce ai hrănit-o?
- nu știu. hrană uscată.
- care e culoarea ta preferată?
- roșu.
- suge-mi-o!
- în regulă.