Sunteți pe pagina 1din 18

CURS 6 Tehnologii rutiere asfaltice performante

In general tehnologiile rutiere asfaltice dezvoltate in diferite tari


au ca scop imbunatatirea calitatii imbracamintilor asfaltice in scopul
satisfacerii intr-un grad din ce in ce mai mare a unor cerinte specifice cum ar
fi :
- rezistenta la actiunea traficului
- asigurarea confortului si siguratei de desfasurare a traficului
- rezistenta la factorii climatici : temperaturi foarte ridicate sau foarte
scazute, umiditate excesiva, inghet-dezghet repetat, etc.
- rezistenta in timp prin pastrarea caracteristicilor initiale
- reducerea nivelului de zgomot provocat de trafic
- asigurarea conditiilor de indepartare a apei de pe suprafata carosabila
- protectia mediului inconjurator prin reducerea emisiilor de noxe in
timpul fabricatiei
In acest domeniu s-au intreprins cercetari numeroase, au fost
identificate materiale noi cu caracteristici superioare sau materiale de adaos
cunoscute sub denumirea generica aditivi, care au contribuit la realizarea
dezideratelor enumerate. De asemenea au fost ameliorate unele tehnologii
vechi si implementate altele noi care de asemenea au condus la
imbunatatirea performantelor imbracamintilor rutiere.
In general solutiile tehnice difera in functie de stratul rutier , la nivel de strat
de baza esentiala este preluarea solicitarilor din trafic , pe cand la nivel de
strat de uzura se urmareste calitatea suprafetei de rulare si rezistenta acesteia
in timp la actiunea traficului si a factorilor atmosferici.
Pentru realizarea performantei mixturilor asfaltice exista trei
posibilitati principale :
- imbunatatirea calitatii bitumului in general prin modificare sau
aditivare
- imbunatatirea calitatii mixturilor prin utilizarea aditivilor
- imbunatatirea caracteristicilor sceletului mineral prin calitatea
agregatelor si prin optimizarea granulometriilor

In general, se considera ca proprietatile mixturilor asfaltice sunt in principal


legate de proprietatile bitumului. Acesta este un material cu o comportare
reologica specifica care poate influenţa în mare măsura apariţia fisurilor, a
dezanrobărilor sau a făgaşelor. Oxidarea şi durificarea datorate modificărilor

1
structurale apărute în timp, fisurarea le temperaturi joase sau fluajul la
temperaturi ridicate sunt câteva din problemele de calitate a şoselelor legate
de caracteristicile bitumului utilizat.
Necesitatea utilizării solutiilor de ameliorare a caracteristicilor bitumului a
apărut odată cu creşterea traficului şi a adoptării unor soluţii noi de realizare
a unor mixturi asfaltice cu anumite performanţe specifice .
Încă din anul 1938 a fost publicat un articol în revista ASTM de
către Bencovitz şi Boe legat de utilizarea sulfului la prepararea mixturilor
asfaltice. Prin anii `50 în Statele Unite şi apoi în Europa s-a utilizat cauciuc
natural sub forma de latex.
S-au executat tronsoane experimentale cu lianţi termoplastici ( răşini
epoxy ) în zone dificile cum ar fi intersecţiile intens solicitate prin frânari
repetate sau lianţi pigmentabili săraci în asfaltene proveniţi din surse
speciale pentru fabricarea mixturilor colorate. În 1965 se promovează prin
brevet utilizarea sulfului, care prin puterea sa rigidifiantă a permis utilizarea
unor surse de agregate mai slabe calitativ, soluţie agreată în condiţiile crizei
petroliere care a condus la o creştere a preţului îmbrăcăminţilor asfaltice.
Preţul mare al sulfului a determinat abandonarea acestei soluţii. Se poate
vorbi despre o utilizare pe scara largă a lianţilor modificaţi sau cu adaos abia
în anii `70 în ţări europene ca Germania, Austria sau Italia . În Austria şi
apoi în Italia pe autostrăzi s-au utilizat soluţii pe bază de polietilenă
introdusă direct în malaxor. S-au studiat soluţii de îmbrăcăminţi pe poduri şi
viaducte, soluţii de ameliorare a calităţii tratamentelor superficiale . Un
obiectiv important în cercetările efectuate în acea perioadă a fost creşterea
aderenţei, caracteristică importantă în prevenirea accidentelor. În cazul
tratamentelor s-au studiat soluţii care să elimine extrudările sau degradările
în urma îmbătrânirii sau fragilizării în timpul iernii, prin utilizarea
elastomerilor. Studii importante s-au efectuat şi pentru realizarea unor şape
de etanşeizare capabile să preia solicitările din dilataţie – contracţie cu
ajutorul modificatorilor introduşi în procente ridicate.

1. Imbunatatirea calitatii bitumului

În unele cazuri utilizând bitum pur nu se ating unele din


performanţele impuse în exploatare, fiind necesară adoptarea uneia din
soluţiile de ameliorare a caracteristicilor bitumului prin utilizarea
modificatorilor.

1.1. Modificarea bitumului

2
Bitumurile modificate au proprietăţile iniţiale modificate de
agentul chimic, care introdus în bitum produce modificarea structurii
chimice şi deci şi a proprietăţilor fizice şi mecanice. Aceştia pot fi produşi
fie în uzine separate fie în staţii, imediat înainte de utilizare , iar
caracterizarea lor se face independent de mixtura asfaltică, în funcţie de
prescripţiile proprii.
Prin definiţie, bitumurile modificate sunt bitumuri ale căror
proprietăţi au fost modificate cu ajutorul unor produşi chimici care introduşi
în produsul de bază i-au modificat structura chimică şi implicit şi o parte a
caracteristicilor fizice şi mecanice.

Bitum

Bitum +
Polimer

Polimer

Fig. 1. Exemplu de influenta a polimerului asupra unor caracteristici ale


bitumului

Este cazul unor lianţi prefabricaţi fie în instalaţii independente, fie


imediat înainte de utilizare la locul producerii mixturii. Lianţii modificaţi se
analizează independent, ei având proprietăţi definitorii în comportamentul
amestecurilor bituminoase.
Produşii chimici cei mai utilizaţi în modificarea bitumurilor sunt
polimerii termoplastici care îşi modifică în mod reversibil starea sub

3
influenţa temperaturii, care se prezintă sub forma unor lanţuri
macromoleculare liniare.În cadrul polimerilor termoplastici se disting două
familii care diferă, în principal, prin caracteristici legate de rigiditate şi
deformabilitate: elastomeri şi plastomeri.
Modificarea bitumului se poate face şi cu alţi produşi în afară de
aceşti polimeri de sinteză cum ar fi pudreta de cauciuc sau latexul.
Din categoria elastomerilor fac parte copolimerii stiren-butadiena-
stiren SBS, stiren-izopren-stiren SIS, stiren-butadiena SB. Bitumurile
elastomer se obţin de regulă printr-o acţiune mecanică simplă de amestecare
la o temperatură superioară celei de fluidificare a polimerului. În unele
cazuri se poate recurge la agenţi chimici de dispersie care să favorizeze
această operaţie conducând la amestecuri mai omogene sau la produşi
petrolieri fluidizanţi pentru reducerea energiei de malaxare.

polistiren lanţuri de polibutadienă

Fig. 2. Schema structurii elastomerilor stirenici.

Elastomerii care au o structură eterogenă formată din aglomerări de


polistiren şi lanţuri de polibutadienă ridică unele probleme de compatibilitate
cu bitumul, stabilitate la stocaj precum şi asigurarea vâscozităţilor
corespunzătoare în perioadă de fabricaţie şi punere în opera a mixturilor. În
structura coloidală a bitumului, constând din asfaltene înlănţuite cu ajutorul
răşinilor polare într-un mediu de dispersie maltenic format dintr-un amestec
de uleiuri aromatice şi saturate, elastomerii absorb o mare parte din
fracţiunea maltenică mărindu-şi volumul în proporţie de 500-1000%. Faza
polimer astfel constituită, vizibilă la microscopul cu lumina fluorescentă ,
are o densitate mai redusă decât faza asfaltene, având tendinţa de a se separa
la suprafaţa. În funcţie de particularităţile componenţilor precum şi de relaţia

4
dintre aceştia pot rezulta lianţi instabili care se pun în operă imediat ( în
câteva ore sau chiar minute ) sau lianţi modificaţi care se pot păstra
săptămâni sau chiar luni după ce au fost fabricaţi. În general, lianţii
elastomer se păstrează la temperaturi ridicate (T >140ºC) cu sau fără agitare.
Adăugarea elastomerului modifică substanţial bitumului de origine,
în vederea satisfacerii într-o măsura mai mare a cerinţelor legate de
fabricaţie şi exploatare. Aceasta se poate vedea urmărind comparativ
modelele de comportament a bitumului şi a bitumului modificat comparativ
cu un comportament ideal .

Bitum Interval de punere in opera

Bitum
Consistenţă →

modificat

Comportament ideal

Interval de exploatare

Temperatură →

Fig.3. Influenta elastomerilor

Prin modificarea bitumurilor cu ajutorul elastomerilor se obţine o


diminuare considerabilă a susceptibilităţii termice, fapt pus în evidenţă şi cu
ajutorul încercărilor empirice (penetraţie, inel-bila) care măsoară coeziunea
la diferite temperaturi. Vâscozitatea are o evoluţie similară cu punctul de
înmuiere. Proprietăţile reologice sunt mai sugestive în acest caz ele oferind
informaţii exacte. De exemplu, modulul la temperaturi scăzute este în
scădere ceea ce indică o creştere a flexibilităţii, iar la temperaturi ridicate

5
este în creştere. Cunoaşterea relaţiei : compoziţie → structura →
proprietăţi constitue o condiţie de bază în formularea diferitelor amestecuri
în vederea atingerii parametrilor propuşi.
În cazul plastomerilor deformaţia elastică este însoţită şi de o
deformaţie plastică ale cărei consecinţe pot fi uneori importante. În această
categorie intră, în general, copolimeri ai etilenei : EVA (etilena şi acetat de
vinil), EMA (etilena şi acrilat de vinil),EBA(etilena şi acrilat de butil).
Schematic structura este alcătuită dintr-un schelet hidrocarbonat care asigură
rigiditatea şi coeziunea, cuprinzând şi fracţiunile cristaline care reglează
susceptibilitatea termică, pe care se fixează comonomerul polar care permite
controlul compatibilităţii a adezivităţii şi a cristalinităţii. Deci, în final,
comonomerul este cel care determina proprietăţile de bază ale plastomerului.

domenii cristaline

lanţuri de PE

comonomer

înainte de încălzire după încălzire

Fig.4. Prezentarea schematică structurii termoreversibile a unui


plastomer înainte şi după încălzire la o temperatură ridicată.

Plastomerii au proprietăţi care teoretic îndeplinesc cerinţele de bază


ale unui modificator : solid şi elastic la temperatură ambiantă, suficient de
fluid la temperatură de lucru, având o polaritate care-i asigură o bună
aderenţă faţă de agregatele minerale, netoxic şi reciclabil cu metode
obişnuite. În funcţie de dozajul de polimer se obţin produşi cu diferite
caracteristici.
În principal adăugarea plastomerilor diminuează susceptibilitatea
termică mărind temperatură de înmuiere şi reducând penetraţia. Efectul
plastomerilor EVA se manifestă cu precădere la temperaturi ridicate, astfel
încât se practică asocierea lui cu un alt polimer care să acţioneze în zona de
joasă temperatură.

6
Necesităţile practice au condus de multe ori la combinaţii de
polimeri pentru a obţine rezultatele dorite profitând de avantajele fiecăruia.

1.2. Bitumurile speciale

Bitumurile speciale sunt bitumuri rezultate dintr-un proces


special de rafinare şi care au anumite caracteristici diferite de bitumurile
definite prin normele generale. Scopul este de a răspunde unor cerinţe
speciale apărute în tehnica rutieră.
Bitumurile speciale sunt o clasă relativ nouă de bitumuri, la ora actuală
neexistând încă specificaţii generale. Bitumurile speciale sunt rezultate dintr-
un proces de rafinare adecvat obţinerii rezultatului propus. În tehnica rutieră
este cunoscut bitumul destinat producerii asfaltului turnat, care are
proprietatea ca la 230-240ºC să fie suficient de fluid pentru a fi pus în operă
fără dificultate, urmând ca după răcire să devină suficient de dur pentru a
suporta solicitările în bune condiţii. De asemenea, se poate recurge la o
metodă de regenerare a bitumului în cazul lucrărilor de reciclare prin
adăugarea unor uleiuri aromatice pentru corectarea compoziţiei.
Bitumurile speciale dure se utilizează în situaţii care impun ameliorarea
rezistenţei la oboseala a straturilor de bază. Comparativ cu bitumurile
modificate, acestea având o rigiditate ridicată ( penetraţie 10/20 , 15/25 )
s-au dovedit mai eficiente în special, datorită faptului ca au permis reducerea
grosimilor straturilor. În cazul problemelor de ornieraj s-a recurs la bitumul
special „multigrade” care are penetraţii în domeniul semi-dur (40/60, 60/80 )
dar este mult mai rigid şi mai puţin susceptibil termic decât un bitum clasic.

1.2.1. Bitumurile dure au penetraţii sub valoarea de 25 mm/10


la 25ºC : 15/25, 10/20, 5/10.În funcţie de modul de producere ( distilare sau
semi-oxidare) acestea au proprietăţi diferite, în special, în ceea ce priveşte
rezistenţa la oboseala, capacitatea de autoreparare, fenomenul de fisurare
termică. Cele mai performante sunt bitumurile obţinute exclusiv prin
distilare care răspund în condiţii mai bune cerinţelor. În general, bitumurile
dure se utilizează în straturi de bază şi legătură. Utilizarea la straturi de
uzura este problematică datorită pericolului de fisurare termică. În cazul în
care din diferite considerente se recurge la astfel de soluţii, se vor adopta
grosimi peste 5 cm, se vor evita zonele cu temperaturi sub -10ºC şi se va
urmări stabilitatea stratului suport.

1.2.2. Bitumurile de tip multigrade sunt o soluţie relativ nouă,

7
de compromis, între bitumul pur şi bitumul modificat. Caracteristicile
acestuia sunt realizate exclusiv în cadrul procesului de rafinare nefiind
necesară adăugarea altor compuşi. Iniţial s-a mers pe ideea ca bitumurile
obţinute prin oxidare sunt mai puţin susceptibile termic ele reducând riscul
de ornieraj în condiţii de trafic intens şi canalizat în zonele cu temperaturi
estivale ridicate. S-a constatat, însă, ca odată cu creşterea indicelui de
penetraţie a crescut şi susceptibilitatea la îmbătrânire, a scăzut adezivitatea şi
a crescut riscul de fisurare termică. În ultimii ani companiile petroliere au
dezvoltat procedee de fabricaţie alternative complexe pentru a obţine
bitumurile speciale multigrade care să răspundă tuturor cerinţelor. Aceste
bitumuri sunt utilizate cu precădere in straturi de uzura sau legătură pentru
prevenirea apariţiei făgaşelor. Se comercializează în diferite sortimente în
funcţie de cerinţe: 35/50 pentru zonele cade mediteraneene, 180/200 pentru
Canada etc. Datorită indicelui de penetraţie mai mare aceste bitumuri
necesita temperaturi de preparare şi aşternere mai mari cu circa 15-20ºC. Au
fost verificate adezivitatea şi capacitatea de autoreparare, rezultate obţinute
fiind bune.

1.3 Bitumuri de sinteza

Bitumurile de sinteza sunt bitumurile a caror compozitie rezulta


din combinarea unor produsi de baza in diferite proportii . Cele mai utilizate
bitumuri de sinteza sunt bitumurile de sinteza pigmentabile utilizate la
fabricarea imbracamintilor asfaltice colorate.
Imbrăcăminţile colorate prezintă avantaje estetice şi
economice.In cazul tunelurilor, de exemplu , o îmbrăcăminte deschisa la
culoare reduce costurile pentru iluminat cu 30%, în zonele foarte calde şi
însorite , o îmbrăcăminte deschisa la culoare atinge la suprafaţa temperaturi
mai scăzute ceea ce contribuie printre altele la reducerea riscului de apariţie
a deformaţiilor permanente. Pentru producerea acestor îmbrăcăminţi se
utilizează pe lângă agregate adecvate coloristic, bitumuri speciale de sinteză
pigmentabili.Principala caracteristică a acestor bitumuri este conţinutul
scăzut de asfaltene ( 3-5 % ), care sunt cauza culorii închise. Pentru
obţinerea diferitelor culori se adaugă în procesul de fabricaţie al mixturii în
completarea părţilor fine, pigmentul corespunzator. Conţinutul redus de
asfaltene conduce la creşterea susceptibilităţii termice , dar în acelaşi timp
permite modificarea cu polimeri în condiţii foarte bune. În aplicaţiile
practice se obţin rezultate bune cu condiţia respectării temperaturilor de
lucru care pot fi diferite fata de bitumurile obişnuite şi, de asemenea,

8
păstrarea curăţeniei pe toata durata procesului de fabricaţie pentru a nu altera
culorile.

1.4. Bitumuri aditivate

Aditivarea in acest domeniu are semnificatia utilizarii unor produsi de adaos


care nu reactioneaza chimic cu materialul de baza. In cazul bitumului , spre
deosebire de polimerii care reactioneaza chimic cu acesta , aditivii
influenteaza unele proprietati fara a schimba valorile caracteristicilor de baza
: inel-bila, penetratie, etc.
Aditivii bitumului utilizati in tehnologiile rutiere sunt
- Aditivi care imbunatatesc adezivitatea dintre pelicula de bitum si
agregat , cunoscuti sub denumirea „ aditivi de adezivitae
- Aditivi care maresc lucrabilitatea, permitand reducerea temperaturilor
de fabricatie si asternere a mixturilor asfaltice cu scop ecologic in
principal dar si cu scopul de a permite marirea distantei de transport
precum si asternerea in conditiile in care temperaturile scad sub 10°C.
- Aditivi fluxanti care maresc lucrabilitatea intr-o masura semnificativa
asigurand mentinerea in timp a fluiditatii bitumului , utilizati la
producerea mixturii stocabile folosita la reparatii in perioada de iarna
- Aditivi regeneratori , pe baza de uleiuri aromatice in special care se
folosesc in special la lucrarile de reciclare
Aditivii cei mai utilizati la noi in tara sunt aditivii care imbunatatesc
adezivitatea dintre pelicula de bitum si agregat ( curs 3). Acestia se
utilizeaza in special datorita caracterului preponderent acid al agregatelor de
pe teritoriul tarii , fapt care reduce semnificativ aderenta peliculei de bitum
la suprafata acestora.

2. Încercări de laborator specifice în vederea caracterizarii lianţilor


modificaţi, aditivaţi sau speciali.

Reologia, este cunoasterea modului de comportare in timp in


diferite situatii de solicitare a unui material. Ea consta in studiul tuturor
modificărilor pe care le suferă un material sub efectul solicitărilor externe,
analizate fie în ansamblu fie diferenţiat.
În cazul bitumului, a bitumului modificat sau aditivat studiul reologic îl
caracterizează în modul cel mai cuprinzător, fiind util în prevederea
comportamentului ulterior în exploatare al mixturii asfaltice. Prin aceste
studii se pune in evidenta efectul modificatorilor si a aditivilor .

9
Bitumul fiind un material cu proprietăţi vâsco-elastice în domeniul
temperaturilor de serviciu , trecând în faza lichidă sau solidă casantă în
condiţiile în care temperatura atinge şi depăşeşte anumite valori critice nu
poate fi caracterizat decat in stransa legatura cu aceste aspecte. Aceasta
dependenţă pronunţată a stării bitumului de temperatură şi de solicitare face
ca studiului reologic, să fie esential in aprecierea influentei modificatorilor
sau aditivilor.
Testele reologice măsoară caracteristici specifice modului şi condiţiilor de
solicitare: modul , relaxare , fluaj. Solicitările aplicate în acest caz pot fi:
de întindere, forfecare, compresiune, încovoiere, torsiune, cu aplicare statică
sau periodica de regulă sinusoidală, la diferite temperaturi, cu diferite
frecvenţe şi intensităţi . Încercările mecanice cu solicitări instantanee sunt :
relaxare în condiţii de deformaţie constantă, fluaj sub efort constant, iar
printre cele cu solicitări periodice se numără cele cu solicitare sinusoidala în
urma căreia se poate determina modulul complex. Se practică şi alte tipuri de
solicitări periodice cu viteză de deformaţie sau de încărcare impuse :
întinderi, forfecări, încovoieri sau torsiuni .
Pe baza acestor principii s-au adoptat mai multe serii de încercări
legate de o aparatură specifică şi de o teorie de interpretare . De exemplu, în
S.U.A. se lucrează cu încercările SHRP care sunt : pentru evaluarea
rezistenţei la deformaţii permanente si la oboseala reometru cu forfecare
dinamica DSR, iar pentru rezistenta la fisurare termica reometru cu grinda
încovoietoare BBR şi de întindere directă DT . Aceste aparate sunt specifice
programului SUPERPAVE, un program complex de studiu al
performanţelor îmbrăcăminţilor bituminoase.
Studiul reologiei bitumului prin metoda SHRP este metoda cea mai
evoluata de stabilire a proprietatilor acestuia in stransa legatura cu conditiile
reale de exploatare.

Caracterizarea lianţilor modificaţi sau speciali se face, în general, cu


aceleaşi metode utilizate pentru bitumul simplu. Efectul modificatorului sau
a altor factori se pune în evidenţă prin rezultatele comparative ale aceloraşi
determinări de laborator (rezultate cu şi fără modificator). Aditivii, întrucât
nu influenţează direct calitatea bitumului se pun în evidenţă prin analize
asupra mixturii sau a unei componente a acesteia . Astfel se lucrează cu
masticul, în cazul verificării puterii de rigidizare a fibrelor, sau cu sortul
granular intermediar, cel mai susceptibil la desprindere, în cazul aditivilor
pentru adezivitate.
Analizele de laborator constau în :
- analize fizico-chimice;

10
- analize mecanice tradiţionale;
- încercări de simulare a îmbătrânirii ;
- metode de studiu specifice lianţilor modificaţi;
- încercări reologice ;
- încercări mecanice de tracţiune pentru caracterizarea rupturii.
Faţă de cazul bitumului simplu, în cazul bitumurilor modificate,
aditivate sau speciale apar unele particularităţi a căror cunoaştere contribuie
la caracterizarea corectă a fiecărui liant.
Analizele tradiţionale ale bitumului aplicate la bitumurile modificate
se efectuează, în principiu, în acelaşi mod, indiferent dacă bitumul este sau
nu modificat.

Încercările specifice lianţilor modificaţi constau în studiu la


microscop pentru stabilirea modului de dispersie al polimerului şi în
verificarea stabilităţii la stocare. Analizele la microscop se fac, de regulă,
cu microscopul optic cu lumina fluorescentă datorită faptului ca polimerul
împreună cu uleiurile din bitum absorbite devine fluorescent în momentul în
care este în contact cu o sursa de radiaţii ultraviolete. În situaţiile în care se
doreşte o precizie mai mare în analiza structurii se recurge la microscopul
electronic. Stabilitatea la stocare constă în verificarea modului în care
variază penetraţia şi punctul de înmuiere în lungul unui tub cu bitum
modificat păstrat la 180ºC şi răcit brusc.
Încercările reologice sunt cele care oferă cele mai utile informaţii
având în vedere faptul ca modificarea se face tocmai cu scopul influenţării
controlate a comportamentului reologic. Vâscozitatea este un parametru
important în stabilirea condiţiilor de fabricaţie, transport şi aşternere a
mixturii asfaltice. Prin modificarea bitumului vâscozitatea acestuia creşte,
deci este important de stabilit în ce măsura acest lucru influenţează
lucrabilitatea.
Modulul complex este frecvent utilizat în cercetare întrucât reflecta
cel mai fidel caracteristicile bitumului modificat fără a fi influenţat de modul
în care s-a realizat amestecul . Acesta depinde numai de caracteristicile
componenţilor.
Reometrul cu flexiune sau cel cu forfecare sunt de asemenea
utilizate în caracterizarea bitumurilor modificate şi la verificarea modului în
care prin modificare bitumul a fost adus la parametrii ceruţi. Revenirea
elastică se măsoară fie în cazul unei solicitări de tracţiune sau răsucire
aceasta fiind o cerinţa impusă bitumului modificat.
Încercările mecanice de caracterizare a rupturii se fac cu scopul
verificării coeziunii interne a bitumului. Se pot face mai multe tipuri de

11
încercări toate având acelaşi principiu: măsurarea forţei necesare pentru a
produce o alungire sau o desprindere a bitumului. Prin modificare, de regulă,
aceasta forţă creşte. De exemplu, în cazul tratamentelor sunt impuse valori
minime ale coeziunii măsurate cu ajutorul pendulului Vialit. Acesta este un
foarte bun indicator al eficienţei modificării.

3. Imbunatatirea calitatii mixturilor prin utilizarea aditivilor adaugati


in mixtura

Aditivii sunt acei produşi care se adaugă în timpul


fabricaţiei mixturii şi care nu modifica proprietăţile fizico-mecanice ale
bitumului . Efectul aditivului se manifesta asupra mixturii, motiv pentru care
caracteristicile acestuia nu se analizează separat de aceasta.
Acesti aditivi se deosebesc de cei enumerati la pct. 1.4 prin faptul ca se
adauga in malaxor. Efectul acestora nu se poate studia prin intermediul
reologiei bitumului, se studiaza reologia mixturii. Acesti produsi modifica
proprietatile fundamentale ale mixturii .
Din aceasta categorie fac parte:
- granulele de polimer, foarte eficiente
- fibrele naturale sau artificiale, foarte mult utilizate
- materiale sub forma de pulbere sau granule rezultate din
reciclarea cauciucului, nerecomandate, utilizate ocazional , cu rezultate bune
in laborator dar cu influenta nefasta asupra comportarii in timp

3.1. Granule de polimer

Utilizarea granulelor de polimer pentru ameliorarea rezistentei la


trafic a mixturilor asfaltice este o solutie eficienta utilizata cu foarte bune
rezultate. Avand in vedere faptul ca este foarte simpla, granulele se adauga
in malaxorul statiei cu ajutorul unu dozator, este utilizata in situatiile in care
mixtura nu realizeaza conditiile privind rezistenta respectiv modulul. Aceste
granule de polimer imbunatatesc si rezistenta la deformatii permanente a
stratului de uzura . Spre deosebire de bitumul modificat care are ca scop
principal cresterea rezistentei la actiunea factorilor climatici , a variatiilor de
temperatura, granulele de polimer introduse in malaxor influenteaza in
special rezistentele mecanice.
Polimerii cel mai frecvent utilizati sunt plastomerii deoarece acestia nu
necesita o energie suplimentara pentru a se combina cu bitumul.

12
Fig. 5 . Granule de polimer utilizate ca aditiv al mixturilor asfaltice

3.2. Fibre

Utilizarea fibrelor sub diferite forme a condus la dezvoltarea unei


noi teorii de alcătuire a amestecurilor bituminoase , bazate pe principiul
asigurării condiţiilor de încorporare a unei cantităţi cât mai mari de bitum cu
scopul asigurării durabilităţii îmbrăcăminţii.

Fig.5. Stabilizarea bitumului în mixtură cu ajutorul fibrelor.

Fibrele utilizate la lucrări rutiere pot fi naturale sau artificiale.


Fibrele naturale sunt amiantele şi celuloza. Fibrele artificiale pot fi obţinute
prin modificarea unor materiale naturale sau prin sinteză chimica. Acestea
sunt: poliesterul, polietilena, polipropilena, sticla, mineralele sau otelul.

4. Optimizarea scheletului mineral

Scheletul mineral, realizat printr-o judicioasa alcatuire a curbei


granulometrice, constituie un element esential in cazul unor anumite tipuri
de mixturi asfaltice.
In principal, in functie de alcatuirea curbei granulometrice se disting mai
multe tipuri de mixturi :
4.1. Cu granulometrie continua care pot fi mai robuste sau mai
nisipoase, sunt mixturile traditionale care treptat sunt inlocuite

13
cu mixturi mai performante rezultate din studii, cercetari si
experimentari indelungate
4.2. cu granulometrie discontinua, la care lipsa unor sorturi
granulare genereaza paliere pe curba granulometrica. Sunt
utilizate in special in Franta sub denumirea de „BBTM, BBM” ,
sunt betoane asfaltice cu grosimi reduse, grosimea fiind data de
diametrul granulelor preponderente cre se distribuie uniform pe
suprafata pe care este asternuta mixtura, se utilizeaza bitum dur
pentru rezistenta si stabilitate.
4.3. Cu granulometrie alcatuita pe pricipiul „ piatra pe piatra”
specifice mixturilor tip SMA ( stone mastik asphalt) la care se
impune utlizarea fibrelor pentru fixarea bitumului in golurile
formate in scheletul mineral. La noi aceasta mixtura se gaseste
sub denumirea MAS in normativul AND 605.

Fig. 6. Schelet mineral „ piatra pe piatra” la mixtura


SMA sau MAS

4.4 De tip „ hot roled” folosit cu precadere in Anglia , care este un


mastic in care au fost adaugate granule mari pentru rezistenta si
stabilitate.

5. Mixturi asfaltice cu destinatii specifice

5.1. Tehnologia „warm asphalt „ este frecvent utilizata datorita


numeroaselor avantaje pe care le prezinta : reducere cheltuieli cu energia de
producere si compactare , reducerea emanatiilor de noxe in atmosfera ,
posibilitatea de a lucra la executia straturilor asfaltice in conditii de
temperaturi mai reduse.
Se pot obtine , in functie de produsul utilizat reduceri de 15-20˚C.

14
Tehnologia se bazeaza pe introducerea in mixtura a unor produsi de adaos
care au rolul de a mari lucrabilitatea mixturii.
O parte din produsii utilizati pe plan mondial sunt :
- Sasobit - este o parafina speciala cu punct de inmuiere mai ridicat decat
parafina obisnuita, Se adauga in proportie de circa 3% in bitum si permite
reducerea temperaturilor cu circa 20˚C. Prezinta dezavantajul ca influenteaza
proprietatile mixturii.
- Zeolit - produs chimic solid silico-aluminat cristalin care se adauga in
proportie de 0,3% in malaxor peste agregatele fierbinti odata cu bitumul. El
poate permite o reducere de 30˚C a temperaturilor de lucru . In principiu la
contactul cu bitumul fierbinte zeolitul se descompune, pierde apa care in
contact cu bitumul creaza o spuma care are ca efect cresterea volumului
mixturii si implicit si a lucrabilitatii. Efectele in timp ale acestui produs
asupra mixturii sunt semnificative.
- Tehnologia WAM presupune utilizarea a doua tipuri de bitum : unul mai
moale in prima faza si unul mai dur in faza urmatoare. Pentru utilizarea
acestei tehnologii se impun modificari la nivelul statiei de asfalt.
- Iterlow – produs aminic care mareste tensiunea interna . Se adauga in
proportie de 0,2- 0,8 % in functie de situatie .Se pot obtine reduceri de 20˚C
ale temperaturlor de lucru. Nu influenteaza considerabil proprietatile
mixturii.
5.2. Mixtura stocabila se produce in statiile de asfalt cu ajutorul
unui aditiv cu rol de fluxant. Mixtura obtinuta se poate stoca in saci si se
poate asterne la rece. Acest tip de mixtura este utilizata iarna la lucrari de
intretinere pentru astuparea gropilor. Este o mixtura care nu are o
durabilitate corespunzatoare executiei unor lucrari definitive, ea fiind
utilizata la lucrari cu caracter provizoriu.

6. Mixturi asfaltice cu proprietati impuse : drenante, reducere zgomot,


reducere emisie noxe

6.1. Mixturile asfaltice drenante se caracterizeaza printr-un volum


mare de goluri. Ele au rolul de a prelua apa de pe suprafata carosabila .
Apa este astfel colectata la nivelul inferior al stratului si este condusa
spre zonele de colectare. La aceste imbrcaminti se ridica problema
intretinerii datorita colmatarii golurilor. Exista echipamente de curatire si
decolmatare. Intretinerea pe timp de iarna este o alta problema in cazul
acestor imbracaminti.

15
6.2. Mixturle cu rol de reducere a zgomotelor , urmaresc reducerea
zgomotelor provocate de frecarea dintre pneuri si suprafata carosabila, de
curentul de aer care apare la suprafata carosabila in timpul rularii, precum si
de functionarea motorului.
Efectul de reducere a zgomotelor si de realizare a imbracamintilor
silentioase se obtine printr-o judicioasa dispunere a golurilor la suprafata. In
acest caz se va tine cont de faptul ca diametrul golurilor este invers
proportional cu lungimea de unda. S-au studiat solutii de realizare a unor
imbracaminti la care diametrul golurilor descreste de la suprafata spre baza.
Cea mai utlizata solutie este cea a mixturilor poroase, ( MAP in normativul
AND605). Aceste mixturi au un volum mare de goluri de 20-25 % care
absorb zgomotele .
Un foarte bun efect de reducere a nivelului de zgomot, in special acela
provocat de frecarea rotilor, a fost obtinut cu ajutorul mixturilor cu granule
maxime de 6 sau 8 mm , monogranulare.

Fig. 6 Mixtura cu efect de reducere a zgomotelor utilizata in Danemarca

Avand in vedere ca in zonele urbane apar probleme legate de


eventuala colmatare a golurilor in cazul mixturilor poroase, , a fost
experimentata cu bune rezultate solutia care prevede un strat de mixtura
poroasa acoprita de un strat de inchidere cu granule de 6-8mm.

16
Fig. 7 Schema de alcatuire a unei mixturi cu rol de reducere a zgomotelor

6.3. Mortarele antismog au in compozitia lor dioxid de titan TiO2 care are
rolul de a absorbi gazele nocive care sufera un proces de fotodegradare in
prezenta luminii. Acestea sunt mortare pe baza de ciment care se aplica in
starturi foarte subtiri la suprafata imbracamintilor existente. Utilizarea lor
este restransa existand numeroase inconveniente : reducerea rugozitatii,
rigiditatea stratului, reducerea in timp a efectului.

7. Mixturi asfaltice pentru calea pe pod

Pentru realizarea caii pe pod s-au studiat diferite tehnologii . In


prima faza datorita nivelului reltiv redus al performantei hidroizolatiilor au
fost adoptate solutii de imbracaminti impermeabile . Solutia clasica este
„asfaltul turnat” care are un continut ridicat de bitum. Datorita faptului ca
producerea acestui tip de mixtura este problematica in cazul in care sunt
suprafete mari , s-a adoptat o solutie de compromis BAP care are un continut
ridicat de bitum dar care se poate produce in statiile de asfalt. Acest tip de
mixtura are o pronuntata tendinta de a se deforma sub trafic motiv pentru
care s-a trecut la asternerea pe poduri a mixturilor armate cu fibre tip MASF
care se utilizeaza si in cale curenta. Se preconizeaza realizarea imbracamintii
pe pod in doua straturi : stratu inferior de tip BAP cu proprietati de start de
legatura si al doilea tip MASF cu proprietati de strat de uzura.

8. Tehnologii utilizate pe plan mondial

Îmbrăcăminţile bituminoase subţiri, foarte subţiri sau ultra-subţiri


(BBM, BBTM, BBUM) sunt realizate, în special, în Franţa cu ajutorul
bitumurilor modificate şi a adaosurilor de fibre în vederea evitării scurgerii
bitumului din structurile pronunţat discontinui. În Germania s-a pus la punct
tehnologia „Splitt Mastik Asphalt” care se bazează pe utilizarea fibrelor în
vederea reţinerii bitumului în structura granulara robusta cu multe goluri. În

17
Anglia tehnica „Hot Rolled Asphalt” a beneficiat de aportul calitativ al
modificatorilor de tip EVA în vederea ameliorării fixării agregatelor de
clutaj. În cazul îmbrăcăminţilor drenante deşi iniţial au fost realizate şi cu
bitum pur, s-a recurs la utilizarea polimerilor în zonele cu trafic intens. În
Franţa şi Spania s-au studiat soluţii de membrane antifisură sau şape de
etanşare pe bază de bitumuri modificate.
La noi în tara s-a recurs în numeroase cazuri la aditivarea bitumului
în vederea îmbunătăţirii adezivităţii dintre agregat şi pelicula de bitum,
contribuind astfel la îmbunătăţirea comportării în timp a îmbrăcăminţilor
asfaltice. Tot din categoria produşilor de adaos s-au utilizat fibrele de
celuloza pentru producerea unei mixturi de tip SMA cunoscuta la noi ca
MAS . In ultima perioada s-a extins utilizarea polimerilor ca aditiv in
mixtura pentru marirea rezistentei .
Utilizarea bitumurilor modificate, fiind costisitoare si problematica prin
conditiile severe pe care le presupune, este deocamdata limitata.

18