Sunteți pe pagina 1din 173

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE NESECRET

FACULTATEA DE COMANDĂ ŞI STAT MAJOR Exemplar nr.___


Catedra Securitate şi Apărare Naţională

CURS DE DOCTRINE POLITICO-MILITARĂ


Partea a VI-a
- SECURITATE NAŢIONALĂ ŞI EUROATLANTICĂ –

AUTORI: Col.prof.univ.dr. Ion IRIMIA


Col.(r.) conf.univ.dr. Emil ION
Col.conf.univ.dr. Mircea-Dănuţ CHIRIAC

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE


- BUCUREŞTI, 2004 –
Cursul a fost discutat şi aprobat în comisia didactică de specialitate din
cadrul Catedrei Securitate şi Apărare Naţională.
CUPRINS

INTRODUCERE ..........................................................................................

I. SECURITATE. STRATEGII DE SECURITATE .................................


1. Aspecte de ordin general ........................................................................
2. Securitatea naţională ...............................................................................
3. Strategii de securitate...............................................................................
4. Agresiunile...............................................................................................
5. Securitatea individuală

II. SECURITATEA EUROPEANĂ ............................................................


1. Politica echilibrului de forţe ..................................................................
2. Noul concept de securitate promovat în Actul final
de la Helsinki..........................................................................................
3. Securitatea europeană la cumpăna dintre milenii ..................................
4. Tratatul de la Nisa şi politica de securitate şi
apărare comună a UE .............................................................................

III. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (ONU)


ŞI ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE
ÎN EUROPA (OSCE)..............................................................................
1. Conceptul de sistem de securitate ........................................................
2. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)....................................................
3. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare
în Europa (OSCE) ................................................................................

IV. UNIUNEA EUROPEANĂ (UE) ............................................................


1. Scurt istoric al Uniunii Europene ........................................................
2. Scopul, obiectivele şi principiile Uniunii Europene ...........................
3. Organizarea şi funcţionarea Uniunii Europene

V. ORGANIZAŢIA ATLANTICULUI DE NORD (NATO)....................


1. Constituirea şi evoluţia NATO ..............................................................
2. Conceptul strategic al Alianţei la reuniunea Consiliului
Atlanticului de Nord din 23-24 aprilie 1999
de la Washington....................................................................................
3. Structura NATO .....................................................................................
4. Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi NATO .......................................
VI. STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ
A ROMÂNIEI..........................................................................................
1. Interesele naţionale de securitate ale României ...................................
2. Obiectivele politicii de securitate naţională .........................................
3. Mediul internaţional de securitate ........................................................
4. Factorii de risc la adresa securităţii României .....................................
5. Direcţii de acţiune în politica de securitate naţională ..........................
6. Resursele politicii de securitate............................................................

VII. RISCURI ŞI AMENINŢĂRI LA ADRESA


SECURITĂŢII ROMÂNIEI ...............................................................
1. Aspecte de ordin general ....................................................................
2. Tipuri de ameninţări ...........................................................................

VIII. ORGANIZAŢIILE SUBREGIONALE DE SECURITATE ...........


1. Zona de Cooperare Economică a Mării Negre .................................
2. Iniţiativa Central-Europeană (I.C.E.)................................................
3. Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est.................................

IX. CORELAŢIA APĂRARE NAŢIONALĂ-APĂRARE


COLECTIVĂ..........................................................................................
1. Premise ................................................................................................
2. Concepte şi principii ale apărării colective ..........................................
3. Scopul, obiectivele şi misiunile alianţei politico-militare....................
4. Esenţa noii filosofii a pregătirii armatei pentru apărarea
ţării în cadrul apărării colective............................................................

X. ROMÂNIA ŞI INTEGRAREA EUROPEANĂ ....................................


1. Aspecte de ordin general........................................................................
2. Aderarea la Uniunea Europeană ............................................................
3. Aderarea României la Uniunea Europeană............................................

BIBLIOGRAFIE ...........................................................................................
INTRODUCERE

Cursul Securitate naţională şi euroatlantică cuprinde un ansamblu de


cunoştinţe referitoare la fenomenul securităţii în general – la securitatea
naţională a României şi la cea euroatlantică – în particular. Se adresează
specialiştilor din domeniul militar, cursanţilor şi studenţilor din învăţământul
militar universitar şi postuniversitar.
Starea de securitate sau de insecuritate are determinări de ordin politic,
economic, social, militar şi de altă natură provenite din mediul intern al statelor
naţionale sau din sistemul relaţiilor internaţionale. Riscurile, ameninţările şi
pericolele la adresa securităţii s-au regionalizat, au devenit transfrontaliere şi
transnaţionale impunând pentru contracararea lor norme, principii, instituţii şi
instrumente regionale şi globale. Statele naţionale în epoca globalizării şi-au
pierdut o parte din competenţele tradiţionale au apărut actori noi în viaţa
internaţională – organizaţii, corporaţii, alianţe politico-militare etc – care
necesită o reconsiderare a ordinii mondiale postbelice. Creşterea
interdependenţelor dintre state a condus la integrarea acestora în diferite
structuri de securitate pentru menţinerea identităţii naţionale şi promovarea
intereselor proprii. Integrarea a vizat toate domeniile vieţii sociale impunând
reforme cu efecte dureroase pentru o parte a populaţiei, care au accentuat
vulnerabilităţile unor state. Riscurile şi ameninţările de natură militară au fost
înlocuite cu cele din domeniul politic, economic, social, ecologic etc.
Majoritatea analiştilor apreciază că un război mondial este puţin probabil
în următorii ani, dar s-au diversificat ameninţările la adresa securităţii de natură
asimetrică precum terorismul şi crima organizată.
Statele naţionale ca subiect de drept internaţional în funcţie de situaţia şi
condiţiile specifice adoptă politici şi strategii de securitate pentru apărarea şi
promovarea intereselor naţionale. România, ţară cu vocaţie europeană a adoptat
în perioada de tranziţie, o strategie bazată pe principiul „suficientei defensive”
iar pe măsura îndeplinirii condiţiilor cerute a aderat la NATO şi îşi propune să
adere la Uniunea Europeană, singurele în măsură să creeze condiţiile propice
promovării şi apărării intereselor naţionale ale României.
Atât NATO cât şi Uniunea Europeană au adoptat un sistem de valori,
norme şi principii, au creat instituţii şi instrumente pentru apărarea acestora, care
trebuie să fie cunoscute şi adoptate de către statele care doresc integrarea.
Armata contribuie prin mijloacele sale specifice la realizarea dimensiunii
militare a securităţii în cadrul naţional şi interaliat. De aceea, tematica cursului
se referă la securitatea naţională în contextul securităţii europene şi
euroatlantice.
I. SECURITATE. STRATEGII DE SECURITATE

1. Aspecte de ordin general

Problema securităţii a preocupat colectivităţile umane de-a lungul


existenţei lor. Practic, necesitatea asigurării vieţii constructive, de progres
material şi spiritual, împotriva vitregiilor din afară, a apărut odată cu apariţia
omului care s-a îngrijit de securitatea sa aşa cum s-a îngrijit de hrană sau
adăpostul său.
Conceptul de securitate semnifică situaţia în care o persoană, grup de
persoane, stat, alianţe, în urma unor măsuri specifice adoptate individual sau în
înţelegere cu alţi actori, capătă certitudinea că existenţa, integritatea şi interesele
lor fundamentale nu sunt primejduite. Dacă termenul de securitate semnifică
linişte, sentimentul de a fi în afara pericolelor, de a fi protejat, insecuritatea este
termenul opus securităţii şi presupune angoasa, sentimentul de pericol şi risc,
impresia de a fi ameninţat, libertatea îngrădită.
Securitatea se realizează la toate nivelurile de organizare socială-individ-
grup-stat-alianţe şi se manifestă în toate domeniile vieţii sociale: politic,
economic, social, militar, demografic, ecologic, cultural, etc.
Securitatea se realizează de către politică şi trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii:
−să fie acţiune a statului desfăşurată pe baza unui sistem normativ;
−să fie de competenţa unor instituţii ale statului;
−puterea politică să fie legitimă şi să primeze supremaţia legii;
−întemeierea acţiunilor pe un sistem de valori acceptate de către
societate;
−respectarea drepturilor omului în conformitate cu reglementările
internaţionale la care statul este parte;
−să nu producă insecuritate altor entităţi.
În cuprinsul aparatului categorial specific securităţii intră termeni
precum: risc, ameninţare, pericol, stare de securitate, agresiune, conflict, interese
naţionale, vulnerabilitate, obiective de securitate, sistem de securitate, mediu de
securitate etc.
Pericolul poate fi considerat ca o stare, o situaţie creată ca urmare a
punerii în primejdie a existenţei sau integrităţii. Pericolul există indiferent de
voinţa noastră, el poate lua naştere în conformitate cu riscurile pe care ni le
asumăm atunci când proiectăm şi desfăşurăm o acţiune, după o ameninţare
prealabilă sau direct.
Riscul exprimă posibilitatea deteriorării stării de normalitate, prezenţa
unor factori activi sau potenţiali care pot afecta mediul de securitate şi evoluţia
către ameninţare şi pericol. În condiţiile în care agentul decident dispune de
toate pârghiile de intervenţie şi îşi menţine capacitatea de control avem de-a face
cu un risc calculat. În momentul în care acţiunea factorilor nu mai este
controlată, iar elementele sistemului, în relaţiile dintre ele, încep să fie afectate
avem de-a face cu începutul unei stări de criză. În situaţia în care nu s-au găsit
soluţiile pentru eliminarea cauzelor care generează riscurile, dar sunt menţinute
stările tensionale sub valoarea maximă de manifestare a disfuncţiilor în limita
stării critice, securitatea sistemului nu este afectată. Ruperea echilibrului dintre
forţele aflate în opoziţie înseamnă trecerea din sfera riscurilor în cea a
pericolelor şi ameninţărilor.
Ameninţarea la adresa securităţii este considerată manifestarea intenţiei
de afectare a valorilor fundamentale ale adversarului.
Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii sunt în relaţie dialectică cu
resursele la dispoziţie, pentru a le face faţă şi a le contracara.

2. Securitatea naţională

În teoria relaţiilor internaţionale un concept foarte des folosit este cel de


securitate naţională. Literatura de specialitate în domeniu îi consacră o bogată
gamă de definiţii şi evidenţiază, totodată, conotaţiile sale principale, precum şi
măsurile şi acţiunile necesare pentru realizarea ei.
În opiniile politologilor americani, ruşi şi europeni, securitatea naţională
este definită prin perspectiva intereselor şi a poziţiei pe care le ocupă în raportul
de forţe internaţional şi al mijloacelor folosite. Politologul american Walter
Lippnann consideră că o naţiune şi-a realizat securitatea numai în măsura în care
„nu este în pericol să trebuiască să-şi sacrifice valorile esenţiale dacă doreşte să
evite războiul şi poate, dacă este ameninţată să menţină aceste valori prin
victorie într-un astfel de război”. Cu alte cuvinte, securitate înseamnă:
capacitatea unei naţiuni de a împiedica un război sau, dacă acest lucru nu se
reuşeşte, de a câştiga un război pentru a nu-şi pierde integritatea şi independenţa
naţională.
În viziunea lui Arnold Wolfers, securitatea naţională are o dimensiune
obiectivă şi una subiectivă. Dimensiunea obiectivă denotă o absenţă a
ameninţărilor pentru câştigarea valorilor cum ar fi independenţa naţională,
păstrarea „modului de viaţă (american)” şi alte valori. În sens subiectiv,
securitatea naţională înseamnă „absenţa temerilor că astfel de valori vor fi
atacate”.
Alţi autori, precum Michael H.H.Louw, consideră că securitatea
cuprinde „politica de apărare tradiţională a unei naţiuni precum şi acţiunile
nemilitare ale unui stat pentru a asigura supravieţuirea întregii sale capacităţi ca
entitate politică în vederea exercitării influenţei şi îndeplinirii obiectivelor sale
interne şi internaţionale”.
În concepţia lui Traeger şi Simonie, securitatea naţională este „acea parte
a politicii guvernamentale care are ca obiectiv crearea de condiţii naţionale şi
internaţionale favorabile protejării sau măririi valorilor naţionale vitale
împotriva adversarilor existenţi şi potenţiali.
În proiectarea şi realizarea securităţii naţionale este necesar să se
identifice factorii mediului de securitate (politici, economici, sociali,
demografici, militari, ecologici etc.) care generează conflicte, violenţe, război.
Statele trebuie să fie pregătite să răspundă la pericole iminente existenţei lor
cum ar fi: atac cu forţe militare declanşat prin surprindere, interzicerea accesului
la materii prime vitale şi informaţionale.
Unii psihologi americani, cum ar fi Melvin Snall, concep provocările la
adresa securităţii naţionale ca având originea în trei surse generale:
−ameninţări militare directe;
−tendinţe din domeniul economic care intră în contradicţie cu
bunăstarea omului;
−provocări la „onoarea naţională”.
Fostul secretar de stat al apărării SUA, Robert Mc.Nanara a lărgit
conceptul de securitate „naţională” care era privită ca „problemă militară”. Timp
de mai mulţi ani, scopul principal al politicii de securitate naţională a fost văzut
ca o apărare a naţiunii de ameninţările făţişe la adresa independenţei sale. Pentru
statele lumii a treia „securitatea înseamnă dezvoltare”.
Astăzi conceptul de securitate naţională în literatura politologică
americană, dar şi în discursul politic, are în centru provocările şi ameninţările de
natură militară şi nemilitară care vizează interesele naţionale în lume ale SUA.
Din perspectiva teoriei organizaţionale, securitatea desemnează „starea
de echilibru dinamic macrostructural, intra şi intersocioorganizări de acelaşi
nivel (stat-stat; structură suprastatală) şi cu sfere diferite de cuprindere realizate
prin corelarea proceselor organizate şi dezorganizate şi managementul
schimbării într-o asemenea modalitate încât să nu fie afectate valorile
(obiectivele) lor fundamentale, general acceptate, existenţa lor ca entităţi şi
posibilitatea lor de reproducere” (Simion Boncu, Securitatea europeană în
schimbare. Provocări şi soluţii. Editura Amco-Press, Bucureşti, 1995, p.13).
Globalizarea şi mondializarea problemelor cu care se confruntă omenirea
accentuează corelaţia ce se stabileşte între diferite paliere (sfere) de realizare a
securităţii: pe de o parte între securitatea individului (cetăţeanului) şi securitatea
naţiunii, iar pe de altă parte între securitatea naţională şi sistemele de securitate
regională, continentală şi globală.
Astăzi, mai ales în Europa, controversele stârnite între naţional şi
internaţional, înclină balanţa către ideea federalistă (integrarea într-o structură de
securitate colectivă în care statele îşi pierd, în mod treptat, rolul de actori în
relaţiile internaţionale).
Securitatea naţională a României presupune realizarea unei stări de
echilibru relativ stabil a sistemului social în care individul, grupurile de persoane
organizate pe diferite criterii, statul român pot să se dezvolte liber şi îşi pot
promova propriile interese în condiţiile respectării unui sistem de norme aflat în
evoluţie.
3. Strategii de securitate

În domeniul securităţii au intrat în limbajul curent concepte precum


politica de securitate şi strategia de securitate.
Politica de securitate reprezintă activităţile care rezultă în urma deciziilor
pe care le iau deţinătorii puterii politice pentru realizarea unei stări de
neprimejdie în mediul internaţional astfel încât obiectivele acestora să poată fi
realizate.
(Răspunde la întrebarea: Ce trebuie întreprins?).
Politica de securitate se regăseşte materializată în strategia de securitate
care reprezintă organizarea şi conducerea activităţilor pentru realizarea
intereselor şi obiectivelor puterii politice prin folosirea raţională a resurselor,
asigurarea stabilităţii sociale, asigurarea schimbării şi inovării privitoare la
siguranţa şi securitatea sistemului social. (Răspunde la întrebarea: Cum
îndeplinim politica de securitate?). Ea se realizează în toate domeniile de
activitate: politico-diplomatic, economic, social, demografic, militar, cultural,
etc. Obiectivele fixate în domeniul securităţii se regăsesc în strategiile construite
corespunzător obiectivelor respective şi anume: strategia politico-diplomatică,
strategia economică, strategia socială, strategia militară, etc.
Politica de securitate a unei naţiuni are drept scop îmbunătăţirea
siguranţei instituţiilor sociale, economice şi politice ale naţiunii împotriva
ameninţărilor provenind de la alte state independente.
Politica de securitate naţională este concepută în trei forme:
−politica de securitate militară este programul activităţilor destinate să
reducă sau să neutralizeze atacul armat din exterior;
−politica de securitate internă se ocupă de acţiunile subversive ale
forţelor interne la adresa statului;
−politica de securitate situaţională are ca obiectiv riscul unei eroziuni
survenite din schimbările pe termen lung la nivelul condiţiilor sociale,
economice, demografice şi politice cu efecte asupra puterii statului. Fiecare din
aceste forme de politică se desfăşoară la un nivel operaţional şi la un nivel
instituţional.
La nivelul operaţional, politica de securitate constă în luarea măsurilor
imediate pentru a preveni ameninţarea la adresa securităţii.
La nivelul instituţional politica de securitate are în vedere modul în care
este formulată şi executată politica la nivel operaţional.
Strategiile de securitate se construiesc pe baza unei analize riguroase a
mediului de securitate, a intereselor naţionale stabilite de puterea politică, a
obiectivelor ce decurg din politica de securitate, a resurselor puse la dispoziţie şi
adoptă modalităţi adecvate de răspuns la provocările şi ameninţările ce afectează
securitatea.
Complexitatea proceselor sociale - organizante şi dezorganizate – scoate
în evidenţă ansamblul provocărilor şi ameninţărilor, dinamica acestora precum şi
varietatea lor.
În literatura de specialitate sunt construite tipologii privitoare la
ameninţări în raport cu anumite criterii:
- în raport cu gradul de organizare al ameninţărilor:
9sistematizate;
9nesistematizate.
- în raport cu durata:
9permanente;
9cu durata limitată;
9ocazionale;
- după modalitatea de acţiune:
9directe;
9nemijlocite;
9indirecte;
- după locul în care se declanşează:
9externe;
9interne;
9mixte;
- după domeniul în care se manifestă:
9politico-diplomatice;
9economice;
9militare;
9culturale;
9religioase;
- după situaţia generatoare:
9declanşarea ca urmare a unor interese generale;
9declanşate ca urmare a unor interese de grup.
De-a lungul timpului, strategiile de securitate au fost preponderent
construite pe dimensiunea militară, pe forţă ca instrument al politicii. În acest
sens, marile puteri au fundamentat teoria „echilibrului forţelor” care nu a
eliminat rivalitatea, tendinţa spre hegemonie, criza şi războaiele.
În prezent, dimensiunea militară a securităţii predomină şi sunt adoptate
următoarele strategii de securitate:
−descurajarea nucleară – aparţine marilor puteri nucleare;
−suficienţa defensivă – aparţine statelor mici şi mijlocii;
−integrarea în alianţe politico-militare (NATO);
−statutul de neutralitate;
−intrarea sub tutela unei mari puteri;
−integrarea în structurile de securitate;
−impunerea de sancţiuni, suspendarea din structurile de securitate,
blocadele şi ameninţarea cu folosirea forţei.
După o abordare preponderent militară, odată cu încetarea Războiului
rece securitatea dobândeşte o configuraţie mai complexă, atât sub aspectul
discuţiilor conceptuale, cât şi sub cel al practicii. Ea include, alături de
componentele militară şi diplomatică şi pe cele economică, financiară,
informatică, psihologică sau culturală.
Pentru prevenirea crizelor şi evitarea conflictelor se operează cu un nou
concept şi anume ”securitatea cooperantă” în care prin sistemul de relaţii dintre
toţi actorii se asigură promovarea intereselor fără a le elimina pe ale altora.

4. Agresiunile

Termenul de agresiune a fost definit, în majoritatea lucrărilor din


domeniu, într-un sens îngust, reducându-l la sintagma de agresiune militară.
Evoluţiile din mediul de securitate actual necesită o reconsiderare a conceptului
în condiţiile în care impunerea voinţei asupra adversarului se poate face prin
acţiuni „altele decât războiul” în toate domeniile de activitate: politic,
economico-financiar, informaţional, psihologic, cultural etc.
Termenul de agresiune militară, potrivit textului „Definiţiei agresiunii
armate” adoptat de Comitetul special al ONU la 15 aprilie 1974 şi însuşit de
Adunarea Generală semnifică „folosirea forţei armate de către un stat împotriva
suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a unui stat sau în
orice mod incompatibil cu Carta ONU”. Statul, care a recurs primul la forţa
armată, în contradicţie cu Carta ONU este calificat drept agresor.
În conflictele militare actuale scopul a rămas acelaşi – impunerea voinţei
asupra adversarului – dar s-au schimbat condiţiile în care se desfăşoară,
doctrinele, strategiile şi metodele. Raţiuni de ordin politic, economic, cultural,
religios şi de altă natură nu mai permit ridicarea luptei armate la nivelul
violenţei extreme şi, de aceea, s-au găsit forme mai subtile de acţiune în toate
domeniile de activitate.
Atunci când se încalcă interesele fundamentale ale unei entităţi,
indiferent de mijloacele folosite, putem vorbi de o agresiune.
După locul de unde se generează agresiunile, acestea pot fi clasificate în:
agresiuni externe, agresiuni interne şi agresiuni combinate (Anexă).

5. Securitatea individuală

Securitatea se manifestă la toate nivelurile de organizare socială şi


politico-administrativă: individ, grup social, naţiune, zonă, continent, mondial.
Individual, considerat unitatea de bază ireductibilă căreia îi poate fi
aplicat conceptul de securitate, este considerat, într-o democraţie autentică,
beneficiarul stării de securitate. Aşa după cum naţiunea nu se reduce la suma
cetăţenilor ce o constituie, tot aşa nici securitatea naţiunii nu se reduce la suma
securităţii individuale a cetăţenilor. Abordarea securităţii individuale are
relevanţă în studiul reţelei de conexiuni şi contradicţii dintre aceasta şi
securitatea statului. Statul, prin instituţiile sale, este o sursă majoră de securitate
pentru cetăţeni dar şi de ameninţări la adresa securităţii individuale. Dat fiind
faptul că fiinţele umane sunt sursa primară a insecurităţii celorlalţi, chestiunea
securităţii individuale ia rapid o dimensiune mai largă, socială şi politică1.
Securitatea individuală nu poate fi definită cu uşurinţă deoarece factorii
implicaţi – viaţă, sănătatea, statul, starea materială, libertatea – sunt foarte
complicaţi, iar unii dintre ei nu pot fi înlocuiţi în cazul pierderii (viaţă,
validitate, statut). Diferitele aspecte ale securităţii individuale sunt adesea
contradictorii (protecţia împotriva crimei, faţă de încălcarea libertăţilor civile,
controlul migraţiei de populaţii faţă de libertatea de mişcare a individului etc.) şi
supuse dificultăţii de a distinge între evaluarea obiectivă şi cea subiectivă
(ameninţări reale sau imaginare?). De asemenea, relaţiile cauză-efect cu privire
la ameninţare sunt adesea obscure şi controversate.
Definiţiile securităţii sporesc aceste dificultăţi prin referirea la protejarea
de pericol (securitatea obiectivă), senzaţia de siguranţă (securitatea subiectivă)
şi absenţa oricărei îndoieli (încrederea în cunoştinţele proprii). Ameninţările de
referinţă (pericolul şi îndoiala) sunt foarte vagi, iar sentimentul subiectiv de
securitate sau încredere nu are în mod necesar legătura cu starea reală de
securitate sau încredere.
Pornind de la premisa că la baza tuturor acţiunilor stau interesele, la
nivelul individului acestea sunt de ordin axiologic şi ontologic.
La nivelul axiologic, individul îşi promovează şi apără valorile:
¾limba maternă;
¾religia strămoşească;
¾cultura;
¾tradiţiile;
¾obiceiurile;
¾simbolurile şi mentalităţile.
Din punct de vedere ontologic, la nivelul persoanei, interesele sunt legate
de:
ƒviaţă;
ƒsănătate;
ƒavere;
ƒstatut social;
ƒmediu;
ƒlibertăţi democratice.
Securitatea nu poate fi totală pentru nici un individ: o varietate enormă
de pericole şi ameninţări pândeşte pe fiecare şi, ca urmare, deşi cei bogaţi se pot
distanţa de unele precum foametea, bolile curabile, pericol fizic, violenţa,
inechitatea economică etc. ei împart laolaltă cu săracii efectele dezastrelor
naturale, bolile incurabile, războaiele nucleare şi îşi crează altele specifice
pentru ei precum accidentele aviatice, răpirile, bolile datorate consumurilor
excesive, stresul determinat de concurenţă etc.
La nivelul indivizilor planează pericolele precum:
•dezastrele naturale;

1
Berki, Security and Society: Reflection on law, order and politics, Londra, J.M.Dent, 1986.
•bolile;
•sărăcia;
•degradarea mediului;
•războaiele.
Alături de pericolele care planează asupra existenţei individului se
exercită presiuni determinate de riscurile şi ameninţările:
ƒameninţările fizice: durere, rănire, moarte;
ƒameninţări economice: împiedicarea accesului la muncă sau la
resurse, distrugerea sau naţionalizarea proprietăţii, şomajului;
ƒameninţările drepturilor: încarcerare, negarea libertăţilor civile
normale, îngrădirea dreptului la opinie şi de mişcare;
ƒameninţările culturale: interzicerea folosirii limbii materne, a
simbolurilor şi valorilor specifice, tradiţiilor şi obiceiurilor;
ƒameninţările sociale: marginalizarea, excluderea;
ƒameninţările instituţionale: abuzurile organizaţiilor guvernamentale
şi neguvernamentale, sistemul de relaţii interorganizaţionale şi
interumane etc.
Imposibilitatea asigurării securităţii totale conduce analiza către
ameninţările specifice faţă de care se pot lua măsuri de securitate precum bolile
curabile, sărăcia, şomajul. Faţă de bolile incurabile, crimă, dezastre , măsurile de
securitate nu pot fi eficiente datorită limitării resurselor, trebuie să se ia decizii
cu privire la alocarea lor în funcţie de un număr de ameninţări posibile. De
multe ori, eforturile pentru a realiza securitatea pot deveni autodistrugătoare,
chiar dacă obiectiv vorbind par necesare şi de succes, atunci când efectul lor este
acela de a stârni conştiinţa ameninţărilor până la un asemenea nivel încât
insecuritatea resimţită devine chiar mai mare decât măsurile luate anterior. Un
exemplu poate fi efortul orăşenilor de a-şi proteja locuinţele împotriva
spargerilor, când pe măsură ce se înmulţesc lactatele, alarmele, prezenţa lor
zilnică atrage atenţia hoţilor asupra bunurilor de valoare, ducând, prin aceasta, la
o netă pierdere a liniştii proprietarilor de locuinţe fortificate.
În majoritatea lor, ameninţările la adresa indivizilor apar din faptul că
oamenii se găsesc într-un mediu uman care generează presiuni sociale,
economice, militare şi politice inevitabile care, în ultimă instanţă, îl determină
pe individ să acţioneze în cunoştinţă de cauză. Ameninţările nu se exclud
reciproc, ci se presupun reciproc, astfel încât existenţa unei ameninţări o poate
genera pe altă ameninţare şi anume pierderea locului de muncă. Existenţa
acestor ameninţări individuale în cadrul societăţii crează marea dilemă de la
baza unei răspândite filosofii politice: cum să echilibrezi libertatea de acţiune a
individului cu ameninţările individuale şi potenţiale pe care această libertate le
aduce celorlalţi indivizi, dilemă ce poate fi formulată astfel: cum să accentuezi
libertatea unei comunităţi fără să fie necesară amplificarea oprimării ei de către
autorităţi. Indivizii sau comunităţile umane cum sunt statele existând împreună
cu altele asemenea lor într-o relaţie anarhică îşi descoperă libertatea sporită doar
pe speţele securităţii lor. Waltz considera că: „Insecuritatea statelor, ca şi a
popoarelor, este direct proporţională cu întinderea lor. Dacă se doreşte libertatea,
insecuritatea trebuie acceptată.”2
Drepturile naturale ale oamenilor postulează o anarhie primară, în care
condiţiile de viaţă ale indivizilor implicaţi sunt marcate de niveluri inacceptabil
de ridicate ale ameninţării sociale, altfel spus, de haos. Haosul inacceptabil
devine motivul pentru sacrificarea unei părţi din libertate, pentru a îmbunătăţi
nivelul securităţii, iar în cursul acestui proces se nasc guverne şi state ca
necesităţi identificate încă din antichitate de Aristotel. Hobbes consideră că
oamenii au inventat statele „ca să-i apere de invazia străinilor şi de rănirea
reciprocă, punându-i astfel în siguranţă într-un asemenea mod încât prin propria
lor industrie, ca şi prin roadele pământului, să se poată hrăni şi să trăiască
mulţumiţi”.3 În acelaşi mod consideră şi L. John Locke: „Guvernul înseamnă
păstrarea proprietăţii lor” înţelegând prin aceasta „vieţile, libertăţile şi
proprietăţile lor” care în starea naturală sunt „foarte nesigure”.4 Statul devine
astfel garantul securităţii individuale prin care oamenii caută să-şi asigure
niveluri adecvate de securitate împotriva ameninţărilor sociale, fenomen
considerat drept „cel mai important semn distinctiv al civilizaţiei noastre
occidentale”.5
Paradoxal este că pe măsură ce puterea statului creşte, statul devine şi el
o sursă de ameninţare la adresa individului. Stabilitatea statului derivă nu doar
din puterea sa centralizată, ci şi din înţelegerea de către cetăţeni că el este cel
mai mic dintre cele două rele posibile, adică orice ameninţare ar veni din partea
statului ar fi de un ordin sau mărime inferioară celor care ar apărea în absenţa
lui. Pe măsură ce societatea se dezvoltă în jurul statului, ea devine tot mai
dependentă de el şi de aceea securitatea indivizilor este indispensabil legată de
cea a statului.
Statul este mult mai mult decât suma cetăţenilor săi şi, ca urmare, între
stat şi cetăţeni se stabilesc relaţii complexe care nu întotdeauna îi satisfac pe toţi
cetăţenii lui. Opiniile privind relaţiile dintre stat şi cetăţeni sunt împărţite în
două modele de bază: concepţia minimală şi cea maximală despre stat.
Statul minimal are geneza în conceptul lui John Locke despre un
contract social, care oferă o teorie asupra statului centrată îndeosebi pe indivizii
care-l alcătuiesc. Statul se fundamentează pe consimţământul cetăţenilor săi de a
fi guvernaţi, iar acţiunile statului sunt apreciate după impactul lor asupra
intereselor cetăţenilor. Din acest punct de vedere, statul este suma părţilor sale
(cetăţenii), iar conflictele grave dintre cetăţeni şi stat ar trebui să fie evitate.
Robert Nozick oferă o justificare profundă şi cuprinzătoare a statului minimal, în
care nevoia recunoscută de structuri colective este subordonată valorii primare a
drepturilor individuale.6 Din această perspectivă interpretarea securităţii

2
Kenneth N.Waltz, Theory of International Politics, Reading Mass, Addinson-Wesley, 1979.
3
Thomas Hobbes, Leviatham, retipărit în Carl Cohen, Communism, Fascism and Democracy: The theoretical
foundations, New York, Random House, 1972, ediţia a doua.
4
John Locke, Second Treaties of Gouvernnent, retipărit în Cohen.
5
Berki, Security an Society: Reflection on low, order and politics, Londra, J.M.Dent, 1986.
6
P.A.Reynolds, An Introduction to International Relatin, Londra, Longman, 1980.
naţionale este derivată din interesele cetăţenilor individuali, situaţie în care
conflictele de interese dintre cetăţeni şi stat nu ajung antagonice.
Statul maximal a provenit din presupunerea că statul ar trebui să fie mult
mai mult decât suma părţilor sale componente, şi că de aceea are propriile sale
interese care nu corespund, întotdeauna cu cele ale cetăţenilor. Interesele statului
pot deriva dintr-o diversitate de surse: maximiştii le interpretează ca fiind
interesele unei elite dominante, care foloseşte statul pentru a-şi promova propria
ei cauză7, realiştii concep statul ca pe o unitate necesară pentru binele şi
supravieţuirea oricărui grup uman în interiorul mediului anarhic internaţional.
Pornind de la „zeificarea” statului de către Hegel, Heinrich von Treitschke
susţine că statul este „primordial şi necesar” că el există ca „forţă independentă”
şi că „nu cere în mod elementar opinii, ci pretinde ascultare”.8 Din această
perspectivă, statul ca entitate colectivă se află deasupra indivizilor care-l
compun şi nu este conceput ca ceva creat de indivizi pe baza unui contract
social.
Indiferent de modul de abordare, statul capătă o poziţie independentă,
deasupra cetăţenilor săi, datorită rolului esenţial pe care-l joacă în realizarea
intereselor individuale. Întrucât statul trebuie privit ca sursă a oricărei valori sau
cel puţin drept condiţia necesară pentru realizarea oricărei valori, menţinerea lui
şi urmărirea în consecinţă a intereselor acestuia depăşeşte valorile individuale
din care este alcătuit ca noţiune.9 Între abordarea maximală şi cea minimală a
statului există interpretări diferite ale relaţiei dintre securitatea individuală şi
securitatea naţională. În condiţiile în care statul este mai mult decât suma
părţilor sale, el se poate detaşa de nevoile de securitate individuală, şi deci le
poate ignora în mod legitim.10
În practică, statul maximal este cel care conduce, cel minimal rămânând
o utopie. Berki consideră că nu există cale de scăpare de paradoxurile securităţii
individuale fără existenţa statului.11 Statul maximal rămâne o practică curentă, în
timp ce punctul de vedere al statului minimal este acela de a stabili un standard
pentru cântărire şi critică. În modelul de stat maximal, securitatea internă devine
o dimensiune naturală şi firească şi nu sunt necesare eforturi de armonizare a
intereselor statului cu cele ale individului. Indiferent de tipul de organizare
statală, puterea politică trebuie să acorde atenţie problemelor cetăţenilor pentru
ca astfel riscă unul sau ambele deznodăminte: prăbuşirea într-un război civil sau
pierderea puterii şi a statului internaţional faţă de alte state sau organisme de
securitate.
Între securitatea statală şi cea individuală există o relaţie de reciprocitate
care nu elimină eventualele contradicţii. Cetăţeanul se poate confrunta cu multe
ameninţări ce sunt emanate direct sau indirect de la stat. Aceste ameninţări pot fi
grupate în mai multe categorii derivate din:
7
Fred Block, Teoria marxistă a statului în analiza sistemelor mondiale, Barbara H.Kaplan, 1978.
8
Heinrich von Treitschke, Politics, retipărit în Cohen, Communism, Fascism and Democracy: The theoretical
doundation, New York, Random House, 1972, ediţia a doua.
9
P.A.Reynolds, An Introduction Relation, Londra, Longman, 1980.
10
Ralph Pettman, State and Class: A sociology of international affaires, Londra, Croom Helm, 1979.
11
R.N.Berki, Security and Society: Reflection on law, order politics, Londra, J.M. Dent, 1986.
ƒobligaţiile şi legislaţia internă;
ƒacţiunea directă, administrativă şi politică a statului împotriva
indivizilor şi grupurilor sociale;
ƒluptele pentru puterea politică;
ƒpolitica externă de securitate a statului.
Ameninţările la adresa indivizilor care derivă din legislaţia internă pot
apărea ca rezultat al practicilor excesive poliţieneşti şi de justiţie. În S.U.A., de
exemplu, 440.000 de cetăţeni au fost ucişi, 17 milioane răniţi şi 2,7 milioane
jefuiţi, de către persoane înarmate, între 1963 şi 1982.12 Cazurile de acest tip
sunt preţul plătit al încercării de a echilibra aplicarea eficientă a legii, cu
protecţia unei largi libertăţi civile. Problema devine relevantă pentru securitatea
naţională în condiţiile în care nemulţumirile legate de aplicarea legii devin foarte
răspândite şi politizate. Alte ameninţări asupra individului survin din politicile
de mediu ale statului. Preocuparea faţă de poluarea chimică şi nucleară reflecta
temerile indivizilor atât de reglementările neraţionale ale statului, cât şi de
stabilirea eronată a priorităţilor în activităţile promovate de către stat. La nivelul
individului, impactul poate fi catastrofal în ceea ce priveşte cancerul, defectele
genetice şi alte ameninţări la adresa sănătăţii şi a vieţii.
Prin instituţiile sale, statul, în numele „binelui comun” poate exercita
presiuni asupra indivizilor cu ajutorul poliţiei, justiţiei şi al altor instituţii
birocratice. Astfel, în ideea realizării unor obiective de interes naţional, indivizii
pot fi expropriaţi, copii din familiile dezmembrate pot fi instituţionalizaţi,
tranzacţiile economico-financiare pot lăsa oamenii şomeri, iar cetăţenii pot să-şi
piardă viaţa în confruntările militare provocare de către stat. Compensarea
statului pentru aceste deservicii se poate face prin serviciile şi securitatea socială
asigurate de către stat în beneficiul cetăţeanului.
Galtung considera drept „violenţă structurală” situaţia în care cetăţenii
suferă pagube din cauza acţiunii unor forţe structurale impersonale13. O bună
parte din acestea reprezintă violenţă pură: încarcerarea disidenţilor din fostele
state comuniste în sanatorii de psihiatrie, ruinarea carierei unor indivizi pe
criterii politice, etnice, religioase sau de sex etc.
Insecuritatea individuală provocată de stat este mai pregnantă în statele
Lumii a Treia, unde, după cum, susţine Migdal, statul este frecvent în opoziţie
cu majoritatea societăţii conţinute.14
O altă categorie de ameninţări sunt cele legate de lupta pentru controlul
asupra instituţiilor statului. În multe state, participarea la ceea ce pare a fi
procesul politicii naţionale poate aduce ameninţarea cu încarcerarea, moartea
sau chiar deportarea. Violenţa politică poate deveni endemică, cum s-a întâmplat
în Turcia la sfârşitul anilor ̉70, cu lupte armate între facţiuni, asasinate şi victime
la scara unui adevărat război, ducând la extinderea legii marţiale. Ea poate duce
la coşmarul războiului civil, aşa cum s-a întâmplat în Spania anilor ̉30, sau la

12
The Guardian Weekly, 28 nov.1982.
13
Hohan Galturg, „Violenţa, pacea şi cercetările pentru pace”, Journal of Pence Reserch, vol.2, 1969.
14
Joel S.Migdal, Strong Societies and weak States: State-society relation and state capabilites in the Third
World, Princeton University Press, 1988.
închisoarea politică şi violenţa instituţionalizată a unui stat pe cale de dezvoltare,
ca în Liban după 1976. Violenţa politică internă poate atrage ameninţarea cu
intervenţia externă fie ca participanţi de o parte sau de alta, fie ca invadatori care
profită de faptul că statul este slăbit de lupte interne.
Terorismul politic ocupă un loc important în acţiunile politice, indiferent
dacă teroriştii consideră sau nu că luptă pentru puterea politică, Folosirea terorii
precum plasarea de bombe, asasinatele sau atacurile armate, pentru a exercita
presiuni, slabi sau discredita un guvern în mod eficient, aduc ameninţări
cetăţenilor care sunt obligaţi să joace rolul de victime. Terorismul, ca şi celelelte
forme de violenţă politică, nu numai că subminează securitatea individuală în
mod direct, dar agravează, în acelaşi timp, ameninţările la adresa securităţii
individuale oferite de statul însuşi, precum şi pe cele provenind din partea altor
state şi instituţii neguvernamentale.
Statul, prin atribuţiile sale, are obligaţia de a lua măsuri de protecţie a
cetăţenilor săi împotriva intervenţiei străină, atacurilor şi invaziei. În schimbul
acestei asigurări cetăţenii sunt obligaţi să participe la eventualele războaie
organizate şi conduse de către state.
O variantă diferită a conflictului potenţial dintre securitatea individuală
şi securitatea naţională provine din relaţia cu armele nucleare şi tipurile de
politici de securitate naţională bazate pe arsenalul nuclear. Politica de securitate
bazată pe ameninţarea cu schimburile de lovituri nucleare conduce la o reductio
ad absurdum a apărării colective în care populaţia ar putea fi nimicită în
totalitatea ei.
Oprirea cursei înarmărilor poate constitui divorţul dintre securitatea
individuală şi cea naţională la nivelul cel mai înalt şi vizibil.
Contradicţiile dintre securitatea naţională şi cea individuală conduc la
formularea unor probleme mai largi ale politicii cum ar fi drepturile omului în
care statele nu mai pot să-şi menţină cetăţenii drept ostatici în numele raţiunilor
de stat.
Securitatea individuală după anii ̉80 a devenit o problemă internaţională,
fiind, implicit, o parte a securităţii naţionale. Statul şi naţiunea oferă simboluri şi
identităţi care atrag indivizii în căutare de exprimare de protecţie şi de debuşeu
pentru insecuritatea lor, reproducând totodată condiţiile politice, care, paradoxal,
sunt una din sursele majore de insecuritate personală.
Între securitatea individuală şi cea naţională nu există în mod necesar o
armonie. Deşi statul asigură oarecare securitate individului, nu o poate face
decât impunând ameninţări, care pot fi directe sau indirecte având efecte
colaterale intenţionate sau neintenţionate, adesea suficient de grave pentru a
domina relativ unicul şi fragilul univers al securităţii individuale. Deşi
compensate prin securitatea internă şi externă asigurate de stat, aceste
ameninţări din partea statului sunt inevitabile. În consecinţă, este o greşeală să
presupunem, precum John Herz, că autoritatea politică nu va face decât să
sporească în cazul statelor capabile să asigure atât menţinerea păcii şi controlul
asupra relaţiilor interne, cât şi protecţia faţă de ingerinţele din afară.15
Contradicţiile dintre securitatea individuală şi cea naţională îşi au
originile în natura colectivităţilor politice, care în lumea reală nu pot fi nici
rezolvate şi nici ocolite. Între individ şi stat se interpune o pleiadă de organizaţii
care pot, fie să estompeze ameninţările statului asupra individului, fie să exercite
presiuni asupra statului pentru ca politica sa de securitate să fie în concordanţă
cu cea a indivizilor.
Preocuparea pentru securitatea individuală poate avea implicaţii asupra
securităţii naţionale în mai multe moduri:
ƒindivizii sau grupurile substatale pot deveni o problemă de securitate
naţională la rândul lor. Asasinii, teroriştii, separatiştii revoluţionarii
constituie ameninţări la adresa statului;
ƒcetăţenii pot juca un rol important în susţinerea intereselor statului în
care îşi identifică propriile interese;
ƒpresiunile pe care cetăţenii le pot exercita asupra statului prin opinia
publică de care statul trebuie să ţină seama;
ƒrolul indivizilor ca lideri ai statului care pot armoniza interesele
naţionale cu cele individuale sau pot impune cu forţa interesele de
stat care nu sunt comune cu cele ale cetăţenilor.
Concluzionând, securitatea naţională nu poate fi redusă la cea
individuală, între ele pot fi contradicţii şi se presupun reciproc. Securitatea
individuală nu poate fi asigurată decât într-un cadru organizaţional care
presupune existenţa unui sistem normativ şi a instrumentelor şi instituţiilor prin
care se verifică şi, la nevoie, se impune respectarea acestora.

15
John Herz, International Politics in the Atomic Age, New York, Columbia University Press.
ANEXA NR. 1

AGRESIUNI EXTERNE

PRESIUNI ACŢIUNI AGRESIUNI ACŢIUNI


TERORIST-
MILITARE BLOCADE PSIHOLOGICE MILITARE
DIVERSIONISTE OFENSIVE

ƒ demonstraţii de ƒ întreruperea ƒ dezorganizarea Presupun ƒ atacarea sau


forţă; căilor de sau paralizarea schimbarea invadarea
ƒ aplicaţii militare legătură activităţii sistemului de valori teritoriului
nenotificate; externe, a autorităţilor şi mentalităţi prin: naţional;
ƒ redislocarea în fluxurilor publice; ƒ dezinformarea ƒ bombardarea
apropierea vitale de ƒ scoaterea din şi descurajarea sau lovirea cu
graniţelor a resurse; funcţiune a unor populaţiei şi a mijloace
unităţilor ƒ împiedicarea obiective forţelor armate; militare a
militare. accesului la strategice; ƒ reducerea cap. unor obiective
sistemul ƒ avarierea de luptă şi de pe
informaţional infrastructurii psiho-morale; teritoriul
internaţional; teritoriale; ƒ dezorganizarea naţional;
ƒ blocarea ƒ distrugerea de activităţii unor ƒ încălcarea
accesului la bunuri structuri unor acorduri
resursele proprietate statale; privind
financiare şi publică sau ƒ instalarea stării tranzitarea
la conturile privată; de nesiguranţă sau
din ƒ sustragerea de şi confuzie; staţionarea
străinătate. armament, ƒ subminarea trupelor
muniţii, tehnică autorităţii străine
de luptă; organelor
ƒ avarii la unele legitime ale
obiective cu statului;
grad înalt de ƒ manipularea
pericol
ANEXA NR. 2

AGRESIUNI INTERNE

ACŢIUNI ACŢIUNI
SEPARATISTE TERORISTE
DIN INTERIOR

ƒ autonomizări ƒ sabotaje pentru crearea stării


forţate; de nesiguranţă şi
ƒ desprinderea de disfuncţionalităţii economiei;
regiuni din teritoriul ƒ blocarea unor obiective de
naţional; importanţă strategică;
ƒ enclavizarea pe ƒ avarierea sistemului energetic
diferite criterii. naţional;
ƒ blocarea sistemului
informaţional;
ƒ atacul asupra organelor şi
instituţiilor statului de drept.
II. SECURITATEA EUROPEANĂ

1. Politica echilibrului de forţe

Dintotdeauna preocupările pentru securitate au fost legate de FORŢĂ –


de asigurarea mijloacelor şi condiţiilor necesare pentru a preveni şi respinge
agresiunea.
Practica şi teoria forţei au mers mână în mână, definind istoria până
acum a Europei – părintele dreptului internaţional Hugo Gratius intitulându-şi,
în mod semnificativ, tratatul său de norme ale relaţiilor dintre state, în 1625, De
jure belli ad pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii).
Efortul de organizare a forţelor pentru descurajarea agresiunii şi a
rezistenţei împotriva ei s-a îndreptat în două direcţii principale: pe de o parte
mobilizarea resurselor interne, iar pe de altă parte, încheierea de înţelegeri cu
alte state în vederea coordonării acţiunilor de apărare împotriva unor terţe state.

1.1. Apariţia ideii şi practicii echilibrului de forţe.


Apariţia paradigmei echilibrului de forţe este datată odată cu folosirea
forţei, astfel că De Hume observa în eseul Echilibrului puterii, apărat în 1752, că
elemente ale acestui principiu pot fi găsite în oraţiile lui Demostene pentru
megalopolitani şi a căpătat extinderea după formarea statelor moderne.
a) Unul din cele mai vechi planuri în acest sens, este acela a lui
Maximilian Bethune, duce Sully, pe când era ministru al regelui Henric al IV-lea
al Franţei. Unul din aceste planuri prevedea împărţirea Europei în „15 state
egale” gestionate de Franţa.
b) Alt moment l-a constituit ideea formării de sisteme pentru
soluţionarea conflictelor prin arbitraj şi conciliere ca formă a menţinerii
echilibrului de forţe. Ideea a apărut la începutul mileniului al II-lea şi a avut la
bază ideea creştină a universităţii lumii. În privinţa arbitrului, controversele au
fost între adepţii papei şi cei ai împăratului, controverse care au continuat până
la afirmarea principiului naţional.
Mai târziu a apărut o altă ideea şi anume aceea a creării unor instituţii
europene care să menţină pacea. Ideea a fost reluată în 1464 de un anume
Antonie Marini, refugiat francez la curtea regelui Podiebrad al Boemiei,
devenind „planul lui Podiebard” care prevedea o „Congregaţio Concordie” un
fel de ligă a reprezentanţilor suveranilor pentru menţinerea păcii pe calea
arbitrajului.
c) O altă modalitate de menţinere a păcii era şi crearea de alianţe pentru
menţinerea echilibrului adoptată în Italia secolului al XV-lea şi extinsă apoi la
nivelul întregii Europe. Cu ajutorul acestui sistem s-a urmărit limitarea celor
două mari pericole care ameninţau suveranitatea statelor: extinderea dominaţiei
otomane şi creşterea puterii Habsburgilor. Astfel, pentru a putea face faţă
invaziei Franţei în Italia, regele Spaniei, Papa, Veneţia, Milano şi împăratul
Maximilian I s-au unit la 24 martie în cadrul Ligii de la Veneţia.

1.2. Congresele europene – formă de promovare a echilibrului de forţe


Congresele europene au constituit o nouă formă de promovare a
echilibrului de forţe la nivel european.
a) Sistemul din Westfalia a fost creat ca urmare a războiului de treizeci
de ani (1618-1648) între principii protestanţi sprijiniţi de Olanda, Danemarca,
Suedia şi Franţa şi Habsburgi.
Tratativele pentru încheierea păcii au avut loc cu participarea delegaţilor
Spaniei, Suediei, Franţei, Provinciilor Unite şi Danemarcii, delegaţi ai
împăratului şi principilor germani, reprezentanţi ai Republicii Veneţiei şi ai
Transilvaniei.
Prin tratatul încheiat în 1648 s-a căutat să se asigure un echilibru de forţe
care să înlăture posibilitatea unei puteri de a impune dominaţia sa asupra
celorlalte ţări.
b) Congresul de la Viena a fost determinat de acţiunile hegemonice ale
Franţei sub conducerea lui Napoleon care au condus la realizarea de coaliţii
formate din: Anglia, Austria, Prusia şi Rusia arată că obiectivul acestui tratat
este acela al stabilirii unui „sistem real şi permanent de echilibru al puterii în
Europa”.
c) „Concertul european” a rezultat ca urmare a opoziţiei marilor monarhi
la curentul revoluţionar declanşat de revoluţia franceză împotriva rânduielilor
feudale din Europa.
Iniţiativa a aparţinut lui Alexandru I. care a sugerat încheierea unei
„Sfinte Alianţe” între suverani. Tratatul a fost semnat la 26 septembrie 1815
între Rusia, Prusia şi Austria fiind deschis „tuturor principilor creştini”. În
noiembrie 1815 a aderat şi Anglia care a impus Alianţa cvadripartită secretă prin
care statele membre să intervină în Franţa în situaţia unor mişcări revoluţionare
şi garantarea colectivă a frontierelor.

1.3. Sistemul Ligii Naţiunilor şi echilibrul de forţe între cele două


războaie mondiale
a) Sistemul de securitate al Ligii Naţiunilor a fost creat la propunerea
preşedintelui SUA W.Wilson din 8 ianuarie 1918 în „Cele 14 puncte” care
conduceau la realizarea unui organism internaţional care să asigure pacea
perpetuă ca o forţă colectivă în stare să fie „în adevăr mai mare decât aceea a
oricărei alte naţiuni angajate în vreo alianţă ..., ca nici o naţiune, nici o
combinare eventuală de naţiuni să nu poată să o înfrunte sau să-i reziste”.
În articolul 11 se prevedea că orice război sau ameninţare cu războiul
care afectează în mod direct pe unul din membrii Ligii interesează Liga în
întregime şi aceasta trebuie să întreprindă măsurile corespunzătoare pentru
salvgardarea în mod eficient a păcii naţiunilor.
Ideea acţiunilor colective, mergând de la boicotul economic şi financiar
până la acţiunea armată comună, nu şi-a găsit reflectarea într-un instrument
capabil să o pună în aplicare.
Intervenţia militară se făcea la recomandarea Consiliului, care se adoptă
prin umanitate de voturi iar hotărârea de a i se da curs rămâne la latitudinea
fiecărui stat, ducând la ineficienţă.
b) Revenirea la politica echilibrului de forţe a fost determinată de marile
puteri care, atunci când Liga era o piedică în calea promovării intereselor lor,
căutau rezolvări în afara ei. Cel mai fervent susţinător al conceptului a fost
Anglia care dorea slăbirea Franţei şi redresarea Germaniei.
Contradicţiile dintre marile puteri au permis Germaniei să se reînarmeze
şi să pregătească o adevărată maşină de război care a condus, inevitabil, la a
doua conflagraţie mondială.

1.4. Carta ONU şi diviziunea în blocuri a Europei


Căutările pentru un nou sistem de securitate au început pe timpul
războiului, scopul fiind „să ferim generaţiile viitoare de flagelul războiului, care
de două ori pe parcursul unei vieţi umane a adus omenirii suferinţe nemăsurate”.
a)Sistemul de securitate ONU
Întemeietorii ONU au pornit tot de la forţă când au definit ca prim scop
al organizaţiei „să menţină pacea şi securitatea”. Pornindu-se de la constatarea
că relaţiile dintre state sunt relaţii de forţă, s-a considerat necesar ca organizaţia
să dispună de forţe armate în măsură să elimine orice ameninţare la adresa păcii.
Preocuparea generală a fost nu eliminarea forţei, ci controlul asupra ei. În locul
sistemului descentralizat preconizat de Ligă, ONU, a impus „un sistem
internaţional de securitate marcat printr-un înalt grad de centralizare”. Consiliul
de Securitate este organul care constată şi hotărăşte asupra folosirii forţei.
Hotărârile se iau cu majoritate de voturi (9 voturi) dar să includă voturile
afirmative ale celor cinci puteri: Anglia, R.P.Chineză, Franţa, SUA, Rusia.
Dreptul de veto a constituit o hotărâre deliberată de a face Consiliul de
Securitate incapabil de a întreprinde acţiuni împotriva celor cinci membri
permanenţi. Comitetul de Stat Major constituit din şefii statelor majore a
membrilor permanenţi a devenit nefuncţional deoarece nu s-au creat forţele
armate ale ONU.
Carta ONU a pus la dispoziţie ţărilor membre o gamă largă de
posibilităţi pentru reglementarea pe cale paşnică a diferendelor: tratativele,
ancheta, mediaţia, concilierea, arbitrajul, calea juridică.
b)Echilibrul blocurilor NATO şi Tratatul de la Varşovia
În paralel cu acţiunile în cadrul ONU, pe plan european se căuta un
sistem separat de securitate bazat pe aceeaşi concepţie: alianţe între marile
puteri.
Încă din 1943, URSS propune crearea unei organizaţii europene din care
să facă parte SUA, Anglia şi Rusia şi alta mondială, iar SUA propuneau o
organizaţie mondială.
SUA şi alte mari puteri occidentale au creat la 4 aprilie 1949 Tratatul
Atlanticului de Nord, iar după primirea la 9 mai 1955 a R.F.G. în Alianţă, s-a
creat la 14 mai 1955, Tratatul de la Varşovia. Urmarea a fost intensificarea
ostilităţilor politice, economice şi de altă natură cunoscute sub numele de
„război rece”.
Gradul înalt de acumulare a armamentelor şi al armelor nucleare a făcut
din politica „echilibrului de forţe” o absurditate.

2. Noul Concept de securitate promovat în Actul final de la Helsinki

La începutul deceniului al optulea al secolului XX, Europa, era divizată


în cele două blocuri militare în interiorul cărora a continuat cursa înarmărilor,
acumulările de armament, inclusiv nuclear, ajungând la cote alarmante. În aceste
condiţii se impunea un nou sistem european de securitate care să aibă la bază
dezangajarea militară, cooperarea şi încrederea între state, principii care să
înlocuiască folosirea sau ameninţarea cu forţa în relaţiile dintre state.
Noul concept de securitate avea la bază aşezarea relaţiilor dintre state în
Europa pe baze noi” ... politica blocurilor va trebui să facă loc unei organizări de
securitate, reclamând un sistem de angajamente şi măsuri concrete care să
excludă folosirea forţei şi să asigure dezvoltarea paşnică a statelor europene
într-un climat de destindere, înţelegere şi cooperare”.

2.1. Elemente esenţiale ale noului concept de securitate


Factorii de bază care conlucrează la crearea noului sistem de securitate
sunt statele ca entităţi independente şi suverane. Toate statele trebuie să se
angajeze că nu vor folosi forţa, ameninţarea cu forţa iar relaţiile dintre ele vor
avea la bază principiile fundamentale ale dreptului internaţional privind:
- egalitatea în drepturi;
- respectarea independenţei şi suveranităţii naţionale;
- neamestecul în treburile interne;
- dreptul fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta, cu alte cuvinte nu se
preconizează crearea unui sistem de principii şi norme separat de cel din Carta
ONU, ci aplicarea acestora la specificul Europei.
Punerea în aplicare a acestor principii şi norme care cuprind întreaga
gamă a relaţiilor dintre state (politico-juridice, economice, militare şi culturale)
impune măsuri concrete pe care statele să le întreprindă în raporturile lor
reciproce la toate nivelurile de reprezentare.

2.1.1. Măsuri:
Dezangajarea militară şi dezarmarea constituie punctele cheie pentru
crearea condiţiilor favorabile aplicării principiilor, care presupun:
- retragerea tuturor trupelor străine de pe teritoriul altor state;
- desfiinţarea bazelor străine;
- desfiinţarea blocurilor militare;
- scoaterea în afara legii şi distrugerea stocurilor de arme de distrugere în
masă;
- reducerea forţelor militare începând cu statele mari puternic înarmate.
Aşezarea pe baze trainice şi dezvoltarea cooperării economice, a
schimburilor de valori materiale şi culturale în avantajul reciproc constituie o
altă măsură de punere în aplicare a principiilor.

2.1.2. Garanţii:
Stabilirea principiilor şi a modalităţilor de transpunere în practică a
acestora constituie una din garanţiile că fiecare stat, indiferent de sistemul său
economic, politic şi social poate să se dezvolte liber în afara oricărui pericol de
ingerinţă sau agresiune. Diferendele, indiferent de natura sau caracterul lor
trebuie soluţionate în cadrul sistemului prin mijloace paşnice.
Noul sistem de securitate, trebuie să aibă un caracter general european,
să se aplice tuturor statelor europene, ca state independente şi egale în drepturi,
depăşind divizarea continentului în blocuri militare şi deschiderea porţilor unor
legături cu statele lumii.
Sistemul de securitate european trebuie să fie parte integrantă a
sistemului global de securitate având un loc şi rol deosebit date de numărul de
locuitori, producţia economică, comerţ, tradiţii istorice şi civilizaţia europeană.
Noul sistem de securitate trebuia să se realizeze în timp şi presupune
acţiuni treptate care să vizeze:
−lichidarea sechelelor celui de-al doilea război mondial şi ale
„războiului rece”;
−diminuarea echilibrului de forţe de la nivelurile ajunse, la nivelurile
cele mai joase, în favoarea relaţiilor dintre date;
−dizolvarea blocurilor militare;
−securitatea colectivă.
Principiile şi normele care să stea la baza noului sistem de securitate au
constituit obiectul pregătirii şi desfăşurării Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa care a fost prefaţată de Declaraţia de la Bucureşti din 6
iulie 1966 semnată de şefii de state din Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.Germania,
Polonia, România, Ungaria şi URSS.

2.2. Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa


Procesul de pregătire şi desfăşurare al Conferinţei a cuprins patru etape:
−consultările multilaterale (Helsinki, 22 noiembrie 1972 – 8 iunie
1973);
−stabilirea ordinii de zi (securitate, cooperare, urmările conferinţei) la
nivelul de ambasadori;
−desfăşurarea primei faze (3-7 iulie 1973) – la nivelul miniştrilor de
externe;
−desfăşurarea fazei a doua (29 august 1973 – 20 iulie 1975) – s-au
creat organe de lucru pentru pregătirea documentelor ordinii de zi;- reuniunea
finală la nivel înalt (27 iulie – 1 august 1975).
La Conferinţă au participat 35 şefi de „state de orânduiri sociale diferite,
aparţinând sau neaparţinând unor alianţe militare, de mărime sau grad de
dezvoltare economic deosebite, cu scopul de-a acţiona pentru crearea temeliilor
unei Europe noi”.
Scopul reuniunii era adoptarea Actului final menit să deschidă o eră nouă
în istoria continentului prin norme şi modalităţi noi de purtare a negocierilor şi
luare a deciziilor.
Pentru prima dată în istoria omenirii, hotărârile la nivelul Europei
trebuiau să aibă la bază principii precum:
− participarea tuturor statelor pe baza egalităţii în drepturi;
− discutarea problemelor europene în afara alianţelor militare;
− organizarea pe baze democratice a lucrărilor, care presupunea:
ƒRotaţia la conducere;
ƒRotaţia la locul de ţinere a lucrărilor;
− adoptarea prin consens a deciziilor.
În baza Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa relaţiile
dintre statele europene vor fi statuate pe următoarele principii:
dreptul sacru al fiecărui stat la independenţă, libertate, suveranitate naţională;
− dreptul popoarelor de a-şi alege sistemul politic;
− dreptul fiecărui popor de a dispune de resursele sale naturale;
− participarea la luarea deciziilor internaţionale;
− avantajul reciproc în cooperarea dintre state;
− neamestecul în treburile interne;
− inviolabilitatea frontierelor;
− nerecurgerea la folosirea forţei;
− dreptul fiecărui stat la apărarea individuală sau colectivă;
− reglementarea diferendelor prin mijloace paşnice;
− îndeplinirea obligaţiilor internaţionale.

Aspecte militare ale securităţii în Europa


Excluderea folosirii forţei şi ameninţării cu forţa din raporturile dintre
state în Europa, instaurarea unui climat de pace trebuie să aibă la bază principiile
relaţiilor dintre state.
Abordarea aspectelor militare ale securităţii trebuie să aibă la bază
următoarele premise:
− interesul statelor participante la negocieri;
− legătura dintre aspectele politice şi cele militare ale securităţii;
− legătura dintre securitate pe continentul european şi securitatea fiecărui
stat în parte;
− legătura securităţii europene cu securitatea în Mediterană;
− nediminuarea securităţii nici unui stat în Europa;
− informarea statelor europene asupra dezarmării şi dezangajării pe
continent;
− dreptul statelor de a-şi spune cuvântul la negocieri, care vizează
interesele lor de securitate.
La baza întăririi încrederii şi stabilităţii trebuie să stea măsurile concrete
vizând:
− notificarea manevrelor militare de anvergură;
− schimbul de observatori la manevre;
− măsuri de reţinere;
− reducerea bugetelor militare;
− schimbul de delegaţii militare.
Dezangajarea militară şi dezarmarea în Europa presupun:
− desfiinţarea bazelor militare străine şi retragerea forţelor armate de pe
teritoriile altor state;
− crearea de zone denuclearizate;
− desfiinţarea celor două blocuri militare;
− promovarea dezarmării generale.

3. Securitatea europeană la cumpăna dintre milenii

Evenimentele produse în Europa în ultimele decenii ale secolului XX


(căderea zidului Berlinului, unificarea Germaniei, desfiinţarea Tratatului de la
Varşovia, prăbuşirea blocului comunist şi a URSS) au determinat reconsiderarea
securităţii europene.
După desfiinţarea Tratatului de la Varşovia strategia „echilibrului de
putere” în realizarea securităţii nu mai funcţionează şi, ca atare, sistemul de
securitate european trebuie reconstruit în concordanţă cu noile realităţi.
Tendinţele privind reorganizarea sistemului european de securitate sunt
diverse şi contradictorii, fiecare actor (stat, grupare de state, organizaţie) dorind
să ocupe un loc cât mai avantajos pentru a putea să-şi promoveze şi, la nevoie,
să-şi apere propriile interese.

3.1. Tendinţe şi orientări actuale


Printre tendinţele şi orientările actuale în realizarea noului sistem de
securitate european pot fi sesizate:
−tendinţa de organizare la nivel global a arhitecturii de securitate pe
criteriul unipolar, pe de o parte şi tendinţa, pe de altă parte, de organizare pe
criteriul multipolarităţii;
−tendinţa unor organizaţii de securitate de preluare a unor
componente aparţinând statelor naţionale (suveranitate) şi opoziţia statelor;
−primatul deciziilor unor organisme internaţionale în diferite domenii
faţă de cele ale statelor;
−tendinţa unor organizaţii politico-militare de eludare a prevederilor
Cartei ONU şi de acţiune în afara zonelor de responsabilitate şi în afara
domeniilor de competenţă;
−îmbinarea principiului cooperării dintre state şi organizaţiile
internaţionale, cu sancţiunile, inclusiv cu folosirea forţei;
−realizarea securităţii europene prin acţiunile de prevenire a
conflictelor la nivelurile naţional şi regional;
−crearea unor zone (euroregiuni, regiuni autonome) care se suprapun
pe teritoriul mai multor state şi încurajarea dezvoltării relaţiilor transfrontaliere;
−constituirea unor organizaţii de securitate zonală sub patronajul unor
structuri de securitate occidentale;
−impunerea unor norme specifice civilizaţiei occidentale precum:
statul de drept, economia de piaţă democraţia, drepturile omului.
Analizând aceste tendinţe se constată că securitatea europeană este în
reconstrucţie şi că prevalează ideea precum că Europa trebuie să fie a
europenilor şi, ca urmare, securitatea europeană trebuie realizată de către
europeni.
Sistemul de securitate europeană cuprinde un ansamblu de principii
norme şi modalităţi de acţiune referitoare la securitate, precum şi instituţiile şi
instrumentele prin care se verifică şi se impune respectarea acestora în Europa.
Principiile şi normele sunt cuprinse în documentele internaţionale la care
statele au aderat, precum:
−Carta şi celelalte documente ale ONU;
−Documentele Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa;
−Recomandările şi rezoluţiile Consiliului Europei;
−Tratatele şi acordurile bilaterale dintre state;
−Parteneriatele dintre state şi organizaţiile internaţionale;
−Statutul de „invitat” sau „asociat” la diferite organizaţii internaţionale;
−Prevederile unor documente ale organizaţiilor de securitate
regională.
Organizaţiile de securitate europeană.
Pe teritoriul Europei acţionează organizaţiile:
−Organizaţia Naţiunilor Unite – cu vocaţie globală;
−Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa;
−Consiliul Europei;
−Uniunea Europeană;
−Organizaţia Atlanticului de Nord.
La aceste organizaţii se adaugă organizaţiile de securitate regională şi
statele ca subiect de drept internaţional.

3.2. Politica de securitate şi apărare a Uniunii Europene

Tratatul de la Maastricht constituie un pas înainte în realizarea unei


entităţi europene, caracterizată prin unitate de interese în toate domeniile de
activitate: politic, economic, social şi de securitate. Uniunii Europene îi lipsea
unul din pilonii de bază în relaţiile internaţionale şi anume cel al politicii de
securitate şi apărare.
Obiectivele politicii de securitate şi apărare.
Prin politica de securitate şi apărare Uniunea Europeană îşi propune să
îndeplinească următoarele obiective:
−salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale a
independenţei şi integrităţii Uniunii, conform principiilor Cartei ONU;
−întărirea securităţii Uniunii Europene sub toate aspectele sale;
−menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, conform
principiilor Cartei ONU, a principiilor Actului Final de la Helsinki şi
obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv cele referitoare la frontierele exterioare;
−promovarea cooperării internaţionale;
−dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept, respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Obiectivele politicii de securitate şi apărare se realizează prin
următoarele prerogative ale comunităţii:
−definirea principiilor şi orientărilor generale ale politicii de
securitate şi apărare comune;
−decizia asupra strategiilor comune;
−adoptarea de acţiuni comune;
−adoptarea de politici comune;
−întărirea cooperării sistematice dintre statele membre privind
conducerea politicii lor.
Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht poate fi considerată ca
punct de plecare în constituirea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare
prin statuarea faptului că Uniunea Europei Occidentale face parte integrantă din
dezvoltarea Uniunii Europene. Relaţiile dintre UE şi UEO au evoluat în direcţia
integrării UEO în UE şi realizarea, prin aceasta, a propriei structuri militare care
să permită îndeplinirea obiectivelor de securitate şi apărare comună a statelor
membre.
Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare este în curs de constituire
şi reprezintă dimensiunea militară a Uniunii Europene. Din punct de vedere
militar, ea cuprinde:
−Comitetul Politic şi de Securitate;
−Comitetul Militar;
−Statul Major General European;
−Institutul de Studii asupra Securităţii de la Paris (preluat de la UEO);
−Centrul de cercetare prin satelit din Spania – Torrejon (preluat de la
UEO);
−Corpul de Reacţie Rapidă format din 60.000 militari capabili să fie
desfăşurat în 60 de zile şi să rămână în teren mai mult de un an. Ofertele pentru
constituirea acestei structuri au venit, atât din partea statelor membre, cât şi din
afara Uniunii Europene.
Corpul de Reacţie Rapidă trebuie să fie organizat, înzestrat şi pregătit
astfel încât să poată îndeplini următoarele misiuni:
−managementul crizelor;
−misiuni de menţinere a păcii;
−acţiuni umanitare.

*
* *

Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi NATO în domeniul securităţii şi


apărării.
În pofida opoziţiei SUA şi a reticenţei unor state europene, tandemul
germano-francez a imprimat un curs ascendent, fenomenului de cristalizare a
unei entităţi europene de securitate şi apărare prin care europenii să-şi poată
rezolva, în interes propriu, problemele.
Deşi există multe ambiguităţi în cadrul normativ şi în luările de poziţie
privind Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare, atât din partea americană
cât şi din cea europeană, se poate aprecia că între UE şi NATO există raporturi
de colaborare şi nu de subordonare.
Caracterul de independenţă al UE faţă de NATO este dat de următoarele
elemente:
−obiectivele politicii de securitate şi apărare ale UE sunt stabilite de
către UE şi vizează apărarea intereselor comune ale ţărilor membre;
−sistemul instituţional propriu al UE;
−sistemul juridic propriu al UE;
−structurile militare de comandă şi de execuţie se află sub conducerea
factorilor de decizie ai UE.
Între UE şi NATO, relaţiile de colaborare se bazează pe:
−la nivelul conducerii, Secretarul General al UE şi NATO asistă
permanent la reuniunile ministeriale ale celor două structuri;
−NATO recunoaşte şi susţine dezvoltarea Identităţii de Securitate şi
Apărare Europeană în cadrul NATO, punând la dispoziţie capacităţile sale
pentru operaţiunile conduse de UE;
−NATO constituie, în viziunea UE, un concept colectiv de securitate
şi rămâne forumul principal de consultaţii între aliaţi;
−apartenenţa unui Stat Membru al UE şi la NATO este compatibilă cu
politica de securitate şi apărare europeană;
−complementaritatea şi transparenţa în relaţiile reciproce dintre UE şi
NATO;
−dezvoltarea capabilităţilor militare separabile, dar nu separate pentru
folosirea de către UE sau NATO;
−UE şi NATO acţionează în consens cu principiile Cartei ONU şi au
ca scop securitatea şi apărarea membrilor lor;
−ambele structuri promovează valorile occidentale privind democraţia,
drepturile omului, statul de drept şi economia de piaţă.

Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă


Din analizele efectuate, europenii au tras concluzia că integrării
economice a Europei nu-i poate lipsi dimensiunea de securitate şi apărare care
trebuie realizată de către Europa pentru europeni. În noul context, rolul
Federaţiei Ruse în sistemul de securitate şi apărare european ce se edifică este
imposibil de ignorat. Se are în vedere potenţialul economic, demografic,
cultural, militar şi poziţia geostrategică, ca şi repercusiunile pe care le-ar avea
starea de instabilitate din spaţiul rusesc asupra sistemului european de securitate
şi apărare în construcţie.
Relaţiile dintre UE şi Federaţia Rusă, ca element al noii arhitecturi de
securitate a Europei sunt de dată recentă, avansează cu precauţie şi prind contur,
fiind rodul unor iniţiative şi eforturi exclusiv europene.
Deşi sechelele „războiului rece” nu au dispărut, cu toate suspiciunile din
politica externă a Federaţiei Ruse, aceasta manifestă o atitudine cooperantă cu
UE pe care nu o consideră o organizaţie ostilă, care să pună în pericol
securitatea ei.
Analiştii politico-militari occidentali sunt de acord ca Rusia, pe măsura
consolidării democraţiei şi economiei de piaţă, să-şi ocupe locul ce i se cuvine în Europa.
Colaborarea în domeniul economic constituie fundamentul principal pe
care se edifică noile raporturi orientate spre integrare între UE şi Federaţia Rusă.
În strategia de securitate a Uniunii Europene, relaţiile de colaborare cu
Rusia au fost ridicate la nivelul de interes vital prin crearea unor structuri de
cooperare comune (comitete, comisii, parteneriat, reuniuni permanente).
Din punct de vedere militar între UE şi F.Rusă sunt în curs de derulare
programe care vizează o serie de domenii strategice precum:
−cercetarea prin satelit;
−transporturile aeriene de mare capacitate şi la mari distanţe;
−sistemele de apărare antirachetă;
−tehnologiile nucleare.
Competenţele şi atribuţiile în domeniul securităţii şi apărării UE aparţin
sistemului instituţional format din:
−Parlamentul European;
−Consiliul European;
−Comisia Europeană.

4. Tratatul de la Nisa şi politica de securitate şi apărare comună a UE

Summit-ul de la Nisa a dezbătut în cadrul Consiliului European


desfăşurat la nivelul şefilor de stat în perioada 7-11 decembrie 2000, alături de
alte probleme majore (lărgirea UE, Carta drepturilor fundamentale,
perfecţionarea mecanismului de decizie, chestiuni economico-sociale, culturale,
sportive, ori de sănătate şi securitate a consumatorilor, de securitate maritimă, de
mediu, de relaţii externe) şi problematica politicii europene de securitate şi
apărare comună.
Obiectivul fundamental în domeniul apărării comune este ca până în anul
2003, statele europene, cooperând pe bază de voluntariat, să poată desfăşura în
termen de 60 de zile şi să susţină, timp de cel puţin un an, o forţă de 60.000 de
oameni, capabilă să întreprindă întreaga gamă de misiuni de tip Petersberg.
În privinţa aspectelor civile ale gestionării crizelor se urmăreşte ca, în
acelaşi interval de timp, statele continentului să fie în măsură să furnizeze o forţă
de până la 5.000 de poliţişti pentru misiuni internaţionale şi să fie în măsură să
desfăşoare într-un termen de 30 de zile, până la 1.000 de poliţişti.
Importanţa acordată politicii europene de securitate şi apărare rezultă şi
din noua formulă a Tratatului UE denumit începând cu decembrie 2000, Tratatul
de la Nisa, în care se precizează: „Conform textelor aprobate de către Consiliul
European de la Nisa privind politica europeană de securitate şi apărare (raportul
preşedinţiei şi anexele sale), obiectivul Uniunii Europene este să fie rapid
operaţională. O decizie în acest sens va fi luată de către Consiliul European, cât
mai devreme posibil, în cursul anului 2001, pe baza dispoziţiilor tratatului”
(Tratatul de la Nisa, art. 25).
Raportul Preşedintelui asupra politicii europene de securitate şi apărare,
prezentat la Nisa, a avut ca anexe:
−Declaraţia de angajare a capacităţilor militare – document lansat cu
prilejul Conferinţei de angajare a capacităţilor militare desfăşurată la Bruxelles
(20-21 noiembrie 2000);
−Întărirea capacităţilor Uniunii Europene în domeniul aspectelor civile
ale gestionării crizelor;
−Comitetul Politic şi de Securitate;
−Comitetul Militar al Uniunii Europene;
−organizarea Statului Major al Uniunii Europene;
−Aranjamente privind statele europene membre ale NATO care nu fac
parte din UE şi alte ţări candidate la aderarea UE;
−Argumente permanente privind consultarea şi cooperarea între UE şi
NATO.
Raportul prezentat a subliniat că dezvoltarea politicii europene de
securitate şi apărare respectă Carta ONU, contribuie la întărirea securităţii şi
păcii în Europa, responsabilitatea primordială în materie de menţinere a păcii şi
securitatea internaţională revine Consiliului de Securitate al ONU.
UE cooperează cu ONU, OSCE şi Consiliul Europei în materie de
securitate şi de menţinere a păcii.
Progresele realizate după reuniunea Consiliului European de la Helsinki
(decembrie 1999) constituie etape ale unui proces de planificare şi evaluare, care
va continua să se sprijine pe implicarea experţilor din grupuri „HTF” şi „HTF
plus”. „HTF (Headlire Gool Pask Force) este un grup plasat sub
responsabilitatea organului militar interimar al UE, format din experţi detaşaţi
din capitalele ţărilor uniunii şi din ofiţeri aparţinând nucleului viitorului Stat
Major Militar al UE, care a condus sub responsabilitatea Preşedinţiei, studiul
asupra capacităţilor. Când acest grup este întărit cu experţi ai NATO, el este
denumit „HTF plus”.
„HTF” are următoarele sarcini:
−identificarea obiectivelor de capacitate ale UE pentru gestionarea
crizelor. Obiectivele iniţiale, fixate de către Consiliul European de la Helsinki
vor fi evaluate şi revizuite ori de câte ori va fi necesar de către aceeaşi instituţie;
−urmărirea realizării sub directa conducere a Comitetului Militar al
UE, a „catalogului” de forţe şi capacităţi. Ea se va realiza prin pregătirea şi
analiza ipotezelor şi scenariilor de planificare, de către grupurile de lucru,
formate din experţi „HTF”/”HTF plus”;
−identificarea şi armonizarea contribuţiilor naţionale cu privire la
capacităţile necesare. Contribuţiile naţionale vor trebui evaluate şi armonizate în
lumina revizuirilor şi nevoilor agreate;
−examinarea progreselor cantitative şi calitative realizate în
îndeplinirea angajamentelor naţionale agreate, inclusiv a nevoilor în materie de
interoperabilitate a forţelor C.3 (conducere, control, comunicaţie), exerciţii,
antrenare, echipare, precum şi a normelor în materie de disponibilitate a forţelor.
Evaluarea va fi făcută de către Comitetul Militar al UE, pe baza detalierilor
grupului de experţi „HTF”.
Comitetul Militar al UE va trebui să identifice orice deficienţă şi să facă
recomandări Comitetului Politic şi de Securitate în legătură cu măsurile care să
permită corelarea angajamentelor luate de statele membre cu nevoile existente;
−modificarea, atunci când este necesar, a angajamentelor naţionale.
Contribuţia statelor NATO nemembre ale UE şi ale ţărilor candidate la
aderarea la Uniune vor fi tratate drept contribuţii adiţionale, menite să
amelioreze capacităţile militare europene.
La Nisa s-au adus noi precizări, cuprinse în anexele Raportului
Preşedinţiei, în legătură cu organizarea şi funcţionarea Comitetului Politic şi de
Securitate, Comitetului Militar al UE şi Statului Major al UE, organisme a căror
înfiinţare a fost hotărâtă de Consiliul European încă din 1999.
Comitetul Politic şi de Securitate (COPS) cu sediul la Bruxelles, alcătuit
din reprezentanţi de înalt nivel sau ambasadori, va trata toate aspectele politicii
externe şi de securitate comună (PESC), inclusiv cele referitoare la politica
europeană de securitate şi apărare. El are rolul central în definirea şi urmărirea
răspunsului UE la crize. Secretarul General poate să prezideze PESC, în special
în caz de criză.
Comitetul Politic şi de Securitate (COPS) are următoarele sarcini:
−să urmărească situaţia internaţională în domeniul relevant al PESC;
−să contribuie la definirea politicii emiţând „avize” la cererea
Consiliului sau din proprie iniţiativă şi să supravegheze aplicarea în practică a
politicilor convenite;
−să dea orientări pentru subiecte relevante ale PESC celorlalte
comitete;
−să fie interlocutor privilegiat al Secretarului General/Înalt
reprezentant al UE pentru PESC şi ai reprezentanţilor speciali;
−să dea directive Comitetului Militar şi să primească din partea
acestuia avize şi recomandări;
−să primească informaţii, recomandări şi avize din partea Comitetului
pentru Aspectele Civile ale gestionării şi să-i dea acestuia directive în legătură
cu subiectele relevante pentru PESC;
−să coordoneze, supervizeze şi controleze lucrările în domeniul PESC
ale diferitelor grupuri de lucru, cărora le va putea da directive şi le va putea
examina rapoartele;
−să conducă la nivelul său şi în formulele prevăzute de Tratat, dialogul
politic;
−să fie o instanţă privilegiată de dialog asupra politicii europene de
securitate şi apărare cu cele 15 state membre ale UE şi cu 6 state ale NATO
nemembre ale Uniunii, precum şi cu NATO, conform modalităţilor stabilite;
−să-şi asume sub autoritatea Consiliului responsabilitatea conducerii
politice a dezvoltării capacităţilor militare, ţinând cont de natura crizelor cărora
UE înţelege să le răspundă.
Pe baza lucrărilor COPS, Secretarul General/Înaltul reprezentant
orientează activităţile Centrului de Situaţie. Aceasta sprijină COPS şi îi
furnizează informaţii în condiţii corespunzătoare gestionării crizelor.
COPS exercită „controlul politic şi conducerea strategică” a răspunsului
militar al UE la criză. În acest scop el evaluează, pe baza avizelor şi
recomandărilor Comitetului Militar, elementele esenţiale (opţiuni militare
strategice, incluzând lanţul de comandament, concepţia şi planul operaţiei) care
trebuie supuse Consiliului. În perspectiva lansării unei operaţii COPS, adresează
Consiliului o recomandare sprijinită pe avizul Comitetului Militar. Pe această
bază, Consiliul decide lansarea operaţiunii în cadrul unei acţiuni comune.
Această acţiune comună determină conform art.18 şi 26 ale Tratatului UE, rolul
Secretarului General/Înalt reprezentant de punere în practică a măsurilor
relevante pentru „controlul politic şi conducerea strategică” exercitată de către
COPS.
În ipoteza că o nouă decizie a Consiliului ar fi apreciată drept oportună
se poate face recurs la procedura scrisă simplificată (art.12.4/Regulamentul
interior al Consiliului). În cursul operaţiunilor se înaintează Consiliului rapoarte
ale COPS prezentate de către Secretarul General/Înaltul reprezentant, în calitate
de preşedinte al respectivului comitet.
Comitetul Militar al Uniunii Europene (CMUE) creat în cadrul
Consiliului este compus din şefii de stat major ai armatelor, reprezentaţi prin
delegaţii lor militari. CMUE se reuneşte, la nevoie, la nivelul şefilor de stat
major. Acest comitet înaintează COPS avize militare şi recomandări în legătură
cu orice chestiune militară în cadrul UE şi dă directive militare Statului Major al
UE.
Preşedintele CMUE asistă la sesiunile Consiliului atunci când trebuie
luate decizii cu implicaţii în domeniul apărării.
CMUE exercită conducerea militară a oricăror activităţi militare din
cadrul UE. Avizele militare pe care le dă se emit pe bază de consens.
Comitetul Militar al UE este, deci, locul de consultare şi cooperare
militară între statele membre ale UE în domeniul prevenirii conflictelor şi
gestionării crizelor.
Avizele şi recomandările militare destinate COPS se dau la cererea
acestuia sau din proprie iniţiativă, în special pentru ceea ce ţine de:
−dezvoltarea conceptului general de gestionare a crizelor în ceea ce
priveşte aspectele sale militare;
−aspectele militare ale controlului politic şi conducerea strategică a
operaţiunilor şi situaţiilor de gestionare a crizelor, evaluarea riscurilor posibile
ale unei crize potenţiale;
−dimensiunea militară a unei situaţii de criză şi implicaţiile sale pentru
gestionarea ei;
−elaborarea, evaluarea şi reexaminarea obiectivelor în termeni de
capacităţi militare;
−relaţiile militare ale UE cu statele NATO nemembre ale UE, cu
celelalte ţări şi organizaţii, inclusiv NATO;
−estimarea financiară a operaţiilor şi exerciţiilor etc.
În situaţii de gestiune a crizelor, la cererea COPS, CMUE dă o directivă
iniţială directorului general al Statului Major al UE pentru definirea şi
prezentarea opţiunilor militare strategice. Acelaşi organism evaluează opţiunile
militare strategice elaborate de Statul Major al UE şi le transmite COPS,
însoţindu-l de evaluarea sa şi avizul militar. Având ca temei opţiunea militară
adoptată de Consiliu, autorizează elaborarea unei directive iniţiale de planificare
de către comandantul operaţiunii. Pe baza evaluării făcute de către Statul Major
al UE (SMUE), Comitetul Militar al UE, înaintează COPS avize şi recomandări
privind:
−concepţia operaţiunii (CONOPS) pusă la punct de comandantul
operaţiunii;
−proiectul de plan de operaţii (OPLAN) elaborat de comandantul
operaţiunii. Concomitent, înaintează COPS un aviz asupra opţiunii de terminare
a operaţiunii.
În cursul operaţiunii, CMUE supraveghează şi urmăreşte buna executare
a operaţiunilor militare duse sub responsabilitatea comandantului operaţiunii.
Preşedintele CMUE (PCMUE) este un general de 4 stele desemnat de
către Consiliu, de preferinţă un şef de stat major dintr-o ţară.
Statul Major al UE (SMUE) are competenţe în domeniul politicii
europene de securitate şi apărare comună, conducerea operaţiunilor militare duse
de UE în gestionarea crizelor. Misiunea sa este să asigure alarmarea rapidă,
evaluarea situaţiilor şi planificarea strategică pentru misiunile de tip Petersberg,
inclusiv identificarea forţelor europene naţionale şi multinaţionale şi să aplice
directivele Comitetului Militar al UE.
SMUE este sursa expertizei militare a UE, asigurând legătura între
CMUE, pe de o parte şi resursele militare la dispoziţia UE, pe de altă parte,
punându-şi competenţele militare la dispoziţia organelor UE în funcţie de
directivele trasate de CMUE. În acelaşi timp, SMUE:
−asigură o capacitate de alarmare rapidă, planifică, evaluează şi face
recomandări în ceea ce priveşte conceptul de gestionare a crizelor şi strategia
militară generală;
−aplică în practică deciziile şi directivele CMUE;
−asistă CMUE la evaluarea situaţiilor şi planificarea strategică, sub
aspectele ei militare;
−contribuie la procesul de elaborare, evaluare şi reexaminare a
obiectivelor, în termeni de capacitate şi asigură corelarea cu procesul de stabilire
a planurilor de apărare (DPP) ale NATO şi cu procesul PART al Parteneriatului
pentru Pace.
Statul Major al UE este responsabil de urmărirea, evaluarea şi
formularea de recomandări în privinţa forţelor şi mijloacelor pe care Statele
Membre le pun la dispoziţia UE, ceea ce ţine de antrenare, exerciţii şi
interoperabilitate.
Planificarea strategică presupune: evaluarea situaţiei, definirea unui
cadrul politico-militar şi elaborarea opţiunii strategice.

*
* *

În perspectiva anului 2004 este de aşteptat că politica de securitate şi


apărare comună să evolueze în direcţia transferului tot mai mare de suveranitate
către instituţiile Uniunii Europene, apărarea naţională devenind subsidiară celei
europene. Securitatea şi apărarea comună a UE se vor dezvolta după adoptarea
proiectului Constituţiei pentru Europa de către statele membre.
ANEXA NR.1

SISTEMUL DE SECURITATE

PRINCIPII, INSTITUŢII
NORME

ƒ Carta O.N.U.; ƒ O.N.U. peste 190 state;


ƒ Documentele OSCE; ƒ OSCE -54 state;
ƒ Recomandările şi ƒ U.E.-25 +2;
rezoluţiile Consiliului ƒ NATO – 26 state;
Europei; ƒ Consiliul Europei;
ƒ Tratatele şi acordurile ƒ Organizaţii regionale;
bilaterale; ƒ Zona de Cooperare a Mării Negre;
ƒ Parteneriatele; ƒ Pactul de Stabilitate pentru Sud-Estul
ƒ Statutele de „invitat”, Europei etc.
„asociat” „membru”;
ƒ Documentele
organizaţiilor de
securitate regionale etc.
ANEXA NR. 2

STRUCTURI MILITARE ALE U.E.

COMPUNERE

COMITET COMITET STAT CORPUL INSTITUTUL CENTRU DE


POLITIC ŞI MILITAR MAJOR DE DE STUDII CERCETARE
DE (CMUE) (SMUF) REACŢIE ASUPRA PRIN SATELIT
SECURITATE RAPIDĂ SECURITĂŢII
(COPS)

Sarcini: Avize şi Sarcini: Misiuni:


• urmărirea recomandări • asigurarea • managementul
situaţiei pentru capcităţii de crizelor;
internaţionale; COPS: alarmare, • menţinerea
• contribuie la • aspectele planificarea păcii;
definirea şi militare ale acţiunilor; • acţiuni
punerea în crizelor; • aplicarea în umanitare.
practică a • aspectele practică a
politicii; politice asupra deciziilor Compunere:
• să dea directive cond.strategice CMUE; • 60.000 militari
Comitetului a acţiunilor; • elaborarea desfăşuraţi în
Militar; • dimensiunea opţiunii 60 zile şi
• instanţă de militară a strategice. menţinerea în
dialog în crizei; teren pe timp
domeniul PESC; • relaţiile de cel puţin un
• conducerea dez. militare; an;
Capacităţilor • estimarea • 5.000 poliţişti
militare. financiară a desfăşuraţi în
operaţiilor. timp de 30 de
zile (cel puţin
1.000 poliţişti).
III. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (ONU) ŞI
ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA
(OSCE)

Evoluţia societăţii a condus la creşterea complexităţii sistemului de


relaţii dintre entităţile sociale şi la globalizarea riscurilor şi ameninţărilor la
adresa stabilităţii regionale şi a celei globale.
Complexitatea problematicii securităţii a condus la crearea unor structuri
internaţionale de securitate în cadrul cărora să se elaboreze norme de a căror
respectare depinde pacea mondială.

1. Conceptul de sistem de securitate

Odată cu cristalizarea organizaţiilor socio-umane au apărut şi


preocupările pentru securitatea acestora, în care scop au fost asigurate mijloacele
şi condiţiile necesare prevenirii şi respingerii agresiunii. La baza securităţii au
stat practica şi teoria forţei prin care s-au emis principii, norme şi modalităţi de
organizare a forţelor pentru descurajarea agresiunii şi a rezistenţei la acţiunile
agresive.
Pentru asigurarea securităţii, statele naţionale au recurs la crearea unor
structuri internaţionale de securitate care, pe baza unor principii, norme şi
instrumente specifice, să poată realiza cooperarea şi înţelegerea dintre actorii
internaţionali. Astfel, la această dată în Europa sunt constituite şi funcţionează:
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare
în Europa (OSCE), Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea
Europeană (UE), Consiliul Europei şi o serie de organizaţii de securitate
regionale.
Pentru ca statele să-şi poată promova şi apăra interesele naţionale, într-o
lume în care riscurile şi ameninţările la adresa acestora nu mai au frontiere sunt
obligate să se integreze în structurile de securitate, singurele în măsură să
identifice pericolele la adresa securităţii internaţionale. În aceste structuri, statele
naţionale şi alte organizaţii pot cel mai bine să contribuie la stabilirea normelor
ce trebuie respectate de către toţi actorii internaţionali şi să creeze instrumentele
necesare prin care să asigure stabilitatea şi cooperarea internaţională.
Globalizarea are, printre altele, efecte asupra mediului de securitate în
sensul că securitatea nu mai poate fi asigurată decât prin norme şi acţiuni la
nivel mondial, continental, zonal şi local. Starea sistemului social în care
persoanele, grupurile sociale, organizate pe diferite criterii, statele şi
organizaţiile internaţionale pot să se dezvolte liber şi să-şi promoveze interesele
are determinări complexe şi se poate realiza numai într-un sistem integrat în care
să predomine conceptul de securitate cooperantă şi nu bazată pe forţă.
Sintetizând, prin sisteme de securitate se înţelege un ansamblu de
principii şi norme adoptate de un grup de state, precum şi instituţiile prin care se
verifică şi, la nevoie, se impune respectarea acestora.
În condiţiile mediului actual de securitate, statele naţionale, sunt obligate
să adopte norme şi principii recunoscute pe plan internaţional, transferând o
parte din prerogativele care le aparţineau în exclusivitate. Organismele
internaţionale tind să preia elemente ale securităţii, fenomen care se va accentua
în viitorul apropiat. Statele naţionale nu mai pot singure să rezolve problematica
complexă şi imprevizibilă a securităţii şi, de aceea, integrarea în aceste structuri
de securitate a devenit o necesitate.
Organizaţiile internaţionale, în funcţie de structura lor se împart în:
organizaţii interguvernamentale (ale căror membri sunt statele) şi organizaţii
neguvernamentale (ale căror membrii sunt persoane particulare, grupuri de
persoane sau instituţii private).
Uniunea Organizaţiilor Internaţionale care monitorizează organizaţiile
internaţionale arată că numărul de organizaţii a crescut rapid începând cu secolul
al XIX-lea. Astfel, în 1909 existau 37 de organizaţii interguvernamentale şi 176
de organizaţii neguvernamentale. În secolul următor creşterea a fost explozivă,
astfel încât în anul 1960 existau 154 de organizaţii interguvernamentale şi 1255
de organizaţii neguvernamentale, iar în 1997 numărul acestora ajunsese la 260
respectiv 5472.
Evoluţia organizaţiilor internaţionale este greu de anticipat în condiţiile
când acestea suferă, la rândul lor, adaptări la situaţiile create după destrămarea
sistemului bipolar de securitate. Cu certitudine se întrevede creşterea rolului
acestora în prevenirea crizelor şi lărgirea sferei de cuprindere prin aderarea
majorităţii statelor. Multe din atribuţiile organismelor actuale de securitate se
suprapun, ceea ce va conduce inevitabil la găsirea instrumentelor potrivite de
colaborare şi de eficientizare a acţiunilor.
Colaborarea în cadrul acestei adevărate reţele de organizaţii
internaţionale acoperă întregul domeniu al problemelor globale prioritare:
schimburi economice, apărare, dezarmare şi controlul armamentelor, dezvoltare
economică, agricultură, sănătate, drepturile omului, artă şi cultură, turism, piaţa
muncii, educaţie, cultură, protecţia mediului, activitatea financiară,
telecomunicaţiile, ştiinţa, imigraţia, criminalitatea, ajutorul financiar, fenomenul
globalizării etc.
Din totalul de organizaţii internaţionale, 90% sunt organizaţii
neguvernamentale şi doar 4% interguvernamentale.
Organizaţiile interguvernamentale, deşi puţine la număr, îşi vor menţine
supremaţia în relaţiile internaţionale deoarece reprezintă, statele care vor avea
încă mult timp statutul de subiect de drept internaţional.
În practică există două căi pentru a menţine pacea: calea realistă (Real
politik) care pune accentul pe soluţii militare şi calea liberală care se axează pe
soluţiile politice. Prima cale a fost mai mult timp utilizată şi se baza pe trei
instrumente: formarea de alianţe; menţinerea echilibrului puterii; controlul
înarmărilor. Calea liberală promovează patru instrumente pentru menţinerea
securităţii naţionale şi internaţionale: dreptul internaţional; organizaţiile
internaţionale; integrarea; democratizarea.
Teoreticienii liberali şi neoliberali apreciază conflictele armate ca
rezultat al deficienţelor instituţiilor naţionale şi internaţionale iar actuala stare
anarhică a sistemului instituţional reprezintă principala situaţie problematică. Ei
consideră că sistemul instituţional internaţional este deficitar şi se impune o
reevaluare a rolului şi locului statului suveran în cadrul acestui sistem, a
funcţiilor şi instrumentelor utilizate de state şi apariţia unui nou tip de stat.
Procesul de creare a unei noi structuri internaţionale de securitate este
însoţit de cel al integrării regionale şi chiar continentale în care statele naţionale
vor evolua în sensul transferării către instituţiile de securitate a unor
prerogative. Unii teoreticieni arată că puterea şi atribuţiile statelor ar trebui
limitate mai mult deoarece statele suverane nu îşi pot rezolva singure
problemele şi contribuie în mare măsură la crearea situaţiilor conflictuale.
Persistenţa unor ameninţări colective determinate de globalizarea accelerată a
relaţiilor internaţionale şi a proceselor sociale în ansamblul lor asigură
persistenţa organizaţiilor interguvernamentale. Pe măsură ce globalizarea va fi
facilitată de trecerea în era informaţională care o succede pe cea industrială iar
permiabilizarea frontierelor se va accentua se apreciază că viitorul păcii va
aparţine căii liberale.
Globalizarea este un fenomen care este definit de către FMI, drept
integrarea internaţională crescândă a pieţelor, atât pentru bunuri şi servicii cât şi
pentru capital. Termenul actual de „globalizare” este utilizat pentru a explica
conţinutul specific al capitalismului contemporan, deşi unele componente ale
sale au o origine mai veche.
Relaţiile din ce în ce mai extinse în toate domeniile dincolo de frontierele
statelor sunt elemente caracteristice ale globalizării şi conduc la reducerea
rolului de bariere pe care le aveau frontierele statelor.
Politologii iau în considerare două posibile tendinţe de evoluţie a
fenomenului globalizării: o tendinţă optimistă şi una pesimistă.
Prima tendinţă este spre restrângerea suveranităţii pe măsură ce
globalizarea pieţelor şi a civilizaţiilor va depăşi frontierele geopolitice de astăzi
şi va eroda puternic identitatea naţională creând cetăţeni universali care vor
asimila interesele generale ale întregii umanităţi.
Tendinţa a doua prognozează că statele vor exacerba competiţia între ele,
tocmai datorită fenomenului globalizării, încercând să preia controlul asupra
noilor tendinţe. Această competiţie va reconfigura distribuţia mondială a puterii
ducând la acumulări în unele state şi la săraci în altele, astfel că fenomenul
globalizării va mări decalajele dintre săraci şi bogaţi.
La Salzburg în Austria s-a desfăşurat cel de-al 50-lea Seminar
Internaţional de Ştiinţe Politice consacrat analizei viitorului statului faţă de
transformările produse de globalizare. Concluzia a fost că „mai avem încă
nevoie de stat” pentru a da identitate oamenilor, pentru a colecta impozitele,
pentru a face să funcţioneze sistemul de protecţie şi securitate socială, pentru a
asigura securitatea şi stabilitatea internă.
Astăzi, corporaţiile multinaţionale produc bunuri în fabrici situate în
multe ţări, pe continente diferite, diversifică gama serviciilor oferite
transfrontalier (asistenţă juridică, financiară, reclame, reţele informatice). Pieţele
financiare s-au globalizat, ratele de schimb ale monedelor naţionale nu mai
aparţin exclusiv statelor.
Pentru a face faţă acestor provocări, statele au recurs la crearea unor
instituţii supranaţionale care funcţionează atât pe principii interguvernamentale
cât şi supranaţionale, specializate pe domenii de interes comun.
Marea majoritate a organizaţiilor internaţionale, asemenea marilor
companii, acţionează în sensul stabilirii de standarde internaţionale pe care le
implementează pe întregul teritoriu de competenţă. Efectele pot fi negative în
sensul că statele necompetitive vor fi marginalizate iar acumulările de bogăţii se
vor face în zonele unde predomină tehnologiile de vârf.
Statele trebuie să facă faţă atât eroziunii care vine din exterior ca urmare
a fenomenului de globalizare, cât şi din interior ca urmare a tendinţelor
separatiste şi autonomiste.
Dezbaterile în legătură cu efectele globalizării constituie un „dialog al
surzilor”. Economiştii clamează binefacerile pe care globalizarea le aduce
intensificării comerţului internaţional, facilitării intereselor transfrontaliere,
ignorând costurile sociale şi efectele asupra mediului. Criticii liberalizării
comerţului internaţional nu deţin elementele ştiinţifice necesare şi nu reuşesc să
convingă.
Problema esenţială în dezbaterile despre globalizare este aceea a eticii,
moralei şi justiţiei în cadrul noii ordini internaţionale şi nu aceea a beneficiilor
comerţului pe care atât ţările bogate cât şi cele sărace le recunosc, căutând în
acelaşi timp să cucerească o parte cât mai mare a pieţei internaţionale.
Interpretările costurilor globalizării sunt diferite şi reflectă interesele părţilor
implicate în dispută.
Prin globalizare se reduce capacitatea de a exercita puterea politică
asupra domeniilor în care acţionează companiile private care semnifică în fapt o
desfiinţare a monopolului statului asupra suveranităţii naţionale, stare garantată
de controlul asupra teritoriului naţional.
O problemă va fi găsirea de către state a unui limbaj comun şi a unor
puncte de referinţă, care să constituie fundamentul unor norme general
acceptabile pe baza cărora să se poată edifica o cooperare echitabilă. În timp ce
teoreticienii liberali sunt optimişti privind efectele globalizării, teoreticienii din
curentul realist sunt mai pesimişti.
Impactul globalizării se va produce şi asupra mediului global,
impunându-şi reguli precise care să fie respectate pentru a nu periclita echilibrul
fragil al ecosistemului planetar.
Creşterea disproporţională pe glob a numărului populaţiei rămâne o
problematică căreia fenomenul globalizării trebuie să-i găsească rezolvarea.
Dacă în 1804 populaţia globului era de un miliard, în 1927 a fost de 2 miliarde,
în 1960 de 3 miliarde, în 1974 de 4 miliarde, în 1987 de 5 miliarde, iar în anul
2000 a depăşit 6 miliarde. Nu populaţia în sine este cauza problemelor cu care se
va confrunta lumea ci vor fi cele date de modul cum lumea va fi organizată şi
condusă.
Concluzionând, putem afirma că în era globalizării se impune o
reorganizare a structurilor de securitate, care să poată menţine sub control
fenomenul globalizării.

2. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)

2.1. Crearea ONU


În urma mai multor consultări între cancelariile SUA, URSS şi Marii
Britanii, au fost elaborate mai multe variante ale viitoarei organizaţii,
convocându-se reuniunea de la Dumbarton Oaks (lângă Washington) între 21
august şi 9 octombrie 1944 în urma căreia a rezultat documentul denumit
„Propuneri pentru stabilirea unei organizaţii internaţionale generale”.
Documentul a fost dezbătut ulterior la Conferinţa de la Ialta a şefilor de
state şi de guvern ai SUA, URSS şi Marii Britanii din 4-11 februarie 1945, unde
s-a convenit asupra principiului unanimităţii marilor puteri membre ale
Consiliului de Securitate: SUA, URSS, Marea Britanie, Franţa şi China.
Marile puteri au hotărât ca ţara gazdă a Conferinţei Naţiunilor să fie
SUA, membrii fondatori urmând a fi statele care au semnat declaraţia Naţiunilor
Unite din 1942 sau au declarat război puterilor Axei până la data de 1 martie
1945, iar lucrările să înceapă la 25 aprilie 1945 la San Francisco.
La conferinţa de la San Francisco au participat 50 de state, la cele 46 de
state care îndeplineau condiţiile fixate la Ialta adăugându-se Bielorusia, Ucraina,
Danemarca şi Argentina.
Pentru organizarea şi conducerea lucrărilor a fost constituit un Comitet
de conducere alcătuit din şefii celor 50 de delegaţii participante sub preşedenţia
SUA care se ocupă de conducerea generală şi de rezolvare a problemelor
politice majore sau de procedură. Un Comitet restrâns alcătuit din 14 state se
ocupă de problemele curente ale conferinţei. În afara acestor organe s-au mai
constituit două comitete generale: Comitetul deplinelor puteri (din 6 state) şi
Comitetul de coordonare (din statele care alcătuiau Comitetul executiv).
Lucrările Conferinţei s-au desfăşurat în şedinţe plenare conduse prin
rotaţie, de către un preşedinte, şef al uneia din delegaţiile celor patru puteri
iniţiatoare şi în comisii şi comitete tehnice, unde s-a redactat textul Cartei. Au
funcţionat 4 comisii şi în cadrul lor 12 comitete alcătuite din reprezentanţi ai
tuturor statelor prezente, procedura de vot fiind cu majoritatea de 2/3.Limbile
oficiale ale Conferinţei au fost: engleză, franceză, rusă, spaniolă şi chineză, în
care trebuiau publicate toate documentele iar ca limbi de lucru engleza şi
franceza în care trebuiau traduse discursurile ţinute în alte limbi.
În forma ei finală, Carta ONU a fost adoptată de plenul Conferinţei la 25
iunie 1945 şi semnată de delegaţii la ceremonia de închidere din 26 iunie 1945.
Adoptarea Cartei a însemnat un eveniment istoric în sfera relaţiilor
internaţionale care a permis triumful marilor valori: pacea, securitatea, progresul
economic şi social – asupra forţei, dominaţiei şi înapoierii.
România a fost admisă în ONU, abia la 14 decembrie 1955, către finele
celei de a X-a sesiuni a Adunării Generale, în organizaţia mondială punându-se
capăt unui act de nedreptate care ţinea România în afara ONU, deşi ea se
alăturase Naţiunilor Unite înainte de 1 martie 1945.
În discordanţă cu România, Italiei, care a avut o contribuţie militară mult
mai modestă la înfrângerea Germaniei i s-a recunoscut statutul de cobeligerantă,
Tratatul de pace încheiat de România cu Naţiunile Unite la 10 februarie 1947,
consfinţea încă din preambul, situaţia României de stat învins în război. Cu toate
acestea România a devenit membră a trei instituţii specializate din sistemul
Naţiunilor Unite: Organizaţia Mondială de Sănătate, Organizaţia Meteorologică
Mondială şi Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor.

2.2. Scopurile şi principiile Cartei ONU


ONU este o organizaţie interguvernamentală cu vocaţie mondială
urmărind atingere unor obiective multiple în domeniile securităţii şi relaţiilor
internaţionale prin promovarea şi apărarea unor principii şi norme cuprinse în
Cartă.
Scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt următoarele:
−menţinerea păcii şi securităţii internaţionale prin măsuri colective
eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi prin
reprimarea actelor de agresiune sau violări ale păcii şi să înfăptuiască prin
mijloace paşnice în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional
aplanarea şi rezolvarea diferendelor sau situaţiilor de pe plan internaţional care
ar putea duce la violarea păcii;
−dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni bazate pe respectarea
principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele
însele şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;
−realizarea cooperării internaţionale, rezolvând problemele
internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar promovând şi
încurajând respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru
toţi fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
−să fie centru în care să se armonizeze eforturile acţiunilor către
atingerea acestor scopuri comune.
În urmărirea scopurilor stabilite, ONU trebuie să acţioneze în
conformitate cu următoarele principii:
−Organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor
membrilor săi:
−toţi membrii organizaţiei trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă
obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte;
−toţi membrii vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace
paşnice, astfel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu
fie puse în primejdie;
−toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de
a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei împotriva integrităţii
teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat;
−toţi membrii ONU vor da acesteia întreg ajutorul în orice acţiune
întreprinsă de ea în conformitate cu prezenta Cartă şi se vor abţine de a da ajutor
vreunui stat asupra căruia organizaţia întreprinde o acţiune prevenită de
constrângere;
−organizaţia va asigura ca statele care nu sunt membre ale ONU să
acţioneze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menţinerii păcii
şi securităţii internaţionale;
−nici o dispoziţie din Cartă nu va autoriza ONU să intervină în
chestiuni care aparţin esenţial competenţei naţionale a unui stat şi nici nu-i va
obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvarea pe baza
prevederilor Cartei, acest principiu nu va aduce atingere aplicării măsurilor de
constrângere prevăzute în cap. VII.

2.3. Sistemul instituţional al ONU


ONU este considerat subiect de drept internaţional derivat şi limitat în
raport cu statele membre care nu schimbă cu nimic caracterul de organizaţie
interguvernamentală, bazată pe principiul egalităţii suverane.
Sunt membri originari ai ONU statele care, participând la Conferinţa
Naţiunilor Unite de la San Francisco pentru organizaţia internaţională sau
semnând mai înainte Declaraţia Naţiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, semnează
Carta şi o ratifică.
Pentru ca un stat să devină membru al organizaţiei este necesară o
recomandare din Partea Consiliului de Securitate şi o hotărâre a Adunării
Generale. Statele membre care încalcă prevederile Cartei pot fi suspendate sau
excluse din ONU la recomandarea Consiliului de Securitate, prin hotărâre a
Adunării Generale.
În cadrul sistemului instituţional al ONU intră:
− Adunarea Generală;
− Consiliul de Securitate;
− Consiliul Economic şi Social;
− Consiliul de Tutelă;
− Curtea Internaţională de Justiţie;
− Secretariatul;
− Organele subsidiare.

Adunarea Generală a ONU


În compunerea Adunării Generale intră toate statele membre, fiecare
având cel mult 5 reprezentanţi.
Adunarea Generală are următoarele funcţii şi puteri:
−poate examina principiile generale de cooperare pentru menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv principiile privind dezarmarea şi poate
face recomandări referitoare la aceste principii statelor membre sau Consiliului
de Securitate;
−poate discuta orice probleme referitoare la menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale propuse de statele membre sau care nu sunt membre şi
poate face recomandări statelor sau Consiliului de Securitate. Orice problemă
care reclamă întreprinderea unei acţiuni va fi deferită după discutare sau înainte
Consiliului de Securitate;
−poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care
ar putea pune în primejdie pacea sau securitatea internaţională.
Secretarul general, cu asentimentul Consiliului de Securitate, va aduce la
cunoştinţă Adunării Generale, la fiecare sesiune toate problemele referitoare la
menţinerea păcii şi la securitate care se găsesc în examinarea Consiliului de
Securitate.
Adunarea Generală iniţiază studii şi face recomandări în scopul:
−de a promova cooperarea internaţională în domeniul politic şi de a
încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional;
−de a promova cooperarea internaţională în domeniul economic,
social, cultural, educativ şi sanitar şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului,
libertăţilor fundamentale pentru toţi fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie.
Adunarea Generală primeşte şi examinează rapoarte anuale şi speciale
ale Consiliului de Securitate care vor cuprinde o dare de seamă asupra măsurilor
pe care consiliul le-a hotărât sau le-a luat pentru menţinerea păcii.
Hotărârile Adunării Generale sunt luate cu majoritatea de voturi de 2/3 a
membrilor prezenţi şi votanţi în problemele importante precum: recomandările
cu privire la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; alegerea membrilor
nepermanenţi ai Consiliului de Securitate; alegerea membrilor Consiliului
Economic şi Social; alegerea membrilor Consiliului de Tutelă; admiterea de noi
membri în organizaţie suspendarea drepturilor şi privilegiilor membrilor;
excluderea de membri; problemele bugetare.
Adunarea Generală se întruneşte anual în sesiuni ordinare şi, când
împrejurările o cer, în sesiuni extraordinare. Sesiunile extraordinare sunt
convocate de Secretarul general la cererea Consiliului de Securitate sau a
majorităţii membrilor ONU.

Consiliul de Securitate al ONU.


Consiliul de Securitate este format din 15 membri din care 5 sunt
membri permanenţi iar 10 nepermanenţi aleşi din rândul statelor membre pe o
durată de doi ani.
În cadrul ONU, Consiliul de Securitate are următoarele funcţii şi puteri:
−pentru operativitate în conducere, consiliul are conferită răspunderea
membrilor săi pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
−supune spre examinare Adunării Generale, rapoarte anuale şi
rapoarte speciale;
−statele membre sunt obligate să accepte hotărârile Consiliului de
Securitate.
Hotărârile Consiliului de Securitate în probleme de procedură sunt
adoptate cu votul afirmativ a 9 membri, iar în celelalte probleme cu votul
afirmativ a 9 membri în care sunt cuprinse voturile concordante ale tuturor
membrilor permanenţi.
Orice conflict trebuie rezolvat prin tratative, anchetă, mediaţie,
conciliere, arbitraj pe cale judiciară, recurgerea la organizaţii sau acorduri
regionale sau prin orice mijloace paşnice la îndemâna părţilor. Consiliul de
Securitate poate ancheta diferendul sau orice situaţie care ar pune în primejdie
pacea şi securitatea internaţională şi să recomande procedurile sau metodele de
aplanare hotărâte.
În cazuri de agresiune, Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri,
care nu implică folosirea forţei armate trebuie luate pentru a fi aplicare hotărârile
sale care pot fi: întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice,
comunicaţiilor precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.
Dacă se consideră că aceste măsuri nu sunt adecvate, Consiliul de
Securitate poate întreprinde cu forţe aeriene, maritime sau terestre orice acţiune
pe care o consideră necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi
securităţii internaţionale. Acţiunile pot cuprinde demonstraţii, măsuri de blocadă
şi alte operaţii executate de forţele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor
Naţiunilor Unite.
Toţi membrii ONU se obligă să pună la dispoziţia Consiliului de
Securitate în conformitate cu un acord sau acorduri speciale, forţele armate,
asistenţa şi înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale.
Acordurile se vor iniţia şi se vor încheia între Consiliul de Securitate şi
membri ai ONU sau între Consiliul de Securitate şi grupuri de membri şi vor fi
supuse ratificării statelor semnatare.
Dacă Consiliul de Securitate a hotărât recurgerea la forţă înainte de a
cere trupe, statele să fie invitate la discuţii inclusiv statul membru ce urmează a
pune la dispoziţie forţele.
Planurile de acţiune a forţele armate vor fi elaborate de Consiliul de
Securitate, ajutat de Comitetul de Stat Major. Comitetul de Stat Major include
şefii statelor majore ale membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate.
Comitetul de Stat Major este sub autoritatea Consiliului de Securitate şi
răspunde de conducerea strategică a oricăror forţe puse la dispoziţie.
Nici o dispoziţie din Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de
autoapărare individuală sau colectivă în cazul unui atac împotriva unui membru
al său care trebuie să aducă la cunoştinţă Consiliului de Securitate starea creată
iar acţiunile sale nu trebuie să afecteze în nici un fel puterea şi îndatoririle
Consiliului de Securitate.
Consiliul de Securitate încurajează existenţa unor organisme regionale
destinate a se ocupa cu menţinerea păcii cu condiţia ca aceste acorduri sau
organizaţii să fie compatibile prin acţiunile lor cu scopurile şi principiile ONU.
În unele situaţii Consiliul de Securitate va folosi asemenea acorduri sau
organizaţii regionale pentru aplicarea acţiunilor de constrângere sub autoritatea
sa. Nici o acţiune de constrângere nu va fi întreprinsă de organismele regionale
fără autoritatea Consiliului de Securitate.
În scopul creării condiţiilor de stabilire şi bunăstare necesare unor relaţii
paşnice între naţiuni întemeiate pe principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi
al dreptului lor de a dispune de ele însele, ONU va favoriza:
−ridicarea nivelului de trai, folosirea forţei de muncă şi condiţii de
progres şi bunăstare;
−rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile economic, social,
sanitar şi a altor probleme conexe;
−respectarea universală şi afectivă a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi cetăţenii.

Consiliul Economic şi Social


Consiliul este compus din 27 de membri aleşi de Adunarea Generală.
Alegerea se face anual pentru durata a trei ani în grupuri de câte 9 membri.
Consiliul Economic şi Social are următoarele funcţii şi puteri:
−iniţiază studii şi rapoarte privind problemele internaţionale în
domeniile: economic, cultural, educativ, sanitar şi face recomandări Adunării
Generale, membrilor şi instituţiilor interesate;
−face recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi;
−poate pregăti proiecte de convenţii spre a fi supuse Adunării
Generale;
−convoacă în conformitate cu regulile fixate de ONU, conferinţe
internaţionale în probleme de competenţa sa. Consiliului Economic şi Social
face recomandări instituţiilor internaţionale abilitate şi poate primi rapoarte
regulate din partea acestora privind măsurile luate în executarea recomandărilor.
Hotărârile Consiliului Economic şi Social se adoptă cu majoritatea de
voturi a membrilor prezenţi şi votanţi. În cadrul Consiliului se înfiinţează
comisii pentru problemele economice şi sociale şi pentru promovarea drepturilor
omului.
La dezbateri pot participa fără drept de vot statele vizate, instituţiile
specializate precum şi membrii săi la dezbaterile acestor instituţii.
Naţiunile Unite pot să-şi asume răspunderea pentru administrarea unor
teritorii ale căror popoare nu se pot autoguverna în care scop se obligă să:
−asigure, cu respectarea culturii respectivelor popoare, progresul lor
politic, economic şi social precum şi protecţia faţă de abuzuri;
−dezvolte capacitatea lor de a autoguverna, să ţină seama de
năzuinţele lor politice, să ajute la dezvoltarea instituţiilor lor politice libere;
−întărească pacea şi securitatea internaţională;
−promoveze măsurile constructive de dezvoltare, să încurajeze
lucrările de cercetare şi cooperare;
−informeze Secretarul General cu date statistice despre teritoriile de
care răspunde.
ONU poate stabili, sub autoritatea ei, un sistem internaţional de tutelă
pentru administrarea şi supravegherea teritoriilor care pot fi supuse acestui
sistem.
Obiectivele fundamentale ale sistemului de tutelă sunt:
−întărirea păcii şi securităţii internaţionale;
−promovarea progresului politic, economic şi social şi educaţiei
populaţiei din teritoriile sub tutelă şi evoluţia lor progresivă spre autoguvernare;
−încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
şi dezvoltarea sentimentului de interdependenţă a popoarelor lumii;
−asigurarea egalităţii de tratament în domeniile social, economic şi
comercial al tuturor membrilor ONU.
Sistemul de tutelă se va aplica teritoriilor prin acorduri de tutelă, astfel:
−teritorii aflate deja sub tutelă;
−teritorii care pot fi desprinse din statele inamice ca urmare a celui
de-al doilea război mondial;
−teritorii supuse în mod voluntar acestui sistem de către statele care
răspund de administrarea lor.

Consiliul de Tutelă
Consiliul de Tutelă este compus din următorii membri ai ONU:
−membrii care administrează teritorii sub tutelă;
−membrii Consiliului de Securitate;
−alţi membri ai organizaţiei, aleşi de Adunarea Generală pe o
perioadă de trei ani.
Consiliul e Tutelă are următoarele funcţii şi puteri:
−să examineze rapoartele supuse de autoritatea administrativă;
−să primească petiţii şi să examineze, consultându-se cu autoritatea
administrativă;
−să organizeze vizite periodice în teritoriile sub tutelă la date fixate
de comun acord cu autoritatea administrativă;
−să întreprindă acţiuni în concordanţă cu acordurile de tutelă.
Hotărârile Consiliului de Tutelă sunt adoptate cu majoritatea de voturi a
membrilor prezenţi şi votanţi.
În situaţii deosebite Consiliul de Tutelă va apela la asistenţa Consiliului
Economic şi Social şi la alte instituţii de specialitate.

Curtea Internaţională de Justiţie


Curtea Internaţională de Justiţie este organul judiciar principal al ONU şi
funcţionează în conformitate cu statutul anexat stabilit pe baza statutului Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională. Toţi membrii ONU sunt de facto părţi la
statutul Curţii Internaţionale de Justiţie iar statele membre pot deveni parte în
condiţii determinate de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de
Securitate.
Fiecare membru al ONU este obligat să se conformeze hotărârii Curţii
Internaţionale de Justiţie. Dacă un stat nu respectă hotărârile, cealaltă parte se
poate adresa Consiliului de Securitate.
Celelalte instituţii ale ONU pot cere Curţii Internaţionale de Justiţie un
aviz consultativ în orice problemă juridică.

Secretariatul
Secretariatul cuprinde un Secretar General şi personalul numit de
Adunarea Generală la propunerea Consiliului de Securitate, fiind cel mai înalt
funcţionar administrativ al organizaţiei.
Secretarul General ia parte la lucrările Adunării Generale şi la celelalte
instituţii ale ONU în calitate de înalt funcţionar. El prezintă Adunării Generale
un raport anual despre activitatea organizaţiei. El nu primeşte instrucţiuni de la
alte instituţii internaţionale şi se abţine de la orice act incompatibil cu situaţia lui
de funcţionar internaţional.
Personalul este numit de Secretarul General şi va încadra toate instituţiile
ONU.

2.1.4. Mecanismul de luare a deciziilor


În vederea rezolvării unei situaţii de criză, Consiliul de Securitate
întreprinde acţiunile:
−preia iniţiativa, stabileşte concepţia, forţele ce se angajează şi
costurile;
−numeşte reprezentantul (trimisul special);
−stabileşte şi realizează acordul de încetare a focului;
−realizează acordul de pace;
−aprobă mandatul;
−numeşte comandantul forţei;
−desfăşoară forţele;
−conduce acţiunile pentru rezolvarea crizei;
−ieşirea din teatrul de operaţii.

3.Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

Procesul multilateral declanşat acum mai bine de două decenii, de


Conferinţa de la Helsinki (1973-1075) a dus, după cum se ştie, la constituirea, de
la 1 ianuarie 1995, a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE), concepută ca o organizaţie regională interguvernamentală.
Privire de ansamblu a ceea ce a însemnat în ultimii douăzeci de ani
„procesul CSCE”:
Câteva observaţii de ordin general:
−de remarcat că, fără politica de destindere începută în anii 1960,
Conferinţa de la Helsinki nu ar fi fost cu putinţă şi că, la rândul ei conferinţa a
fost expresia cea mai elocventă a unei astfel de politici; concluzie: între
destindere şi „procesul CSCE” a existat, aşadar un raport de complementaritate;
−condiţiile în care a fost concepută şi realizată, Conferinţa de la
Helsinki a dat expresia unui echilibru de interese stabile, care a putut să fie
răstălmăcit şi nesocotit cu uşurinţă; nu trebuie uitat că ea s-a petrecut în
condiţiile unei destinderi relative între EST şi VEST, într-o perioadă în care nu
se putea vorbi de sfârşitul, „războiul rece”;
−trebuie reamintite motivaţiile principale care-i determină pe
participanţi să se aşeze la masa unor negocieri:
−astfel, pentru Uniunea Sovietică, Conferinţa era un proiect foarte
important menit să se substituie în bună măsură tratatului de pace cu Germania
învinsă, cu care nu se putuse încheia, din p.d.v.juridic, cel de-al doilea război
mondial;
−dacă problema reparaţiilor de război nu mai era actuală la vremea
respectivă, legitimitatea şi inviolabilitatea frontierelor postbelice rămâneau
pentru sovietici un obiectiv major de atins. Conferinţa de la Helsinki trebuia,
prin urmare, să consacre realităţile geopolitice de după 1945 – sovieticii aveau
nevoie de un certificat de bună purtare în această privinţă, iar testul final al
CSCE a fost un astfel de certificat, semnat la cel mai înalt nivel. În concepţia
sovietică, Conferinţa de la Helsinki trebuia să rămână, aşadar, un fenomen
eminamente static, orientat cu precădere spre consacrarea trecutului recent;
−vest – europenii, americanii şi canadienii urmăreau – obiectivul – pe
termen mediu care era liberalizarea progresivă a regimurilor comuniste din
Europa răsăriteană; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului;
−sovieticii şi aliaţii săi dacă voiau să obţină trierea Conferinţei erau
obligaţi să se acomodeze cu respectarea drepturilor şi libertăţile fundamentale
ale omului aşadar „caş unu” contra „caş trei”, cum se spunea în jargonul
Conferinţei, concluzie: viziunea occidentală despre obiectivele Conferinţei a
postulat nemijlocit acea „dimensiunea umană” care s-a dovedit a fi o adevărată
bombă cu efect întârziat în viaţa politică a Europei;
−ţările mici şi mijlocii – fie că erau neutre şi nealiniate sau că făceau
parte din alianţe militare – au participat, vrând – nevrând, la atacul dintre
sovietici şi occidentali: recunoaşterea frontierelor contra respectării drepturilor
omului; ele erau însă interesate de Conferinţă în măsura în care aceasta le putea
oferi o mai mare libertate de acţiune, un statut de egalitate cu cei mari, o
demnitate nouă şi deci un rol sporit în concentrarea paneuropeană; relaţia est-
vest a coexistat ca relaţie care a opus ţările mici şi mijlocii marilor puteri,
indiferent de ideologie şi sistem social-politic. Pentru acest motiv ţările mici şi
mijlocii au favorizat şi ele o orientare care să facă din Conferinţa de la Helsinki
un proiect original şi îndreptat spre viitor.

Poziţia României:
−s-a implicat profund în desfăşurarea Conferinţei fiind conştientă de
faptul că demersul ei, distinct de cel al celorlalte ţări socialiste, avea să-i
consacre şi să-i consolideze un statut de independenţă şi deci o mai mare
libertate de acţiune;
−atitudine împotriva marilor puteri, în primul rând împotriva Uniunii
Sovietice, ori de câte ori poziţiile şi interesele erau divergente;
−a militat pentru convenirea unor norme de procedură şi de lucru care
să consacre perfecta egalitate în drepturi a statelor participante la Conferinţă, ca
şi posibilitatea folosirii regulii consensului pentru apărare şi promovarea
intereselor legitime;
−a activat şi obţinut ca lucrările Conferinţei să se situeze în afara
alianţelor militare şi a spiritului de bloc;
−s-a manifestat în mod constant, pe tot parcursul Conferinţei, pentru
consacrarea principiului nerecurgerii la forţă sau ameninţarea cu forţa pentru
aspectele militare ale securităţii europene ca şi, mai ales, pentru
instituţionalizarea procesului multilateral început la Conferinţă.

Rezultatele pozitive ale Conferinţei


S-a apreciat că au fost considerabile, astfel:
−ea a putut stabili un mod de conduită care să asigure relaţiile stabile şi
echitabile între statele participante;
−a elaborat un vast program de acţiune în domeniile de interes înscrise
pe agenda ei;
−a asigurat, într-o formă incipientă, continuitatea procesului
paneuropean;
−a inaugurat şi consacrat norme de procedură şi de lucru, care i-au
conferit un profil original, profund diferit de al reuniunilor internaţionale.
Conferinţa a avut şi anumite limite impuse de marile puteri:
−aspectele militare ale securităţii europene au alcătuit partea cea mai
puţin consistentă a Actului final;
−Actul final nu a putut deveni un acord internaţional în bună şi
convenită formă din pricina refuzului occidental (şi în primul rând a
R.F.Germania) de a consacra astfel existenţa a două state germane;
−follow-up-ul CSCE ar fi putut fi mai bogat şi mai îndrăzneţ, dacă
ţările Pieţei Comune i-ar fi înţeles, încă de pe atunci, însemnătatea pentru
viitorul concentrării şi cooperării paneuropene.
„Cu toate acestea Convenţia, Conferinţa de la Helsinki a deschis un
proces înnoitor în viaţa politică a continentului, iar Actul său final a constituit,
fără doar şi poate, o adevărată cartă a relaţiilor intereuropene. Momentul
Helsinki, încheiat la 1 august 1975, a marcat de bună seamă apoteoza politicii de
destindere dintre Est şi Vest. O astfel de evaluare rămâne şi astăzi valabilă, în
ciuda aprecierilor unor politologi şi comentatori care au văzut în CSCE fie o
utopie, fie un fenomen. Când se va scrie, fără prejudecăţi şi fără părtinire, istoria
sinceră a vieţii politice europene din acea vreme, se va putea vorbi, fără riscul de
a greşi, de Europa de dinainte şi de după Helsinki” (Vezi – Valentin Lipatti,
România şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa în Integrarea
europeană – prioritate în politica externă a României, Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti, 1996, p.13).
Anii care au urmat n-au fost pe măsura aşteptărilor:
−spiritul de înţelegere şi de compromis care a caracterizat negocierile
paneuropene s-a irosit destul de repede;
−destinderea s-a dovedit a fi un proces fragil, care putea fi repus în
cauză şi regret;
−confruntarea politică EST-VEST a luat locul foarte repede încrederii
şi spiritului de conlucrare care prevalase între 1972-1975;
−impasul prelungit al negocierilor de dezarmare regională – mărturie a
rivalităţii şi neînţelegerii dintre americani şi sovietici – protecţionismul
economic practicat de Piaţa Comună, ca şi violarea drepturilor omului,
îngrădirea liberei circulaţii a informaţiei de către ţările socialiste au demonstrat
declinul politicii de destindere.
În aceste condiţii:
−aplicarea Actului final al CSCE a fost practic blocată, în ciuda
angajamentelor, asumate în mod solemn la 1 august 1975. Estul şi Vestul au
renunţat foarte repede la compromisul istoric pe care-l reprezenta momentul
Helsinki şi au revenit, adesea cu o energie sporită, la vechile opţiuni şi clişee;
−efectele Conferinţei, care au avut loc între 1977 şi 1989, au avut de
suferit, cum era de aşteptat:
−reuniunile de evaluare a aplicării Actului final – sesiuni care s-au
ţinut rând pe rând la Belgrad (1977-1978), la Madrid (1980-1983) şi la Viena
(1986-1989) – au fost marcate de această revenire la spiritul „războiului rece”:
dezbateri tensionate şi prelungite în mod artificial, blocaje multiple şi rezultate
adesea mediocre; uneori, chiar reuniuni ale CSCE, ţinute la nivel de experţi, nu
au putut adopta documente finale din lipsă de consens.
„Am asistat prin urmare la o involuţie evidentă a procesului CSCE” –
afirma Valentin Lipatti -, determinată de confruntările politice şi ideologice. Cu
toate aceste neajunsuri considerabile, fluxul reuniunilor multilaterale ale CSCE a
putut continua, când mai bine când mai rău, demonstrând vitalitatea prevederilor
instituţionale convenite la Conferinţa de la Helsinki „V.Lipatti, p.14) După 1990
„procesul CSCE” a marcat o cotitură, care s-a datorat, cum era şi firesc,
transformărilor profunde ce s-au produs pe eşichierul european:
−prăbuşirea „socialismului real în ţările Europei Centrale şi de Est,
ca şi în Uniunea Sovietică, şi instaurarea unor regimuri de democraţie pluralistă,
întemeiate pe statul de drept şi pe economia de piaţă, au postulat recunoaşterea
de către statele participante la CSCE a aceluiaşi sistem de valori politice,
economice, sociale, morale şi culturale;
−relaţia EST-VEST – expresia a luptei dintre două lumi opuse – a
devenit anacronică, iar dialogul în reuniunile CSCE s-a modificat ca atare.
Polemicile de natură ideologică şi-au pierdut raţiunea lor de a fi, din momentul
în care relaţiile dintre statele participante nu mai erau relaţii de adversitate, ci se
dovedeau mai curând relaţii de parteneriat.
De aceea, reuniunile CSCE, care au avut loc între 1990-1996, au fost cu
totul altceva. Compromisurilor prudente din trecut – expresia destinderii relative
dintre EST-VEST – le-a urmat afirmarea clară a opţiunilor politice, economice
şi morale ale Occidentului.
Stau mărturie în această privinţă:
−Reuniunea la nivel înalt, care s-a ţinut la Paris în noiembrie 1990;
−Reuniunea de evaluare ce a avut loc la Helsinki în perioada martie-
iulie 1992;
−Reuniunea de evaluare de la Budapesta, octombrie-decembrie 1994;
−Summit-ul de la Lisabona, decembrie 1996.
Aceste reuniuni, ca şi altele care s-au ţinut în aceşti ani la nivel de
experţi, au consacrat cursul nou al progresului multilateral declanşat de
Conferinţa de la Helsinki. Astfel, Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990),
Sfidările schimbării (1992) sau Către un parteneriat veritabil într-o eră nouă
(1994) sunt documente ce dau expresie unei noi filosofii, care călăuzeşte în
prezent ansamblul activităţilor paneuropene.
În acelaşi timp, au fost realizate progrese considerabile şi pe plan
instituţional.
Au fost create, ca instanţe colective:
−Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe;
−Comitet al Înalţilor Funcţionari;
−Comitetul Permanent;
−Secretariat CSCE la Praga şi Viena;
−Centru de prevenire a conflictelor, cu sediul la Viena;
−Birou pentru alegeri libere şi instituţii democratice, cu sediul la
Varşovia;
−Înalt Comisariat pentru Minorităţi Naţionale;
−Secretar General al CSCE.
Toate aceste prevederi au prefigurat constituirea unei organizaţii
regionale.
Eliberat de încărcătura sa ideologică şi perfecţionarea în plan
instituţional „procesul CSCE” nu a putut şi nu poate încă să joace un rol
proeminent în viaţa politică a Europei, cum ar fi fost firesc să se întâmple.
În faţa sfidărilor multiple cu care continentul nostru se confruntă- ca de
pildă, conflictele interetnice şi destrămarea unor state federale, stările de criză şi
de tensiune cu efecte destabilizatoare, decalajul economic profund între EST şi
VEST, mişcările xenofobe şi naţionaliste cu caracter adesea violente ş.a. -,
forumul paneuropean s-a situat pe un loc secundar.
Rolul activ în toate problemele majore ale continentului a fost asumat de
instituţii vest-europene şi euro-atlantice, precum NATO, Uniunea Europeană,
Uniunea Europei Occidentale, Consiliul Europei, care nu pregetă să dirijeze
ansamblul vieţii europene.
„Procesul CSCE” a oferit un cadru larg de concentrare şi de conlucrare
care nu a făcut adesea decât să reia opţiunile şi soluţiile preconizate de aceste
organisme mai puternice şi mai active.
Perfecţionarea „procesului CSCE” a fost însoţită de o marginalizare a sa.
Că lucrurile s-au întâmplat astfel se datorează în bună măsură, faptului că, după
prăbuşirea „socialismului real”, desfiinţarea Tratatului de la Varşovia nu a dus şi
la desfiinţarea Alianţei Nord-Atlantice, dimpotrivă, aceasta şi-a menţinut
prerogativele, încercând să şi le adapteze la noile condiţii create în Europa.
„Lichidarea concomitentă a blocurilor politico-militare opuse – aşa cum
se preconiza acum două, trei decenii, apreciază Valentin Lipatti – ar fi permis
probabil ca CSCE să rămână singurul for politic paneuropean, capabil să asigure
în perspectivă instituţia unui sistem de securitate colectiv pe continent”,
(V.Lipatti, p.16).
În mod paradoxal, pe măsură ce s-a dezvoltat şi s-a perfecţionat sub
raport instituţional, „procesul CSCE” a început să-şi piardă trăsăturile specifice
care i-au conferit un caracter novator.
Marginalizarea a fost însoţită şi de o banalizare a sa, prin erodarea
normelor procedurale şi de lucru, care le-a deosebit de-a lungul timpului de
mecanismele multilaterale tradiţionale. Reamintim abaterea cea mai
primejdioasă care s-a produs în această privinţă şi anume derogarea de la regula
consensului. În ianuarie 1992, Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe a decis
ca, în anumite cazuri de urgenţă să se renunţe la aplicarea regulii consensului
pentru luarea de hotărâri. Aşa se face că, pentru raţiuni pe care nu este cazul să
le analizăm aici, R.F.Iugoslavia a fost sancţionată prin suspendarea sine die de la
activitatea CSCE. Decizia a fost luată fără participarea ei, adică s-a practicat un
consens minus unu, ceea ce înseamnă în fond un vot. „Procesul CSCE” s-a
abătut astfel de la misiunea sa de concertare şi de conlucrare. Forumul
paneuropean a devenit un tribunal care blochează şi pronunţă excomunicări.
Dincolo de această procedură eretică, care deschide uşa unor proceduri
periculoase, s-a putut constata o apatie a ţărilor mici şi mijlocii în instanţele
CSCE. Ele continuă să îşi exprime poziţia, dar nu prea mai au curajul să se
opună cu dârzenie celor mari.
Pe bună dreptate reputatul ambasador român la CSCE V.Lipatti
apreciază că „CSCE a devenit tot mai mult un for în care se vorbeşte mult, dar
unde hotărârile se iau de un grup de ţări puternice care-şi impun voinţa.
Marginalizat şi banalizat „procesul CSCE” a renunţat aşadar, în bună măsură, la
ceea ce a constituit originalitatea şi forţa sa: deplina egalitate în drepturi a
statelor participante şi capacitatea lor de a acţiona în consecinţă, folosind în mod
judicios regula consensului. În loc să-şi înţeleagă cum se cuvine rosturile în
cadrul CSCE, ţările centrale şi est-europene aşteaptă cu sufletul la gură să fie
primite ca membri cu drepturi depline în organizaţiile vest-europene şi euro-
atlantice, care exercită asupra lor o atracţie crescândă” (V.Lipatti, p.16).
Un reviriment pentru soarta „procesului CSCE” s-a produs la sfârşitul
Reuniunii de evaluare de la Budapesta, când şefii de stat şi de guvern ai statelor
participante au adoptat, în decembrie 1994, opţiuni şi direcţii de acţiune, menite
să confere CSCE un rol central în edificarea unei comunităţi regionale şi stabile,
unite şi libere.
Înalţi reprezentanţi ai celor 52 de state participante au reafirmat cu acest
prilej nu numai ataşamentul lor nestrămutat faţă de principiile Actului final de la
Helsinki şi de prevederile cuprinse în celelalte documente ale CSCE, dar şi
voinţa lor, exprimată fără echivoc, de a da un nou impuls politic organizaţiei,
permiţându-i să joace un rol cardinal în întâmpinarea sfidării veacului XXI.
Pentru a îndeplini o astfel de misiune, CSCE a devenit, din ianuarie
1995, o organizaţie regională – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa (OSCE). Hotărârile adoptate stipulează competenţele OSCE în
domeniile fundamentale pentru viitorul continentului, precum:
−prevenirea conflictelor şi operaţiunile de menţinere a păcii;
−controlul armamentelor;
−dezarmarea şi creşterea încrederii şi securităţii;
−conceptualizarea unui nou model de securitate pentru arealul OSCE;
−cooperarea în plan economic, cultural umanitar, ecologic şi în alte
domenii de interes în comun;
−raporturile de conlucrare cu ţările mediteraneene neparticipante ş.a.
Pe plan instituţionalizat, au fost stabilite noile apelaţiuni şi atribuţii ale organelor
colective ale OSCE: Consiliul Miniştrilor, asistat de Consiliul Superior (fost
Comitet al Înalţilor Funcţionari) şi de Consiliul Permanent (fost Comitet
Permanent).

Concluzii
Aşadar, poziţii noi şi un ton nou au făcut din Documentul Reuniunii de la
Budapesta mărturia unor schimburi de atitudine din partea marilor puteri faţă de
forumul paneuropean, chemat să-şi aducă de-acum încolo o contribuţie sporită la
soluţionarea marilor probleme regionale şi mondiale.
Printre obiectivele stabilite de summit-ul de la Budapesta, în decembrie
1994, figurează şi convenirea unui nou model de securitate europeană pentru
secolul XXI.
Summit-ul statelor membre ale OSCE, care s-a ţinut la Lisabona la 2-3
decembrie 1996, a răspuns în bună măsură unor astfel de preocupări.
Documentul inititulat „Declaraţia de la Lisabona privind modelul comun şi
atotcuprinzător de securitate pentru Europa secolului XXI” defineşte cu claritate
parametrii, opţiunile şi liniile de acţiune chemate să confere OSCE un rol tot mai
important în noua arhitectură europeană. Iar elaborarea unei carte a securităţii
europene a veacului următor – aşa cum se prevede în Declaraţia de la Lisabona –
va fi fără îndoială în măsură să consacre acest demers. Evoluţia acestui proces.
menit să consolideze şi să diversifice acţiunea OSCE, va trebui urmărită, în
continuare.
Mecanismul de luare a deciziei în situaţii de criză:
−identifică situaţia de criză;
−preşedintele în exerciţiu primeşte cererea de ajutor;
−Consiliul Superior examinează cererea şi o înaintează Consiliului
Permanent care returnează recomandări;
−Consiliul Superior deliberează şi înaintează propunerea către
Consiliul OSCE;
−Consiliul OSCE, prin preşedintele în exerciţiu iniţiază consultări-
invitaţii şi apoi ia decizii prin consens;
−stabilirea forţelor participante la misiunile OSCE.
ANEXA NR.1

CARTA ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE


Semnată la San Francisco în ziua de 26 iunie 1945

NOI, POPOARELE NAŢIUNILOR UNITE, HOTĂRÂTE


să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului, care, în cursul unei
vieţi de om, a provocat de două ori omenirii suferinţe nespuse,
să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în
demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a
femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici,
să creăm condiţiile necesare menţinerii justiţiei şi respectării obligaţiilor
decurgând din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional,
să favorizăm progresul social şi instaurarea unor condiţii mai bune de
trai într-o mai mare libertate,
ŞI, ÎN ACESTE SCOPURI
să practicăm toleranţa şi să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini,
să ne unim forţele pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
să acceptăm principii şi să instituim metode care să garanteze că forţa
armată nu va fi folosită astfel încât în interesul comun,
să folosim instituţiile internaţionale pentru favorizarea progresului
economic şi social al tuturor popoarelor,
AM HOTĂRÂT SĂ NE UNIM EFORTURILE ÎNTRU ÎNFĂPTUIREA
ACESTOR OBIECTIVE
Drept urmare, guvernele noastre, prin reprezentanţii lor, reuniţi în oraşul
San Francisco şi având depline puteri, recunoscute ca valabile şi date în forma
cuvenită, au adoptat prezenta Cartă a Naţiunilor Unite şi înfiinţează prin aceasta
o organizaţie internaţională care se va numi Naţiunile Unite.

Capitolul I
Scopuri şi principii

Art. 1
Scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt următoarele:
1. să menţină pacea şi securitatea internaţională şi în acest scop, să ia
măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva
păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor violări ale păcii şi
să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi
dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu
caracter internaţional care ar putea duce la o violare a păcii;
2. să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea
principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele
însele, şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;
3. să realizeze cooperarea internaţională, rezolvând problemele
internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând şi
încurajând respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi,
fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, şi
4. să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către
atingerea acestor scopuri comune.
Art. 2
În urmărirea scopurilor indicate în art.1, Organizaţia Naţiunilor Unite şi
membrii ei trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii:
1. Organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor
membrilor ei.
2. Toţi membrii organizaţiei, spre a asigura tuturor drepturile şi
avantajele ce decurg din calitatea lor de membru, trebuie să-şi îndeplinească cu
bună-credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte.
3. TOŢI membrii organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale
prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională precum
şi justiţia să nu fie puse în primejdie.
4. Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale,
de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii
teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
5. Toţi membrii Organizaţiei Naţiunilor Unite vor da acesteia întreg
ajutorul în orice acţiune întreprinsă de ea în conformitate cu prevederile
prezentei Carte şi se vor abţine de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia
organizaţia întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere.
6. organizaţia va asigura ca statele care nu sunt membre ale Naţiunilor
Unite să acţioneze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
7. Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să
intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei naţionale a unui stat şi
nici nu va obliga pe membrii ei să supună asemenea chestiuni spre rezolvare, pe
baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic
atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în cap.VII.

Capitolul al II-lea
Membri

Art. 3.
Sunt membri originari ai Organizaţiei Naţiunilor Unite statele care,
participând la Conferinţa Naţiunilor Unite de la San Francisco pentru organizaţia
internaţională sau semnând mai înainte Declaraţia Naţiunilor Unite din 1
ianuarie 1942, semnează prezenta Cartă şi o ratifică în conformitate cu art. 110.
Art. 4
1. Pot deveni membri ai Naţiunilor Unite toate celelalte state iubitoare de
pace care acceptă obligaţiile cuprinse în prezenta Cartă şi care, după aprecierea
organizaţiei, sunt capabile şi dispuse să le îndeplinească.
2. Admiterea ca membru al Naţiunilor Unite a oricărui stat care
îndeplineşte aceste condiţii se va face printr-o hotărâre a Adunării Generale, la
recomandarea Consiliului de Securitate.
Art. 5
Un membru al Naţiunilor Unite împotriva căruia Consiliul de Securitate
a întreprins o acţiune preventivă sau de constrângere poate fi suspendat de către
Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, din exerciţiul
drepturilor şi privilegiilor decurgând din calitatea de membru. Exerciţiul acestor
drepturi şi privilegii poate fi restabilit de Consiliul de Securitate.
Art.6
Un membru al Naţiunilor Unite care a încălcat sistematic principiile
cuprinse în prezenta Cartă poate fi exclus din organizaţie de Adunarea Generală,
la recomandarea Consiliului de Securitate.

Capitolul al II-lea
Organe

Art.7
1.Ca organe principale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite se înfiinţează: o
Adunare Generală, un Consiliu de Securitate, un Consiliu Economic şi Social,
un Consiliu de Tutelă, o Curte Internaţională de Justiţie şi un Secretariat.
2. Organele subsidiare care s-ar invedera necesare vor putea fi înfiinţate
în conformitate cu prezenta Cartă.
Art.8
Naţiunile Unite nu vor impune nici o restricţie participării, în condiţii
egale, a bărbaţilor şi femeilor la orice funcţie din cadrul organelor ei principale
şi subsidiare

Capitolul al IV-lea
Adunarea Generală Compunere

Art.9
1.Adunarea Generală va fi alcătuită din toţi membrii Naţiunilor Unite.
2.. Fiecare membru va avea cel mult cinci reprezentanţi în Adunarea
Generală.
Funcţii şi puteri
Art.10
Adunarea Generală poate discuta orice probleme sau materii care intră în
cadrul prezentei Carte sau care se referă la puterile şi funcţiile vreunuia din
organele prevăzute în Carta de faţă şi, sub rezerva dispoziţiilor art.12, poate face
recomandări membrilor Naţiunilor Unite sau Consiliului de Securitate, ori
membrilor organizaţiei şi Consiliului de Securitate în oricare asemenea
probleme sau materii.
Art.11.
1. Adunarea Generală poate examina principii generale de cooperare
pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv principiile care
cârmuiesc dezarmarea şi reglementarea înarmărilor şi poate face recomandări cu
privire la asemenea principii membrilor organizaţiei sau Consiliului de
Securitate, ori membrilor organizaţiei şi Consiliului de Securitate.
2. Adunarea Generală poate discuta orice probleme privitoare la
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, care îi vor fi supuse de către oricare
membru al Naţiunilor Unite sau de către Consiliul de Securitate, ori, în
conformitate cu art.35, 2 de către un stat care nu este membru al Naţiunilor
Unite, şi, sub rezerva dispoziţiilor art.12, poate face recomandări, în privinţa
oricărei asemenea probleme, fie statului ori statelor iuteresante, fie Consiliului
de Securitate sau Consiliului de Securitate şi statului ori statelor interesate. Orice
asemenea problemă care reclama să se întreprindă o acţiune va fi deferită de
Adunarea Generală Consiliului de Securitate înainte sau după discutarea ei.
3. Adunarea Generală poate atrage atenţia Consiliului de Securitate
asupra situaţiilor care ar pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională.
4. Puterile Adunării Generale, prevăzute în acest articol, nu limitează
domeniul general de aplicare al art.10.
Art.12
1. Atâta timp cât Consiliul de Securitate exercită în privinţa unui
diferend sau unei situaţii funcţiile care îi sunt atribuite prin prezenta Cartă,
Adunarea Generală nu trebuie să facă nici o recomandare cu privire la acel
diferend sau situaţie, afară dacă Consiliul de Securitate i-ar cere aceasta.
2. Secretarul general, cu asentimentul Consiliului de Securitate, va aduce
la cunoştinţa Adunării Generale, la fiecare sesiune, toate problemele referitoare
la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale care se găsesc în examinarea
Consiliului de Securitate; de asemenea, el va înştiinţa Adunarea Generală, iar
dacă Adunarea Generală nu este în sesiune, pe membrii Naţiunilor Unite, de
îndată ce Consiliul de Securitate încetează de a mai examina acele probleme.
Art.13
1. Adunarea Generală va iniţia studii şi va face recomandări în scopul:
a) de a promova cooperarea internaţională în domeniul politic şi de a
încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi codificarea lui.
b) de a promova cooperarea internaţională în domeniul economic, social,
cultural, educativ şi sanitar şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie.
2. Celelalte îndatoriri, funcţii şi puteri ale Adunării Generale, referitoare
la problemele menţionate în l(b) de mai sus, sunt enunţate în cap.IX şi X.
Art.14
Sub rezerva dispoziţiilor art.12, Adunarea Generală poate recomanda
măsuri pentru aplanarea paşnică a oricărei situaţii, indiferent de origine, pe care
o consideră de natură a dăuna bunăstării generale sau relaţiilor prieteneşti între
naţiuni, inclusiv a situaţiilor rezultând dintr-o încălcare a dispoziţiilor prezentei
Carte, care enunţă scopurile şi principiile Naţiunilor Unite.
Art.15
1. Adunarea Generală va primi şi examina rapoarte anuale şi speciale ale
Consiliului de Securitate: aceste rapoarte vor cuprinde o dare de seamă asupra
măsurilor pe care Consiliul de Securitate le-a hotărât sau le-a luat pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
2. Adunarea Generală va primi şi examina rapoartele celorlalte organe
ale organizaţiei.
Art.16
Adunarea Generală va îndeplini în privinţa sistemului de tutelă
internaţională funcţiile care-i sunt atribuite prin cap.XII şi XIII, inclusiv
aprobarea acordurilor de tutelă referitoare la teritoriile care nu intră în categoria
zonelor strategice.
Art.17
1. Adunarea Generală va examina şi aproba bugetul organizaţiei.
2. Cheltuielile organizaţiei sunt suportate de membri, potrivit repartizării
stabilite de Adunarea Generală.
3. Adunarea Generală va examina şi aproba orice acorduri financiare şi
bugetare cu instituţiile specializate la care se referă art.57 şi va examina bugetele
administrative ale acestor instituţii, în scopul de a le face recomandări.
Votare
Art.18
1. Fiecare membru al Adunării Generale va avea un vot.
2. Hotărârile Adunării Generale în probleme importante vor fi adoptate
cu majoritatea de două treimi a membrilor prezenţi şi votanţi. Vor fi considerate
probleme importante: recomandările cu privire la menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, alegerea membrilor nepermanenţi ai Consiliului de Securitate,
alegerea membrilor Consiliului Economic şi Social, alegerea membrilor
Consiliului de Tutelă, în conformitate cu 1(c) al art.86, admiterea de noi
membri în organizaţie, suspendarea drepturilor şi privilegiilor membrilor,
excluderea de membri, problemele referitoare la sistemul de tutelă şi problemele
bugetare.
3. Hotărârile privind alte probleme, inclusiv stabilirea unor noi categorii
de probleme asupra cărora să se decidă cu o majoritate de două treimi, se vor
adopta, cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi şi votanţi.
Art.19
Un membru al Naţiunilor Unite care este în întârziere cu plata
contribuţiilor sale financiare către organizaţie nu va putea participa la vot în
Adunarea Generală dacă totalul arieratelor egalează sau depăşeşte contribuţia
datorată de el pentru ultimii doi ani împliniţi.
Adunarea Generală poate, totuşi, permite acestui membru să ia parte la
vot în cazul în care constată că neplata se datoreşte unor împrejurări
independente de voinţa lui.
Procedură
Art.20
Adunarea Generală se va întruni în sesiuni anuale ordinare şi, când
împrejurările o cer, în sesiuni extraordinare. Sesiunile extraordinare vor fi
convocate de Secretarul general la cererea Consiliului de Securitate sau a
majorităţii membrilor Naţiunilor Unite.
Art.21
Adunarea Generală va stabili propriile sale reguli de procedură. Ea îşi va
desemna preşedintele pentru fiecare sesiune.
Art.22
Adunarea Generală poate înfiinţa organele subsidiare pe care le socoteşte
necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale.

Capitolul al V-lea
Consiliul de Securitate Compunere

Art.23
1. Consiliul de Securitate va fi alcătuit din cincisprezece membri ai
Naţiunilor Unite. Republica Chineză, Franţa, Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite
ale Americii vor fi membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Adunarea
Generală va alege alţi zece membri ai organizaţiei ca membri nepermanenţi ai
Consiliului de Securitate, ţinând în special seama în primul rând, de contribuţia
membrilor Naţiunilor Unite la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi la
înfăptuirea celorlalte scopuri ale organizaţiei şi, de asemenea, de o repartiţie
geografică echitabilă.
2. Membrii nepermanenţi ai Consiliului de Securitate vor fi aleşi pe o
perioadă de doi ani. La prima alegere de membri nepermanenţi, după sporirea
numărului de membrii ai Consiliului de Securitate de la unsprezece la
cincisprezece, doi dintre cei patru membri adăugaţi vor fi aleşi pe o perioadă de
un an. Membrii Consiliului de Securitate al căror mandat expiră nu vor putea fi
realeşi imediat.
3. Fiecare membru al Consiliului de Securitate va avea un reprezentant
în Consiliu.
Funcţii şi puteri
Art.24
1. Spre a asigura acţiunea rapidă şi eficace a Naţiunilor Unite, membrii
conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală pentru menţinerea păcii
şi securităţii internaţionale şi recunosc că, îndeplinindu-şi îndatoririle impuse de
aceasta răspundere, Consiliul de Securitate acţionează în numele lor.
2. În îndeplinirea acestor îndatoriri, Consiliul de Securitate va acţiona în
conformitate cu scopurile şi principiile Naţiunilor Unite. Puterile specifice
acordate Consiliului de Securitate pentru îndeplinirea acestor îndatoriri sunt
definite în capitolele VI,VII,VIII şi XII.
3. Consiliul de Securitate va supune spre examinare Adunării Generale
rapoarte anuale şi, când va fi necesar, rapoarte speciale.
Art.25
Membrii Naţiunilor Unite sunt de acord să accepte şi să execute
hotărârile Consiliului de Securitate, în conformitate cu prezenta Cartă.
Art.26
În scopul de a favoriza stabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, fără a folosi pentru înarmări decât un minimum din resursele
umane şi economice ale lumii, Consiliul de Securitate va fi însărcinat de a
elabora, cu ajutorul Comitetului de stat-major, prevăzut în art.47, .....privind
stabilirea unui sistem de reglementare a înarmărilor, care vor fi supuse
membrilor Naţiunilor Unite.
Votare
Art.27
1. Fiecare membru al Consiliului de Securitate va avea un vot.
2. Hotărârile Consiliului de Securitate, în probleme de procedură vor fi
adoptate cu votul afirmativ a nouă membri.
3. Hotărârile Consiliului de Securitate în toate celelalte probleme vor fi
adoptate cu votul afirmativ a nouă membri, în care sunt cuprinse voturile
concordante ale tuturor membrilor permanenţi, avându-se în vedere că, în cazul
hotărârilor care se adoptă în temeiul cap.VI şi al.art.52, 3, o parte într-un
diferend trebuie să se abţină de la votare.
Proceduri
Art.28
1. Consiliul de Securitate va fi astfel organizat, încât să-şi poată exercita
funcţiile fără întrerupere. În acest scop, fiecare membru al Consiliului de
Securitate va trebui să aibă oricând un reprezentant la sediul organizaţiei.
2. Consiliul de Securitate va ţine şedinţe periodice, la care fiecare dintre
membrii săi, poate, dacă doreşte să fie reprezentat de un membru al guvernului
său sau de un alt reprezentant special desemnat.
3. Consiliul de Securitate poate ţine şedinţe în alte locuri decât sediul
organizaţiei pe care le socoteşte cele mai indicate pentru a-i înlesni lucrările.
Art.29
Consiliul de Securitate poate înfiinţa organele subsidiare pe care le
consideră necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale.
Art.30
Consiliul de Securitate va stabili propriile sale reguli de procedură,
inclusiv modul de desemnare a preşedintelui său.
Art.31
Orice membru al Naţiunilor Unite care nu este membru al Consiliului de
Securitate poate participa, fără drept de vot, la discutarea oricărei probleme
supuse Consiliului de Securitate, ori de câte ori acesta consideră că interesele
acelui membru sunt afectate în mod special.
Art.32
Orice membru al Naţiunilor Unite care nu este membru al Consiliului de
Securitate sau orice stat care nu este membru al Naţiunilor Unite, dacă este parte
într-un diferend examinat de Consiliul de Securitate, va fi invitat să participe,
fără drept de vot, la discuţiile cu privire la acel diferend. Consiliul de Securitate
va determina condiţiile pe care le consideră juste pentru participarea unui stat
care nu este membru al Naţiunilor Unite.

Capitolul al VI-lea
Rezolvarea paşnică a diferendelor

Art.33
1. Părţile în orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale trebuie să caute să-l rezolve, înainte
de toate, prin tratative, anchetă, mediaţie, conciliere, arbitraj, pe cale juridică,
recurgerea la organizaţii sau acorduri regionale sau prin alte mijloace paşnice la
alegerea lor.
2. Consiliul de Securitate, când socoteşte necesar, invită părţile să-şi
rezolve diferendul prin asemenea mijloace.
Art.34
Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situaţie
care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui
diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar
putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Art.35
1. Orice membru al ONU poate atrage atenţia Consiliului de Securitate
sau a Adunării Generale asupra oricărui deferend sau situaţii de natura celor
menţionate în art.34.
2. Un stat membru al ONU poate atrage atenţia Consiliului de Securitate
sau Adunării Generale asupra oricărui deferend la care este parte dacă acceptă în
prealabil, în privinţa acelui diferend, obligaţiile de rezolvare paşnică prevăzute
în prezenta Cartă.
3. Acţiunile întreprinse de Adunarea Generală în chestiunile asupra
cărora i se atrage atenţie în temeiul art.de faţă vor fi supuse dispoziţiilor art.11 şi
12.
Art.36
Consiliul de Securitate ONU poate, în orice stadiu a unui deferend de
natura celor menţionate în art.33 ori al unei situaţii similare să recomande
procedurile sau metodele de aplanare hotărâte.
2. Consiliul de Securitate va lua în considerare orice proceduri de
rezolvare a deferendului deja adoptate de părţi.
3. Făcând recomandări în temeiul prezentului articol, Consiliul de
Securitate va ţine seama şi de faptul că, în regulă generală, deferendele de ordin
juridic trebuie să fie supuse de părţi Curţii Internaţionale de Justiţie, în
conformitate cu dispoziţiile Statutului Curţii.
Art.37.
1. În cazurile în care părţile la un deferend de natura celor menţionate în
art.33 nu reuşesc să-l rezolve prin mijloacele indicate în acel articol, ele îl vor
supune Consiliului de Securitate.
2. În cazul în care Consiliul de Securitate socoteşte că prelungirea
deferendului ar putea, în fapt, să pună în primejdie menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale el va hotărî dacă trebuie să acţioneze în temeiul art.36 sau să
recomande condiţiilor de rezolvare pe care le va considera potrivite.
Art.38
Fără a se aduce atingere dispoziţiilor art.33-37, Consiliul de Securitate
poate, dacă toate părţile la un deferend cer aceasta, să facă recomandări părţilor
în scopul rezolvării paşnice a deferendului.
Capitolul VII
Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii,
de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune

Art.39
Consiliul de Securitate va constata existenţa unei ameninţări împotriva
păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune şi va hotărî ce măsuri
vor fi luate, în conformitate cu art.41-42, pentru menţinerea şi restabilirea păcii
şi securităţii internaţionale.
Art.40
Pentru a preîntâmpina o agravare a situaţiei, CS poate ca, înainte de a
face recomandări sau a hotărî asupra măsurilor care trebuie luate în conformitate
cu art.39, să invite părţile interesate să se conformeze măsurilor provizorii pe
care le consideră necesare sau de dorit. Asemenea măsuri provizorii nu vor
prejudicia într-un nimic drepturile, pretenţiile sau poziţia părţilor interesate. CS
va ţine seama în mod cuvenit de neexecutarea acestor măsuri provizorii.
Art.41
CS poate hotărî ce măsuri, care nu implică folosirea forţei armate,
trebuie luate spre a se da urmare hotărârilor sale şi poate cere membrilor ONU
să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau parţială a
relaţiilor economice şi a comunicaţiilor, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.
Art.42
În cazul în care CS va socoti că masurile prevăzute în art.41 nu ar fi
adecvate sau s-a dovedit a nu fi adecvate, el poate întreprinde, cu forţe navale ori
terestre, orice acţiune pe care o consideră necesară pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale. Această acţiune poate cuprinde demonstraţie, măsuri
de blocadă şi alte operaţiuni executate de FAM, maritime sau terestre ale
membrilor ONU.
Art.43
1.Toţi membrii ONU, spre a contribui la menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale se obligă să pună la dispoziţia Consiliului de Securitate la cererea
sa şi în conformitate cu acest acord sau acorduri speciale, forţele armate
asistenţă şi înlesnirile inclusiv dreptul de trecere necesare pentru menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale.
2. Acordul sau acordurile menţionate mai sus vor stabili natura acestor
forţe, gradul lor de pregătire şi amplasarea lor generală, precum şi natura
înlesnirilor şi asistenţei care urmează să fie acordată.
Art.44
Atunci când CS a hotărât să recurgă la forţă el trebuie, înainte de a cere
unui membru nereprezentant în Consiliu să pună la dispoziţie forţe armate, în
executarea obligaţiilor executate de acesta în temeiul art.43 să invite pe acel
membru că, dacă doreşte, să participe la luarea hotărârilor CS privind folosirea
contingentelor de forţe armate ale acelui membru.
Art.45
Spre a permite organizaţiei posibilitatea de a lua măsuri urgente de ordin
militar, membrii ONU vor menţine contingente naţionale de FAM imediat
utilizabile pentru o acţiune combinată de constrângere internaţională. Efectivele
şi gradul de pregătire ale acestor contingente precum şi planurile pentru acţiunea
lor combinată vor fi stabilite de către CS, cu ajutorul comitetului de stat major în
limitele indicate prin acordul sau acordurile speciale menţionate în art.43.
Art.46
Planurile pentru folosirea forţelor armate vor fi stabilite de CS cu
ajutorul Comitetului de Stat Major.
Art.47
Se va înfiinţa un Comitet de Stat Major pentru a sfătui şi a asista CS în
problemele referitoare la mijloacele de ordin militar necesare CS pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, la folosirea şi comanda forţelor
puse la dispoziţia sa, la reglementarea înarmărilor şi eventuala dezarmare.
Comitetul de Stat Major va fi alcătuit de şefii de state majore ale
membrilor permanenţi ale Consiliului de Securitate sau din reprezentanţii lor.
Orice membru al ONU care nu este reprezentat permanent în CS va fi invitat de
către CS să i se asocieze când participarea acelui membru la lucrările lui este
necesară pentru buna îndeplinire a îndatoririlor Comitetului.
Comitetul de Stat Major va răspunde, sub autoritatea CS, de conducerea
strategică a oricăror forţe armate puse la dispoziţia CS. Problemele privind
comanda unor asemenea forţe vor fi reglementate ulterior.
Cu autorizaţia CS şi după consultarea cu organizaţiile regionale
corespunzătoare, Comitetul de Stat Major poate înfiinţa subcomitete regionale.
Art.48
Măsurile necesare executării hotărârilor CS în scopul menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale vor fi luate de toţi membrii ONU sau de unii dintre ei,
după cum va stabili CS.
Aceste hotărâri vor fi executate de membrii ONU cât şi prin acţiunea lor
în cadrul organismelor internaţionale corespunzătoare din care fac parte.
Art.49
Membrii ONU care se vor asocia spre a-şi da asistenţă mutuală în
executarea măsurilor hotărâte de CS.
Art.50
Dacă CS ia măsuri preventive sau de constrângere împotriva unui stat,
orice alt stat indiferent dacă este membru sau nu al ONU care întâmpină
dificultăţi economice deosebite, ivite ca urmare a executării acelor măsuri, va
avea dreptul să consulte CS cu privire la rezolvarea acelor dificultăţi.
Art.51
Nici o dispoziţie din prezenta cartă nu va aduce atingere dreptului inerent
de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac
armat împotriva unui membru al ONU, până când CS va fi luat măsurile
necesare pentru menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale. Măsurile luate de
membrii în executarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la
cunoştinţa CS şi nu vor afecta în nici un fel puterea şi îndatorirea CS, în temeiul
prezentei carte de a întreprinde oricând acţiunile pe care le va socoti necesare
pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.

Capitolul VIII
Acorduri regionale

Art.52
Nici o dispoziţie din prezenta cartă nu se opune existenţei unor acorduri
sau unor organisme regionale destinate a se ocupa cu problemele privind
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale care sunt susceptibile de acţiuni cu
caracter regional, cu condiţia că asemenea acorduri ori organisme, precum şi
activitatea lor, să fie compatibile cu scopurile şi Principiile Organizaţiei.
Membrii ONU care încheie asemenea acorduri sau constituie asemenea
organisme trebuie să depună toate eforturile pentru rezolvarea paşnică a
diferendelor locale prin intermediul unor astfel de acorduri sau organisme
regionale înainte de a le supune CS.
CS va încuraja dezvoltarea rezolvării paşnice a diferendelor locale prin
intermediul acestor acorduri sau organisme regionale fie din iniţiativa statelor
interesate fie din propria sa iniţiativă.
Art.53
Consiliul de Securitate va folosi, acolo unde este cazul, asemenea
acorduri sau organisme regionale pentru aplicarea acţiunilor de constrângere sub
autoritatea sa. Totodată, nici o acţiune de constrângere nu va fi întreprinsă, în
temeiul acestor acorduri regionale sau de către organismele regionale, fără
autorizaţia Consiliului de Securitate; sunt excepţionale măsurile prevăzute în
art.107 împotriva oricărui stat inamic, în sensul definiţiei 2 din articolul de faţă,
măsuri prevăzute în art.107 sau în acordurile regionale, îndreptate împotriva
reluării unei politici agresive de către un asemenea stat, până când va putea
încredinţa organizaţiei, la cererea guvernelor interesate, sarcina de a preveni
orice nouă agresiune din partea unui asemenea stat.
Expresia de "stat inamic", aşa cum este folosită în 1 din articolul de
faţă, se aplică oricărui stat care, în timpul celui de-al doilea război mondial, a
fost inamicul oricăruia dintre semnatarii prezentei Carte.
Art.54
Consiliul de Securitate trebuie să fie în permanenţă complet informat
asupra acţiunilor întreprinse sau plănuite în temeiul acordurilor regionale sau de
către organismele regionale în scopul menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale.

Capitolul al IX-lea
Cooperarea economică şi socială internaţională

Art.55
În scopul de a crea condiţii de stabilitate şi bunăstare necesare unor
relaţii paşnice şi prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectul principiului
egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele,
Naţiunile Unite vor favoriza:
a. ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forţelor de muncă şi
condiţii de progres şi dezvoltare economică şi socială;
b. rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile economic, social,
sanitar şi a altor probleme conexe; cooperarea internaţională în domeniile
culturii şi educaţiei şi
c. respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Art.56
Toţi membrii se obligă să întreprindă acţiuni în comun şi separat în
colaborare cu organizaţia pentru realizarea scopurilor enunţate în art.55.
Art.57
Diversele instituţii specializate, înfiinţate prin acorduri
interguvernamentale şi având, potrivit statutelor lor, largi atribuţii internaţionale
în domeniile economic, social, cultural, educativ, sanitar şi alte domenii conexe,
vor fi puse în legătură cu Naţiunile Unite, în conformitate cu dispoziţiile art.63.
Instituţiile astfel puse în legătură cu Naţiunile Unite sunt desemnate mai
jos prin expresia "instituţii specializate".
Art.58
Organizaţia va face recomandări pentru coordonarea programelor şi
activităţilor instituţiilor specializate.
Art.59
Organizaţia va iniţia, când este cazul, tratative între statele interesate în
vederea înfiinţării oricărei noi instituţii specializate, necesare pentru îndeplinirea
scopurilor enunţate în art.55.
Art.60
Răspunderea pentru îndeplinirea funcţiilor organizaţiei, enunţate în
capitolul de faţă, va reveni Adunării Generale şi, sub autoritatea Adunării
Generale, Consiliului Economic şi Social, care va avea, în acest scop, puterile
stabilite în capitolul X.

Capitolul al X-lea
Consiliul Economic şi Social
Compunere

Art.61
Consiliul Economic şi Social va fi alcătuit din douăzeci şi şapte de
membri ai Naţiunilor Unite, aleşi de Adunarea Generală.
Sub rezerva dispoziţiilor 3, nouă membri ai Consiliului Economic şi
Social vor fi aleşi în fiecare an pentru o perioadă de trei ani. Un membru al cărui
mandat expiră va putea fi reales imediat.
La prima alegere după sporirea numărului de membri ai Consiliului
Economic şi Social de la optsprezece la douăzeci şi şapte, pe lângă membrii
aleşi în locul celor şase membri ale căror mandate expiră la sfârşitul acelui an
vor fi aleşi încă nouă membri. Mandatul a trei dintre aceşti nouă membri
adăugaţi va expira după un an, iar al altor trei membri după doi ani potrivit
dispoziţiilor Adunării Generale.
Fiecare membru al Consiliului Economic şi Social va avea un
reprezentant.
Funcţii şi puteri
Art.62
Consiliul Economic şi Social poate face sau iniţia studii şi rapoarte
privind problemele internaţionale în domeniile economic, social, cultural,
educativ, sanitar şi alte domenii conexe şi poate face recomandări în privinţa
oricăror asemenea probleme Adunării Generale, membrilor Naţiunilor Unite şi
instituţiilor specializate interesate.
El poate face recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi.
El poate pregăti, spre a fi supuse Adunării Generale, proiecte de
convenţii în probleme de competenţă sa.
El poate convoca, în conformitate cu regulile fixate de Naţiunile Unite,
conferinţe internaţionale în probleme de competenţa sa.
Art.63
Consiliul Economic şi Social poate încheia cu oricare dintre instituţiile la
care se referă art.57 acorduri prevăzând condiţiile în care instituţia respectivă va
fi pusă în legătură cu Naţiunile Unite. Aceste acorduri vor fi supuse aprobării
Adunării Generale.
El poate coordona activitatea instituţiilor specializate prin consultări cu
acestea şi prin recomandări adresate acestor instituţii, precum şi prin
recomandări adresate Adunării Generale şi membrilor Naţiunilor Unite.
Art.64
Consiliul Economic şi Social poate lua măsurile potrivite spre a obţine
rapoarte regulate din partea instituţiilor specializate. El se poate înţelege cu
membrii Naţiunilor Unite şi cu instituţiile specializate spre a obţine de la acestea
rapoarte privind măsurile luate în executarea propriilor sale recomandări şi a
recomandărilor Adunării Generale în probleme de competenţa Consiliului.
El poate comunica Adunării Generale observaţiile sale asupra acestor
rapoarte.
Art.65
Consiliul Economic şi Social poate da informaţii Consiliului de
Securitate şi îi va acorda asistenţă, la cererea acestuia.
Art.66
Consiliul Economic şi Social va îndeplini, în executarea recomandărilor
Adunării Generale, funcţiile care intră în competenţa sa.
El poate, cu aprobarea Adunării Generale, să îndeplinească serviciile pe
care i le-ar cere unii membri ai Naţiunilor Unite sau instituţiile specializate.
El va îndeplini celelalte funcţii specificate în alte părţi din prezenta Cartă
sau care-i pot fi atribuite de Adunarea Generală.
Votare
Art.67
Fiecare membru al Consiliului Economic şi Social va avea un vot.
Hotărârile Consiliului Economic şi Social se vor adopta cu majoritatea
de voturi a membrilor prezenţi şi votanţi.
Procedura
Art.68
Consiliul Economic şi Social va înfiinţa comisii pentru problemele
economice şi sociale şi pentru promovarea drepturilor omului, precum şi orice
alte comisii necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale.
Art.69
Consiliul Economic şi Social va invita orice membru al Naţiunilor Unite
să participe, fără drept de vot, la dezbaterile sale asupra oricăror probleme care
prezintă un interes special pentru acel membru.
Art.70
Consiliul Economic şi Social poate lua măsuri pentru participarea, fără
drept de vot, a reprezentanţilor instituţiilor specializate la dezbaterile sale sau ale
comisiilor înfiinţate de el, precum şi pentru participarea propriilor săi
reprezentanţi la dezbaterile instituţiilor specializate.
Art.71
Consiliul Economic şi Social va putea lua orice măsuri potrivite pentru
consultarea organizaţiilor neguvernamentale care se ocupă cu probleme de
competenţa lui. Aceste măsuri se pot aplica unor organizaţii internaţionale şi,
dacă este cazul, unor organizaţii naţionale, după consultare cu membrii
Naţiunilor Unite interesaţi în aceasta.
Art.72
Consiliul Economic şi Social va stabili propriile sale reguli de procedură,
inclusiv modul de desemnare a preşedintelui.
Consiliul Economic şi Social se va întruni după necesităţi, potrivit cu
regulile sale de procedură, care vor cuprinde dispoziţii pentru convocarea
Consiliului la cererea majorităţii membrilor săi.

Capitolul al XI-lea
Declaraţia privind teritoriile care nu se autoguvernează

Art.73
Membrii Naţiunilor Unite care au sau care îşi asumă răspunderea pentru
administrarea unor teritorii ale căror popoare nu au atins încă un grad deplin de
autoguvernare recunosc principiul că interesele locuitorilor acestor teritorii au
întâietate. Ei acceptă, ca o misiune sacră, obligaţia de a promova la maximum
bunăstarea populaţiei acestor teritorii, în cadrul sistemului de pace şi securitate
internaţională stabilit prin prezenta Carte, şi în acest scop se obligă:
a. să asigure, cu respectarea cuvenită a culturii respectivelor popoare,
progresul lor politic, economic, social şi în domeniul educaţiei, tratamentul lor
echitabil şi protecţia lor împotriva abuzurilor.
b. să dezvolte capacitatea lor de a se autoguverna, să ţină seama în modul
cuvenit de năzuinţele politice ale acestor popoare şi să le ajute în dezvoltarea
progresivă a instituţiilor lor politice libere, potrivit cu condiţiile specifice ale
fiecărui teritoriu şi popoarelor sale şi cu gradul lor diferit de dezvoltare;
c. să întărească pacea şi securitatea internaţională;
d. să promoveze măsuri constructive de dezvoltare, să încurajeze
lucrările de cercetare, să coopereze unul cu altul, iar în cazurile potrivite cu
organisme internaţionale specializate, spre a realiza efectiv scopurile sociale,
economice şi ştiinţifice enunţate în acest articol;
e. să comunice regulat pentru informare Secretarului general, sub rezerva
limitărilor pe care le-ar putea impune exigenţe de securitate şi considerente de
ordin constituţional, informaţii statistice şi altele de natură tehnică privind
condiţiile economice, sociale şi de învăţământ din teritoriile de care răspund,
altele decât teritoriile cărora li se aplică capitolul XII şi XIII.
Art.74
Membrii Naţiunilor Unite recunosc, de asemenea, că politica lor faţă de
teritoriile cărora li se aplică acest capitol, la fel ca şi politica faţă de teritoriile lor
metropolitane, trebuie să se întemeieze pe principiul general al bunei-vecinătăţi
în domeniile social, economic şi comercial, ţinând seama, în mod cuvenit de
interesele şi bunăstarea restului lumii.

Capitolul al XII-lea
Sistemul internaţional de tutelă
Art.75
Organizaţia Naţiunilor Unite va stabili, sub autoritatea ei, un sistem
internaţional de tutelă pentru administrarea şi supravegherea teritoriilor care vor
putea fi supuse acestui sistem, fiecare printr-un acord ulterior. Aceste teritorii
sunt desemnate în cele de mai jos prin expresia "teritorii sub tutelă".
Art.76
Obiectivele fundamentale ale sistemului de tutelă, în conformitate cu
scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite, enunţate în art.1 din prezenta Cartă, vor
fi următoarele:
a. de a întări pacea şi securitatea internaţională;
b. de a promova progresul politic, economic şi social şi în domeniul
educaţiei , al populaţiei din teritoriile sub tutelă şi evoluţia lor progresivă spre
autoguvernare sau independenţă, ţinând seama de condiţiile specifice fiecărui
teritoriu şi popoarelor sale şi de năzuinţele liber exprimate ale populaţiei
interesate şi de dispoziţiile care vor putea fi prevăzute prin fiecare acord de
tutelă;
c. de a încuraja respectarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, şi de a
dezvolta sentimentul de interdependenţă a popoarelor lumii;
d. de a asigura egalitatea de tratament în domeniile social, economic şi
comercial tuturor membrilor Naţiunilor Unite şi cetăţenilor lor, de a asigura, de
asemenea, acestora din urmă egalitatea de tratament în administrarea justiţiei,
fără a se aduce atingere realizării obiectivelor menţionate mai sus şi sub rezerva
dispoziţiilor art.80.
Art.77
Sistemul de tutelă se va aplica teritoriilor din categoriile enumerate mai
jos şi care vor fi fost supuse acestui sistem prin acorduri de tutelă:
a. teritorii în prezent sub mandat;
b. teritorii care pot fi desprinse din statele inamice, ca urmare a celui de-
al doilea război mondial;
c. teritorii supuse în mod voluntar acestui sistem de către statele care
răspund de administrarea lor.
Printr-o înţelegere ulterioară se va determina câte teritorii din categoriile
menţionate mai sus vor fi supuse sistemului de tutelă şi în ce condiţii.
Art.78
Sistemul de tutelă nu se va aplica ţărilor care au devenit membre ale
Naţiunilor Unite, relaţiile dintre ele trebuind să se întemeieze pe respectarea
principiului egalităţii suverane.
Art.79
Condiţiile sistemului de tutelă pentru fiecare teritoriu care urmează să fie
supus acestui sistem, precum şi orice modificare şi amendamente vor face
obiectul unui acord între statele direct interesate, inclusiv puterea mandatară în
cazul teritoriilor sub mandatul unui membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi
vor fi aprobate în conformitate cu prevederile art.83 şi 85.
Art.80
Cu excepţia celor ce s-ar putea conveni prin fiecare acord de tutelă,
încheiat în conformitate cu art.77,79 şi 81, prin care fiecare teritoriu este supus
sistemului de tutelă, şi până la încheierea unor asemenea acorduri, nici o
dispoziţie din prezentul capitol nu trebuie să fie interpretată în sensul că ar
modifica în vreun fel, direct sau indirect, orice drepturi ale oricăror state sau
popoare, sau dispoziţiilor unor acte internaţionale în vigoare, la care membrii
Naţiunilor Unite pot fi parte.
Paragraful 1 din prezentul articol nu trebuie interpretat ca dând temeiuri
pentru o întârziere sau o amânare a negocierii şi încheierii de acorduri destinate
să supună sistemului de tutelă teritorii sub mandat şi alte teritorii, aşa cum se
prevede în art.77.
Art.81
Acordul de tutelă va cuprinde, în fiecare caz, condiţiile în care va fi
administrat teritoriul sub tutelă şi va desemna autoritatea care va exercita
administrarea teritoriului sub tutelă. O asemenea autoritate, denumită mai jos
"autoritate administrantă", poate fi unul sau mai multe state sau însăşi
organizaţia.
Art.82
În orice acord de tutelă pot fi stabilite una sau mai multe zone strategice,
care pot cuprinde o parte sau întreg teritoriul sub tutela căruia i se aplică
acordul, fără a se aduce atingere oricărui acord sau oricăror acorduri speciale,
încheiate în temeiul art.43.
Art.83
Toate funcţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite privind zonele strategice,
inclusiv aprobarea dispoziţiilor din acordurile de tutelă şi a modificării sau
amendării lor, vor fi îndeplinite de Consiliul de Securitate.
Obiectivele fundamentale, enunţate în art.76, sunt valabile pentru
populaţia din fiecare zonă strategică.
Consiliul de Securitate, ţinând seama de dispoziţiile acordurilor de tutelă
şi fără a se aduce atingere exigenţelor de securitate, va recurge la sprijinul
Consiliului de Tutelă pentru îndeplinirea funcţiilor asumate de Organizaţia
Naţiunilor Unite, în cadrul sistemului de tutelă, în domeniul politic, economic,
social şi al educaţiei în zonele strategice.
Art.84
Autoritatea administrativă va avea datoria de a veghea ca teritoriul sub
tutelă să-şi aducă contribuţia la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. În
acest scop, autoritatea administrativă poate folosi contingente de voluntari,
înlesnirile şi sprijinul teritoriului sub tutelă pentru a îndeplini obligaţiile luate în
această privinţă faţă de Consiliul de Securitate, precum şi pentru apărarea locală
şi menţinerea legalităţii şi a ordinii în teritoriul sub tutelă.
Art.85
Funcţiile Naţiunilor Unite în privinţa acordurilor de tutelă pentru toate
zonele care nu sunt desemnate ca zone strategice, inclusiv aprobarea
dispoziţiilor acordurilor de tutelă şi a modificării sau amendării lor, vor fi
exercitate de Adunarea Generală.
Consiliul de Tutelă, acţionând sub autoritatea Adunării Generale, o va
ajuta la îndeplinirea acestor funcţii.

Capitolul al XIII-lea
Consiliul de tutelă
Compunere
Art.86
Consiliul de Tutelă se va compune din următorii membri ai Organizaţiei
Naţiunilor Unite:
a. membrii care administrează teritorii sub tutelă;
b.aceia dintre membrii menţionaţi nominal în art.23 care nu
administrează teritorii sub tutelă;
c. atâţia alţi membri ai organizaţiei, aleşi de Adunarea Generală pe o
perioadă de trei ani, câţi vor fi necesari spre a se asigura ca numărul total al
membrilor Consiliului de Tutelă va fi egal repartizat între membrii Naţiunilor
Unite care administrează teritorii sub tutelă şi cei care nu administrează.
Fiecare membru al Consiliului de Tutelă va desemna o persoană cu o
calificare specială care să-l reprezinte în Consiliu.

Funcţii şi puteri
Art.87
Adunarea Generală şi, sub autoritatea ei, Consiliul de Tutelă pot ca în
îndeplinirea funcţiilor lor:
a. să examineze rapoartele supuse de autoritatea administrativă;
b. să primească petiţii şi să le examineze, consultându-se cu autoritatea
administrativă;
c. să organizeze vizite periodice în teritoriilor respective sub tutelă, la
date fixate de acord cu autoritatea administrată, şi
d. să întreprindă aceste acţiuni şi altele în conformitate cu dispoziţiile
acordurilor de tutelă.
Art.88
Consiliul de Tutelă va elabora un chestionar privitor la progresul
locuitorilor din fiecare teritoriu sub tutelă în domeniile politic, economic, social
şi al educaţiei. Autoritatea adminstrantivă a fiecărui teritoriu sub tutelă, intrând
în competenţa Adunării Generale, va înainta acesteia un raport anual, pe baza
acestui chestionar.
Votare
Art.89
Fiecare membru al Consiliului de Tutelă va avea un vot.
Hotărârile Consiliului de Tutelă vor fi adoptate cu majoritatea de voturi a
membrilor prezenţi şi votanţi.
Procedură
Art.90
Consiliul de Tutelă va stabili propriile sale reguli de procedură, inclusiv
modul de desemnare a preşedintelui său.
Consiliul de Tutelă se va întruni după necesităţi, potrivit cu regulile sale
de procedură, care trebuie să prevadă convocarea Consiliului la cererea
majorităţii membrilor săi.
Art.91
Consiliul de Tutelă va recurge, când este cazul, la asistenţa Consiliului
Economic şi Social şi a instituţiilor specializate în problemele care intră în
respectivele lor competenţe.

Capitolul al XIV-lea
Curtea Internaţională de Justiţie
Art.92
Curtea Internaţională de Justiţie va fi organul judiciar principal al
Naţiunilor Unite. Ea va funcţiona în conformitate cu statutul anexat, care este
stabilit pe baza statutului Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, şi face
parte integrantă din prezenta Cartă.
Art.93
Toţi membrii Naţiunilor Unite sunt de facto părţi la statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie.
Un stat care nu este membru al Naţiunilor Unite poate deveni parte la
statutul Curţii Internaţionale de Justiţie în condiţii care urmează a fi determinate,
în fiecare caz în parte, de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului
de Securitate.
Art.94
Fiecare membru al Naţiunilor Unite se obligă să se conformeze hotărârii
Curţii Internaţionale de Justiţie în orice cauză în care este parte.
Dacă oricare dintre părţile într-o cauză nu va executa obligaţiile ce-i
revin în temeiul unei hotărâri a Curţii, cealaltă parte se va putea adresa
Consiliului de Securitate, care poate, în caz că socoteşte necesar, să facă
recomandări sau să hotărască măsurile de luat pentru aducerea la îndeplinire a
hotărârii Curţii.
Art.95
Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va împiedica membrii Naţiunilor
Unite de a încredinţa rezolvarea diferendelor lor altor tribunale, în temeiul unor
acorduri în vigoare sau care pot fi încheiate în viitor.
Art.96
Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate pot cere Curţii
Internaţionale de Justiţie un aviz consultativ în orice problemă juridică.
Alte organe ale Naţiunilor Unite şi instituţiilor specializate, cărora
Adunarea Generală le poate da oricând o autorizaţie în acest scop, pot cere, de
asemenea, avize consultative Curţii în problemele juridice care se ivesc în cadrul
sferei lor de activitate.

Capitolul al XV-lea
Secretariatul
Art.97
Secretariatul va cuprinde un Secretar general şi personal de care
organizaţia va avea nevoie. Secretarul general va fi numit de Adunarea
Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate. El va fi cel mai înalt
funcţionar administrativ al organizaţiei.
Art.98
Secretarul general va acţiona în această calitate la toate şedinţele
Adunării Generale ale Consiliului de Securitate, ale Consiliului Economic şi
Social şi ale Consiliului de Tutelă. El va îndeplini orice alte funcţii ce-i sunt
încredinţate de aceste organe. Secretarul general va prezenta Adunării Generale
un raport anual despre activitatea organizaţiei.
Art.99
Secretarul general va putea atrage atenţia Consiliului de Securitate
asupra oricărei probleme care, după părerea lui, ar putea pune în primejdie
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Art.100
În îndeplinirea îndatoririlor lor, Secretarul general şi personalul nu vor
solicita şi nici nu vor primi instrucţiuni de la vreun guvern sau vreo autoritate
exterioară organizaţiei. Ei se vor abţine de la orice act incompatibil cu situaţia
lor de funcţionari internaţionali, răspunzători numai faţă de organizaţie.
Fiecare membru al Naţiunilor Unite se obligă să respecte caracterul
exclusiv internaţional al funcţiilor Secretarului general şi ale personalului şi să
nu caute să-i influenţeze în exercitarea sarcinilor.
Art.101
Personalul va fi numit de Secretarul general, potrivit regulilor stabilite de
Adunarea Generală.
Un personal corespunzător va fi afectat în mod permanent Consiliului
Economic şi Social, Consiliului de Tutelă şi, dacă este cazul, altor organe ale
Naţiunilor Unite. Acest personal va face parte din Secretariat.
Considerentul precumpănitor la recrutarea şi stabilirea condiţiilor de
serviciu ale personalului trebuie să fie necesitatea de a se asigura organizaţiei
serviciile unui personal care să posede cele mai înalte calităţi de muncă, de
competenţă şi de integritate. Se va ţine seama în modul cuvenit de importanţa
recrutării personalului pe cea mai largă bază geografică posibilă.

Capitolul al XVI-lea
Dispoziţii diverse

Art.102
Orice tratat sau acord internaţional, încheiat de orice membru al
Naţiunilor Unite, după intrarea în vigoare a prezentei Carte, va fi cât mai curând
posibil înregistrat la Secretariat şi publicat de acesta.
Nici o parte la un tratat sau acord internaţional care nu a fost înregistrat
în conformitate cu dispoziţiile 1 din articol nu va putea invoca acel tratat sau
acord în faţa vreunui organ al Naţiunilor Unite.
Art.103
În caz de conflict între obligaţiile membrilor Naţiunilor Unite decurgând
din prezenta Cartă şi obligaţiile lor decurgând din orice alt acord internaţional
vor prevala obligaţia decurgând din prezenta Cartă.
Art.104
Organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia dintre membrii săi de
capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea
scopurilor sale.
Art.105
Organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia dintre membrii săi de
privilegiile şi imunităţile necesare pentru realizarea scopurilor sale.
Reprezentanţii membrilor Naţiunilor Unite şi funcţionării organizaţiei se
vor bucura, de asemenea, de privilegiile şi imunităţiile necesare pentru
îndeplinirea în mod cu totul independent, a funcţiilor lor legate de organizaţie.
Adunarea Generală poate face recomandări în scopul de a stabili
amănuntele aplicării 1 şi 2 din acest articol sau poate propune membrilor
Organizaţiei Naţiunilor Unite convenţii în acest scop.

Capitolul al XVII-lea
Dispoziţii de securitate tranzitorii

Art.106
Până la intrarea în vigoare a acordurilor speciale, menţionate în art.43,
care, după părerea Consiliului de Securitate, îi vor permite să înceapă a-şi asuma
răspunderile cei incumbă potrivit art.42, părţile la Declaraţia celor Patru Naţiuni
semnată la Moscova la 30 octombrie 1943 şi Franţa se vor consulta între ele şi,
la nevoie cu alţi membri ai Naţiunilor Unite în conformitate cu dispoziţiile 5
din acea declaraţie, spre a întreprinde, în numele organizaţiei, orice acţiuni
comune care ar putea fi necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale.
Art.107
Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va afecta sau interzice faţă de un
stat care în cursul celui de-al doilea război mondial a fost inamicul vreunuia
dintre semnatarii prezentei Carte o acţiune întreprinsă sau autorizată, ca urmare
a acestui război, de către guvernele care poartă răspunderea acestei acţiuni.

Capitolul al XVIII-lea
Amendamente

Art.108
Amendamentele la prezenta Cartă vor intra în vigoare pentru toţi
membrii Naţiunilor Unite când vor fi adoptate cu o majoritate de două treimi din
membrii Adunării Generale şi ratificate, în conformitate cu respectiva lor
procedură constituţională, de două treimi din membrii Naţiunilor Unite, inclusiv
toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate.
Art.109
O conferinţă generală a membrilor Naţiunilor Unite cu scopul revizuirii
prezentei Carte va putea fi ţinută la data şi la locul care vor fi stabilite cu votul
unei majorităţi de două treimi din membrii Adunării Generale şi cu voturile a
oricăror şapte membri ai Consiliului de Securitate. Fiecare membru al
organizaţiei va dispune la conferinţă de un vot.
Orice modificare a prezentei Carte, recomandată de conferinţă prin votul
majorităţii de două treimi, va intra în vigoare la ratificarea ei, în conformitate cu
respectiva lor procedură constituţională, de către două treimi din membrii
Naţiunilor Unite, inclusiv toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate.
Dacă o asemenea conferinţa nu va fi fost ţinută până la cea de-a zecea
sesiune anuală a Adunării Generale următoare intrării în vigoare a prezentei
Carte, propunerea de a se convoca o asemenea conferinţă va fi înscrisă pe
ordinea de zi a acelei sesiuni a Adunării Generale şi conferinţa se va reuni dacă
aceasta se va decide prin votul majorităţii membrilor Adunării Generale şi cu
voturile a oricăror şapte membri ai Consiliului de Securitate.

Capitolul al XIX-lea
Ratificare şi semnare

Art.110
Prezenta Cartă va fi ratificată de statele semnatare, în conformitate cu
respectiva lor procedură constituţională.
Instrumentele de ratificare vor fi depuse guvernului Statelor Unite ale
Americii, care va înştiinţa despre depunerea fiecărui instrument toate statele
semnatare ale Cartei, precum şi pe secretarul general al organizaţiei, după ce
acesta va fi fost numit.
Prezenta Cartă va intra în vigoare după depunerea instrumentelor de
ratificare de către Republica Chineză, Franţa, Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite
ale Americii şi de către majoritatea celorlalte state care au semnat Carta. După
aceasta, guvernul Statelor Unite ale Americii va întocmi un proces-verbal
privind depunerea instrumentelor de ratificare, de pe care se vor trimite copii
tuturor statelor semnatare ale Cartei.
Statele semnatare ale prezentei Carte, care o ratifică după ce ea a intrat în
vigoare, vor deveni membri originari ai Naţiunilor Unite din ziua când au depus
instrumentele de ratificare respective.
Art.111
Prezenta Cartă, ale cărei texte în limbile chineză, franceză, rusă, engleză
şi spaniolă sunt în mod egal autentice, va fi depusă în arhivele guvernului
Statelor Unite ale Americii. Acest guvern va trimite copii certificate în modul
cuvenit guvernelor celorlalte state semnatare.
Drept care reprezentanţii guvernelor Naţiunilor Unite au semna prezenta
Cartă, întocmită în oraşul San-Francisco, la douăzeci şi şase iunie una mie nouă
sute patruzeci şi cinci.
ANEXA NR.2

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (ONU)


ONU

CONSILIUL CONSILIUL CONSILIUL CURTEA


CARTA ADUNAREA DE ECONOMIC DE TUTELĂ INTERNAŢIO-
GENRALĂ SECURITATE ŞI SOCIAL NALĂ DE
JUSTIŢIE

Scop: Funcţii şi Compunere: Compunerea:


SECRETARIATUL
• menţinerea păcii puteri: • 15 membri din care • 9 membri
şi sec.; • recomandări 5 permanenţi; Funcţii şi puteri:
• dez.relaţiilor referitoare la Funcţii şi puteri: • iniţiază studii în
prieteneşti; principii; • menţinerea păcii şi toate domeniile
• realiz.cooperării; • discutarea probl. securităţii; economico-sociale
• centru de referitoare la pace • supune spre şi face recomandări
armonizare a şi securitate; aprobare Adunării Adunării Generale;
intereselor. • recomandări Generale raportate • recomandări
Principii: asupra Consiliului anuale şi speciale; privind drepturile
• egalitatea de Securitate. • Hotărârile omului;
suverană; Hotărârile se iau consiliului sunt • pregăteşte
• buna credinţă în cu 2/3 din voturi. obligatorii. convenţii pentru a
obligaţii; Hotărârile: se iau fi aprobate de
• nerecurgerea la cu 9 voturi din care Adunarea generală;
forţă sau la ale celor • convoacă
ameninţare; permanenţi conferinţe
• abţinerea de la obligatorii internaţionale;
ajutorarea statelor • face recomandări şi
sancţionate de primeşte rapoarte
ONU; de la insituţiile
• neamestecul în internaţionale
treburile interne Hotărârile se iau
ale statelor. cu majoritate de
voturi
IV. UNIUNEA EUROPEANĂ (U.E.)

Uniunea Europeană este un concept mai vechi, care a evoluat în


concordanţă cu evoluţia de ansamblu a civilizaţiei de pe continentul european
având scopul de hegemonie, la început iar mai târziu de creare a unei uniuni
comunitare bazată pe principii democratice.

1. Scurt istoric al Uniunii Europene

Uniunea Europeană a fost fondată prin Tratatul de la Roma semnat la 25


martie 1957 de Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Irlanda şi
Marea Britanie, cărora li s-au alăturat Grecia, în 1981, Spania şi Portugalia, în
1986.
Austria, Finlanda şi Suedia au devenit membre ale Uniunii Europene de
la 01 ianuarie 1995, ca urmare a unor referendumuri, evenimente care au avut
loc în iunie, respectiv octombrie şi noiembrie 1994.
Comunitatea Europeană (C.E.) s-a născut din fuziunea dintre
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, fondată la 18 aprilie 1951,
Comunitatea Economică Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) ambele
create în 1957, în baza Tratatului de la Roma.
La reuniunea de la Maastricht a Consiliului European, pe 9 şi 10
decembrie 1991, şefii de stat şi de guvern din ţările Comunităţii au adoptat un
tratat de uniune politică, precum şi unul de uniune economică şi monetară, care,
împreună, formează Tratatul asupra Uniunii Europene. Tratatul a intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993, după ce a fost ratificat de toate părţile semnatare,
permiţând crearea de noi structuri şi proceduri, fosta Comunitate Europeană
fiind absorbită de Uniunea Europeană. Această Uniune se sprijină pe trei piloni:
primul pilon, cel european, se bazează pe tratatele de la Paris şi Roma,
modificate prin Actul unic european din 1986, se referă la cooperarea
interguvenamentală; al doilea pilon este politica externă şi de securitate comună;
al treilea pilon se referă la aspectele de ordin juridic ce guvernează funcţionarea
Uniunii.

2.Scopul, obiectivele şi principiile Uniunii Europene

Actul de naştere a Uniunii Europene este Tratatul asupra Uniunii


Europene semnat la 7 februarie 1992 la Mastrich, care a consfinţit misiunea,
obiectivele, principiile şi instituţiile comunitare până la adoptarea constituţiei
pentru Europa de către Convenţia Europeană, la 13 iunie şi 10 iulie 2003.
Scopul Uniunii Europene este de a promova pacea, valorile sale şi
bunăstarea popoarelor sale.
Obiectivele UE:
−Oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără
frontiere interne, precum şi o piaţă unică unde concurenţa este liberă şi
nedenaturată;
−Dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică
echilibrată, pe o economie socială de piaţă foarte competitivă, vizând ocuparea
deplină a forţei de muncă şi progresul social şi un înalt nivel de protecţie şi de
îmbunătăţire a calităţii mediului, promovarea progresului ştiinţific şi tehnic;
−Combaterea excluderii sociale şi discriminările şi promovează justiţia şi
protecţia socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi
protecţia drepturilor copilului;
−Promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, precum şi
solidaritatea între statele membre;
−Respectarea bogăţiei diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează
la păstrarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european;
−Afirmarea şi promovarea valorilor şi intereselor sale în relaţiile cu
restul lumii;
−Contribuirea la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei,
solidaritatea şi respectul reciproc între popoare, comerţul liber şi echitabil,
eliminarea sărăciei, protecţia drepturilor omului, respectarea strictă a dreptului
internaţional în special a Cartei ONU.
Valorile UE:
−Respectarea demnităţii umane, a libertăţii, democraţiei, a egalităţii, a
statului de drept şi a drepturilor omului;
−se realizează prin pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi
nediscriminare.
Competenţele UE
Principii fundamentale:
−Delimitarea competenţelor UE are la bază principiul atribuirii;
−Exercitarea competenţelor are la bază principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii;
−Competenţele sunt atribuite prin Constituţie, celelalte aparţinând
statelor membre;
−În temeiul subsidiarităţii în domeniile ce nu ţin de competenţa sa
exclusivă, Uniunea intervine numai dacă obiectivele acţiunii pot fi atinse mai
bine la nivelul Uniunii;
−Instituţiile uniunii aplică principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii
anexat la Constituţie;
−Constituţia şi dreptul adoptat de către Uniune au prioritate faţă de
dreptul statelor membre.
Competenţe exclusive:
−Stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne;
−Politica monetară pentru statele membre care au adoptat EURO;
−Politica comercială comună;
−Uniunea vamală;
−Conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune de pescuit;
−Încheierea de acorduri internaţionale atunci când această încheiere este
prevăzută într-un act legislativ al Uniunii.
Domenii de competenţă comună:
−piaţa interna;
−spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
−agricultură şi pescuit, cu excepţia conservării resurselor biologice ale
mării;
−transport şi reţelele transeuropene;
−energie;
−politică socială;
−coeziunea economică, socială şi teritorială;
−mediu;
−protecţia consumatorilor;
−securitate în materie de sănătate publică.
Politica externă şi de securitate comună
Competenţa Uniunii se întinde asupra tuturor domeniilor politicii externe
şi asupra tuturor problemelor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv definirea
progresivă a unei politici de apărare comună care poate conduce la o apărare
comună.

3. Organizarea şi funcţionarea Uniunii Europene

Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de


securitate comună şi respectă actele adoptate de către Uniune, se obţin de la
orice acţiune contrară intereselor Uniunii.
Instituţiile Uniunii
Cadrul instituţional are drept scop:
−urmărirea obiectivelor Uniunii;
−promovarea valorilor Uniunii;
−servirea intereselor Uniunii , ale cetăţenilor şi statelor membre;
−asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor
întreprinse în vederea atingerii intereselor sale.
Cadrul instituţional
− Parlamentul European;
− Consiliul European;
− Consiliul de Miniştri;
− Comisia Europeană;
− Curtea de Justiţie.
Parlamentul European
−exercită împreună cu Consiliul de Miniştri funcţiile legislativă şi
bugetară precum şi funcţiile de control politic şi consultative. Alege preşedintele
Comisiei Europene;
−este ales prin vot universal direct de către cetăţenii europeni prin scrutin
liber şi secret pentru un mandat de 5 ani. Numărul de membri nu depăşeşte 736,
fiecare stat având cel puţin patru membri;
− Parlamentul îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi.
Consiliul European
−dă impulsurile necesare dezvoltării UE şi îi defineşte orientările şi
priorităţile de politică generală. Nu exercită funcţii legislative;
−este format din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre precum şi
din preşedintele său şi al Comisiei. Ministrul afacerilor externe al Uniunii
participă la lucrări;
−se întruneşte în fiecare trimestru la convocarea preşedintelui său.
Membrii săi pot fi asistaţi de către un ministru sau comisar.
−se pronunţă prin consens, cu excepţia cazului în care constituţia
prevede altfel.
Preşedintele Consiliului European:
−este ales de către C.E. cu majoriotate calificată pentru o perioadă de 2,
5 ani, cu posibilitatea reînoirii mandatului o singură dată;
−prezidează şi impulsionează lucrările C.E.;
−prezintă Parlamentului European un raport la sfârşitul fiecărei întruniri;
−reprezintă UE în probleme referitoare la politica externă şi de securitate
comună;
−nu poate exercita un mandat naţional.
Consiliul de Miniştri
−exercită împreună cu Parlamentul European funcţiile legislativă şi
bugetară, de definire a politicilor şi de coordonare;
−este format dintr-un reprezentant numit de fiecare stat membru la nivel
ministerial pentru fiecare din formaţiunile sale. Este singurul competent să
angajeze statul pe care-l reprezintă;
−hotărăşte cu majoritatea calificată, cu excepţiile din Constituţie.
Formaţiunile Consiliului de Miniştri
Consiliul legislativ şi al afacerilor generale asigură coerenţa lucrărilor
Consiliului de Miniştri.
În calitate de Consiliu al afacerilor generale pregăteşte întrunirile
Consiliului European şi asigură continuitatea în colaborare cu Comisia.
În exercitarea funcţiei legislative, deliberează şi se pronunţă împreună cu
Parlamentul European asupra legilor europene şi a legilor cadru europene. În
această calitate fiecare stat membru este reprezentat de 1-2 reprezentanţi de rang
ministerial ale căror competenţe corespund cu ordinea de zi.
Consiliul afacerilor externe elaborează politicile externe conform liniilor
strategice ale C.E. şi asigură coerenţa acţiunilor sale prezidat de ministrul
afacerilor externe.
Preşedinţia - prin rotaţie pe durata a cel puţin un an.
Majoritatea calificată
−presupune majoritatea statelor membre, reprezentând cel puţin 3/5 din
populaţia Uniunii.
Comisia Europeană
−promovează interesul european general;
−veghează la aplicarea dispoziţiilor Constituţiei;
−supraveghează aplicarea dreptului Uniunii;
−execută bugetul şi gestionează programele;
−exercită funcţii de coordonare, execuţie şi gestionare;
−asigură reprezentarea externă a Uniunii cu excepţia politicii externe şi
de securitate comune;
−propune proiecte de acte legislative.
Comisia este compusă dintr-un colegiu (preşedinte, ministrul afacerilor
externe al UE/vicepreşedinte şi 13 comisari europeni) şi un număr de comisari
fără drept de vot din celelalte state membre numiţi de către preşedinte.
Preşedintele Comisiei Europene
Consiliul European propune cu majoritate calificată Parlamentului
European un candidat la funcţia de preşedinte şi este ales de P.E. cu majoritate
de voturi.
Pe baza sistemului rotaţiei egale fiecare stat membru stabileşte o listă de
3 persoane pentru funcţia de comisar european. Preşedintele alege câte o
persoană desemnând cei 13 comisari europeni. Mandatul Comisiei este de 5 ani.
Sarcini:
−defineşte orientările în cadrul cărora Comisia îşi exercită misiunea;
−decide organizarea internă;
−numeşte vicepreşedinţi.
Ministrul afacerilor externe
C.E. hotărând cu majoritate calificată cu acordul preşedintelui Comisiei
îl numeşte, care conduce politica externă şi de securitate comună.
Curtea de justiţie
Cuprinde:
−Curtea Europeană de Justiţie;
−Tribunalul de Mare Instanţă;
−tribunalele specializate.
Curtea Europeană de Justiţie este formată din câte un judecător pentru
fiecare stat membru şi este asistată de avocaţi generali.
Alte instituţii
Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale constituie
Sistemul European al Băncilor Centrale şi conduc politica monetară.
Curtea de Conturi asigură controlul conturilor şi este formată din câte
un cetăţean din fiecare stat membru.
Comitet al Regiunilor format din reprezentanţi ai colectivităţilor
regionale şi locale care sunt fie titulari ai unui mandat electoral în cadrul unei
colectivităţi regionale sau locale fie lideri politici ai unei adunări alese.
Comitetul Economic şi Social este format din reprezentanţi ai
organizaţiilor patronale, salariale şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile.
Actele juridice ale Uniunii sunt: legea europeană, legea-cadru
europeană, regulamentul european, decizia europeană, recomandările şi avizele.
Legea Europeană (act legislativ) are caracter general, este obligatorie în
toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre.
Legea cadru europeană obligă orice stat membru destinatar în ceea ce
priveşte rezultatele care trebuie obţinute, autorităţile naţionale având competenţa
în privinţa alegerii formei şi a mijloacelor.
Regulamentul european este un act nelegislativ cu caracter general de
punere în aplicare a actelor legislative. Este obligatoriu pentru statele membre.
Decizia europeană este un act nelegislativ care este obligatoriu în toate
elementele sale.
Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii.
Legile şi legile cadru se semnează de către preşedintele Parlamentului
European şi preşedintele Consiliului de Miniştri, se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene şi intră în vigoare la data prevăzută în textul lor sau în a 20-a
zi de la publicare.
Regulamentele şi deciziile când nu indică destinatarii se publică în
Jurnalul Oficial al UE.
ANEXA NR.1

Scopul UE: promovarea păcii, valorile sale şi bunăstarea popoarelor.


Obiectivele UE:
−oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără
frontiere interne, piaţă liberă unde concurenţa este liberă şi nedenaturată;
−dezvoltarea durabilă a Europei, creşterea economică, economie de
piaţă;
−combaterea excluderii sociale şi discriminării, justiţie, egalitate şi
solidaritatea între generaţii, protecţia copilului;
−promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, precum şi
solidaritatea între statele membre;
−respectarea diversităţii culturale şi lingvistice, dezvoltarea
patrimoniului cultural european;
−afirmarea şi promovarea valorilor şi intereselor sale în relaţiile cu restul
lumii;
−respectarea Cartei ONU.
Valorile UE:
−respectarea demnităţii umane, a libertăţii, democraţiei, a egalităţii, a
statului de drept şi a drepturilor omului care se realizează prin pluralism,
toleranţă, justiţie, solidaritate şi nediscriminare.
ANEXA NR 2

SISTEMUL COMUNITAR EUROPEAN


(Tratatele UE)

UE

TRATATELE INSTITUŢIILE SISTEMUL DREPTUL


UE COMUNITARE FINANCIAR COMUNITAR

Maastricht Amsterdam Nisa Bugetul; Sursele dreptului


Scop: piaţă comună, uniune Împrumuturile comunitar
economică şi monetară, Bănci i fundamentale,
dezvoltarea economică. europene de secundare,
Principii: Investiţii; nescrise.
• libertate, democraţie, Ajutorul
drepturi şi libertăţi acordat altor
fundamentale; state.
• respectarea statului de drept;
• respectarea identităţii
naţionale;
• deciziile sunt luate deschis; PARLAMENT CONSILIU COMISIE
• prevederile tratatelor sunt
obligatorii;
• libertatea de circulaţie;
• cetăţenia Uniunii Nr. parlamentari Compunere: Organ supranaţional
= 728 (Ro.?33*) Preşedinte, Secretariat executiv
completează cetăţenia
Structură: General, Comitetul Compunere: = 27 comisari,
naţională;
Birouri, comisii, reprezentanţilor 20.000 funcţionari
• excluderea taxelor vamale;
permanenţi ai Statelor
• loialitatea şi solidaritatea grupuri.
Membre.
între parteneri; Competenţe: îşi Ponderea la vot:
• comunitatea are personalitate împarte puterea Germania = 29
juridică. legislativă cu Italia= 29
Consiliul Franţa = 29
European Anglia = 29
România 14*.
ANEXA NR.3

INSTITUŢIILE UNIUNII
(Proiect Constituţie)

PARLAMENTUL CONSILIUL CONSILIUL COMISIA CURTEA


EUROPEAN EUROPEAN DE EUROPEANĂ DE
MINIŞTRI JUSTIŢIE

• Exercită împreună • Defineşte orientările • Exercită • Veghează asupra • Curtea Europeană


cu Consiliul de şi priorităţile de împreună cu respectării de Justiţie;
Miniştri funcţiile politică generală Parlamentul Constituţiei; • Tribunalul de
legislativă, • Este format din şefii European • Propune proiecte de Mare Instanţă:
bugetară, de control de stat sau de guvern, funcţiile acte normative;
politic şi din preşedintele său legislativă, • Cuprinde un colegiu
• Tribunalele
consultativ; şi al Comisiei; bugetară şi de specializate
format din
• Nr. membri – până • Se întruneşte coordonare; preşedinte, ministrul
la 736 aleşi prin vot trimestrial: • Cuprinde afacerilor externe şi
universal, fiecare • Se pronunţă prin reprezentanţi ai 13 comisari şi un
stat având cel puţin consens Preşedintele statelor la nivel număr de comisari
patru membri: se alege pentru 2,5 ministerial; fără drept de vot;
• Mandatul – 5 ani ani, cel mult două • Preşedinţia prin • Mandatul este 5 ani
mandate şi reprezintă rotaţie pe durata
U.E. în politica de cel puţin un
externă şi de an.
securitate comună.

CONSILIUL CONSILIU AL
LEGILATIV AFACERILOR
GENERALE

• Deliberează • Asigură continuitatea


împreună cu P.E. împreună cu comisia;
asupra legilor • Prezidat de ministrul
europene şi a legilor afacerilor externe
cadru
• Majoritatea calificată
presupune votul
afirmativ al majorităţii
statelor reprezentând cel
puţin 3/5 din populaţia
Uniunii
V. ORGANIZAŢIA ATLANTICULUI DE NORD (NATO)

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a apărut din necesitatea


apărării democraţiei occidentale faţă de tendinţa de schimbare prin forţă a
sistemului capitalist cu sistemul comunist, de către URSS.
Constituirea organizaţiei a fost precedată de o serie de evenimente
precum ameninţările la adresa suveranităţii Norvegiei, Greciei, Turciei, lovitura
pro-comunistă din 1948 din Cehoslovacia, blocada Berlinului instituită în aprilie
acelaşi an de către URSS.

1. Constituirea şi evoluţia NATO

La trei ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial cinci state
occidentale: Belgia, Franţa, Olanda, Anglia şi Luxemburg au semnat Tratatul de
la Bruxelles care avea drept scop constituirea unui sistem comun de apărare şi
de cooperare care să asigure protecţia împotriva acţiunilor de natură ideologică,
politică şi militară care ar putea fi îndreptate împotriva securităţii lor. Statele
Unite şi Canada au considerat că ar fi mai eficientă o organizaţie euro-atlantică
fondată pe garanţii de securitate şi angajamente mutuale între Europa şi America
de Nord. Alte state europene precum Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi
Portugalia au fost invitate să participe la acest proces. Negocierile s-au finalizat
în aprilie 1949 prin semnarea Tratatului de la Washington care instituia un regim
de securitate comun bazat pe un parteneriat între cele 12 ţări. Grecia şi Turcia au
aderat la tratat în 1952, R.F.Germania în 1955, Spania în 1982, iar R.Cehă,
Polonia şi Ungaria în 1999, în prezent fiind invitate şi au aderat alte şapte ţări
printre care şi Romînia.
La baza alianţei a stat tratatul la care statele au aderat în mod liber, după
dezbatere publică şi ratificare de către parlamentele naţionale. Tratatul cuprinde
drepturile şi obligaţiile pe care le au statele membre în conformitate cu
documentele ONU.
Constituirea Tratatului Atlanticului de Nord (04.04.1949) are drept scop:
−apărarea libertăţii popoarelor lor, moştenirea şi civilizaţia comune,
bazate pe principiile democraţiei, libertăţile individuale şi supremaţia dreptului;
−favorizarea bunăstării şi stabilităţii în regiunea Atlanticului de Nord;
−unirea eforturilor pentru apărarea colectivă şi pentru apărarea păcii şi
securităţii internaţionale.
Statele membre se obligă să-şi creeze capacităţi individuale şi colective
de rezistenţă împotriva unui atac armat, să se consulte între ele de fiecare dată
când se consideră ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau
securitatea uneia dintre părţi.
Părţile convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai
multora dintre ele va fi considerat drept atac îndreptat împotriva tuturor părţilor
semnatare şi, în consecinţă fiecare dintre ele va acorda ajutor părţii atacate
întreprinzând orice acţiune pe care o crede de cuviinţă, inclusiv folosirea forţei
armate pentru a restabili şi asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord.
Se consideră drept atac armat împotriva unuia sau mai multora dintre părţi,
atacul armat:
−împotriva teritoriului uneia dintre părţi în regiunea Atlanticului de
Nord, la nord de Tropicul Racului;
−împotriva forţelor terestre, navale sau aeriene ale uneia dintre părţi
care se află pe aceste teritorii sau în oricare altă zonă din Europa în care forţele
de ocupaţie sunt staţionate.
Părţile formează un Consiliu în care vor fi examinate problemele
privitoare la aplicarea Tratatului care va constitui organismele subsidiare care ar
fi necesare.
Evenimentele petrecute în Europa la începutul ultimului deceniu al
secolului al XX-lea au marcat sfârşitul "războiului rece" care şi-a pus amprenta
fundamental pe securitatea membrilor NATO. Pericolul unui război mondial a
fost diminuat dar au apărut alte riscuri şi ameninţări la adresa păcii şi securităţii
internaţionale care au condus la schimbarea conceptelor strategice ale alianţei.
În urma hotărârilor luate de şefii de stat şi de guvern ai ţărilor alianţei în cadrul
reuniunilor la vârf de la Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991), Bruxelles
(ianuarie 1994), Madrid (iulie 1997) şi Washington (aprilie 1999) alianţa şi-a
adaptat strategia sa globală în raport cu schimbările produse în contextul politic
şi strategic creat.
Conceptul strategic adoptat la Roma a condus la o lărgire a viziunii
asupra securităţii bazată pe dialog şi cooperare şi pe menţinerea unui potenţial
de apărare colectivă. Conceptul a integrat într-un ansamblu coerent aspectele
politice şi militare ale doctrinei NATO, în materie de securitate, cooperare cu
statele din Europa Centrală şi de Est contribuind la creşterea încrederii reciproce
şi strângerea de noi membri. Prin stabilirea obiectivelor alianţei concretizate în
misiunile structurilor sale s-a dezvoltat parteneriatul şi cooperarea cu ţările din
Europa Centrală şi de Est, creşterea rolului OSCE şi a altor structuri de
securitate.
Crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantice (N.A.C.C.) -
transformat în 1997 în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (E.A.P.C.) a avut
drept scop consultarea şi cooperarea politică, economică, militară şi ştiinţifică
între ţările membre NATO şi noile democraţii europene.
Evenimentul cel mai important a fost reuniunea inaugurală a Consiliului
de Cooperare Nord-Atlantică (N.A.C.C.) din 20 decembrie 1991, cu participarea
miniştrilor Afacerilor externe din NATO şi a 6 ţări din Europa Centrală şi din
Est (inclusiv România) şi a celor 3 state Baltice. În anul 1992 s-au alăturat
acestui proces şi 11 state din fosta URSS membre ale C.S.I. iar în 1993 existau
deja 22 parteneri de cooperare.
La reuniunea de la Bruxelles din 1994 s-a confirmat necesitatea
existenţei şi restructurării alianţei în conformitate cu noile riscuri şi ameninţări.
Au fost reconfirmate funcţiile alianţei şi a fost exprimat sprijinul pentru
edificarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare.
În cadrul reuniunii s-a adoptat o declaraţie prin care alianţa era
considerată deschisă şi altor state europene în măsură să promoveze principiile
Tratatului şi să contribuie la securitatea din zona Atlanticului de Nord.
În scopul întăririi securităţii în zona euro-atlantică, la 1 ianuarie 1994
şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre NATO hotărăsc crearea
Parteneriatului pentru Pace.
Valorile comune ale parteneriatului sunt: cooperarea, promovarea
libertăţilor fundamentale şi a drepturilor omului, apărarea libertăţii, a dreptăţii şi
a păcii prin democraţie fără de care nu se concepe stabilitatea şi securitatea în
zona euro-atlantică.
Cooperarea cu NATO a statelor care subscriu la Parteneriatul pentru
Pace are în vedere atingerea următoarelor obiective: facilitarea transparenţei
procesului de elaborare a planurilor şi bugetelor naţionale de apărare:
−menţinerea capacităţii şi a stării de pregătire care să permită contribuţia
la operaţii desfăşurate sub autoritatea ONU sau OSCE;
−dezvoltarea unor raporturi de cooperare cu NATO pentru activităţi de
planificare, instruire şi exerciţii de salvare, al operaţiunilor umanitare etc.;
−crearea în timp a forţelor armate interoperabile cu structurile statelor
membre NATO.
Summit-ul de la Madrid (iulie 1997) a consacrat principalele schimbări
ce au avut loc în perioada scursă de la încetarea "războiului rece" în Europa;
−angajamentul statelor NATO de a-şi asigura securitatea şi apărarea;
−constituirea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (E.A.P.C.) care
reuneşte toate statele membre ale OSCE capabile şi doritoare de a acţiona
împreună în procesul asigurării securităţii continentale;
−dezvoltarea Parteneriatului pentru Pace cu un program de cooperare
militară destinat pregătirii în vederea acţionării în comun în situaţii de criză;
−crearea unor mecanisme în vederea realizării unor relaţii permanente cu
Rusia;
−aplicarea unei Carte pentru un parteneriat distinct cu Ucraina;
−primirea de noi membri şi lărgirea alianţei;
−optimizarea structurii de comandă a alianţei în vederea îndeplinirii
noilor misiuni;
−dezvoltarea unei Identităţi de Securitate Europeană în cadrul NATO;
−stabilirea dialogului cu ţările din bazinul mediteranean destinat să
contribuie la crearea securităţii şi stabilităţii în zonă.

2. Conceptul strategic al Alianţei la reuniunea Consiliului Atlanticului


de Nord din 23-24 aprilie 1999 de la Washington

Obiectivul central şi esenţial al Alianţei constă în apărarea libertăţii şi


securităţii tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare.
Principiul fundamental care călăuzeşte Alianţa este angajamentul comun
al cooperării mutuale între statele suverane în situaţia de indivizibilitate a
securităţii membrilor săi.
Pentru realizarea obiectivului esenţial înscris în Tratatul de la
Washington şi a Cartei, NATO îndeplineşte următoarele misiuni fundamentale
de securitate:
−securitatea - cadru de stabilitate euro-atlantică fondat pe dezvoltarea de
instituţii democratice şi reglementare pe cale paşnică a diferendelor;
−consultarea - cadru transatlantic esenţial în care aliaţii se pot pune de
acord asupra problemelor care afectează interesele lor;
−descurajarea şi apărarea NATO - misiune prin care se previne şi se
descurajează agresiunea;
−gestionarea crizelor - revine alianţei în virtutea Cartei ONU prin
angajarea activă la gestionarea crizelor şi executarea de operaţii multinaţionale;
−parteneriatul - promovarea de relaţii de parteneriat, de cooperare şi
dialog cu statele din regiunea euro-atlantică în vederea creşterii transparenţei,
încrederii reciproce şi capacităţii de acţiune comună.
Alianţa a identificat următoarele riscuri şi ameninţări:
−apariţia unor crize la periferia Alianţei susceptibile de a evolua cu
rapiditate;
−confruntarea unor ţări din regiunea euro-atlantică şi din zonele
înconjurătoare cu grave dificultăţi economice, sociale şi politice;
−instabilitatea locală şi regională ca urmare a unor rivalităţi etnice şi
religioase, litigii teritoriale, violări ale drepturilor omului şi dezmembrarea
statelor;
−existenţa unor puternice forţe nucleare în exteriorul Alianţei;
−proliferarea armelor N.B.C.;
−răspândirea la scară mondială a tehnologiilor ce pot servi la producerea
unor noi sisteme de armamente;
−posibilitatea perturbării sistemelor informaţionale ale Alianţei;
−acte teroriste, de sabotaj, proliferarea crimei organizate, blocaje ale
aprovizionărilor cu resurse vitale, migraţii necontrolate.
Conceptul strategic adoptat în 1999 la Washington are la bază
următoarele principii:
−menţinerea capacităţilor militare necesare pentru a putea îndeplini noile
misiuni;
−partajarea echitabilă a rolurilor, riscurilor, responsabilităţilor şi
avantajelor legate de apărarea colectivă are în vedere prezenţa în continuare în
Europa a forţelor militare americane;
−efortul colectiv se materializează prin apărarea colectivă;
−finanţarea multinaţională;
−menţinerea în continuare într-o combinaţie adecvată de forţe nucleare şi
convenţionale dislocate în Europa pentru descurajarea credibilă.
Alianţa consideră că misiunile de bază ale forţelor sale sunt:
−apărarea păcii şi garantarea integrităţii teritoriale, a independenţei
politice şi securităţii statelor membre;
−înlăturarea sau contracararea riscurilor prin acţiuni adecvate;
−gestionarea eficace şi eficientă a crizelor prin operaţii militare;
−promovarea stabilităţii în regiune prin participare la contacte între
militari şi acţiuni de cooperare în cadrul Parteneriatului pentru Pace în toate
domeniile.
O altă componentă a conceptului strategic din 1999 sunt orientările
pentru realizarea dispozitivului forţelor militare care va avea în vedere
următoarele:
−nivelul global al forţelor aliaţilor va fi menţinut în concordanţă cu
misiunile Alianţei;
−repartizarea geografică a forţelor se menţine pe întregul teritoriu al
Alianţei;
−structura de comandă a NATO va trebui să asigure conducerea şi
controlul gamei complexe de misiuni;
−menţinerea de capacităţi operaţionale esenţiale precum şi un potenţial
eficient de participare, capacitate de dislocare şi mobilitate, sprijin
multinaţional;- capacitatea de ripostă graduală;
−dispozitivul să permită să facă faţă eficient riscurilor şi ameninţărilor;
−protecţia adecvată a dispozitivului Alianţei.
Forţele convenţionale vor avea un rol important în gestionarea crizelor,
impunându-se a avea următoarele caracteristici:
−realizarea raportului optim între forţele care intervin în mod gradual;
−dimensionarea interarme şi intercategorii de forţe ale structurilor
militare în raport cu misiunile de îndeplinit;
−sporirea măsurilor de apărare împotriva A.N.M. prin măsuri de apărare
antirachetă;
−înzestrarea cu mijloace suple şi mobile care să permită dislocarea
rapidă în afara spaţiului Alianţei şi ducerii de operaţii militare de lungă durată.
Forţele nucleare completează caracteristicile forţelor convenţionale
astfel:
−obiectivul fundamental al forţelor nucleare NATO este politic
contribuind la descurajarea şi prevenirea constrângerilor adversarului şi a
războiului;
−reprezintă garanţia supremă a securităţii aliaţilor;
−staţionarea armelor nucleare şi pe teritoriul aliaţilor;
−forţele vor fi menţinute la un nivel minim de prevenire şi descurajare a
agresiunii;
−soluţionarea crizelor va avea la bază acţiuni diplomatice şi de altă
natură şi apoi acţiuni convenţionale;
−forţele nucleare ale Alianţei vor fi menţinute la niveluri cât mai joase şi
nu sunt îndreptate împotriva unui stat nominalizat.

3. Structura NATO

Cooperarea statelor membre se bazează pe un sistem instituţional aflat


într-o continuă adaptare la sarcinile Alianţei astfel:
−Consiliul Atlanticului de Nord (N.A.C.);
−Comitetul pentru Analiza Apărării (D.P.C.);
−Grupul pentru Planificarea Nucleară (N.P.G.);
−Comitetul Militar;
−Statul Major Internaţional.

Consiliul Atlanticului de Nord


Consiliul este investit cu autoritate politică şi puteri decizionale reale
fiind alcătuit din reprezentanţi permanenţi ai tuturor statelor membre care se
reunesc săptămânal. Este organismul abilitat să creeze organisme subordonate
precum comitete cu responsabilităţi pe domenii.
Consiliul oferă guvernelor ţărilor membre un for unic pentru consultări
pe scară largă asupra tuturor problemelor legate de securitatea lor, fiind cel mai
înalt organ de decizie din NATO.
Deciziile se iau prin consensul statelor membre. Reprezentanţii
guvernelor ţărilor membre au rang de ambasador, fiind secondaţi de personal
politic şi militar.
Reuniunile sunt săptămânale iar de cel puţin două ori pe an Consiliul se
reuneşte în sesiune ministerială unde guvernele statelor membre sunt
reprezentate de miniştrii de externe. Reuniunile la vârf se organizează cu
participarea şefilor de stat şi de guvern.
Secretarul General al NATO este preşedintele Consiliului, indiferent de
nivelul de reprezentare la care se desfăşoară reuniunile.
Autorităţile militare sunt reprezentate în Consiliu de către Preşedintele
Comitetului Militar care consiliază membrii Consiliului în probleme de ordin
militar.
Consiliul se întruneşte la fiecare două luni cu ambasadorii statelor
partenere din cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic şi consultări
permanente cu statele partenere.
La baza consultărilor dintre statele membre stau principiile:
−membrii informează Consiliul despre orice problemă care ar putea
afecta Alianţa în ansamblul său;
−fiecare membru are dreptul de a supune dezbaterii orice subiect de
interes pentru NATO;
−nici un stat membru nu trebuie, fără o consultare prealabilă, să ia
decizii politice sau militare într-o problemă de interes pentru aliaţi;
−membrii trebuie să ţină cont de interesele aliaţilor atunci când îşi
stabilesc politicile sectoriale la nivel naţional;
−hotărârile luate trebuie aplicate cu perseverenţă de către statele membre
iar atunci când apar discuţii să explice neaplicarea hotărârilor.
În cadrul Alianţei există cinci niveluri de consultare:
−schimbul de vederi şi informaţii cu sau fără o analiză a acestora;
−comunicarea şi informarea despre acţiunile şi deciziile care au fost
luate sau sunt iminente;
−discuţii pentru realizarea consensului asupra politicilor ce vor fi
adoptate şi acţiunilor de întreprins;
−consultarea în scopul ajungerii la o înţelegere asupra unor decizii şi
acţiuni comune ale Alianţilor.

Comitetul pentru Analiza Apărării (O.P.C.)


În compunerea sa intră reprezentanţii permanenţi şi se reuneşte cel puţin
bianual la nivelul miniştrilor apărării ţărilor membre. În competenţa să intră
problemele de apărare şi cele legate de planificarea apărării colective.
Elaborează orientări pentru autorităţile militare ale NATO şi îşi asumă aceleaşi
funcţii şi dispune de aceleaşi puteri ca N.A.C. în problemele de competenţa sa.

Grupul pentru Planificarea Nucleară (N.P.G.)


Această structură este cadrul în care au loc consultările asupra tuturor
problemelor legate de rolul forţelor nucleare în cadrul politicii de securitate şi
apărare a NATO. Se reuneşte de două ori pe an la nivelul miniştrilor apărării,
concomitent cu Comitetul pentru Planificarea Apărării şi în funcţie de situaţiile
create, la nivelul reprezentanţilor permanenţi (ambasadorilor).

Secretarul general
Secretarul General este o personalitate politică de nivel internaţional
numit de ţările membre pentru a-şi asuma funcţia de Preşedinte al Consiliului
Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru Analiza Apărării, al grupului pentru
Planificarea Nucleară şi al altor comitete concomitent cu cea de Secretar
General al NATO. Reprezintă Alianţa în relaţiile cu alte instituţii şi în discuţii cu
statele membre.

Comitetul Militar
Comitetul Militar este răspunzător în faţa Consiliului Atlanticului de
Nord, a Comitetului pentru Planificarea Apărării şi a Grupului pentru
Planificarea Nucleară de conducerea militară a Alianţei. Este instituţia care
avizează activităţile militare pentru instituţiile supreme ale Alianţei. Preşedinţia
este anuală şi revine fiecărei ţări membre în ordinea alfabetului englez.
Preşedintele Comitetului Militar prezidează reuniunile şefilor de State
Majore ale Comitetului Militar în sesiune permanentă şi reprezintă comitetul în
relaţiile cu alte structuri. Este purtătorul de cuvânt pe probleme militare al
Alianţei.
Comitetul Militar este alcătuit din şefii de Stat Major ai armatelor
statelor membre care se reunesc cel puţin de două ori pe an.

Statul Major Militar Internaţional


Comitetul Militar este ajutat în activitatea sa de Statul Major Militar
Internaţional integrat alcătuit din personalul militar detaşat din diferite ţări şi din
personalul civil administrativ.
În fruntea Statului Major se află un Director cu rang de general cu trei
stele nominalizat de ţările membre selecţionat, în prealabil, de Comitetul Militar,
care trebuie să se afle din altă ţară decât Preşedintele Comitetului Militar. Are în
subordine şase directori adjuncţi cu rang de amiral sau general cu o stea şi
Secretarul Statului Major Militar Internaţional.
Este organul executiv al Comitetului Militar şi veghează la exercitarea în
bune condiţii a directivelor şi hotărârilor Comitetului Militar. Elaborează
planuri, face studii şi recomandă politica de urmat în probleme de natură
militară pe care autorităţile, comandamentele sau organismele NATO le-au
supus spre atenţie Organizaţiei sau Comitetului Militar.
În compunerea Statului Major Militar Internaţional intră:
− Departamentul informaţii;
− Departamentul planificare şi politică;
− Departamentul operaţiuni;
− Departamentul logistică, armamente şi resurse;
− Departamentul cooperare şi securitate regională;
− Centrul de situaţii.
Ca alianţă militară, NATO nu dispune de forţe proprii:
−la acţiuni multinaţionale, sub egida NATO, ţările membre participă cu
forţe naţionale pe care, după misiune, le reintegrează;
−NATO are capacităţi de apărare comune:
−flotă de avioane echipate cu sistem de control şi avertizare timpurie
AWACS care transmite date centrelor de comandă şi control de la sol, aer sau
mare;
−un număr mic de militari care-şi desfăşoară activitatea în cadrul
Alianţei ca parte a Forţei Aeropurtate de Avertizare timpurie, Forţei de Reacţie
Rapidă şi Forţei Navale Permanente.

Structura organizatorica NATO - POST PRAGA 2002


După dezintegrarea Tratatului de la Varşovia, NATO a trecut printr-o
serie de căutări, reaşezări şi transformări.
Prima transformare majoră a structurii de comandă NATO a fost agreată
la Summit-ul de la Madrid din 1997 şi implementară după Summit-ul de la
Washington din 1999. S-a trecut la structuri strategice, regionale şi subregionale
întrunite (Joint) de la structura clasică bazată, în principal, pe categorii de forţe
(terestre, aeriene, navale).
După evenimentele din septembrie 2001 şi ca urmare a restructurării
sistemului de comanda unificat american s-a reanalizat funcţionalitatea
sistemului de comandă şi de forţe al NATO. Ca atare, la Summit-ul de la Praga
s-a aprobat noua structură, urmând a se implementa până în iunie 2006.
La nivelul politico-militar, sub aspect organizatoric, nu sunt diferenţe
faţă de structura cunoscută.
Structura de comandă NATO:
Comandamentul Aliat pentru Operaţii (ACO):
− Comanda şi Controlul (C2) Forţelor;
− Intelligence (Informaţii);
− Comunicaţii şi Informatica (CIS);
− Exerciţii şi Evaluare.
Comandamentul Aliat pentru Transformare (ACT):
− Planificarea Apărării;
− Concepte Strategice, Politice şi Doctrine;
− Planificare Resurse;
− Învăţământ şi Instrucţie;
− Experimentare;
− Cercetare şi Dezvoltare.
Transformarea, în contextul Alianţei, este definită ca un proces continuu
de elaborare, dezvoltare şi integrare a conceptelor, doctrinelor şi mijloacelor
(capabilităţilor) în scopul sporirii eficacităţii şi interoperabilităţii forţelor
luptătoare.
Domenii de Bază (Pillars) ale Transformării Capacităţilor
(Capabilităţilor) NATO:
−Concepte Strategice, Doctrine şi Politici;
−Planificarea şi implementarea Cerinţelor şi Capabilităţilor;
−Cercetarea şi Dezvoltarea Viitoarelor Tehnologii pentru Capabilităţile
(Forţe şi Mijloace) Întrunite şi Aliate (Multinaţionale);
−Experimentare, Exerciţii şi Evaluare;
−Instrucţie şi Învăţământ - Centrul pentru Instrucţie şi Învăţământ,
Colegiul NATO, Şcoala NATO, Şcoala pentru Comunicaţii şi Informatică,
Centrele de Excelenţă.
Aceste domenii stau la baza elaborării şi dezvoltării organigramei
responsabilităţilor, funcţiunilor, sarcinilor şi misiunilor ACT.
Practic cele două comandamente strategice, în special ACT şi-au
schimbat radical misiunile, structura şi responsabilităţile. ACT a predat ACO
toate sarcinile sale operaţionale. A preluat, în schimb, toate celelalte atribuţiuni
privind planificarea apărării, planificarea resurselor, cercetare, instrucţie,
concepte, doctrine, noi tehnologii, experimentare, învăţământ. Nu vor mai exista
Zone de Responsabilitate (AOR) repartizate comandamentelor strategice,
operaţionale şi tactice. Pe timpul ducerii operaţiilor vor fi stabilite Zone de
Operaţii Temporare (Joint Area of Operations) iar în timp de pace vor fi Zonele
de Responsabilitate Funcţionale, ca de exemplu Sistemul Integrat Extins de
Apărare Aeriană (NATINEADS).
În structura de Forţe NATO (NFS) un rol deosebit îl reprezenta Forţele
de Răspuns NATO (NRF), în proces de constituire (generare). Comanda NRF
este asigurată de către unul dintre cele trei comandamente întrunite, prin rotaţie,
în momentul de faţă JHQ North, urmând Sud apoi West. Elementele
constitutive, pe categorii de forţe, vor fi asigurate de către corpurile terestre (6),
grupările navale şi unităţile de forţe aeriene, declarate şi certificate de către
NATO, pe baza unui grafic. În momentul de faţă deja se generează NRF 6.
Asigurarea capabilităţilor de la Praga au rol determinant pentru
operaţionalizarea acestei forţe. Prin NRF se urmăreşte integrarea tuturor forţelor
declarate la NATO într-un proces de generare, pregătire şi rotire a forţelor
precum şi realizarea unei legături funcţionale, încă din timp de pace, între NCS
şi NFS.
Structura militară a forţelor armate:
− Forţe de Grad Înalt de Operativitate;
− Forţe cu Operativitate Scăzută;
− Forţe ce se vor constitui într-o Perioadă mai Îndelungată.
Structurile de comandă şi forţa NATO trebuie să fie în măsură să
abordeze:
a. orice situaţie previzibilă de tipul art.5 în cadrul ariei de
responsabilitate a structurii de comandă NATO. Concurentă cu până la două
operaţii majore întrunite în afara ariei de responsabilitate;
b. în absenţa misiunilor previzibile de tip art.5 în cadrul ariei de
responsabilitate, trei operaţii majore întrunite separat concurente în afara AOR.

4. Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi NATO

Actuala arhitectură de securitate europeană reflectă trăsăturile esenţiale


ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziţia către sistemul internaţional
multipolar, competiţia între puteri în spaţiul euroatlantic pentru redistribuirea
rolurilor, adâncirea integrării în UE; tentativele Federaţiei Ruse de a menţine
statutul de mare putere pe arena mondială şi de a ocupa poziţii cheie în
structurile europene de securitate.
Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar şi pe cea militară,
acestea fiind complementare. Un sistem mobil de securitate europeană va putea
fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente.
Politica de securitate bazată pe cooperare (specifică O.S.C.E.)renunţă la
orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul este
promovarea cooperării în vederea prevenirii conflictelor în sfera politică şi a
reducerii pericolului confruntării armate. De asemenea, mai are scopul de a evita
escaladarea potenţialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea
deschiderii şi a transparenţei.
Apărarea şi securitatea colectivă, pe de-o parte, şi securitatea bazată pe
cooperare, pe de altă parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar
complementare, ale politicii internaţionale de securitate. Aplicarea principiului
subsidiarităţii, în organizarea securităţii europene, presupune luarea în calcul a
unui sistem de securitate multietajat: UE, OSCE, NATO şi ONU.
Angajarea pe unul sau mai multe din aceste nivele va depinde de
specificul sarcinilor de securitate avute în vedere. Necesitatea unei corelări, a
optimizării cooperării între diferitele instituţii de securitate devine mai evidentă
ca oricând. Evoluţiile în UE, competiţia între UE şi NATO, posibilitatea ca
interesele naţionale ale unor state occidentale să prevaleze asupra celor comune,
evaluarea securităţii de pe poziţii ideologice şi nu financiare, lipsa unei diviziuni
corecte a muncii între statele participante, sunt principalii factori care
influenţează edificarea unui sistem eficient în domeniul securităţii europene.
Progresele instituţionale dau o formă concretă contribuţiei europenilor la
securitatea euroatlantică. Nivelul de interoperabilitate pe care se întemeiază
relaţiile între UE şi NATO dau conţinut capacităţii europene colective de
gestionare a crizelor.
Realizarea I.E.S.A. este un proces ireversibil al cărui cadru instituţional
va fi construit prin dezvoltarea relaţiei existente între NATO şi UE, pe măsură
ce procesul de constituire a unei politici comune de securitate şi apărare se va
dezvolta. Chiar dacă toate statele membre NATO au recunoscut că este necesar
ca europenii să dispună de capabilităţi militare, independente de contribuţia
SUA, pentru promovarea politicii externe şi de securitate comună a UE, a existat
temerea că aceasta ar putea duce la crearea unei alianţe pur europene şi la
discriminarea statelor europene, care sunt membre ale NATO, dar nu şi ale UE,
precum şi la o dublare a asumării sarcinilor şi alocării resurselor de către NATO
şi UE. Dezvoltarea I.E.S.A. în cadrul NATO şi aplicarea principiului creării unei
forţe europene, "separabile, dar nu separate", afirmat în iunie 1996, la consiliul
Nord-Atlantic de la Berlin, sunt destinate evitării acestor probleme.
Formula aprobată la Washington, în 1999, oferă europenilor mai multă
greutate în luarea deciziilor în cadrul Alianţei, iar UE (până în 2000 U.E.O.)
instrumentele de care are nevoie pentru a-şi îndeplini misiunile asumate.
Aceasta se întemeiază pe următoarele elemente:
−Reafirmarea angajamentului de a întări legătura transatlantică, inclusiv
starea de pregătire de luptă, pentru a îndeplini obiectivele de securitate comune,
prin intermediul Alianţei, ori de câte ori va fi nevoie;
−Continuarea procesului de întărire a pilonului european al Alianţei, în
baza Declaraţiei de la Bruxelles, din 1994, şi a principiilor convenite la Berlin în
1996, sunt incluse aici şi opţiunile referitoare la selectarea unui comandant
general european şi a unui cartier general NATO, pentru acţiuni controlate de
UE, precum şi termeni specifici de referinţă pentru structurile militare europene
şi pentru conceptul de C.J.T.F. (Forţa Combinată de Intervenţie Inter-Arme);
−Dezvoltarea sistemului de legătură între cele două organizaţii, inclusiv
planificarea, exerciţiile şi consultarea;
−Recunoaşterea faptului că un pol european intensificat va contribui la
întărirea Alianţei, constituind temelia apărării colective a membrilor.
În comunicatul summit-ului de la Washington, din 24 aprilie 1999,
respectându-se prevederile Tratatului de la Amsterdam şi a Declaraţiei de la
Sf.Malo, sunt formulate următoarele principii:
−Capacitatea de acţiune autonomă a UE, dreptul de a lua decizii şi de a
aproba acţiunea militară, acolo unde nu este angajată întreaga Alianţă;
−Dezvoltarea unei consultări reciproce efective, cooperare şi
transparenţă, între NATO şi UE; acordarea unui sprijin deplin membrilor UE şi
altor aliaţi europeni pentru întărirea capacităţilor lor de apărare, în special pentru
noi misiuni evitând dublarea inutilă;
−Asigurarea posibilităţilor implicării aliaţilor europeni care nu sunt
membrii UE în operaţiuni de răspuns la criză (operaţiuni sub comanda UE), în
baza unor acorduri de cooperare;
−Folosirea unor capacităţi şi realizări NATO "separabile, dar nu
separate", în operaţiuni controlate de UE.
Pentru aplicarea ultimului principiu, în situaţia în care Alianţa nu este
angajată militar, se are în vedere încheierea unor acorduri care să reglementeze:
accesul la capacităţile de planificare ale NATO; disponibilitatea capacităţilor
prestabilite şi a realizărilor comune ale NATO în folosul operaţiunilor conduse
de UE; identificarea opţiunilor de comandă europeană, dezvoltarea rolului
structurilor militare europene şi asumarea eficientă şi deplină a
responsabilităţilor; adaptarea sistemului NATO de planificare a apărării, în
scopul disponibilizării forţelor pentru operaţiuni conduse de UE.
În noul concept strategic al Alianţei Nord-Atlantice se consideră că,
dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comună, care include elaborarea
progresivă a unei politici comune au apărare, aşa cum s-a cerut în Tratatul de la
Amsterdam, este compatibilă cu politica comună de securitate şi apărare,
stabilită în cuprinsul tratatului de la Washington. Creşterea mediului de
securitate este direct proporţională cu sporirea responsabilităţilor şi capacităţilor
aliaţilor europeni, cu accent pe securitate şi apărare.
Dezvoltarea I.E.S.A în cadrul NATO presupune din partea aliaţilor
europeni o contribuţie mai coerentă şi mai eficientă la misiunile Alianţei, o
întărire a parteneriatului transatlantic, o acţiune autonomă, de la caz la caz, şi
prin consens, sub controlul politic şi conducerea strategică a UE sau altfel
convenită. În această idee, cooperarea în dezvoltarea unor concepte operative
noi, rămâne esenţială pentru a formula răspunsurile adecvate la provocările la
adresa securităţii. Aranjamentele practice detaliate duplicării capacităţilor şi
elementelor de apărare sunt elemente cheie ale unor colaborări aliate strânse.
La rândul său, UE (prin Declaraţia statelor membre ale U.E.O. care sunt
şi membre ale UE despre rolul U.E.O. şi despre relaţiile sale cu UE şi cu NATO,
Maastrich, 10 decembrie 1991) se declară "gata să dezvolte relaţii de lucru
strânse între U.E.O. şi Alianţă şi să întărească rolul, responsabilităţile şi
contribuţia statelor membre U.E.O. în sânul Alianţei", ceea ce înseamnă o
echilibrare a "burden sharing-ului" (a împărţirii poverii) între SUA şi Europa,
datorată de americani din motive bugetare şi de europeni din considerente
politice. Două sunt direcţiile principale, identificate în primă instanţă şi avute în
vedere de europeni; eliminarea dependenţei faţă de NATO, în domeniul militar
şi creşterea operabilităţii UE, prin ameliorarea interoperabilităţii forţelor
naţionale; derularea unui program de exerciţii şi de antrenamente împreună cu
NATO şi eliminarea insuficienţelor în materie de comunicaţii şi de observare
prin satelit.
Oficialii NATO "cred că în ultimii 10 ani Alianţa a descoperit faptul că
prăpastia tehnologică dintre forţele armate americane şi cele ale naţiunilor
europene devine din ce în ce mai mare". Acest lucru este legat de know-how-ul
tehnologic, dar şi de faptul că, după "Războiul Rece" naţiunile europene şi-au
redus forţele militare, ştiind că nu mai există un pericol imediat venit din partea
Uniunii Sovietice. Dar, campania aeriană din Kosovo a conturat limpede în
mintea europenilor, că, în abordarea într-o manieră modernă a managementului
de criză şi în asigurarea unei maniere moderne "de desfăşurare a unei campanii
în astfel de zone dificile, au un mare deficit faţă de americani" (Klaus P.Klaiber,
şeful diviziei "probleme politice" din NATO). Lista dificultăţilor cu care s-au
confruntat aliaţii în Kosovo, au convins europenii că trebuie să lucreze foarte
repede în rezolvarea problemelor legate de capacităţile moderne de management
de criză: comunicaţii, transport aerian rapid, operaţiuni aeriene de recunoaştere.
Un subiect important pentru ambele organizaţii, dar şi pentru ţările
Europei Centrale, este procesul de extindere a celor două organizaţii. Se doreşte
ca procesele de extindere să fie compatibile şi să se consolideze reciproc,
datorită manifestării efectului cumulativ al garanţiilor de securitate ale art.5, al
Tratatului de la Bruxelles modificat şi cele art.5 al Tratatului de la Washington.
Pentru executarea art.5 al Tratatului de la Bruxelles modificat, toate ţările vizate
trebuie să fie membre NATO. Când încă mai funcţiona U.E.O., S.U.A. se
opunea admiterii unor noi ţări în UEO, cu statutul de membrii cu drepturi
depline, dacă acestea nu erau membre NATO. De aceea este posibil ca
extinderea UE să depindă pe viitor de cea a Alianţei, pentru a se evita, aşa cum
se apreciază, obţinerea unor garanţii de securitate din partea NATO prin
mijloace "oculte".
Decizia europenilor de constituire (până în 2003) a unei forţe comune de
reacţie rapidă, cu organisme distincte, separate, de planificare militară, a
nemulţumit profund Washingtonul, care consideră că, astfel poziţia sa
preponderentă în cadrul Alianţei Atlantice, determinată inclusiv de contribuţia
financiară masivă, va fi mult slăbită. Nemulţumirea şi-a găsit clar expresia în
aprecierile dure ale ministrului american al apărării, William Cohen: "nu poate
exista un grup separat de interese al UE în NATO", nu trebuie să existe
"structuri paralele sau redimentare, deoarece aceasta va slăbi Alianţa".
Exprimându-şi îndoiala că UE ar putea căpăta autonomia militară,
prestigiosul politolog Zbigniew Brezezinski prezintă cele zece sfaturi de bază
pentru politica americană faţă de Europa: esenţială pentru realizarea unui
echilibru durabil în Eurasia este o Europă atlantistă; SUA nu ar trebui să se
opună creării unei capacităţi europene autonome de apărare, chiar dacă aceasta
este puţin probabil de a fi realizată într-un viitor apropiat; uniunea politică dintre
aliaţi este mai importantă decât întărirea capacităţilor NATO; nu trebuie luată
nici o decizie în privinţa desfăşurării unui scut antirachetă până nu se obţine
consensul aliaţilor din NATO pe această temă; SUA trebuie să sprijine lărgirea
Alianţei în Europa dar nu dincolo de această zonă; mizele lărgirii europene sunt
mai importante pentru SUA decât cele ale progreselor făcute în direcţia
unificării europene; realizarea concertată a lărgirii NATO şi cea a UE; trebuie
avută în vedere perspectiva aderării atât la NATO, cât şi la UE a Turciei,
Ciprului şi a Israelului; nici o ţară nu trebuie exclusă a priori de la posibilitatea
de a adera la Alianţa Nord-Atlantică sau la UE (din "Lumea Magazin"
nr.12/2000, p.49).
Tot mai multe voci autorizate sunt de părere că relaţiile geopolitice şi
strategice ale începutului de secol XXI, impun abandonarea evaluărilor de tipul
"ce a făcut SUA pentru Europa" şi acceptarea modelului "ce va face SUA
împreună cu Europa".
Relaţiile dintre UE şi NATO în domeniul securităţii şi apărării
Relaţiile dintre UE şi NATO în domeniul securităţii şi apărării au
imprimat un curs ascendent fenomenului de cristalizare a unei entităţi europene
de securitate şi apărare prin care europenii să-şi poată rezolva, în interes propriu,
problemele.
Deşi există multe ambiguităţi în cadrul normativ şi în luările de poziţie
privind Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare, atât din partea americană
cât şi din cea europeană, se poate aprecia că între UE şi NATO există raporturi
de colaborare şi nu de subordonare.
Caracterul de independenţă al UE faţă de NATO este dat de următoarele
elemente:
−Obiectivele politicii de securitate şi apărare ale UE sunt stabilite de
către UE şi vizează apărarea intereselor comune ale Ţărilor Membre;
−Sistemul instituţional propriu al UE;
−Sistemul juridic propriu al UE;
−Structurile militare de comandă şi de execuţie se află sub conducerea
factorilor de decizie ai UE.
Între UE şi NATO, relaţiile se bazează pe:
−La nivelul conducerii, Secretarul General al UE şi al NATO asistă
permanent la reuniunile ministeriale ale celor două structuri;
−NATO recunoaşte şi susţine dezvoltarea Identităţii de Securitate şi
Apărare Europeană în cadrul NATO, punând la dispoziţie capacităţile sale
pentru operaţiunile conduse de UE;
−NATO constituie, în viziunea UE, un concept colectiv de securitate şi
rămâne forumul principal de consultaţii între aliaţi;
−Apartenenţa unui Stat Membru al UE şi la NATO este compatibilă cu
politica de securitate şi apărare europeană;
−Complementaritatea şi transparenţa în relaţiile reciproce dintre UE şi NATO;
−Dezvoltarea capabilităţilor militare separabile, dar nu separate pentru
folosirea de către UE sau NATO;
−NATO acţionează în consens cu principiile Cartei ONU, având ca scop
securitatea şi apărarea membrilor lor;
−Ambele structuri promovează valorile occidentale privind democraţia,
drepturile omului, statul de drept şi economia de piaţă.
Reflecţii
Rolul pe care îl va avea Federaţia rusă în securitatea europeană:
−Relaţiile cu Rusia au fost deja ridicate la "nivel de interes vital" de către
UE, în special în domeniul economic şi militar.
Dimensiunea politicii externe şi de securitate comună va contribui la
consolidarea UE şi la transformarea Europei într-un pol de putere important în
sec.XXI:
−Cum va plăti SUA acest lucru?
−Cât de important va fi "polul de putere" pe care-l va reprezenta Europa
într-un viitor destul de apropiat?
În prezent Apărarea Comună Europeană (ACE) este încă un deziderat cu
două entităţi diferite:
−Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare (I.E.S.A) să se realizeze
strict în cadrul NATO;
−Politica Europeană de Securitate şi Apărare Comune (P.E.S.A.C.) să se
realizeze strict în cadrul UE.
NATO a înţeles necesitatea ca UE să-şi dezvolte şi o dimensiune militară
pentru abordarea crizelor, dar accentuează importanţa corelării sale cu planul
cooperării transatlantice.
Cum va reacţiona UE având în vedere obiectivele sale de securitate şi
apărare comune?
Deosebiri şi confluenţe între "paradigma securităţii multilaterale" - care
se conturează din ce în ce mai clar la nivel european - şi paradigma „securităţii
militare" aflată în prezent în declin.
Ce limite ale celei din urmă le preia prima?
(menţinerea luptei pentru putere şi a politicii sferelor de influenţă,
echilibrul de forţe).
SUA impune pacea, în timp ce UE pare a se specializa în domeniile
menţinerii păcii şi reconstrucţiei (convine ambelor părţi), însă nu este de dorit
acest lucru din punct de vedere: politic - poate agrava divergenţele dintre aliaţi
(vezi Irakul). Soluţia este "nevoia de unire", întrucât globalizarea limitează
posibilităţile statelor de a controla economic, financiar, politic şi cultural; din
punct de vedere al securităţii - factorii care le afectează în mod direct.
Nici o ţară nu-şi poate asuma responsabilitatea de a controla
criminalitatea, dezastrele naturale, schimbarea climei, terorismul internaţional
sau circulaţia masivă de capital.
Transformarea NATO:
−Criza din Kosovo a demonstrat limitele în materie de gestionarea unor
astfel de situaţii şi importanţa pe care o capătă capacitatea de acţiune autonomă;
−Europenii nu par pregătiţi să renunţe la "umbrela" americană;
−Ţările candidate pentru aderare la NATO trebuie să acorde importanţa
cuvenită procesului de lărgire a UE în general;
−Salută crearea şi întărirea unei "Identităţi Europene de Securitate şi
Apărare" în cadrul "Alianţei", în timp ce europenii recunosc faptul că NATO
rămâne "fundamentul apărării colective".
Concluzie: NATO ar putea "ceda" europenilor dreptul de a gestiona
situaţiile de criză, menţinându-şi în schimb supremaţia în materie de apărare
propriu-zisă.
ANEXA nr.1

TRATATUL ATLANTICULUI DE NORD


WASHINGTON , 4 APRILIE 1949

Statele care sunt parte la prezentul Tratat, reafirmându-şi încrederea în


scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi dorinţa
lor de a trăi în pace cu toate popoarele şi toate guvernele.
Hotărâte să apere libertatea popoarelor lor, moştenirea comună şi
civilizaţia lor, bazate pe principiile democraţiei, libertăţile individuale şi
supremaţia dreptului.
Doritoare să favorizeze bunăstarea şi stabilitatea în regiunea Atlanticului
de Nord.
Hotărâte să-şi unească eforturile pentru apărarea colectivă şi pentru
apărarea păcii şi securităţii.
Au căzut de acord asupra prezentului Tratat al Atlanticului de Nord:
ARTICOLUL 1
Părţile se angajează, aşa cum se stipulează în Carta Organizaţiei
Naţiunilor Unite, să reglementeze pe cale paşnică toate diferendele
internaţionale în care ar putea fi implicate, astfel încât pacea şi securitatea
internaţională, precum şi justiţia, să nu fie primejduite şi să se abţină în relaţiile
lor internaţionale să recurgă la ameninţarea sau la folosirea forţei în vreun mod
incompatibil cu scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite.
ARTICOLUL 2
Părţile vor contribui la dezvoltarea relaţiilor internaţionale pacifiste şi
prieteneşti, întărind instituţiile lor libere, asigurând o mai bună înţelegere a
principiilor pe care sunt fondate aceste instituţii şi dezvoltând condiţii propice
pentru asigurarea stabilităţii şi bunăstării. Ele vor face eforturi pentru eliminarea
oricăror opoziţii în raporturile lor economice internaţionale şi vor încuraja
colaborarea între fiecare dintre ele precum şi între toate, deopotrivă.
ARTICOLUL 3
Pentru a asigura realizarea într-un mod mai eficace a obiectivelor
prezentului Tratat, părţile acţionând separat sau în comun, continuu şi eficient,
prin dezvoltarea propriilor lor mijloace şi oferindu-şi asistenţa mutuală, vor
menţine şi vor creşte capacitatea lor individuală şi colectivă de rezistenţă
împotriva unui atac armat.
ARTICOLUL 4
Părţile se vor consulta între ele de fiecare dată când, după părerea uneia
dintre ele, va fi ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau
securitatea uneia dintre părţi.
ARTICOLUL 5
Părţile convin asupra faptului ca un atac armat împotriva uneia sau mai
multora dintre ele, petrecut în Europa sau America de nord, va fi considerat
drept un atac îndreptat împotriva tuturor părţilor semnatare şi, în consecinţă
convin asupra faptului că, dacă se petrece un asemenea atac, fiecare dintre ele, în
exercitarea dreptului de legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscută
de articolul 51 din Cartea Organizaţiei Naţiunilor Unite, va acorda ajutor părţii
sau părţilor astfel atacate, întreprinzând imediat, individual sau în acord cu
celelalte părţi, orice acţiune pe care o va crede de cuviinţă, inclusiv folosirea
forţei armate, pentru a restabili şi asigura securitatea în regiunea Atlanticului de
Nord.
Orice atac înarmat de această natură şi orice măsură luată în consecinţă
vor fi aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor
înceta atunci când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru
restabilirea păcii şi a securităţii internaţionale.
ARTICOLUL 6
Pentru aplicarea articolului 5, se consideră drept atac armat împotriva
uneia sau mai multora dintre părţi, atacul armat:
- împotriva teritoriului uneia dintre ele în Europa sau America de Nord,
împotriva departamentelor franceze din Algeria", împotriva teritoriului Turciei
sau a insulelor plasate sub jurisdicţia uneia dintre părţi în regiunea Atlanticului
de Nord, la nord de Tropicul Racului;
- împotriva forţelor terestre, navale sau aeriene ale uneia dintre părţi,
care se află pe aceste teritorii sau în oricare altă zonă din Europa în care forţele
de ocupaţie ale uneia dintre părţi se află staţionate la data intrării în vigoare a
acestui Tratat, sau aflându-se în Marea Mediterană sau în regiunea Atlanticului
de Nord, la nord sau la sud de Tropicul Racului.
ARTICOLUL 7
Prezentul tratat nu afectează şi nu va fi interpretat ca afectând în nici un
fel drepturile şi obligaţiile decurgând din Cartă pentru părţile care sunt membre
ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, unde responsabilitatea primordială a
Consiliului de Securitate este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
ARTICOLUL 8
Fiecare dintre părţi declară că nici unul dintre angajamentele
internaţionale actualmente în vigoare între state nu este în contradicţie cu
dispoziţiile prezentului Tratat şi îşi asumă obligaţia de a nu subscrie nici unui
angajament internaţional în contradicţie cu acest Tratat.
ARTICOLUL 9
Părţile formează prin prezenta dispoziţie un Consiliu în care fiecare
dintre ele va fi reprezentată pentru a examina problemele privitoare la aplicarea
acestui Tratat. Consiliul va fi organizat astfel încât să se poată reuni rapid, în
orice moment. Consiliul va constitui organismele subsidiare care ar putea fi
necesare şi, mai ales, va stabili imediat un comitet de apărare care va recomanda
măsurile ce trebuie luate pentru aplicarea articolelor 3 şi 5.
O redactare nouă care rezultă din articolul 2 al Protocolului de
accesiune a Greciei şi Turciei la Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la 22
octombrie 1951.
Pe 16 ianuarie 1963, Consiliul a constatat că toate dispoziţiile din acest
Tratat privind fostele departamente franceze din Algeria au devenit nule de la
data de 3 iunie 1962.
ARTICOLUL 10
Prin acord unanim, părţile pot să invite să adere la Tratat orice alt stat
european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor prezentului Tratat şi
să contribuie la securitatea regiunii Atlanticului de Nord. Orice stat astfel invitat
poate să devină parte la Tratat, depunând instrumentul de aderare pe lângă
guvernul Statelor Unite ale Americii. Acesta va informa pe fiecare dintre părţi
despre depunerea documentului de aderare.
ARTICOLUL 11
Acest Tratat va fi ratificat şi dispoziţiile sale vor fi aplicate de către părţi
conform respectivelor lor reguli constituţionale. Instrumentele de ratificare vor fi
depuse imediat ce este posibil pe lângă guvernul Statelor Unite ale Americii,
care-i va informa pe toţi ceilalţi semnatari despre depunerea instrumentului de
ratificare. Tratatul va intra în vigoare între statele care l-au ratificat după
ratificarea de către majoritatea semnatarilor, inclusiv Belgia, Canada, Statele
Unite, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie, va fi depus şi va intra în
aplicare faţă de ceilalţi semnatari în ziua când îşi vor depune ratificarea.
ARTICOLUL 12
După ce Tratatul va fi în vigoare timp de zece ani sau la orice dată
ulterioară, părţile se vor consulta la cererea uneia dintre ele, în vederea revizuirii
Tratatului, luând în considerare factorii afectând în acel moment pacea şi
securitatea în regiunea Atlanticului de Nord, inclusiv ajungerea la acorduri, atât
universale cât şi regionale, negociate conform Cartei Organizaţiei Naţiunilor
Unite pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
ARTICOLUL 13
La douăzeci de ani după intrarea în vigoare a Tratatului, oricare dintre
părţi va putea înceta a mai fi parte a Tratatului, la un an după ce va fi notificat
această denunţare a Tratatului guvernului Statelor Unite, care va informa
guvernele celorlalte ţări despre depunerea instrumentului de denunţare.
ARTICOLUL 14
Acest Tratat ale cărui texte în franceză şi în engleză sunt în mod egal
valabile, va fi depus în arhivele guvernului Statelor Unite ale Americii. Copii
certificate conform vor fi transmise de către acesta tuturor guvernelor celorlalte
state semnatare.
Tratatul a intrat în vigoare în ziua de 24 august 1949, după ce toate
statele semnatare şi-au depus ratificarea.

TRATAT DE PRIETENIE, COLABORARE ŞI ASISTENŢĂ


MUTUALĂ (VARŞOVIA)

Părţile contractante,
Reafirmându-şi năzuinţa de a crea un sistem de securitate colectivă în
Europa, bazat pe participarea tuturor statelor europene, indiferent de orânduirea
lor socială şi de stat, ceea ce ar permite unirea eforturilor lor în interesul
asigurării păcii în Europa.
Luând totodată în considerare situaţia creată în Europa, în urma
ratificării acordurilor de la Paris, care prevăd constituirea unei grupări militare
sub forma "Uniunii Europei Occidentale:, cu participarea Germaniei occidentale
în curs de remilitarizare şi includerea ei în blocul nord-atlantic, ceea ce
agravează primejdia unui nou război şi creează o ameninţare pentru securitatea
naţională a statelor iubitoare de pace.
Fiind convinse că în aceste condiţii statele iubitoare de pace din Europa
trebuie să ia măsurile necesare pentru asigurarea securităţii lor şi în interesul
menţinerii păcii în Europa, călăuzindu-se după obiectivele şi principiile Cartei
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
În interesul întăririi continue şi dezvoltării prieteniei, colaborării şi
asistenţei mutuale, în conformitate cu principiile respectării independenţei şi
suveranităţii statelor, precum şi neamestecului în afacerile lor interne.
Au hotărât să încheie prezentul Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă
mutuală şi au desemnat drept împuterniciţi ai lor.
Prezidiul Adunării Populare a Republicii Populare Albania - pe Mehmet
Shehu, preşedintele Consiliului de Miniştri ai Republicii Populare Albania.
Prezidiul Adunării Populare a Republicii Populare Bulgare - pe Vîlko
Cervenkov, preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Bulgare.
Preşedintele Republicii Cehoslovace - pe Wiliam Siroky, prim-ministru
al Republicii Cehoslovace.
Preşedintele Republicii Democrate Germane - pe Otto Grotewohl, primul
ministru al Republicii Democrate Germane.
Consiliul de Stat al Republicii Populare Polone - pe Jokef Cyrankiewicz,
preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Polone.
Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române - pe
Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii
Populare Române.
Prezidiul Republicii Populare Ungare - pe Andras Hegedus, preşedintele
Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Ungare.
Prezidiul Sovieticului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice
Socialiste - pe Mikolai Aleksandrovici Bulganin, preşedintele Consiliului de
Miniştri al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, care, prezentându-şi
împuternicirile, constatate a fi în formă cuvenită şi în deplină ordine, au convenit
asupra celor ce urmează:
Art.1. Părţile contractante se obligă că, în conformitate cu Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite, să se abţină în relaţiile lor internaţionale de la
ameninţarea cu forţa sau de la folosirea ei şi să rezolve litigiile lor internaţionale
prin mijloace paşnice în aşa fel încât să nu pericliteze pacea şi securitatea
internaţională.
Art.2. Părţile contractante declară că sunt gata să participe în spiritul unei
colaborări sincere la toate acţiunile internaţionale având drept scop asigurarea
păcii şi securităţii internaţionale şi că îşi vor consacra în întregime forţele
atingerii acestor ţeluri.
Totodată, părţile contractante vor depune eforturi pentru ca, în înţelegere
cu alte state care doresc să colaboreze în această direcţie, să se ia măsuri
eficiente în vederea reducerii generale a armamentelor şi a interzicerii armelor
atomice, cu hidrogen şi a celorlalte tipuri de arme de exterminare în masă.
Art.3. Părţile contractante se vor consulta între ele asupra tuturor
problemelor internaţionale importante care afectează interesele lor comune,
călăuzindu-se după interesele întăririi păcii şi securităţii internaţionale.
Ele se vor consulta neîntârziat în interesul asigurării apărării comune şi
menţinerii păcii şi securităţii ori de câte ori, după părerea oricăreia dintre ele, se
va ivi primejdia unui atac armat împotriva unuia sau mai multor state semnatare
ale tratatului.
Art.4. În cazul unui atac armat în Europa din partea vreunui stat sau grup
de state împotriva unuia sau mai multor state semnatare ale tratatului fiecare stat
semnatar al Tratatului, în cadrul exercitării dreptului la autoapărare individuală
sau colectivă, în conformitate cu art.51 al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite,
va acorda statului sau statelor care au fost supuse unui asemenea atac ajutor
imediat, în mod individual, în înţelegere cu celelalte state semnatare ale
Tratatului şi prin toate mijloacele care i se par necesare, inclusiv folosirea forţei
armate. Statele semnatare ale tratatului se vor consulta imediat asupra măsurilor
ce trebuie luate în comun în scopul restabilirii şi menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale.
În conformitate cu prevederile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite,
Consiliul de Securitate va fi informat asupra măsurilor luate în baza prezentului
articol. Aceste măsuri vor fi sistate îndată ce Consiliul de Securitate va fi luat
măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale.
Art.5. Părţile contractante au căzut de acord asupra creării unui
Comandament unificat al forţelor lor armate care, potrivit înţelegerii între Părţi,
vor fi puse sub comanda acestui comandament, care acţionează pe baza unor
principii stabilite în comun. Ele vor lua de asemenea de comun acord alte măsuri
necesare pentru întărirea capacităţii lor de apărare, pentru a apăra munca paşnică
a popoarelor lor, pentru a garanta inviolabilitatea frontierelor şi teritoriilor lor şi
a asigura apărarea împotriva unei eventuale agresiuni.
Art.6. În scopul înfăptuirii consultărilor prevăzute în prezentul Tratat
între statele semnatare ale Tratatului şi pentru examinarea problemelor ce se vor
ivi în legătură cu aplicarea prezentului Tratat se creează un Comitet Politic
Consultativ, în care fiecare stat semnatar al Tratatului va fi reprezentat printr-un
membru al guvernului sau printr-un alt reprezentant numit în mod special.
Comitetul poate crea organele auxiliare care s-ar dovedi necesare.
Art.7. Părţile contractante se obligă să nu ia parte la nici un fel de coaliţii
sau alianţe şi să nu încheie nici un fel de acorduri ale căror scopuri ar fi în
contradicţie cu scopurile prezentului tratat.
Părţile contractante declară că obligaţiile lor, decurgând din tratatele
internaţionale în vigoare, nu sunt în contradicţie cu prevederile prezentului
Tratat.
Art.8. Părţile contractante declară că vor acţiona într-un spirit de
prietenie şi colaborare, în scopul dezvoltării şi întăririi continue a legăturilor
economice şi culturale dintre ele, călăuzindu-se după principiile respectării
reciproce a independenţei şi suveranităţii lor şi neamestecului în treburile lor
interne.
Art.9. Prezentul Tratat este deschis şi altor state, indiferent de orânduirea
lor socială şi de stat, care vor declara că sunt gata ca, participând la prezentul
Tratat, să contribuie la unirea eforturilor statelor iubitoare de pace în scopul
asigurării păcii şi securităţii popoarelor. O asemenea aderare va intra în vigoare
cu consimţământul statelor semnatare ale Tratatului după ce documentul cu
privire la ea va fi fost remis spre păstrare guvernului Republicii Populare
Polone.
Art.10. Prezentul Tratat urmează a fi ratificat, iar instrumentele de
ratificare vor fi remise spre păstrare guvernului Republicii Populare Polone.
Tratatul va intra în vigoare în ziua în care va fi depus spre păstrare
ultimul instrument de ratificare. Guvernul Republicii Populare Polone va
informa celelalte state semnatare ale Tratatului asupra depunerii spre păstrare a
fiecărui instrument de ratificare.
Art.11. Prezentul Tratat va rămâne în vigoare timp de 20 de ani. Pentru
Părţile contractante care, cu un an înainte de expirarea acestui termen, nu vor
prezenta guvernului Republicii Populare Polone o declaraţie de denunţare a
Tratatului, el va rămâne în vigoare şi în următorii zece ani.
În cazul când în Europa va fi creat un sistem de securitate colectivă şi va
fi încheiat în acest scop un tratat general - european de securitate, lucru spre care
Părţile contractante vor tinde neîncetat, prezentul Tratat îşi va pierde
valabilitatea în ziua intrării în vigoare a tratatului general-european.
Întocmit la Varşovia, la 14 mai 1955, într-un exemplar, în limbile rusă,
poloneză, cehă şi germană, toate textele având aceeaşi putere. Copii legalizate
ale prezentului Tratat vor fi transmise de către guvernul Republicii Populare
Polone tuturor celorlalţi semnatari ai Tratatului.
Drept care împuterniciţii au semnat prezentul Tratat şi l-au parafat.

NOTE:
1. Reprodus după ROMÂNIA ŞI TRATATELE INTERNAŢIONALE,
Editura Militară, Bucureşti, 1972
2. România a devenit parte prin ratificare la 3 iunie 1955. Tratatul a
intrat în vigoare la 4 iunie 1955. La 13 septembrie 1968 Republica Populară
Albania a denunţat Tratatul.
ANEXA NR.2

ORGANIZAŢIA ATLANTICULUI DE NORD (NATO)

NATO

TRATATUL DE CONSILIUL COMITETUL GRUPUL STATUL


LA ATLANTICULUI PT.ANALIZA PENTRU COMITETUL MAJOR
WASHINGTON DE NORD APĂRĂRII PLANIFICAREA MILITAR INTERNAŢIO-
NUCLEARĂ NAL

04.04.1949 Compunerea: reprezentanţi Răspunde de: Este organul executiv


Scop: Apărarea libertăţii, permanenţi ai statelor conducerea al Comitetului Militar
moştenirea comună şi membre militară a Compunere:
civilizaţia bazată pe Deciziile: se iau prin Alianţei • director general cu
principiile democraţiei, consens Compunere: rang de general cu 3
libertăţilor individuale şi şefii de stat stele;
supremaţia dreptului; major ai • 6 directori adjuncţi cu
• favorizarea bunăstării şi statelor rang de general sau
stabilităţii în regiunea membre amiral;
Atlanticului de Nord. • secretar;
Principii: • Deparatamentul Inf.;
• reţinerea de la • Dep.Planuri şi
ameninţarea sau folosirea Doctrine;
forţei; • Dep.Operaţii;
• respectarea Cartei ONU; • Dep.Logistică şi
• colaborarea şi stabilitatea; Resurse;
• asistenţa mutuală; • Dep.Trs. şi Inf.;
• un atac armat asupra unui • Dep. Standardizare şi
membru va fi considerat Interoperabilitatea
un atac îndreptat Armatelor;
împotriva tuturor (Art.5). • Secretariatul;
• Centrul de criză al
NATO.
ANEXA NR.3

CONCEPTUL STRATEGIC NATO – 1999

Obiectivul Alianţei: - Apărarea libertăţii şi a securităţii membrilor săi


prin mijloace politice şi militare
Misiuni fundamentale
−securitatea;
−consultarea;
−descurajarea şi apărarea NATO;
−gestionarea crizelor;
−parteneriatul
Riscuri şi ameninţări:
−apariţia unor crize la periferia Alianţei, susceptibile de a evolua rapid;
−confruntarea unor ţări din regiunea euroatlantică şi din împrejurimi cu
grave dificultăţi economice, sociale şi politice;
−crearea instabilităţii locale şi regionale, ca urmare a unor rivalităţi
etnice, religioase, litigii teritoriale, violări ale drepturilor omului şi
dezmembrarea statelor;
−existenţa unor puternice forţe nucleare în exteriorul Alianţei;
−proliferarea N.B.C.;
−răspândirea la scară mondială a tehnologiilor militare;
−posibilitatea perturbării sistemelor informatice;
−terorismul, crima organizată.
Principiile strategice:
−menţinerea capacităţilor militare pentru a îndeplini misiunile NATO;
−partajarea echitabilă a rolurilor, riscurilor şi a responsabilităţilor -
prezenţa în Europa a forţelor americane;
−apărarea colectivă;
−finanţarea multinaţională;
−combinaţia adecvată a forţelor nucleare cu cele convenţionale;
Misiunile forţelor militare:
−rolul este apărarea păcii, garantarea integrităţii teritoriale, a
independenţei politice, securităţii statelor membre;
−răspunsul rapid la crize prin operaţii militare; promovarea stabilităţii în
regiune prin cooperare;
−redimensionarea forţelor în concordanţă cu noile provocări;
Realizarea dispozitivului strategic trebuie să ţină cont de:
−nivelul global al forţelor va fi în concordanţă cu nevoile apărării
colective;
−repartizarea teritorială judicioasă a forţelor;
−structura de comandă să asigure conducerea întregii game de misiuni;
−menţinerea unor capacităţi operaţionale de participare, dislocare şi
mobilitate, capacitatea de supravieţuire a forţelor şi infrastructurii;
−reacţionarea cu rapiditate a unor forţe aeriene, terestre şi navale la
situaţii de criză;
−menţinerea forţelor principale prin reconstruirea celor existente, cât şi
prin forţe suplimentare;
−dispozitivul să facă faţă noilor provocări - terorismul, proliferarea
ANM.
ANEXA NR.5

STRUCTURA INTEGRATĂ NATO (POST PRAGA-2002)


STAT MAJOR MILITAR INTERNAŢIONAL
1.

Comandamentul Aliat apentru Comandamentul Aliat pentru


Operaţii (ACO) Transformare (ACT)

• Comanda şi Controlul Forţelor • Planificarea Apărării


(C2); • Concepte Strategice, Politică şi
• Informaţii; Doctrine;
• Comunicaţii şi Informatică; • Planificare Resurse;
• Exerciţii şi Evaluare. • Învăţământ şi Instrucţie;
• Experimentare;
• Cercetare şi Dezbatere

COMANDAMENTUL ALIAT PENTRU OPERAŢII


2. (ACO)

JFC NORTH HQ BRUNSSUM JFC SOUTH HQ JOINT HQ (W)


(Comandant al Forţelor Întrunite NAPLES LISABON
Nord) în GERMANIA (Comandament al (Comandament
Forţelor Întrunite Sud) Întrunit) în
în ITALIA PORTUGALIA

MAR COMP COMD


(Comandament pt. LAND COMP
Componenta Maritimă) în COMD în
ANGLIA SPANIA

MAR COMP
AIR COMP COMD COMD în ITALIA
(Comandant pentru
Componenta aeriană) în
GERMANIA

LAND COMP COMD


(Comandament pentru AIR COMP
Componenta Terestră) în COMD în
GERMANIA TURCIA
ANEXA NR.6

RELAŢIILE UE-NATO ÎN DOMENIUL MILITAR

1. Principii:
• Capacitatea de acţiune autonomă a UE;
• Dezvoltarea unei consultări efective între NATO şi UE
• Asigurarea implicării aliaţilor europeni care nu sunt membri UE în
acţiuni;
• Folosirea unor capacităţi şi realizări NATO „separabile, dar nu
separate” în operaţiuni controlate de UE.

2. Caracterul de independenţă a UE faţă de NATO:


• Obiectivele politicii de securitate şi apărare ale UE sunt stabilite
de către UE;
• UE are propriul sistem instituţional şi juridic;
• Structurile politico-militare se află sub conducerea UE.

3. Relaţii UE-NATO:
• NATO este un concept colectiv de securitate şi rămâne forumul
principal de consultaţii între aliaţi;
• La nivelul conducerii Secretarul General al UE şi al NATO asistă
permanent la reuniunile ministeriale ale celor două structuri;
• NATO recunoaşte şi susţine dezvoltarea Identităţii de Securitate şi
Apărare Europene în cadrul NATO, punând la dispoziţie
capacităţile sale pentru operaţiunile conduse de către UE;
• Apartenenţa unui stat la NATO sau UE este compatibilă cu PESC;
• Complementaritatea şi transparenţa în relaţiile reciproce dintre UE
şi NATO;
• Dezvoltarea capabilităţilor militare separabile dar nu separate
pentru folosirea de către UE sau NATO;
• NATO şi UE respectă Carta ONU;
• Ambele structuri promovează valorile occidentale privind
democraţia, drepturile omului, statul de drept şi economia de piaţă.
VI. STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

În baza Legii nr.63/2000 privind planificarea apărării naţionale a


României, strategia de securitate naţională cuprinde:
ƒInteresele naţionale de securitate ale României
ƒObiectivele politicii de securitate naţională
ƒMediul internaţional de securitate
ƒFactorii de risc la adresa securităţii României
ƒDirecţii de acţiune
ƒResursele politicii de securitate
Fundamente:
ƒConstituţia României
ƒLegea nr.63/24 aprilie 2000 privind planificarea apărării naţionale a
României
ƒFenomenul securităţii
ƒDreptul internaţional
ƒCondiţiile specifice ale României
ƒStatutul de membru NATO şi de asociat la Uniunea Europeană
Strategia de securitate naţională reprezintă documentul de bază în care se
reflectă opţiunea puterii politice referitoare la securitate şi cuprinde interesele
naţionale de securitate, obiectivele politicii de securitate, mediul internaţional de
securitate, factorii de risc la adresa securităţii României, direcţiile de acţiune şi
resursele politicii de securitate.
Instrumentul prin care se realizează securitatea este Sistemul securităţii
naţionale care se defineşte prin ansamblul reglementărilor, instituţiilor şi
mijloacelor care au rolul de a realiza, proteja şi afirma interesele fundamentale
ale României (Proiect-Legea securităţii naţionale).

1. Interesele naţionale de securitate ale României

Interesele naţionale sunt acele stări şi procese, bazate pe valorile asumate


şi promovate de societatea românească, prin care se asigură prosperitatea,
protecţia şi securitatea membrilor ei, stabilitatea şi continuitatea statului
(Interesul = stimulentul fundamental al activităţii omen).
Interesele naţionale pe termen mediu sunt:
−menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii şi independenţei statului
român;
−garantarea drepturilor şi libertăţilor democraţice, fundamentale,
asigurarea bunăstării, siguranţei şi protecţiei cetăţenilor (Art.20, Constituţia
României);
−dezvoltarea economică şi socială a ţării în pas cu dezvoltarea
contemporană. Reducerea susţinută a marilor decalaje care despart România de
ţările dezvoltate europene;
−realizarea condiţiilor pentru integrarea României ca membru al NATO
şi UE, singurele în măsură să-i garanteze interesele fundamentale;
−afirmarea identităţii naţionale şi promovarea acesteia ca parte a
comunităţii de valori democratice, valorificarea şi dezvoltarea patrimoniului
cultural naţional şi a capacităţii de creaţie a poporului român;
−protecţia mediului înconjurător, a resurselor naturale, a calităţii
factorilor de mediu, la nivelul standardelor internaţionale.

2. Obiectivele politicii de securitate naţională

Acestea stabilesc orientarea efectivă şi reprezintă reperele de bază ale


acţiunii practice, sectoriale a diferitelor instituţii ale statului, astfel încât
îndeplinirea lor coerentă, - corelată şi interdependentă să garanteze şi să conducă
la realizarea scopului securităţii naţionale - realizarea şi afirmarea intereselor
fundamentale ale ţării.
Strategia de securitate naţională fixează următoarele obiective:
−păstrarea independenţei, suveranităţii, unităţii şi integrităţii teritoriale a
statului român în condiţiile specifice aderării la NATO şi integrării în UE;
−garantarea ordinii constituţionale, consolidarea statului de drept şi a
mecanismelor democratice de funcţionare a societăţii româneşti, prin:
−asigurarea libertăţilor democratice ale cetăţenilor, a drepturilor şi
îndatoririlor constituţionale, a egalităţii şanselor;
−perfecţionarea sistemului politic şi dezvoltarea modalităţilor de
realizare a solidarităţii sociale;
−aprofundarea reformei în justiţie;
−întărirea autorităţii instituţiilor statului, consolidarea mecanismelor de
respectare şi aplicare a legii;
−relansarea economiei naţionale, combaterea sărăciei şi a şomajului,
perfecţionarea mecanismelor de piaţă şi a disciplinei financiare;
−dezvoltarea societăţii civile şi a clasei de mijloc;
−asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar şi a echilibrului social;
−modernizarea instituţiilor de apărare a ordinii publice; garantarea
siguranţei cetăţeanului;
−optimizarea capacităţii de apărare naţională în conformitate cu
standardele NATO;
−îmbunătăţirea capacităţii de participare la acţiunile internaţionale pentru
combaterea terorismului şi crimei organizate (Afganistan);
−îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei şi protecţia copilului,
dezvoltarea instituţiilor de educaţie, cercetare şi cultură;
−reforma administraţiei publice şi dezvoltarea regională în corelaţie cu
practicile şi reglementările europene;
−armonizarea relaţiilor interetnice şi edificarea statului civic
multicultural, având drept garanţii ale securităţii, participarea socială, integrarea
interculturală şi subsidiarităţii în actul de guvernare;
−acţiuni diplomatice şi o politică externă creativă, dinamică şi
pragmatică, bazată pe respectarea tratatelor şi acordurilor internaţionale la care
România este parte, a obiectivelor şi principiilor Cartei ONU;
−diversificarea şi strângerea legăturilor cu românii care trăiesc în afara
garanţiilor ţării;
−participarea activă la acţiunile de cooperare internaţională pentru
combaterea terorismului şi a crimei organizate transfrontaliere;
−dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi a unei conduite participative
pe plan regional, pentru consolidarea stabilităţii şi reglementarea crizelor;
−asigurarea securităţii ecologice;
−implicarea societăţii civile în realizarea obiectivelor strategiei de
securitate.

3. Mediul internaţional de securitate

Începutul secolului al XXI-lea este marcat de transformări profunde ale


mediului de securitate în care fenomenul globalizării se afirmă tot mai mult ca
fiind ireversibil.
Caracteristici-Tendinţe:
Crearea unui cadrul organizaţional activ şi adaptabil în măsură să asigure
pacea şi securitatea internaţională: ONU, NATO, OSCE, UE.
Identificarea unor noi forme de solidaritate capabile să gestioneze un
spectru larg de tensiuni şi riscuri, precum: tensiunile etnice, traficul de droguri,
substanţe radioactive şi fiinţe umane, criminalitatea organizată, instabilitatea
politică a unor zone, reîmpărţirea unor zone de influenţă.
Europa este într-o continuă schimbare fiind dominată de procesul
integrării în UE.
Democraţia este o sursă importantă a mediului intern de securitate.
Principalele probleme de securitate a României sunt cele de natură
economică.

4. Factorii de risc la adresa securităţii României

Factorii de risc constau în acele elemente, situaţii sau condiţii, interne


sau externe, care pot afecta, prin natura lor, securitatea ţării, generând efecte
contrare sau de atingere a intereselor noastre fundamentale.
Vulnerabilităţile sunt definite ca stări de lucru, procese sau fenomene din
viaţa internă care diminuează capacitatea de reacţie la riscurile existente ori
potenţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora.

4.1. Principalii factori de risc la adresa securităţii naţionale sunt:


−posibile evoluţii negative în plan subregional în domeniul
democratizării, respectării drepturilor omului şi dezvoltării economice care ar
putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă;
−proliferarea ANM, a tehnologiilor şi materialelor nucleare, a
armamentelor şi mijloacelor letale neconvenţionale;
−proliferarea şi dezvoltarea reţelelor teroriste, a crimei organizate
transnaţionale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente şi muniţie,
materiale radioactive şi strategice;
−migraţia clandestină şi apariţia unor fluxuri masive de refugiaţi;
−acţiunile de incitare la extremism, intoleranţă, separatism sau xenofobie
care pot afecta statul român şi promovarea valorilor democratice;
−decalaje între nivelurile de asigurare a securităţii şi gradului de
stabilitate ale statelor din proximitatea României;
−limitarea accesului statului român la unele resurse şi oportunităţi
regionale, importante pentru realizarea intereselor naţionale.

4.2. Noile provocări - riscuri asimetrice nonclasice:


−terorismul politic transnaţional şi internaţional, inclusiv sub formele
sale biologice şi informatice;
−acţiuni ce pot atenta la siguranţa sistemelor de transport, intern şi
internaţional;
−acţiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor
informatice;
−acţiuni destinate afectării imaginii României în plan internaţional;
−agresiunea economico-financiară;
−provocarea deliberată de catastrofe ecologice.

4.3. Vulnerabilităţi în situaţia internă:


−persistenţa problemelor de natură economică, financiară şi socială;
−accentuarea fenomenelor de corupţie şi de administraţie deficitară a
resurselor publice care produc adâncirea inechităţilor sociale şi proliferarea
economiei subterane;
−reacţiile ineficiente ale instituţiilor statului în faţa nerespectării
legislaţiei;
−menţinerea unor surse şi cauze de potenţiale conflicte sociale cu efecte
asupra stării de linişte a populaţiei;
−nerespectarea normelor ecologice;
−scăderea nivelului de încredere a cetăţenilor în instituţiile statului;
−menţinerea unor decalaje de dezvoltare între regiunile ţării;
−slăbiciuni în îndeplinirea angajamentelor asumate;
−nivelul scăzut al infrastructurii informaţionale;
−deficienţa în protecţia informaţiilor clasificate;
−emigrarea specialiştilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce
afectează potenţialul de dezvoltare al societăţii româneşti.
5. Direcţii de acţiune în politica de securitate naţională

Pentru realizarea securităţii naţionale se va acţiona în următoarele


domenii:
− politico-administrativ;
− economic;
− social;
− educaţiei, cercetării şi culturii;
− siguranţei naţionale şi ordinii publice;
− apărării naţionale;
− politicii externe.

5.1. În domeniul apărării naţionale


Obiectivul: optimizarea sistemului naţional de apărare în concordanţă cu
scopul politico-militar al războiului şi cu standardele NATO.
Direcţii de acţiune:
−îndeplinirea obiectivelor asumate prin Planul Anual pentru Integrare în
NATO şi asigurarea interoperabilităţii cu forţele Alianţei;
−participarea intensificată la Parteneriatul pentru Pace şi dezvoltarea
cooperării militare bilaterale şi multilaterale în vederea realizării obiectivelor de
parteneriat asumate de România;
−constituirea şi consolidarea capabilităţilor necesare pentru îndeplinirea
performantă a obligaţiilor asumate de România;
−restructurarea şi modernizarea Armatei României, îndeosebi
modernizarea structurală a forţelor, sistemelor de instruire şi continuarea
armonizării cadrului legislativ naţional din domeniul apărării cu cel existent în
ţările membre NATO şi UE;
−adaptarea la condiţiile contemporane a sistemului de mobilizare şi
planificare integrată a apărării şi asigurarea concordanţei dintre obiectivele
propuse şi resursele alocate;
−operaţionalizarea forţelor destinate participării la misiuni ale UE,
NATO, ONU şi iniţiativelor regionale;
−managementul eficient al resurselor umane şi restructurarea forţelor
concomitent cu profesionalizarea armatei şi modernizarea învăţământului
militar;
−asigurarea stocurilor de echipament, tehnică, muniţii şi materiale;
−îmbunătăţirea colaborării între serviciile de specialitate pe linia
schimbului operativ de informaţii;
−redimensionarea corpului de comandă la nivelul forţelor în proces de
reducere, restructurare şi modernizare;
−planificarea coerentă a activităţii de înzestrare şi achiziţii prin
coordonate cu politicile din domeniul economic, achiziţionarea de noi
echipamente, interoperabile cu cele NATO;
−întărirea controlului parlamentar asupra organismului militar;
−sprijinirea autorităţilor publice în caz de urgenţe civile, dezastre sau
calamităţi naţionale.

6. Resursele politicii de securitate

Resursele politicii de securitate sunt de ordin politic, economic, cultural,


moral, militar, social.
Vor fi avute în vedere:
−aplicarea managementului resurselor pe bază de programe integrate
pentru toate instituţiile angrenate în activităţi în domeniul apărării, ordinii
publice şi siguranţei naţionale;
−coordonarea eficientă a instituţiilor implicate în asigurarea resurselor şi
asigurarea controlului parlamentar;
−creşterea transparenţei fondurilor publice şi a responsabilităţii faţă de
contribuabil.
*
* *
Strategia de Securitate Naţională a României reflectă o concepţie
dinamică şi pragmatică asupra viitorului în domeniul securităţii, fiind un
document cadru ale cărui modalităţi de acţiune vor fi adaptate în funcţie de
evoluţiile din mediul de securitate.
VII. RISCURI ŞI AMENINŢĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII
ROMÂNIEI

1. Aspecte de ordin general

Insecuritatea reprezintă o combinaţie dintre ameninţări şi vulnerabilităţi


între care nu există o separaţie într-un mod raţional. Vulnerabilităţile sunt date
de o serie de factori precum dimensiunea teritoriului, forma şi natura graniţelor,
subdezvoltare economică, poziţia geostrategică, structura etnică şi religioasă a
populaţiei, comunitatea de origine, limbă şi destin etc.
Securitatea naţională se poate asigura fie prin diminuarea vulnerabilităţii,
fie prin prevenirea ori micşorarea ameninţărilor16 Cu alte cuvinte, politica de
securitate naţională se poate concentra spre interior încercând să se reducă
vulnerabilităţile statului însuşi sau spre exterior, căutând să reducă ameninţarea
externă, acţionându-se asupra surselor de ameninţări. Vulnerabilităţile sunt în
strânsă legătură atât cu statele, cât şi cu puterile slabe. Slăbiciunea statelor
depinde de capacitatea de care dispun celelalte state din sistem, în special vecinii
şi marile puteri ale zilei şi provine din faptul că au o mărime mică, sunt prost
organizate şi gestionate. Bogăţia, priceperea, coeziunea socio-politică şi voinţa
politică pot compensa într-o oarecare măsură misiunea lor - exemplu Olanda,
Israelul - acestea nu pot compensa pe termen lung lipsa unor resurse mai largi.
Puterile slabe pot prospera, de obicei, prin specializarea economiilor lor, lucru
care poate produce prin definiţie un complex de vulnerabilităţi provenite din
dependenţa comercială.
Statele slabe, fie că sunt sau nu puteri slabe, sunt vulnerabile în funcţie
de interesul pe care-l prezintă pentru alte state mai puternice.
Statele mai puternice, precum SUA, Japonia, Franţa, au mai puţine
vulnerabilităţi datorită structurilor lor politice interne care sunt capabile să
respingă amestecul în treburile interne, dar pot deveni, prin natura organizării
sociale, vulnerabile la ameninţări asimetrice - crima organizată, terorismul etc.
Dacă vulnerabilităţile sunt destul de concrete, ameninţările sunt greu de
sesizat şi controlat. Ameninţările reale, după ce sunt greu de măsurat, pot să nu
fie nici percepute. La fel ameninţările care domină percepţia pot să nu aibă
multă substanţă reală. De asemenea, este dificil de a deosebi ameninţările destul
de serioase la adresa securităţii naţionale, de cele care apar ca nişte consecinţe
ale acţiunii proprii în mediul competitiv internaţional care sunt definite ca
riscuri. Diferenţa dintre provocările normale şi ameninţările la adresa securităţii
naţionale se manifestă într-un spectru de ameninţări care se întinde de la obişnuit
şi rutinar, până la drastic şi fără precedent. Aprecierea greşită a acestor
ameninţări poate conduce la risipă de resurse şi la distorsiuni grave ale vieţii
politice interne. Aprecierea ameninţărilor asupra securităţii naţionale trebuie

16
Kyell Goldmann, Det Internationelle Systemet, Stokholm, Aldres, 1978.
făcută în contextul evoluţiei fenomenului securităţii pe plan internaţional; în caz
contrar, statul poate fi perceput ca o sursă de insecuritate pentru alţi actori
internaţionali, iar ameninţările să se agraveze.

2. Tipuri de ameninţări

Politice
Ameninţările politice vizează stabilitatea organizaţională a statului.
Scopul propus se poate realiza prin: presiuni asupra guvernului în favoarea unei
anumite politici; restructurarea guvernului; favorizarea secesionismului şi
distrugerea structurii politice a statului; izolarea politică; suspendarea sau
excluderea din structurile de securitate etc.
Ţinta ameninţărilor politice o constituie identitatea naţională a statului,
ideologia organizatoare şi instituţiile care-l exprimă. Ameninţările politice
provin din marea diversitate de idei şi tradiţii care justifică anarhia
internaţională. În privinţa ideologiilor organizatoare, ideile politice liberal-
democratice, fasciste, comuniste, islamice s-au contrazis unele pe altele ca şi
cele republicane şi monarhiste care le-au precedat. Contradicţiile dintre aceste
ideologii fiind de fond, statele de o anumită ideologie se pot simţi ameninţate de
cele de alte ideologii. Crearea de antiideologii nu a fost, întotdeauna, benefică
deoarece preţul acestora a fost prea mare: cultivarea valorilor negative ar putea
începe să le depăşească pe cele pozitive, pe care ar trebui să le apere ca în cazul
maccarthysmului în SUA sau al stalinismului în Uniunea Sovietică, care au
condus la agravarea relaţiilor dintre state şi crearea unui nou tip de război,
războiul ideologic (Războiul Rece).
Competiţia dintre ideologii este mult mai complexă fiind greu de definit
ce anume trebuie considerat ca o ameninţare politică serioasă ce ar putea
justifica măsuri de contracarare circumscrise securităţii naţionale.
Ameninţările la adresa identităţii naţionale implică încercările de a întări
identităţile etno-culturale separate ale grupurilor din statele vizate. Scopul
propus ar putea fi realizat prin: sporirea dificultăţilor guvernului statului - ţintă
de a guverna; încurajarea secesionismului; pregătirea terenului pentru anexarea
de către statul vecin a unor teritorii, federalizarea forţată ca etapă premergătoare
distrugerii statului vizat.
Ameninţările politice pot avea caracter ideologic sau naţional şi pot fi
intenţionale şi structurale.
Din categoria ameninţărilor intenţionale se disting:
−generate de natura regimului politic (dictatorial, fundamentalist);
−nerecunoaşterea diplomatică a statului respectiv;
−intervenţiile politice specifice din partea unui stat în afacerile interne
ale altui stat;
−propaganda ostilă;
−sprijinul multilateral acordat unor grupări politice antistatale;
−crearea de grupări interne, ostile statului naţional;
−suspendarea sau excluderea din diferite organisme de securitate;
−influenţarea elaborării unor recomandări şi rezoluţii ale unor organisme
internaţionale defavorabile pentru statul vizat.
Ameninţările structurale derivă din evoluţia sistemului social global în
care anumite entităţi pot deveni anacronice în ansamblul relaţiilor internaţionale
sau în relaţiile bilaterale. Ele apar atunci când principiile de organizare ale două
state se contrazic între ele într-un context în care nu-şi pot ignora existenţa
reciprocă. Dacă ameninţarea structurală este ideologică aşa cum a fost până în
1990 între Europa de Est şi Europa de Vest, există posibilitatea ca legitimitatea
instituţiilor de guvernământ să se erodeze. În situaţia în care ameninţarea are o
bază naţionalistă ca între Pachistan şi India sau cele două Corei, teama este
dezmembrarea teritorială, de un conflict deschis.
Ameninţările structurale pot avea la bază incompatibilităţile între diferite
structuri supranaţionale şi statele naţionale de adaptare şi între statele naţionale
însăşi. Integrarea în anumite structuri de securitate comportă riscuri de genul:
−transferul de suveranitate către structura integrată;
−impunerea unui sistem de norme comune, incompatibil cu cel specific
naţional;
−crearea de instituţii statale subsidiare celor supranaţionale.
La nivelul relaţiilor dintre state, ameninţările de ordin structural pot viza:
−suveranitatea asupra unor teritorii;
−subordonarea unor partide organizate pe criterii etnice de pe teritoriul
altor state;
−extrateritorialitate legislativă.
Economice
Ameninţările economice sunt cele mai înşelătoare şi greu de definit în
ansamblul ameninţărilor la adresa securităţii naţionale. Premisa de la care se
pleacă în abordarea securităţii economice este condiţia normală a actorilor într-o
economie de piaţă de risc, de competiţie agresivă şi de nesiguranţă. Piaţa, cu
toate instabilităţile şi imperfecţiunile sale, este cel mai eficient mecanism prin
care se pot obţine niveluri acceptabile ale producţiei, distribuţiei, inovaţiei şi
creşterii economice. Actorii, într-o economie de piaţă, trebuie să fie competitivi,
competiţia generând nesiguranţă, falimente, bunăstare, bogăţie pentru societate
în general şi pentru actorii economici în particular. Paradoxul central este că în
condiţiile în care economia de piaţă presupune nesiguranţa actorilor aflaţi în
competiţie ce mai poate însemna "securitatea economică"? Majoritatea
ameninţărilor economice se încadrează în regulile jocului pieţei, de aceea, logic,
nu pot fi văzute ca suficient de excepţionale pentru a permite invocarea
securităţii naţionale. Stadiul în momentul unde spectrul ameninţărilor economice
se transformă în mod legitim într-o problemă de securitate naţională este greu de
stabilit şi constituie o chestiune politică în care statul ar interveni în economie,
ceea ce ar putea afecta rolul şi funcţiile pieţei.
Statul este doar unul din actorii economici, iar competenţele sale în acest
domeniu nu sunt clar definite, precum în domeniul politic sau militar.
Intervenţia statului în economie se poate justifica doar în condiţii de criză
economică, trecerea de la un sistem economic la altul şi în situaţii de război. În
condiţii normale, intervenţia statului în economie ar aduce avantaje unor actori
pe alte criterii decât cele ale pieţei, iar efectele ar putea fi pozitive doar pe
termen scurt sau dăunătoare pe termen mediu sau lung.
Economia naţională face parte din baza fizică a statului şi este conectată
la ideologia organizatoare şi la instituţiile componente ale statului. Ea se
constituie ambiguă pentru ameninţări decât alte elemente mai concrete precum
teritoriul sau instituţiile guvernamentale.
Într-un sistem de piaţă există un număr şi o varietate uriaşe de ameninţări
economice care nu pot fi considerate ameninţări la adresa securităţii naţionale.
Asupra economiei naţionale pot avea efecte acţiuni precum: competiţia
acerbă în importurile din străinătate; restricţiile impuse importatorilor proprii;
manipulările legate de preţ, valută şi rata dobânzilor; dificultăţile în obţinerea
creditelor; neplata datoriilor, care aparţin economiei de piaţă. Influenţele
acestora pot viza balanţa de plăţi, deficitele comerciale, reducerea venitului
naţional, valoarea monedei de schimb şi, chiar, distrugerea unor ramuri
economice. Incapacitatea de a concura sau de adaptare reprezintă un risc în
economia de piaţă.
În interiorul sectorului economic aceste riscuri şi ameninţări sunt
acceptate ca normale, dar atunci când consecinţele ameninţărilor economice
ajung dincolo de sectorul strict economic, intrând în sfera politică sau militară
pot apărea chestiuni care privesc securitatea naţională. Determinările sunt cele
dintre capacităţile economice, pe de o parte, capacitatea militară, puterea şi
stabilitatea socio-politică, pe de altă parte.
Relaţia de dependenţă a capacităţii militare de cea economică decurge
din legile şi principiile luptei armate şi presupune existenţa unei economii care
să susţină efortul de război. Atunci când materiile prime strategice depind de
import, ameninţarea securităţii aprovizionării poate fi clasificată drept o
problemă a securităţii naţionale în care statul se implică.
Puterea politică este dependentă de baza economică a statului şi
influenţează sistemul de relaţii ale statului cu alte state. Declinul economic se
poate datora atât unei cauze interne precum incompetenţa managerială, cât şi
unor cauze externe, precum apariţia unor noi puteri economice rivale. Toată
istoria înregistrată este un catalog interminabil de puteri în creştere şi
descreştere17 .
Prin implicaţiile politice şi militare, expansiunea economică relativă a
unei puteri rivale poate fi percepută ca o ameninţare la adresa securităţii
naţionale. Paul Kennedy considera: creşterea cheltuielilor militare pentru a
contracara puterea în curs de apariţie a unui rival n-ar face decât să mărească
viteza cu care ar avea loc propriul declin economic18 .
O altă dimensiune a preocupărilor mai recente este dată de ameninţările

17
William H.McNeill, The Rise of the West, Chicago, University of Chicago Press, 1982.
18
Paul Kennedy, op.cit.
economice ale stabilităţii interne în condiţiile în care statele urmăresc strategii
economice bazate pe maximizarea bogăţiei printr-un comerţ extins. Aceste
politici, în timp duc la niveluri înalte ale dependenţei de comerţ, pentru a susţine
structurile sociale create special pe baza prosperităţii generale. Unele ţări se
specializează pe vânzarea de materii prime şi sunt dependente de vânzarea
acestora, altele devin centre industriale şi depind atât de aprovizionarea cu
materii prime, cât şi de pieţele de desfacere. Vulnerabilităţile pot apărea din
monopolul asupra unor resurse, situaţie care poate afecta securitatea naţională.
Legătura dintre economie şi stabilitatea economică generează un set de
probleme foarte diverse cu privire la dezvoltare care pot să afecteze securitatea
naţională. Pentru statele dezvoltate, preocuparea este aceea că, deoarece
structurile socio-politice au ajuns să depindă de reţele înalte ale creşterii şi ale
specializării funcţionale, stabilitatea politică internă poate fi subminată de
tulburările din sistemul economic în ansamblu.
Pentru statele mai puţin dezvoltate, problemele sunt mult mai complexe
şi vizează intrarea într-un cerc vicios al sărăciei şi subdezvoltării cu repercusiuni
asupra nivelului de trai al populaţiei.
Ameninţările economice pot fi considerate ca un atac la adresa statului în
condiţiile în care acţiunea externă conştient condusă de alţii duce la pierderi
materiale, presiuni asupra diferitelor instituţii ale statului şi chiar prejudicii
substanţiale asupra sănătăţii şi longevităţii populaţiei. Comportamentul agresiv
în afacerile economice este normal, iar riscurile de pierderi fac parte din preţul
care este plătit pentru a obţine din nou accesul la oportunităţile de câştig.
În domeniul economic, cauzele insucceselor trebuie căutate în politicile
economice interne în ideologiile organizatoare şi în modul de implementare a
acestora. Testarea în modificarea ideologiilor organizatoare sunt probleme
esenţialmente interne care sunt la îndemâna statelor naţionale. De aceea,
încercările de a pune anumite chestiuni economice pe agenda securităţii
naţionale trebuie tratate cu suspiciune, ca o problemă de rutină19 .
Militare
Pericolele, ameninţările şi riscurile militare au avut o pondere
privilegiată în ansamblul preocupărilor specialiştilor din domeniul securităţii.
Acţiunea militară, prin mijloacele folosite şi obiectivele propuse supune baza
fizică la presiuni, prejudiciere şi dezmembrare şi poate pune în pericol
ecosistemul. Punând în pericol statul, prin acţiuni militare se loveşte în însăşi
esenţa funcţiilor de protecţie de bază ale statului şi ameninţă să distrugă bazele
de interese sociale şi individuale care stau la baza statului. Folosirea forţei
conduce la răsturnarea puterii politice, care are implicaţii deosebite atât pentru
statele agresoare, cât şi pentru cele agresate. Pentru acest motiv, ameninţărilor
militare li se acordă prioritate în ansamblul preocupărilor de securitate naţională.
Acţiunea militară poate distruge acumulările materiale şi spirituale de secole ale
statului ţintă care pot fi greu sau imposibil de refăcut.
19
Klaus Knorr şi Frank N.Trager, Economic Issues and National Security, Lawrence, Regents Presso of Kansas,
1977.
Ameninţările militare au diferite niveluri de manifestare de la hărţuirea
mijloacelor de transport internaţionale (maşini, aeronave, vase comerciale,
comunicaţii etc.) la raiduri de pedepsire, de la blocadă şi bombardamente la
invazia şi ocuparea teritorială a statului ţintă. Ameninţările militare pot fi şi
indirecte prin ameninţarea alianţilor, blocarea accesului la resursele energetice şi
informaţionale etc.
Ecologice
În ansamblul ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, riscurile
ecologice pot aduce prejudicii bazei fizice a statului în măsură să-i ameninţe
ideologia şi instituţiile. Calamităţi precum cutremurele, inundaţiile, seceta,
epidemiile pot produce unui stat pierderi care le pot egala sau depăşi pe cele ale
unui război. Ele au fost văzute ca o parte a luptei oamenilor împotriva naturii, în
timp ce chestiunile de securitate naţională ţin mai mult de lupta oamenilor între
ei.
Pe parcursul istoriei societăţii omeneşti, mediul a fost un factor de fundal
relativ constant, decât o problemă de sine. Odată cu exponenţiala creştere a
diversităţii şi vitezei activităţii umane în decursul ultimelor secole şi cu
expansiunea rapidă a cunoştinţelor despre ecosistemul planetar, mediul nu mai
este un factor de fundal. Lărgirea spectrului cunoaşterii ştiinţifice face
evenimentele să pară mai puţin întâmplătoare şi le determină mai uşor cauzele
specifice. Cunoaşterea relaţiilor cauză-efect aduce chestiunile ecologice tot mai
mult în sfera umană, respectiv în cea politică.
Pericolele şi riscurile ecologice nu mai pot fi reduse la nivelul local, ele
influenţând mediul aparţinând zonelor, continentelor şi chiar cel global. În
anumite condiţii aceste ameninţări pot deveni cauze ale unor confruntări militare
(distribuţia apei, distrugerea florei, poluarea excesivă).
Pericolele şi riscurile din domeniul ecologic pot avea loc în urma unor
acţiuni umane, situaţie în care le putem numi riscuri sau în mod natural,
indiferent de voinţa omului, fiind considerate pericole. Printre acestea pot fi
enumerate:
- catastrofele naturale: cutremurele, seceta, inundaţiile, uraganele,
incendiile, alunecările de teren, deşertificarea, încălzirea (răcirea) atmosferei,
ciocnirea cu diferiţi meteoriţi, perturbaţii în sistemul solar etc.;
- riscurile: 1. poluarea mediului; 2 accidentele nucleare, chimice,
bacteriologice; 3. subţierea stratului de ozon; 4. epuizarea surselor de apă şi de
hrană; 5. radiaţiile; 6. molimele, mutaţiile genetice; 8. dezechilibrele ecologice
etc.
În funcţie de vulnerabilităţile statelor, unele din aceste pericole şi riscuri
le pot afecta mai mult sau mai puţin.
Ansamblul de ameninţări politice, economice şi ecologice nu constituie o
agendă statică a securităţii naţionale. De aici derivă trecerea de la abordarea
îngustă militară a Studiilor Strategice la cea mai largă a Studiilor de Securitate
Internaţională. Atâta timp cât politica internaţională va fi structurată în mod
anarhic, ameninţările militare vor păstra un primat teoretic în gândirea despre
securitate. Odată cu paralizia nucleară impusă asupra folosirii raţionale a forţei
în rândul marilor puteri, chestiunile de securitate politică şi socială au ajuns tot
mai mult pe primul plan. Preocupările din sfera domeniului militar s-au
transferat în conştiinţa generală, privind evenimentele din lumea întreagă asupra
aspectelor de ordin economic, social, ecologic.
Pericolele, ameninţările şi riscurile au implicaţii globale şi, de aceea,
securitatea naţională nu poate fi privită decât ca parte a securităţii globale.

Concluzionând, starea de securitate este dată de echilibrul relativ al


sistemului social în care indivizii şi grupurile de persoane organizate pe diferite
criterii pot să-şi promoveze interesele, propriile valori.
ANEXA NR. 1

FACTORII DE RISC PE DOMENII DE ACTIVITATE

Domeniul din care Mediul Factorii de risc propozabili


provin factorii de risc
1 2 3
Instabilitate politică; criza de
autoritate a instituţiilor puterii;
disfuncţionalităţi datorate imaturităţii
democratice; carenţele cadrului
INTERN legislativ; aplicarea insuficientă a
sistemului legislativ; lipsa de claritate
în definirea interesului naţional;
neînţelegerea şi nesprijinirea
consensuală a politicii de securitate
etc.
POLITIC Tendinţele revizioniste privind
punerea în discuţie a graniţelor
stabilite prin tratate internaţionale;
încercarea de a schimba harta politică
a regiunii; transferarea problematicii
minorităţilor naţionale în domeniul
politic şi al securităţii; refacerea unor
vechi alianţe sau crearea unora noi din
care nu fac parte toate statele
interesate; existenţa unor axe politice
la originea cărora se găsesc state
diferite; reactualizarea politicii
zonelor de influenţă; sprijinul
EXTERN diferenţiat al statelor occidentale;
aplicarea unor tratamente
discriminatorii; primirea
discriminatorie în organisme de
securitate şi economice; implicarea în
proporţii diferite în organizaţiile
internaţionale; acceptarea (urmare a
unor presiuni) a unor înţelegeri şi
acorduri în contradicţie cu obiectivele
securităţii naţionale; tergiversarea
unor acorduri internaţionale;
aprecierile eronate de către organele
de decizie a contextului politic în
detrimentul interesului naţional;
reacţii politice lipsite de realism;
inadecvarea organismelor
internaţionale la noul context politic
subregional, regional şi continental
etc.
INTERN declinul producţiei; dezechilibrul
balanţei comerciale; devalorizarea
monedei naţionale; deficitul bugetar;
rata înaltă a inflaţiei; accentuarea
disparităţilor structurale din economia
naţională; stagnarea reformei
economice;
pierderea unor pieţe tradiţionale de
materii prime şi de desfacere; accesul
limitat la tehnologie, materii prime,
pieţe de desfacere şi resurse
ECONOMIC financiare; sincope privind
aprovizionarea cu resurse vitale;
crearea unor zone preferenţiale de
influenţă comercială şi financiară;
dezechilibre în cadrul schimburilor
EXTERN comerciale; dificultăţi în pbţinerea
unor credite externe; condiţionarea
sprijinului financiar extern;
destabilizarea din exterior a monedei
naţionale; presiunea creată în
domeniul economico-financiar de
crima organizată internaţională;
sufocarea economiei naţionale de
campaniile transnaţionale; adâncirea
permanentă a sărăciei; incapacitate
concurenţională etc.
Costurile sociale generate de tranziţia
la economia de piaţă; nereglementarea
juridică a raporturilor sociale; lipsa
voinţei politice privind rezolvarea
INTERN conflictelor de interese dintre diferite
grupuri socio-profesionale; sincopele
funcţionării societăţii civile; calitatea
slabă a asistenţei medicale ca urmare a
neasigurării unei baze medicale
adecvate; calitatea sănătăţii populaţiei;
diminuarea sporului natural; corupţia;
convulsiile sociale grave;
SOCIAL instabilitatea socială etc.
Disfuncţionalităţi sociale generate de
preluarea mecanică a unor modele
socio-economice; destabilizarea
EXTERN demografică prin migraţii ilegale;
măsurile restrictive ale unor state
privind tranzitarea teritoriului lor de
către emigranţi etc.
Criza moral-spirituală a societăţilor în
tranziţie care poate slăbi capacitatea
poporului de a-şi promova interesele;
INTERN exodul de inteligenţă; nerealizarea
reformei adecvate a sistemului
educaţional; criza instituţiilor
culturale şi amplificarea
CULTURAL dezinteresului faţă de acestea etc.
Agresiuni culturale (denigrarea
valorilor culturale ale unui popor,
EXTERN denaturarea adevărului istoric etc.);
preluarea unor modele culturale
incompatibile cu fondul autohton etc.
Intoleranţa şi fundamentalismul
religios; influenţele nefaste ale
INTERN apariţiei şi proliferării sectelor
religioase; exacerbarea unor nevoi pe
linie confesională etc.
CONFESIONAL Agresiuni religioase (în care se
exploatează concepţiile religioase în
EXTERN sensul dorit); creşterea de bariere
confesionale şi stimularea
diferendelor de această natură dintre
statele vecine etc.
Exacerbarea sentimentelor
naţionaliste, iredentiste, antisemite;
INTERN exacerbarea unor pretenţii din partea
minorităţilor naţionale ce depăşesc
ETNIC standardele internaţionale în domeniu
etc.
Agresiuni interetnice de învrăjbire a
EXTERN naţionalităţilor; amestecul în treburile
interne ale statului pe probleme ce
privesc minorităţile naţionale etc.
Lipsa de informaţii ca urmare a
precarităţii mijloacelor de informare;
neracordarea la sistemele
informaţionale moderne; proasta
funcţionare a sistemelor de
comunicaţie; manipularea
INTERN informaţională a populaţiei; lipsa de
preocupare a organelor puterii pentru
realizarea unei informări cât mai
corecte şi la timp; lipsa de interes
pentru realizarea unui sistem coerent
de informare şi transmitere în
INFORMAŢIONAL străinătate a unei imagini adecvate a
realităţii interne etc.
Agresiuni informaţionale (situaţia
minorităţilor; situaţia economico-
socială, competenţa puterii,
perspectivele de evoluţie a societăţilor
EXTERN vizate); manipularea informaţională
prin acapararea structurilor
informaţionale de către societăţi
străine; accesul limitat la mijloacele
de informare internaţionale etc.
Indiferenţa şi defetismul datorate
promovării unor strategii economice
inadecvate, costurile sociale prea
ridicate şi prelungirii tranziţiei dar,
INTERN mai ales, generalizării corupţiei –
cauze care pot induce şi sentimente de
PSIHOLOGIC frustare – constituindu-se, în acelaşi
timp în sursă a unor radicalisme
periculoase;
Agresiuni psihologice; presiuni
EXTERN psihologice; acţiuni desfăşurate de
forţe specializate în „războiul
psihologic”.
VIII. ORGANIZAŢII SUBREGIONALE DE SECURITATE

Statele naţionale, în baza Cartei O.N.U., au dreptul la autoapărare şi la


constituirea de alianţe, organizaţii şi alte structuri de securitate ce îşi propun ca
obiective colaborarea, stabilitatea şi securitatea internaţională. Aceste organizaţii
trebuie să respecte întocmai Carta O.N.U., iar acţiunile întreprinse să contribuie
la menţinerea păcii şi înţelegerii între popoare. În situaţia unei agresiuni aceste
organizaţii pot întreprinde acţiuni de autoapărare până la intrarea în acţiune a
rezoluţiilor şi puterilor Consiliului de Securitate al O.N.U.

1. Zona de Cooperare Economică a Mării Negre

(Black Sea Economic Cooperation - BSEC)


Actul de naştere, "Declaraţia şefilor de stat şi de guvern", cunoscută sub numele
de "Declaraţia de la Istambul" (Bosfor); semnată la 25 iunie 1992; conţine 18 articole.
Membri: Turcia, Grecia, Bulgaria, România, Moldova, Ucraina, F.Rusă,
Georgia, Armenia, Azerbaidjan, în calitate de membri fondatori şi cu statut de
observator, Egipt, Israel şi Slovacia la care s-au adăugat, începând de la 1
noiembrie 1995 (Chişinău) ca observatori Polonia şi Tunisia.

1.1. Principiile şi obiectivele B.S.E.C. (C.E.M.N.)


Ţările, încurajând relaţiile de prietenie şi bună vecinătate, au ca scop să
garanteze pacea, stabilitatea şi prosperitatea în zona Mării Negre (Art.8).
În cadrul cooperării, datorită proximităţii geografice şi a
complementarităţii economice, ţările membre vor crea condiţiile favorabile
pentru a dezvolta şi diversifica relaţiile economice, care să se dezvolte progresiv
precum şi pentru a stabili priorităţile adecvate (art.3 şi 6).
O menţiune specială este făcută pentru dificultăţile izvorâte din procesele
de transformare a acelor economii aflate în perioada de tranziţie către
economiile de piaţă (art.10).
Poziţionarea B.S.E.C. în cadrul organizaţiilor internaţionale existente,
este manifestată, în încheiere, prin afirmaţia că existenţa şi activităţile ei sunt şi
vor fi în acord cu Actul Final de la Helsinki, cu documentele de supraveghere
ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi cu Carta de la Paris.
În acelaşi spirit definitoriu, în Art.1 al Declaraţiei se face menţiune
expresă la valorile drepturilor fundamentale ale omului, ale drepturilor şi
libertăţilor democratice şi a libertăţii economice.
În Art.5 şi 7 este proclamată voinţa de integrare a membrilor în
economia mondială şi excluderea oricărui aspect care ar putea stânjeni, atât
Uniunea Europeană, cât şi orice altă instituţie internaţională sau regională.
Pentru a sublinia caracterul deschis al acestei cooperări, în art.II se
declară deschis cooperarea cu alte ţări şi/sau întreprinderi din alte zone care ar
dori să participe la activităţile B.S.E.C.
1.2. Comentarii asupra structurii şi programului enunţat
a) În afara ţărilor riverane ale Mării Negre, participă şi alte ţări (cum ar fi
Grecia şi Armenia) care, nefiind riverane, posedă interese majore în această
zonă, B.S.E.C., mai degrabă denumirea cadrului, este determinată de
consideraţia că Marea Neagră nu poate fi zonă definită numai de geografie, ci
reprezintă mai degrabă un centru de gravitaţie care are un rol determinat în
liniile structurale care sunt în curs de a se desemna pe plan geopolitic.
b) Această creaţie conţine o aspiraţie, care va fi sau nu confirmată de
înţelepciunea oamenilor de stat, aceea de a se întâlni într-un cadru şi a stabili
colaborări, de n-ar fi decât parţiale, între acei membri care posedă încă puncte de
divergenţă sau chiar antagonisme sectoriale.
Este de sperat că procedurile şi iniţiativele practice ale B.S.E.C. vor
estompa aceste fricţiuni, prin constantele reuniuni, precum şi prin proiectele
comune.
c) După principiile enunţate şi realizările sau iniţiativele deja luate, se
poate desprinde o metodologie de colaborare, care, în ciuda turbulenţelor zonale,
poate conduce la un optimism rezonabil. Acesta se bazează pe faptul că B.S.E.C.
apare ca un motor, iniţiator de realizări concrete, parţiale, dar care cel puţin până
în prezent, dau impresia unui început de dinamism şi chiar al unui ritm care pare
destul de realist şi susţinut.
Organismul de coordonare de bază al B.S.E.C. se află la Istanbul,
numărându-se Secretariatul Internaţional Permanent al B.S.E.C.; reuniunile sunt
în principiu, de două ori pe an, la nivelul Miniştrilor Afacerilor Externe fiecare
ţară preluând Preşedinţia rotativă pentru şase luni. Reuniunile M.A.E. sunt
precedate de cele ale experţilor la nivel înalt.

2. Iniţiativa Central-Europeană (I.C.E.)


(cooperare subregională)

Din punct de vedere istoric, I.C.E. începe cu formarea în 1978, a


Asociaţiei Alpino-Adriatice ("Alpe-Adria"), concretizând o iniţiativă italiană,
care a însemnat iniţial o formă de cooperare transfrontalieră, în principal de
natură economică, între regiuni dintr-o ţară membră a N.A.T.O. (Italia), o ţară
membră a Tratatului de la Varşovia (Ungaria), o ţară neutră (Austria) şi o ţară
membră a mişcării de nealiniere (Iugoslavia).
Schimbarea climatului politic european după 1990, a condus la
revitalizarea grupării care, la 12 noiembrie 1989, s-a constituit ca o cooperare
între guvernele celor patru ţări. După admiterea Cehoslovaciei, în mai 1990,
gruparea a primit denumirea de Iniţiativa Pentagonului, iar, odată cu primirea
Poloniei, în iulie 1991, aceasta s-a transformat în Iniţiativa Hexagonală.
Criza iugoslavă a pus gruparea în faţa unor mari probleme, inclusiv a
unor noi cereri de admitere. În aceste condiţii după acceptarea, în iulie 1991 a
Sloveniei, Croaţiei şi Bosniei-Herţegovina, s-a decis adoptarea denumirii actuale
de I.C.E., menită să ofere o şi mai adevărată legătură cu criteriile care trebuiau
îndeplinite pentru aderarea la această grupare. În prezent, I.C.E. numără 10
membri (Austria, Bosnia-Herţegovina, R.Cehă, Croaţia, Italia, R.F.I.Macedonia,
Polonia, Slovenia, Ungaria) ca urmare a destrămării Cehoslovaciei şi a admiterii
celor două entităţi statale astfel create, precum şi a aderării fostei R.Iugoslave,
Macedonia, în iulie 1993.
Conform statutului său, I.C.E. este o grupare deschisă, cu o birocraţie
redusă, care nu exclude participarea membrilor săi la alte instituţii asemănătoare.
În acest sens, în rândul membrilor săi se numără şi state membre ale U.E. Deşi
cooperarea are o puternică motivaţie politică, ea nu îşi propune o integrare
regională în sensul strict al termenului. Integrarea statelor membre în U.E. va
schimba în mod radical caracterul acestei forme de cooperare subregională.

2.1. Scopul organizaţiei


Conform statutului, I.C.E. are scopul de a servi ca un forum de cooperare
în regiune, jucând rolul unui factor de stabilitate şi cooperare în Europa.
Statele membre sunt călăuzite de principiile Cartei O.N.U., documentele
procesului de la Helsinki/O.S.C.E., inclusiv Actul final şi Carta de la Paris
pentru o Nouă Europă, Pactul de stabilitate în Europa, cât şi declaraţiile finale şi
documentele reuniunii şefilor de guvern şi miniştrilor afacerilor Externe ai
statelor membre la Cvadrigonală, Pentagonală, Hexagonală şi I.C.E.

2.2. Domenii de cooperare în cadrul I.C.E.:


−cooperarea economică şi tehnică;
−dezvoltarea infrastructurii pentru transporturi, energie,
telecomunicaţii, agricultură;
−instituirea instituţiilor democratice şi respectarea drepturilor omului,
inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, probleme
umanitare;
−protecţia mediului înconjurător;
−cooperarea în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, mass-media, cultură,
învăţământ, schimburi de tineret, turism;
−cooperarea transfrontalieră şi interregională;
−consultări pe probleme politice de interes reciproc.
În momentul de faţă - cinci state asociate, Albania, Belarus, Bulgaria,
România, Ucraina, acestea împreună cu statele membre formează Consiliul de
Asociere.
Reuniunea la nivel înalt (Varşovia, octombrie 1995) a I.C.E. a adoptat un
document final, prin care primii miniştri ai statelor membre "au discutat
problema admiterii de noi membri în cadrul I.C.E. şi au însărcinat miniştrii
Afacerilor Externe să ia o decizie favorabilă în vederea admiterii Albaniei,
Belarus, Bulgariei, României şi Ucrainei cu ocazia sesiunii ministeriale din
primăvara anului 1996".
2.3. Organisme:
−Reuniunea şefilor de guvern (organizată o dată pe an) - cel mai înalt
organism I.C.E.;
−Reuniunea miniştrilor Afacerilor Externe (organizată o dată pe an,
primăvara);
−Preşedinţia:
−Reuniunile Comitetului Coordonatorilor Naţionali: coordonează
activitatea de cooperare între statele membre I.C.E. din perspectiva naţională;
organism central care funcţionează între reuniunile la nivelul şefilor de guvern şi
cele la nivelul miniştrilor de Externe;
−Organisme auxiliare;
−Conferinţa şi Comitetul Parlamentar.
Reuniunea şefilor de guvern, ia decizii asupra problemelor legate de:
−directivele politice şi economice pentru cooperarea în cadrul
iniţiativei;
−participarea la I.C.E.;
−stabilirea, combinarea şi dizolvarea grupurilor de lucru şi a altor
organisme auxiliare;
−poate supune orice problemă atenţiei Reuniunii miniştrilor A.E.
Reuniunea miniştrilor A.E. decide asupra problemelor generale şi
specifice ce ţin de cooperare în cadrul I.C.E., incluzând domenii şi mijloace de
cooperare, structura grupării, probleme financiare şi de personal, contacte cu alte
organizaţii şi instituţii internaţionale, probleme politice care implică regiunea
central-europeană.
−reuniunea decide asupra problemelor ce ţin de participarea la
Consiliul I.C.E. de Asociere, cât şi de gestionarea şi conducerea Centrului de
Informare şi Documentare I.C.E.
Preşedinţia: asigurată prin rotaţie, în ordine alfabetică, pornind de la
începutul anului calendaristic, dacă nu se decide altfel. Preşedintele în exerciţiu
este sprijinit de fostul şi viitorul preşedinte care formează TROICA I.C.E.
Comitetul Coordonatorilor naţionali
- coordonatorii naţionali, alături de directori, reprezentând statele
membre în Consiliul director al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, alcătuiesc Comitetul director al Secretariatului pentru proiecte I.C.E.
din cadrul B.E.R.D.
Organismele auxiliare a I.C.E. sunt următoarele:
−grupurile de lucru (permanente şi ad-hoc);
−Secretariatul pentru proiecte, I.C.E. din cadrul B.E.R.D. (înfiinţat pe
bază de acord în noiembrie 1991);
−Centrul de Informare şi Documentare cu sediul la Trieste;
−statele membre se pot hotărî să înfiinţeze, să combine sau să dizolve
grupurile de lucru (permanente şi ad-hoc) sau alte organisme auxiliare având un
mandat specific în funcţie de amploarea cooperării din cadrul I.C.E. şi nevoile
particulare ale statelor.
Conferinţa şi Comitetul Parlamentar: reprezintă forurile de cooperare
pentru membrii parlamentelor din statele membre şi cele asociate la I.C.E.;
−dimensiunea parlamentară a cooperării I.C.E. este reglementată prin
documentul privind procedurile de lucru, adoptat de către Comitetul
Parlamentar, în urma reuniunii sale de la Viena, 6 aprilie 1995.

x
x x

Deciziile în cadrul iniţiativei se iau prin consens, deciziile iau forma unor
acte sau documente finale, declaraţii politice sau recomandări; limba folosită
este engleza.

3. Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est

3.1. Obiectivele Pactului de Stabilitate


Iniţiativa realizării Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est este
datorată unei propuneri a preşedinţiei germane a Uniunii Europene şi a fost
lansată la summit-ul de la Luxemburg din 8 aprilie 1999. Ulterior,în cadrul
summit-ului special de la Washington - aprilie 1999 - la iniţiativa preşedintelui
francez Jacque Chirac, s-a convenit asupra unui plan care să asigure stabilitatea
regiunii pe termen lung, urmărindu-se patru puncte: "respectarea principiilor
O.S.C.E., respectarea drepturilor omului, respectarea graniţelor şi respectarea
drepturilor minorităţilor". Cu această ocazie, partea americană reitera un demers
mai vechi - Planul prezidenţial de acţiune pentru Europa de Sud-Est din 1998
care avea în vedere trei obiective majore: promovarea reformelor democratice,
economice şi militare, încurajarea cooperării regionale şi intensificarea
schimbului de experienţă privind asistenţa în lupta împotriva crimei organizate.
În esenţă, aceste obiective s-au regăsit în documentul adoptat la
reuniunea de la Koln din 10 iunie 1999 şi în Rezoluţia 1244 adoptată de
Consiliul de Securitate. Documentul stabileşte cadrul păcii în Kosovo şi susţine
la punctul 17 "eforturile Uniunii Europene şi ale organizaţiilor regionale pentru
dezvoltarea unei abordări cuprinzătoare în vederea dezvoltării economice şi a
stabilizării în regiunea afectată de criza din Kosovo, inclusiv implementarea
unui Pact de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est cu o participare largă pentru
promovarea democraţiei, a prosperităţii economice, stabilităţii şi cooperării
regionale".
Îndeplinirea acestor obiective ale Pactului de Stabilitate depinde de o
dublă angajare: implicarea activă şi constantă a ţărilor din regiune în procesul de
reforme interne şi cooperare regională şi globală şi angajamentul comunităţii
internaţionale de a stabili o strategie clară a integrării ţărilor din regiune în
Uniunea Europeană şi în structurile de securitate şi de a furniza asistenţă
financiară şi tehnică.
Pactul este un instrument care permite integrarea în structurile euro-
atlantice însă, aşa cum se arată în Declaraţia de la Sarajevo din 30 iulie 1999,
statele participante îşi păstrează dreptul inerent de a alege sau schimba
aranjamentele de securitate sau acordurile de asociere.
Strategia Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est constă în
parcurgerea a trei etape:
−stabilizare şi normalizare prin reforme interne sprijinite de
comunitatea internaţională;
−dezvoltarea relaţiilor bilaterale şi multilaterale prin cooperare
regională şi globală;
−integrarea în structurile euro-atlantice şi în cele internaţionale.
Aşadar, scopul Pactului este realizarea securităţii zonale şi poate fi atins
prin îndeplinirea obiectivelor:
−acorduri multilaterale privind rezolvarea paşnică a disputelor;
−relaţii de bună vecinătate;
−procese democratice mature;
−respectarea drepturilor omului şi a legilor;
−economie de piaţă funcţională, comerţ şi cooperare regionale;
−prosperitate pentru toţi cetăţenii din regiune:
−măsuri de combatere a corupţiei, a crimei organizate şi a
terorismului.
Uniunea Europeană alocă sume importante pentru realizarea în zonă a
unor proiecte pe termen scurt, mediu şi lung care vizează infrastructura, sectorul
energetic, alimentarea cu apă etc.

3.2. Structura şi direcţiile de dezvoltare ale Pactului de Stabilitate


În cadrul Pactului sunt implicate trei tipuri de actori:
statele beneficiare - Bosnia, Albania, Croaţia, Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei şi Uniunea Serbia-Muntenegru;
statele facilitare - statele membre ale U.E., România, Bulgaria, Slovenia,
Ungaria, Turcia, S.U.A., Canada, Japonia, Federaţia Rusă;
instituţiile internaţionale şi regionale facilitatoare - Comisia Europeană,
O.S.C.E., Consiliul Europei, O.N.U., N.A.T.O., F.M.I., B.M., B.E.I., B.E.R.D.,
Iniţiativa Central-Europeană etc. În total, 47 de ţări şi 36 de instituţii
internaţionale şi regionale sunt cuprinse în această structură.
Pactul de stabilitate este împărţit în trei mese de lucru:
− democratizare şi drepturile omului;
− reconstrucţie economică, dezvoltare şi cooperare;
− securitate.
Acestea sunt coordonate de o masă regională şi un coordonator special
numit de U.E. în consultare cu O.S.C.E. Coordonatorul special prezinta rapoarte
periodice în faţa O.S.C.E.
Masa de lucru nr.1 cuprinde 7 grupuri de acţiune, care urmăresc
reconcilierea etnică, buna guvernare, susţinerea unei mass-media libere şi
independente, cooperarea parlamentară, educaţie şi tineret, promovarea femeii în
viaţa socială.
Masa de lucru nr.2 cuprinde 6 grupuri de lucru care vizează comerţul,
infrastructura, reformele economice şi mediul de afaceri, probleme de mediu,
pregătirea profesională şi dezvoltarea socială.
Masa de lucru nr.3 cuprinde 8 grupuri de lucru ce au drept domeniu de
preocupare combaterea crimei organizate şi a corupţiei, reforme în domeniul
apărării, controlul armelor, deminării, justiţie şi poliţie, prevenirea dezastrelor,
probleme legate de azil şi migrări.
Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est evoluează în direcţia
creării unor capacităţi regionale precum: Forţa Multinaţională din Europa de
Sud-Est, Reţeaua de Informaţii pentru Situaţii de Criză, Forţa de Geniu etc.

Concluzii:
Organismele regionale sau subregionale:
−gândite nu ca alternative sau o cale de a întârzia procesul de
integrare europeană;
−din punct de vedere al dreptului internaţional nu sunt alianţe militare
sau politice sau organizaţii internaţionale având o structură formalizată, rigidă
sau birocratică;
−cooperarea între statele membre se bazează pe legături flexibile la
nivel guvernamental, parlamentar, regional, local şi individual;
−dimensiune economică de mare amploare;
−consultarea cu regularitate pe teme legate de principalele instituţii
internaţionale: U.E.; Consiliul Europei, O.S.C.E., O.N.U.;
−cooperarea între organizaţii subregionale şi chiar cu regiuni
dezvoltate economic din unele ţări (ex.I.C.E. cu două landuri germane, respectiv
Bavaria şi Baden-Wurttemberg la programe sectoriale);
−invitarea unor state puternice din punct de vedere politic, economic
şi militar de a participa ca membre în cadrul acestor organizaţii (ex.în timpul
reuniunii I.C.E. la nivel înalt de la Budapesta la mijlocul anului 1993, primul-
ministru V.Klaus a propus ca Germania să fie invitată să participe la I.C.E. ca
cel mai important partener care poate să asigure resursele financiare necesare
pentru proiectele prevăzute pentru infrastructură);
−dorinţa de a înlocui alte forme de cooperare cu caracter bilateral şi
multilateral impuse de integrarea economică mondială;
−nu afectează angajamentele statelor membre ce decurg din
acordurile lor internaţionale specifice;
−tratament nediscriminatoriu între statele membre;
−echivalenţa economiilor;
−caracteristicile Turciei în zona caucaziană, problema islamismului,
tensiunile reciproce cu Grecia şi Bulgaria, problemele greco-bulgare, conflictul
armat din zona Caucazului diferite chestiuni ce, din când în când, apar între
anumite state (ex.Rusia şi Ucraina);
−diferite interese ("faţade politice"); pentru Turcia faţă de Marea
Egee, Orientul Apropiat şi Mijlociu, faţadele balcanice ale Greciei şi Bulgariei
etc., consideraţiuni care pot întări sau anemia interesul lor pentru Marea Neagră;
−depăşirea dificultăţilor economice şi sociale cauzate de tranziţia la
economia de piaţă;
−primele organizaţii se realizau între economii echivalente (excepţia
N.A.F.T.A., care însă, prin recentele evenimente din Mexic, de fapt confirmă
regula generală) şi cu regimuri politice de aceeaşi natură.
Condiţii:
−până în 1989, în centrul şi estul Europei şi de ce nu în vestul Europei
s-au construit structuri economice, politice şi monetare pe baze ideologice (şi
chiar imperiale) cum au fost de ex.C.A.E.R., Pactul de la Varşovia, alianţe şi
înţelegeri politice etc.
Vidul:
−reflexele produse în domeniul politic şi economic trebuiau substituite;
−cerinţele noii economii internaţionale;
−fundamentul politicii externe este astăzi, după dispariţia criteriilor
ideologice, factorul economic;
−nivelul şi caracteristicile economice contemporane depăşesc
posibilităţile unei ţări oricât de dezvoltate ar fi, ea impunând cu vigoare
crescândă necesitatea de integrări supranaţionale. Este un adevăr care poate să
placă sau nu, dar el nu poate fi negat. În lumea întreagă, în toate continentele, se
observă acest proces accelerat.
Trăim în clipa de faţă un fenomen de dezintegrare generalizată a unor
state de structuri multinaţionale. Prin natura lor, aceste dezintegrări urmate de
apariţia de state multiple, nu poate fi decât un proces spontan până la un punct,
dezordonat în cronologie. Multe din aceste noi entităţi statale vor resimţi destul
de repede necesitatea unei reintegrări, regrupări, asocieri, dat fiind elementarele
necesităţi economice. În acele momente, vom fi puşi în faţa mai multor
alternative.
Analiza condiţiilor, motivaţiilor şi procedurilor formării unui organism
internaţional sunt determinări pentru previziunea evoluţiei sale.
În ceea ce priveşte baza de plecare, o primă constatare se impune atunci
când, în mod obligatoriu, o comparăm cu istoria altor grupări alăturată desigur,
unor multitudini de factori ce ţineau de conjugări interne şi externe ale ţărilor
fondatoare (cronologia B.S.E.C. a fost diferită de a celorlalte zone de integrare
regională).
Exemplu: Uniunea Europeană care a plecat de la acorduri specifice şi
sectoriale, pentru a dezvolta progresiv, integrându-se treptat şi accelerat, până la
un acord atotcuprinzător şi generalizat, ajungând în ultima fază la crearea unei
Bănci Centrale Supra-Naţionale.
Deci, o evoluţie sectorială la general, de la un număr foarte redus de
membri, la o triplare a lor (fără membrii asociaţi), în schimb în zona noastră
(ex.B.S.E.C.) s-a pornit de la un evantai foarte larg prevăzut dintr-un acord de
organizaţie - cadru, compus fiind din membri cu interese de foarte multe ori
diverse, dacă nu, în anumite cazuri divergente.
Întrebări:
−oportunitatea?
−fundamentul geopolitic, geoeconomic şi geostrategic este justificat?
România îşi propune asigurarea securităţii naţionale prin acţiuni în
direcţiile;
a) elementul naţional: dimensiunea naţională a securităţii trebuie privită
din perspectivă: asigurarea unei structuri a forţelor militare pe plan intern,
cuplată de o strânsă unitate a instituţiilor fundamentale de stat, cu politica de
securitate naţională, democratizarea societăţii româneşti;
b) relaţii bilaterale;
c) dezvoltarea sistemului O.S.C.E.;
d) colaborarea largă cu principalele organisme economice, sociale,
politice de pe continent;
e) asigurarea unei prezenţe de substanţă şi constructive în dezbaterile
asupra problemelor globale din cadrul O.N.U. şi instituţiilor sale specializate.
x
x x

Organizaţiile de securitate sunt într-un proces continuu de evoluţie şi


sunt chemate să gestioneze marile probleme ale omenirii în condiţiile
manifestării fenomenului globalizării.
IX. CORELAŢIA APĂRARE NAŢIONALĂ - APĂRARE COLECTIVĂ

Unirea oamenilor, a entităţilor sociale pentru a putea preveni şi înlătura


un pericol comun reprezintă un drept natural, care are determinări de ordin
ontologic, nomologic, axiologic, praxiologic şi teleologic. Analiza
evenimentelor istorice petrecute din evul mediu până în zilele noastre ne oferă o
multitudine de situaţii în care entităţile sociale au creat alianţe sau coaliţii pentru
promovarea unor interese prin acţiuni defensive sau ofensive.

1. Premise

Desfăşurarea şi încheierea "războiului rece" au condus la prăbuşirea


sistemului bipolar de organizare a arhitecturii internaţionale de securitate şi
trecerea la un nou sistem în care se confruntă două tendinţe: organizarea
arhitecturii de securitate pe criteriul unipolarităţii, pe de o parte, dorit şi
promovat de către S.U.A. şi, pe de altă parte, organizarea arhitecturii de
securitate pe criteriul multipolarităţii, promovat de către unele state şi
organizaţii, precum Federaţia Rusă, R.Chineză, Franţa şi Uniunea Europeană.
În cadrul fenomenului de globalizare se manifestă tot mai mult creşterea
interdependenţelor dintre state şi dintre diferite organizaţii neguvernamentale
care depăşesc cadrul statului naţional. Iată, aşadar, un complex de relaţii care pot
scăpa de sub controlul unor organisme internaţionale şi care pot conduce la
fenomene entropice.
Complexitatea relaţiilor şi problemelor internaţionale necesită creşterea
rolului unor organisme internaţionale precum O.N.U., O.S.C.E., U.E.
concomitent cu reformarea acestora.
Statele naţionale rămân subiect de drept internaţional, dar nu mai pot
rezolva singure complexitatea problemelor care s-au internaţionalizat şi, de
aceea, ele sunt obligate să se integreze în structuri de securitate internaţionale.
Ca atare, se manifestă un proces de integrare în structurile de securitate precum
N.A.T.O. şi Uniunea Europeană la care a aderat şi România. Aceasta presupune
crearea unor compatibilităţi cu aceste structuri, care nu pot fi realizate decât prin
acţiuni în toate domeniile vieţii sociale: politic, economic, social, ecologic,
militar etc. cu efecte negative asupra nivelului de trai al populaţiei, cel puţin pe
termen scurt. În aceste condiţii, pe măsura integrării în aceste structuri de
securitate, statele naţionale îşi vor transfera o serie de competenţe către
instituţiile interguvernamentale sau supranaţionale.
România se află din punct de vedere geografic la intersecţia a cel puţin
trei zone de interes geostrategic: rusesc, european şi american. Opţiunea de
integrare a României în N.A.T.O. şi U.E. reprezintă acţiunea naturală, necesară
şi legitimă derivată din dreptul internaţional, din interesele şi valorile comune
ale României cu cele occidentale.
N.A.T.O. şi U.E. au asigurat securitate, stabilitate şi prosperitate pentru
membrii săi, cooperare şi stabilitate internaţională, respectarea drepturilor
omului, statului de drept şi a competenţelor naţionale ale statelor membre.
Unul din fenomenele care se manifestă pe plan mondial este terorismul,
care are cauze multiple şi nu poate fi menţinut sub control decât în cadrul unor
structuri de securitate unde să fie adoptate principii şi norme unanim
recunoscute, create instituţii şi instrumente pentru desfăşurarea unor acţiuni
eficiente împotriva acestui flagel. S.U.A., în urma atentatelor din 11 septembrie
2001 au preluat iniţiativa luptei împotriva terorismului la care au aderat
majoritatea statelor civilizate printre care şi România. Terorismul vizează viaţa,
liniştea, valorile democratice şi a găsit ca teren propice de manifestare,
societăţile democratice occidentale - pericolul fiind restrângerea unor libertăţi
democratice.
Dreptul statelor la apărarea individuală şi la apărarea colectivă este
asigurat prin prevederile Cartei O.N.U. semnată la San Francisco în ziua de 26
iunie 1945. Astfel, se permite "dreptul inerent de autoapărare individuală sau
colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al
O.N.U., până când Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Măsurile luate de membrii în
exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoştinţa
Consiliului de Securitate şi nu vor afecta în nici un fel puterea şi îndatorirea
Consiliului de Securitate, în temeiul acestei Carte de a întreprinde oricând
acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi
securităţii internaţionale"20. De asemenea, Carta permite "existenţa unor acorduri
sau organisme regionale destinate a se ocupa cu problemele privind menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale care sunt susceptibile de acţiuni cu caracter
regional, cu condiţia ca asemenea acorduri ori organisme, precum şi activitatea
lor, să fie compatibile cu Scopurile şi Principiile Organizaţiei"21.
Atât N.A.T.O. cât şi U.E. prin Tratatul Atlanticului de Nord din 4 aprilie
1949 semnat la Washington, respectiv tratatele Uniunii Europene respectă
prevederile Cartei O.N.U. şi, prin urmare, sunt constituite în deplină legalitate şi
legitimitate.

2. Concepte şi principii ale apărării colective

Una din dimensiunile securităţii naţionale este apărarea naţională care


are drept scop prevenirea, descurajarea şi respingerea oricărei agresiuni militare
la adresa României.
Apărarea naţională cuprinde ansamblul de măsuri şi activităţi adoptate şi
desfăşurate de statul român în scopul de a garanta suveranitatea naţională,
independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială a ţării şi democraţia
constituţională. Este un atribut inalienabil al statului român şi se poate realiza
prin autoapărare individuală sau colectivă.

20
Carta ONU, art.51.
21
Carta ONU, art.52.
Autoapărarea individuală este specifică statelor nealiate şi neintegrate în
alianţe sau coaliţii. În situaţii excepţionale statele naţionale integrate în aliante
pot fi puse în postura de a se apăra în mod individual sau în cadrul unor coaliţii
formate pe baza unor înţelegeri conjuncturale.
Din experienţa N.A.T.O. şi a modului de aplicare a Tratatului
Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949 putem defini
apărarea colectivă ca un ansamblu de măsuri şi acţiuni desfăşurate în toate
domeniile de un grup de state reunite într-o alianţă sau coaliţie, pe baza unui
tratat sau înţelegere, în conformitate cu prevederile Cartei O.N.U. în scopul
apărării valorilor şi intereselor fundamentale comune împotrivă oricărei
agresiuni armate, menţinerii stabilităţii şi securităţii internaţionale.
Între apărarea naţională şi cea colectivă există o relaţie biunivocă, se
presupun şi se intercondiţionează reciproc. Scopul şi obiectivele apărării
naţionale se pot realiza cel mai eficient în cadrul apărării colective.
Apărarea naţională şi apărarea colectivă nu sunt incompatibile. Prima
poate fi considerată ca parte a apărării colective, atunci când toate obiectivele ei
se regăsesc în cele ale apărării colective sau complementară, când doar o parte
din acestea sunt comune.
În cadrul alianţei, apărarea naţională se concepe şi se planifică într-un
sistem integrat pe baza principiilor cuprinse în tratat. În afara obligaţiilor pe care
statele naţionale le au în cadrul alianţei, ele pot să-şi dezvolte capacităţi militare
în funcţie de posibilităţile, situaţia şi interesele specifice.
Alianţele pot cuprinde principii şi norme prevăzute în tratate, un sistem
instituţional politico-militar şi capacităţi militare comune şi cele ale statelor
naţionale, precum şi misiunile de îndeplinit.
Apărarea colectivă se desfăşoară pe baza unor tratate elaborate şi
adoptate de un grup de state constituite în alianţe sau coaliţii cu respectarea
strictă a Cartei O.N.U.
În cuprinsul tratatelor sunt incluse scopul, obiectivele, misiunile alianţei
şi modalităţile de organizare şi funcţionare a acesteia. Deciziile se iau la nivelul
politic prin unanimitatea voturilor exprimate de către statele membre.
Orice acţiune întreprinsă de o alianţă politico-militară ce vizează pacea şi
securitatea internaţională trebuie să fie compatibilă cu scopurile şi principiile
Cartei O.N.U., să fie aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi să
nu afecteze în nici un fel puterea şi îndatoririle acestuia. Alianţele politico-
militare pot fi folosite de către Consiliul de Securitate pentru aplicarea acţiunilor
de constrângere a unor state sub autoritatea obligatorie a acestuia. De asemenea,
o alianţă politico-militară nu poate acorda sprijin unui stat supus unor
constrângeri din partea Consiliului de Securitate.
Orice stat poate deveni membru al unei alianţe politico-militare
depunând un instrument de aderare dacă se angajează să respecte prevederile
tratatului care stă la baza alianţei, primeşte invitaţia de aderare, care este
aprobată de parlamentele statelor membre. În acelaşi timp, orice stat poate înceta
a mai fi parte a tratatului prin depunerea unui instrument de denunţare în
condiţiile stabilite prin tratat.
Pe baza tratatului, alianţa politico-militară elaborează strategii de acţiune
pentru îndeplinirea scopului şi obiectivelor comune şi instituţii militare
adecvate. Scopul şi obiectivele alianţei se realizează prin acţiuni separate ale
statelor membre sau în comun în cadrul apărării colective în care scop statele
membre vor creşte capacitatea lor individuală şi colectivă de rezistenţă
împotriva unui atac armat şi îşi vor oferi asistenţa mutuală necesară.
Alianţa politico-militară asigură indivizibilitatea securităţii aliaţilor; un
atac împotriva unuia dintre ei este considerat un atac împotriva tuturor.
Partajarea echitabilă a rolurilor, riscurilor şi responsabilităţilor, cât şi
avantajelor legate de apărarea comună reprezintă unul din principiile care dau
substanţa şi coeziune alianţei.
Alianţele politico-militare nu se consideră adversarul nici unei ţări decât
în condiţiile prevederilor Cartei O.N.U.

3. Scopul, obiectivele şi misiunile alianţei politico-militare

Scopul oricărei alianţe politico-militare trebuie să se înscrie în scopurile


şi principiile Cartei O.N.U. şi să contribuie la menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale. Pentru stabilirea scopului şi obiectivelor unei alianţe politico-
militare se au în vedere:
−valorile şi interesele fundamentale comune;
−prevederile Cartei O.N.U.;
−riscurile, ameninţările, vulnerabilităţile şi pericolele la adresa
securităţii alianţei, în ansamblul său şi la adresa statelor membre.
Scopul unei alianţe politico-militare este apărarea valorilor şi intereselor
fundamentale comune împotriva oricărei agresiuni armate, menţinerii stabilităţii
şi securităţii internaţionale în conformitate cu prevederile Cartei O.N.U.
N.A.T.O. este organizaţia politico-militară la care a aderat şi România în
anul 2004 pentru că scopul şi obiectivele acesteia corespund cel mai bine cu
scopul şi obiectivele apărării naţionale.
"Scopul N.A.T.O. este definit în Tratatul Atlanticului de Nord din 4
aprilie 1949 ca fiind apărarea popoarelor, moştenirea şi civilizaţia comune,
bazate pe principiile democraţiei, libertăţii individuale şi supremaţia dreptului,
favorizarea democraţiei, libertăţile individuale în regiunea Atlanticului de Nord,
unirea eforturilor pentru apărarea colectivă şi pentru apărarea păcii şi securităţii
internaţionale"22.
Scopul unei alianţe politico-militare se realizează prin îndeplinirea unor
obiective care, în principiu ar putea fi:
−elaborarea unor strategii de acţiune în concordanţă cu prevederile
Cartei O.N.U. şi cu evoluţia fenomenului militar contemporan;
−cooperarea internaţională;
−organizarea unui sistem de conducere politico-militară eficient;
−crearea şi menţinerea unor capabilităţi militare integrate operaţionale;
22
Tratatul Atlanticului de Nord, preambul.
−lărgirea şi consolidarea alianţei prin primirea de noi membri şi prin
menţinerea coeziunii dintre statele membre;
−prevenirea, descurajarea şi respingerea oricărei agresiuni militare
produse asupra membrilor alianţei;
−realizarea unor obiective de securitate, altele decât războiul.
Pe baza tratatului, alianţele politico-militare elaborează strategii de
acţiune în care sunt cuprinse obiectivele, misiunile, forţele, mijloacele şi
modalităţile necesare pentru îndeplinirea acestora.
Misiunile alianţei sunt de esenţă politico-militară şi cuprind domeniile
securităţii şi apărării, precum şi alte domenii prin care se asigură prevenirea şi
gestionarea crizelor, care ar putea afecta interesele alianţei.
În domeniul securităţii se pot proiecta şi îndeplini misiuni, precum:
−crearea unui mediu internaţional de securitate favorabil pentru
îndeplinirea scopului şi obiectivelor alianţei;
−consultarea permanentă a membrilor alianţei în vederea identificării
riscurilor şi ameninţărilor la adresa intereselor comune şi coordonarea
corespunzătoare a eforturilor comune;
−colaborarea permanentă cu instituţiile internaţionale de securitate în
problemele de interes ale alianţei;
−cooperarea şi parteneriatul cu alte ţări şi organizaţii care pot
contribui la îndeplinirea unor obiective de interes comun.
În domeniul apărării alianţei, misiunile pot fi:
−apărarea păcii şi garantarea independenţei politice şi integrităţii
teritoriale a statelor membre;
−gestionarea eficace şi eficientă a crizelor prin operaţii militare;
−participarea la acţiuni multinaţionale pentru prevenirea crizelor
majore care ar putea afecta interesele alianţei, pacea şi stabilitatea internaţională.
Misiunile alianţei politico-militare pot fi îndeplinite prin participarea
tuturor statelor membre sau a celor interesate în funcţie de situaţia concretă
creată. Alianţa în întregul ei nu poate fi angajată în rezolvarea unei crize decât
cu aprobarea tuturor membrilor săi şi numai în condiţiile prevederilor tratatului
şi ale Cartei O.N.U.
Pentru îndeplinirea obiectivelor alianţei, pe baza prevederilor tratatului
se creează structuri organizatorice de conducere politico-militară şi de execuţie.
La nivelul de conducere politico-militară se constituie un consiliu, care
este investit cu autoritate politică şi puteri decizionale, alcătuit din reprezentanţi
permanenţi ai tuturor statelor membre. Deciziile se iau prin consensul statelor
membre, reprezentanţii acestora având rangul de ambasadori fiind secondaţi de
personal politic şi militar.
Consiliul are competenţa de a crea organisme subordonate şi de a stabili
responsabilităţi pe domenii de activitate. Pentru avizarea activităţilor militare
pentru instituţia supremă a alianţei se creează un comitet militar. Acesta este
ajutat în activitatea sa de un stat major militar integrat alcătuit din personal
militar detaşat din diferite ţări şi personal civil administrativ. Acesta este organul
executiv al comitetului militar şi veghează la exercitarea în bune condiţii a
directivelor şi hotărârilor comitetului militar.
Pentru conducerea nemijlocită a acţiunilor militare se poate crea o
structură integrată de comandă formată din comandamente strategice şi
regionale.
În compunerea structurilor de execuţie pot intra forţe de reacţie rapida,
forţe principale şi forţe de sprijin (rezervă) a căror compunere diferă în funcţie
de evoluţia riscurilor şi ameninţărilor la adresa alianţei.
Concluzionând, o alianţă militară nu are o armată distinctă ci îşi creează
structuri comune de conducere politico-militară, iar statele naţionale membre se
angajează cu forţe militare.

4. Esenţa noii filosofii a pregătirii armatei pentru apărarea ţării în


cadrul apărării colective

Procesul de schimbare pe care îl parcurgem, proces deosebit de complex,


a marcat decisiv politica militară a statului român, care a optat irevocabil pentru
integrarea în structurile de securitate euroatlantice. Acest fapt presupune în mod
inevitabil, definirea exactă a corelaţiei dintre "apărarea naţională" şi "apărarea
colectivă", stabilirea precisă a determinărilor impuse de această corelaţie pentru
sistemul militar în ansamblu şi pentru fiecare element component al acestuia,
precum şi a implicaţiilor acestor determinări.
Din punct de vedere al asigurării securităţii, România nu mai este
singură. "Ca membru N.A.T.O., ţara noastră se bazează pe forţa aliaţilor în
apărarea teritoriului şi a intereselor naţionale, participă la efortul colectiv de
apărare şi îşi îndeplineşte angajamentele militare asumate"23.
Pentru aceasta, se impune realizarea şi menţinerea unei capacităţi
militare adecvate, care să răspundă pe deplin misiunilor ce revin armatei în noul
context geostrategic.
Reconfigurarea relaţiilor dintre componentele specifice ale securităţii,
precum şi înţelegerea proceselor din sfera securităţii mondiale şi europene,
obligă statul român să-şi readapteze strategia proprie la evoluţiile mediului de
securitate, integrând-o într-o viziune sistemică mai largă, pentru a-şi spori
capacitatea de contracarare a riscurilor şi ameninţărilor ce pot afecta interesele
României.
Înţelegerea şi realizarea practică a corelaţiei "apărarea naţională"-
apărarea colectivă" sunt de maximă importanţă în această perioadă, când
România a devenit membru cu drepturi depline al Alianţei.
Modurile de abordare a corelaţiei "apărării naţionale" cu "apărarea
colectivă" pot fi variate, însă noi apreciem că explorarea analitică, dar sistemică
a domeniilor specifice, va acoperi corespunzător problematica pe care o
presupune.

23
Strategia Militară a României, (proiect), Bucureşti, 2003, p.6.
Din punct de vedere teoretic "apărarea naţională" este definită ca fiind
"...totalitatea măsurilor şi acţiunilor adoptate şi desfăşurate de autorităţile
constituţionale ale statului român în timp de război, în scopul garantării
suveranităţii naţionale, independenţei şi unităţii statului, integrităţii teritoriale a
ţării şi a democraţiei constituţionale"24.
În ce ne priveşte, nu putem fi satisfăcuţi de această abordare a
problemelor, decât dacă această definiţie este completată cu două aspecte.
Primul, schimbarea expresiei "în timp de război", cerinţă impusă de faptul că
aceste "acţiuni şi măsuri" se desfăşoară în forme specifice, în toate stările
organismului militar - la pace, în situaţii de criză şi la război. Al doilea aspect,
avem în vedere introducerea, în final, ca scop al acţiunilor şi măsurilor specifice,
"apărarea şi promovarea intereselor naţiunii române în raporturile cu alte
naţiuni".
Dintre principalele atribute şi elemente de conţinut ale "apărării
naţionale", amintim:
−stabilirea de alianţe politico-militare;
−adoptarea doctrinei şi strategiei militare naţionale;
−stabilirea valorii, structurii şi înzestrării forţelor militare active şi
teritoriale;
−pregătirea teritoriului, economiei şi a populaţiei pentru apărare;
−conducerea şi executarea nemijlocită a operaţiilor de apărare a
teritoriului naţional, a independenţei şi suveranităţii naţionale a ţării, precum şi a
ordinii constituţionale în cadrul statului de drept.
Privind conţinutul sintagmei "apărare colectivă", aceasta este definită ca
fiind "...totalitatea măsurilor luate şi a acţiunilor întreprinse de structurile
militare interaliate pentru întârzierea, oprirea sau respingerea agresorului"25.
Elementele de conţinut şi atributele "apărării colective" sunt similare
celor ale "apărării naţionale", cu deosebirea că ele vizează, prin statele membre,
organismul politico-militar integrat. Astfel, putem vorbi despre:
−stabilirea politicii organizaţiei, politică ce se axează pe aspecte
militare ale relaţiilor acesteia cu alte state;
−stabilirea, de către organismele integrate de conducere, a valorii,
structurii şi înzestrării forţelor militare ale Alianţei;
−adoptarea şi aplicarea doctrinei şi strategiei militare comune pentru
ducerea acţiunilor specifice;
−conducerea şi executarea nemijlocită a operaţiilor de apărare a
spaţiului integrat al Alianţei şi de promovare a intereselor de pace şi stabilitate
regională şi globală ale acesteia.
Ceea ce poate fi găsit doar în forme incipiente, cel puţin în actualul
stadiu de evoluţie a N.A.T.O., sunt ceea ce în cazul "apărării naţionale" numim
"măsuri de pregătire a teritoriului şi economiei pentru apărare". În schimb,

24
Dicţionarul de termeni, STANAG 5062, Terminologie militară generală, Editura Militară, Bucureşti, 2002,
partea a III-a, p.2.
25
Idem, p.2.
pregătirea populaţiei pentru apărare este un atribut exclusiv naţional.
În conformitate cu Articolul 5 al Tratatului de la Washington privind
"apărarea colectivă", forţele militare multinaţionale ale Alianţei trebuie să
descurajeze orice agresiune potenţială împotriva ei, să stopeze înaintarea
agresorului cât mai departe posibil, în cazul unui atac şi să asigure independenţa
politică şi integritatea teritorială a statelor membre.
Tocmai de aceea, la Summitul de la Praga din 21-22 noiembrie 2002 s-a
adoptat Angajamentul privitor la capacităţi (Prague Capabilities Commitment -
P.C.C.) şi s-au luat hotărâri privind optimizarea structurilor de comandă a
N.A.T.O. (N.A.T.O. Command Arrangements - N.C.A.) şi constituirea Forţei de
Răspuns (N.A.T.O. Responce Force - N.R.F.).
Privind corelaţia dintre "apărarea naţională" şi "apărarea colectivă", un
prim aspect de subliniat este interferenţa dintre cele două concepte, care derivă,
în primul rând, din integrarea teritoriului naţional al României în zona de
acoperire a prevederilor art.5 al Tratatului de la Washington şi, în al doilea rând,
din comunitatea de interese existentă între România şi Alianţă, ca structură
politico-militară integrată. Aceasta presupune, aşa cum se poate vedea clar din
cele prezentate, existenţa unor elemente ale "apărării naţionale" care se
întrepătrund cu cele ale "apărării colective" şi invers .
Interferenţa, care poate fi punctul de plecare al corelaţiei, determină o
altă trăsătură a raportului în discuţie şi anume, unitatea, aceasta fiind în acelaşi
timp şi o cerinţă pentru optimizarea ambelor domenii. În acest sens, trebuie
menţionat că fiecare ţară membră a Alianţei, în funcţie de riscurile pe care şi le
asumă, trebuie să acţioneze pentru: întărirea forţelor proprii, astfel încât să fie în
măsură să ducă un război de apărare naţională; participarea cu o cantitate de
forţe la efortul colectiv de apărare în cadrul Alianţei Nord-Atlantice; participarea
la dezvoltarea şi menţinerea unui mediu de securitate favorabil protejării
intereselor sale.
Complementaritatea şi interdependenţa celor două sintagme, sunt date
de raporturile reciproce dintre elementele componente ale capabilităţilor militare
ale membrilor Alianţei. Aceasta face ca o Românie puternică în primul rând,
militar, dar înainte de toate economic şi politic, să contribuie la tăria
organismului integrat, după cum şi puterea mai mare a acestuia aduce un plus de
securitate pentru ţara noastră. De asemenea, o strategie politico-militară
corespunzătoare, aplicată de către statul român, poate avea efecte benefice
pentru securitatea celorlalţi membri, după cum aplicarea unor măsuri adecvate
de către ţările membre poate avea un efect favorabil asupra securităţii României,
reciproca fiind adevărată şi în acest caz. În fine, existenţa manifestă a unor
capabilităţi operativ-tactice şi procedurale de înaltă calitate şi eficienţă, la
nivelul structurilor decizionale şi acţionale ale Armatei României, este de natură
să determine creşterea capacităţii operaţionale a Alianţei, în ansamblu, după cum
şi capacităţile similare actuale ale membrilor marcanţi ai N.A.T.O. influenţează,
chiar şi indirect, creşterea potenţialului acţional al forţelor noastre armate.
Cele prezentate până aici, cu privire la raportul în care se află cele două
elemente ale binomului "apărarea naţională" - "apărarea colectivă" conduc, în
mod necesar, la constatarea ascendenţei unuia dintre aceste elemente asupra
celuilalt, a rolului său determinant în această relaţie vie, de continuă corelaţie şi
influenţare reciprocă. Apreciem că, indiferent de poziţia noastră în problema
raportului naţional/internaţional în relaţiile externe, având în vedere şi mărimea
contribuţiei de orice natură (financiară, militară, economică, demografică etc.) la
efortul colectiv trebuie să admitem ascendenţa "apărării colective" asupra
"apărării naţionale", sub aspectul gradului de influenţă şi determinare a
parametrilor de stare.
Strâns legat de acest ultim aspect, se impune să remarcăm şi faptul că
putem vorbi şi de existenţa unui raport de incluziune şi integrare, "apărarea
naţională" înscriindu-se, prin aspectele sale de bază, în cadrul "apărării
colective", ca un element component al acesteia. În acest sens, România trebuie
să-şi armonizeze şi să-şi adapteze permanent conţinutul obiectivelor şi direcţiilor
de acţiune pentru îndeplinirea scopurilor strategice fundamentale, în funcţie de
evoluţiile şi schimbările produse în mediul internaţional de securitate. Principiul
efortului colectiv în apărarea spaţiului integrat al Alianţei, este întruchipat în
aranjamente practice care dau posibilitatea aliaţilor de a se bucura de avantajul
crucial politic, militar şi de resurse al "apărării colective" şi de a preveni
renaţionalizarea politicilor de apărare, fără a-i lipsi pe aliaţi de suveranitatea lor.
Aceste aranjamente se bazează pe: proceduri speciale pentru consultanţă; o
structură militară integrată; acorduri de cooperare a forţelor; finanţare şi
planificare operaţională comune; formaţiuni multinaţionale; standarde şi
proceduri comune; doctrine şi echipamente etc.
Realizarea obiectivelor Alianţei depinde, în mod critic, de o împărţire
echitabilă a valorilor, riscurilor şi responsabilităţilor, precum şi a beneficiilor
"apărării comune". De altfel, Conceptul Strategic al Alianţei aprobat de şefii de
stat şi de guvern participanţi la întâlnirea Consiliului Atlanticului de Nord de la
Washington D.C. din aprilie 1999, nu privează statele membre de dreptul şi
datoria lor de a-şi asuma responsabilităţile suverane în domeniul apărării, ci le
dă posibilitatea ca, prin efortul colectiv să-şi realizeze obiectivele esenţiale de
securitate naţională.
În acest sens, evidenţiem faptul că integrarea României în structurile
N.A.T.O. aduce modificări semnificaţiei conceptului de "apărare naţională",
regulile Alianţei creând obligaţii sporite pentru ţara noastră. Astfel, fără a
exclude în mod absolut ideea reducerii războiului de apărare naţională prin forţe
proprii - în situaţii excepţionale, limită şi numai pentru perioade scurte de timp -
se pune accentul pe apărarea concepută ca rezultat al efortului comun interaliat,
cu prevenirea agresiunii drept atuul forte al acesteia. Ca fenomen politico-
militar generalizat, acest mod de a vedea lucrurile nu este specific doar
României, el fiind prezent, în majoritatea statelor din Centrul şi Estul Europei,
înscriindu-se în fenomenul globalizării, care are deja şi va avea, tot mai
pregnant, o serie de consecinţe diverse.
Procesul de schimbare în care este angajată Armata României, urmăreşte
aproape punctual materializarea amintitelor trăsături ale binomului "apărare
naţională" - "apărare colectivă". Acest lucru este evident în toate aspectele
modernizării şi restructurării instituţiei noastre, de la noua Concepţie doctrinară,
structura organizatorică şi înzestrare, la formarea personalului, instruirea şi
concepţia de întrebuinţare a forţelor.
Noua Concepţie doctrinară a armatei este motorul realizării, în fapt, a
corelaţiei dintre "apărarea naţională" şi "apărarea colectivă", asigurând atât
elementele comune N.A.T.O., cât şi elementele cu specific românesc, dar
armonizate cu prevederile doctrinare aliate. În acest fel, concepţia doctrinară
pune bazele unităţii de acţiune cu forţele Alianţei în cadrul operaţiilor comune,
constituind sursa comunităţii de limbaj, a principiilor generale, a tacticilor,
tehnicilor şi procedurilor, pe care se bazează atât structura organizatorică şi
cerinţele de înzestrare, cât şi nevoile de formare-perfecţionare a personalului şi
de instruire a forţelor.
Structura de forţe 2007, răspunde dezideratelor impuse de integrarea
"apărării naţionale" în "apărarea colectivă". Pentru a argumenta această afirmaţie
vom enumera câteva elemente aferente acestei structuri, evidenţiind legătura
dintre acestea şi aspectul vizat al binomului în discuţie.
Un prim element al viitoarei structuri îl constituie, clasificarea forţelor
existente la pace în Forţe cu grade diferite de operaţionalizare, precum şi
numărul de mari unităţi operaţionalizate, care au fost determinate de o serie de
factori ca:
- imperativul satisfacerii cerinţelor Alianţei de contribuţie cu forţe la
"apărarea colectivă", pe baza cerinţelor minime de forţe dislocabile N.A.T.O.,
respectiv:
−să fie capabile să susţină până la un cadru de divizie sau două
brigăzi, dislocate, în acelaşi timp, în operaţii în afara teritoriului României, cu
sprijin de luptă şi logistic în cadrul unei grupări de forţe mai mari,
multinaţionale;
−să poată fi dislocate şi susţinute pe o perioadă de timp de maxim doi
ani (minim 6 luni);
−să respecte criteriile de operativitate N.A.T.O. pentru conducere,
echipare şi instrucţie, pentru participarea la operaţii de luptă, conform articolului
5 al Tratatului, sau la operaţii de stabilitate.
−existenţa unei forţe de descurajare credibile pentru prevenirea
acţiunilor destabilizatoare în cadrul "apărării naţionale";
−constituirea unor structuri gata de luptă în timp scurt, pentru prima
ripostă în caz de atac prin surprindere, până la intervenţia forţelor Alianţei,
pentru apărarea naţională a ţării noastre;
−asigurarea timpului efectiv şi a capabilităţilor necesare pentru
generarea şi regenerarea forţelor;
−existenţa unor forţe în teritoriu, pentru apărarea naţională sau
colectivă, în interiorul graniţelor statului român sau în apropierea acestuia, pe
baza cerinţelor N.A.T.O. pentru acest tip de forţe, care, în principal, sunt:
- menţinerea lor la nivel de operativitate solicitate, fără a fi imperios
necesar să fie pe deplin dislocabile;
- asigurarea unei reacţii iniţiale la o ameninţare la adresa teritoriului
Alianţei, care ar putea apărea la un moment dat;
- deţinerea unui anumit grad de mobilitate, pentru a contribui la
operaţii de stabilitate de tipul non-articolul 5, în general, în vecinătate.
Cel de-al doilea element caracteristic viitoarei structuri de forţe este
constituirea unităţilor de forţe speciale şi a celor de infanterie uşoară, care
răspunde unui deziderat al conflictelor asimetrice moderne şi corespunde atât
tradiţiilor de luptă ale Armatei României (Apărare naţională), cât şi unei cerinţe
impuse de nevoile Alianţei (Apărare colectivă).
Înzestrarea-dotarea forţelor denotă preocuparea constantă a factorilor
implicaţi în acest domeniu, privind satisfacerea simultană a cerinţelor
interoperabilităţii şi a standardelor N.A.T.O. de performanţă tehnico-tactică,
precum şi a interesului menţinerii unei industrii naţionale de echipamente
militare de toate tipurile, aptă să satisfacă cerinţele unui conflict armat, chiar în
condiţiile indisponibilităţii temporare sau permanente a sursei externe de
aprovizionare. Pentru aceasta se au în vedere două tipuri principale de
echipamente:
−cele de provenienţă N.A.T.O. sau din alte ţări superindustrializate
(echipamente de comunicaţii şi de automatizare a conducerii focului,
echipamente de asigurare cu date etc.);
−tehnica românească modernizată la standardele N.A.T.O.
(APR/LAROM, obuzierul de 155 mm cu muniţie adecvată, transportorul
amfibiu blindat "Zimbrul", maşina de luptă "Jderul", tancul românesc
"Bizonul").
Formarea şi perfecţionarea pregătirii personalului şi instruirea forţelor,
asigură condiţiile de potenţial uman pentru corelarea cerinţelor "apărării
naţionale" cu cele ale "apărării colective" prin adaptarea tot mai bună a
conţinutului procesului de formare şi perfecţionare a cadrelor la cerinţele,
competenţele şi standardele de calificare profesională şi morală specifice unui
cadru militar din ţările membre N.A.T.O. şi din desfăşurarea instrucţiei forţelor
pe obiective, misiuni şi sarcini, conform Listei cu misiunile şi sarcinile Armatei.
Concepţia strategică de angajare şi întrebuinţare a forţelor stabileşte:
tipologia operaţiilor în care pot fi întrebuinţate forţele militare; principiile de
angajare a acestora; concepţia generală şi planurile, pe scenarii şi variante,
privind operaţionalizarea, dislocarea, angajarea în operaţii, susţinerea forţelor în
teatru, redislocarea, regenerarea şi trecerea la starea de pace a marilor unităţi şi
unităţilor. Ea reflectă cel mai exact, după aprecierea noastră, unitatea,
interferenţa, complementaritatea şi interdependenţa dintre cele două elemente
ale binomului în discuţie, precum şi relativa ascendenţă, necesară, a "apărării
colective" asupra "apărării naţionale", care conduce la integrarea celei din urmă.
În cele ce urmează ne vom referi doar la modul în care se prevede
materializarea concepţiei generale privind întrebuinţarea forţelor în cele două
situaţii principale posibile, pentru apărarea teritoriului României şi, respectiv,
pentru apărarea spaţiului comun al Alianţei, în afara teritoriului naţional.
- În situaţia trecerii la apărarea teritoriului României, ca spaţiu interaliat
integrat, marile unităţi şi unităţile proprii vor fi introduse din timp în Planul
Alianţei pentru Apărarea Integrată, astfel ca, după operaţionalizarea graduală
sub conducerea nemijlocită a organelor de conducere administrativă, acestea să
fie puse la dispoziţia comandamentelor operaţionale româneşti şi să desfăşoare
operaţii în mod independent sau întrunit, în funcţie de situaţia concretă, până la
intervenţia Forţelor Integrate ale Alianţei (probabil, 30 de zile). După intervenţia
Forţelor Aliate, comandamentele, marile unităţi şi unităţile româneşti se vor
integra în efortul comun de apărare a spaţiului aliat, pentru îndeplinirea scopului
militar strategic de ansamblu al Alianţei. În funcţie de evoluţia conflictului, sub
conducerea structurilor de conducere administrativă, se continuă procesul de
generare şi regenerare a forţelor şi punerea graduală a acestora la dispoziţia
Comandamentului Aliat, însărcinat cu conducerea operaţiilor în teatru.
- În situaţia trecerii la apărarea spaţiului comun al Alianţei, în afara
teritoriului naţional, prin transferul de autoritate al comenzii operaţionale, forţele
operaţionalizate se pun la dispoziţia comandamentelor N.A.T.O., concomitent
cu continuarea procesului de generare şi regenerare a forţelor, dislocarea,
punerea la dispoziţie şi susţinerea logistică a acestora, conform planurilor
întocmite în acest scop, pe toată durata operaţiilor, până la încheierea
conflictului armat şi a operaţiilor post-conflict.
Sintetizând, până aici, apreciem că se impun câteva concluzii şi anume:
în corelaţia dintre "apărarea naţională" şi "apărarea colectivă", unitatea,
interferenţa, complementaritatea şi interdependenţa acestora determină, în
ultimă instanţă, ascendenţa "apărării colective", rolul integrator al acesteia, în
cadrul sistemului în care sunt incluse ambele elemente, rol pe care îl apreciem
nu doar ca necesar, ci ca o condiţie obligatorie a funcţionării adecvate a
binomului. În acest context, Armata României are alternativa unică a unei
acţiuni concertate pentru armonizarea şi integrarea deplină a cerinţelor şi
intereselor "apărării naţionale" cu dezideratele optimei funcţionări a "apărării
colective".
Din acest motiv, opinăm că ceea ce se face astăzi în Armata României,
de la înnoirea doctrinară, restructurare şi modernizare, la pregătire şi concepţia
de întrebuinţare a forţelor, trebuie să fie subordonat determinărilor impuse de
necesitatea corelării "apărării naţionale" cu "apărarea colectivă", în conformitate
cu prevederile pe această linie ale Strategiei Militare Naţionale, ce vizează
integrarea tot mai deplină a "apărării naţionale" în "apărarea colectivă" prin:
−transferul către structurile integrate, a unor atribute foste exclusiv
naţionale;
−asumarea unor sarcini internaţionale în cadrul multinaţional oferit de
Alianţă;
−contribuţia specifică la construcţia apărării colective, prin definirea
instrumentelor de lucru şi realizarea cadrului de manifestare şi a organismelor
aferente.
În altă ordine de idei, pentru a evidenţia şi analiza cerinţele şi măsurile
necesare în domeniul militar, pentru a realiza corelaţia dintre "apărarea
naţională" şi "apărarea colectivă", vom aborda analitic doar patru domenii de
referinţă: conceptual, structural, funcţional-acţional şi infrastructural.
Domeniul conceptual generează atât obiectivul acţiunii (corelaţiei), cât
şi cadrul normativ de atingere a acestuia: legi, hotărâri ale guvernului şi a altor
structuri guvernamentale cu responsabilităţi în domeniul securităţii şi apărării
naţionale; ordine, dispoziţiuni, instrucţiuni, concepţii, startegii, doctrine,
regulamente, manuale, metodologii, doctrine, standarde etc.
În scopul realizării deplinei concordanţe între obiectiv şi capabilităţile
naţiunii de a-l îndeplini, anterior stabilirii acestuia a fost realizată o detaliată
analiză a situaţiei, în cadrul căreia au fost investigate:
−mediul de securitate (tendinţe de evoluţie, riscuri şi ameninţări,
rapoarte de forţe etc.);
−cerinţele Alianţei în domeniu;
−posibilităţile statului român de a îndeplini cerinţele formulate de
N.A.T.O.:
−resurse disponibile;
−resurse necesare;
−sprijinul opiniei publice pentru alocarea resurselor necesare;
−situaţia social-economică şi politică internă.
−impactul prognozat asupra opiniei publice al planului de măsuri pe
care le presupune realizarea corelaţiei "apărare naţională"-"apărare colectivă".
Cele mai importante cerinţe ale Alianţei în domeniul conceptual sunt:
−armonizarea legislativă, a strategiilor de securitate normative care
reglementează domeniul securităţii şi apărării naţionale;
−adoptarea standardelor, a tehnicilor şi procedurilor N.A.T.O. de
instruire, înzestrare, organizare structurală, operare şi mentenanţă.
Scopul armonizării în domeniul conceptual este acela de a permite
adoptarea unor decizii colective, care să satisfacă interesele tuturor membrilor
Alianţei, pe baza unor principii şi valori comune, care au fost însuşite şi asumate
de către statele membre, în momentul admiterii în N.A.T.O.
Cerinţele în domeniul structural, derivă din riscurile şi ameninţările la
adresa Alianţei Nord-Atlantice care determină misiunile acesteia şi structura de
forţe necesară pentru îndeplinirea lor. Noile tipuri de ameninţări şi conflicte au
relevat o capacitate insuficientă a armatelor de masă de a le face faţă. Această
cerinţă presupune schimbarea fundamentală a filozofiei de organizare
structurală, simultan cu redefinirea unor noţiuni consacrate. Ca urmare,
apreciem că în conformitate cu acest mod de abordare, fiecare misiune va fi
îndeplinită de către o structură adecvată.
Asumarea principiului "un atac asupra unui membru al Alianţei
înseamnă un atac asupra tuturor"26, echivalează cu angajamentul de a folosi o
parte din forţele naţionale în teatrul unde a fost declanşată agresiunea şi,
implicit, capacitatea de a le "proiecta" în zona de conflict, care poate fi şi în altă
parte decât pe teritoriul naţional, în cadrul apărării colective. Dar acest lucru
presupune în primul rând, pe lângă structura de forţe operaţionalizată, şi o
26
Manualul NATO, editat de Biroul Informare şi Presă al NATO, Bruxelles, 1999, p.70.
capacitate crescută de dislocare şi de autosusţinere în teatrul de operaţii militare.
Dimensiunea acţională a corelaţiei "apărare naţională"-"apărare
colectivă" trebuie să pună în valoare cerinţele câmpului de luptă al viitorului,
completate cu cerinţele Alianţei: interoperabilitate deplină şi capacitatea de a
îndeplini oricare din misiunile ce revin şi se preconizează a fi asumate de către
N.A.T.O.
Deplina interoperabilitate înseamnă îndeplinirea oricărei misiuni la
nivelul de performanţă cerut de standardele N.A.T.O.:
−evitarea distrugerilor şi pierderilor inutile;
−îndeplinirea misiunii cu pierderi colaterale reduse;
−nefolosirea forţei disproporţionate;
−respectarea legilor internaţionale ale războiului.
Dimensiunea infrastructurală constituie suportul material pentru
realizarea corelaţiei "apărare naţională"-"apărare colectivă". Cele mai importante
cerinţe ale N.A.T.O. în domeniul infrastructurii se referă la compatibilitatea
tehnică şi asigurarea sprijinului naţiunii gazdă.
Menţinerea unei capabilităţi militare adecvate în vederea acţiunii
colective pentru apărarea comună, rămâne punctul central al obiectivelor de
securitate ale Alianţei. Apărarea colectivă a membrilor săi este fundamentală
pentru credibilitatea sa şi pentru securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic.
Principiul efortului colectiv în apărarea Alianţei are următoarele
trăsături:
−planificarea colectivă a forţelor;
−finanţarea comună;
−planificarea operaţională comună;
−structuri multinaţionale;
−un sistem integrat de apărare antiaeriană;
−echilibru al rolurilor şi responsabilităţilor între aliaţi;
−stabilirea şi desfăşurarea forţelor în afara teritoriului propriu atunci
când este cazul;
−aranjamente, inclusiv de planificare, pentru gestionarea unor crize;
−standarde şi proceduri comune pentru echipamente, instruire şi
logistică;
−doctrine şi exerciţii întrunite şi multinaţionale;
−cooperare în ceea ce priveşte infrastructura, armamentele şi
logistica.
Odată cu lansarea invitaţiei de aderare a României la N.A.T.O. se
certifică apartenenţa acesteia la conceptul de apărare colectivă, care presupune
noi misiuni, responsabilităţi şi obligaţii. Baza politică, militară şi juridică a
misiunilor N.A.T.O. este conţinută în procedurile Tratatului Atlanticului de
Nord.
X. ROMANIA ŞI INTEGRAREA EUROPEANĂ

Evenimentele epocale, produse în ultimele decenii ale secolului al XX-


lea, au marcat mutaţii importante în evoluţia statelor europene. Împărţită în cele
două blocuri - N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia - pe criterii ideologice,
Europa a avut un destin tragic pe parcursul a 50 de ani. Europa Occidentală a
trecut sub influenţa S.U.A., iar partea ei centrală şi răsăriteană sub influenţa
sovietică. În aceste condiţii, Europa s-a rupt în două zone: zona democraţiilor
occidentale şi cea a totalitarismului comunist care au avut efecte catastrofale
asupra unităţii europene.
România a avut acelaşi destin cu statele europene rămase la est de
"cortina de fier": izolarea faţă de lumea occidentală, schimbarea sistemului de
valori şi mentalităţi şi impunerea modelului sovietic. Căderea comunismului a
creat premisele necesare pentru revenirea României la familia statelor europene
civilizate. Opţiunea factorului politic de integrare în structurile euro-atlantice a
României a declanşat procesul de reformă structurală a societăţii româneşti
pentru modelarea acestuia în vederea integrării. Procesul de reformă vizează:
sistemul legislativ, sistemele politic, economico-financiar, social, militar etc.

1. Aspecte de ordin general

În literatura de specialitate, noţiunii de integrare economică i se conferă


mai multe sensuri în funcţie de nivelul de referinţă.
La nivelul economiei naţionale, integrarea economică presupune
dimensionarea corespunzătoare a diferitelor ramuri, subramuri şi întreprinderi şi
perfecţionarea specializării şi cooperării acestora în scopul creşterii eficienţei
funcţionării economiei naţionale în ansamblu.
Integrarea economică interstatală a devenit o necesitate obiectivă datorită
condiţiilor actuale ale dezvoltării economiei mondiale, a diviziunii internaţionale
a muncii şi a concurenţei, pe pieţele internaţionale. Ea duce la formarea unor
centre de putere şi la modificarea raporturilor de forţe dintre diferitele ţări şi
grupări de state pe arena internaţională.
Integrarea economică interstatală reprezintă o treaptă calitativ superioară
a interdependenţelor, specializării şi colaborării între economiile naţionale ale
mai multor state. Ea are la bază existenţa anumitor premise şi condiţii
economice, politice şi instituţionale. Integrarea presupune ca economiile
naţionale ale statelor să se afle într-un anumit raport de compatibilitate şi
complementaritate.
Economia de piaţă este acea formă de organizare a producţiei sociale
care are ca scop crearea de bunuri destinate schimbului prin vânzare-cumpărare.
Ea se întemeiază pe mecanisme obiective ale pieţei, cum ar fi raportul dintre
cerere şi ofertă şi formarea preţurilor mărfurilor, prin care se reglementează
alocarea resurselor economice ale societăţii, prin satisfacerea nevoilor
oamenilor.
Piaţa oferă economiei naţionale o serie de pârghii economice prin care se
stabilesc proporţiile producţiei, repartiţiei şi schimbului de mărfuri, împreună cu
echilibrele necesare propriei reproduceri precum: preţurile, cererea, oferta,
profitul, dobânda etc.
Între modelele contemporane ale economiei de piaţă pot fi enumerate:
−tipul anglo-saxon cuprinde economiile de piaţă de esenţă neoliberală
(S.U.A., Anglia, Canada);
−tipul vest-european este mai deschis intervenţiei statului alături de
sectorul privat, care este dominant, există şi unul public destul de important
(Franţa, Italia, Spania);
−economia socială de piaţă realizează un echilibru între social şi
performanţa economică prin jocul pieţei şi intervenţia statului (Germania,
Olanda, Austria);
−tipul nordic reprezintă o formă de piaţă contractuală intemeiată pe
cooperarea dintre sectorul privat şi cel de stat, în vederea satisfacerii unor
cerinţe de ordin social-economic (Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda);
−economia de piaţă paternalistă în care rolul statului de "catalizator" în
economie se înfăptuieşte prin transpunerea sistemului paternalist de la nivel
micro-social la nivel macro; în acest model se regăsesc unele caracteristici ale
economiei sociale de piaţă, precum planificarea şi echitatea, rolul socialului.
Piaţa este locul de întâlnire între oferta întreprinderilor şi cererea
cumpărătorilor. Prin piaţă se îndeplinesc funcţiile:
− verifică concordanţa (sau neconcordanţa) dintre ceea ce se aduce pe
piaţă sub formă de ofertă de mărfuri şi cererea (exigenţele) consumatorilor;
− oferă informaţii utile, atât pentru ofertanţi, cât şi pentru cumpărători cu
privire la preţuri, sortimente, calitate;
− acceptă sau nu intrarea noilor agenţi economici şi hotărăşte limitarea
sau eliminarea altora în cadrul ei.
Menirea pieţei este aceea de a oferi şanse pe cât posibil egale pentru toţi
agenţii economiei unde în cadrul concurenţei învinge cel mai bun. Piaţa este
deci o confruntare permanentă între vânzători, între cumpărători, între vânzători
şi cumpărători.
Tranziţia este considerată ca perioadă de timp în care fostele state
socialiste îşi creează instituţiile specifice democraţiilor occidentale prin care să
se realizeze democratizarea societăţii şi crearea economiei de piaţă.
Tranziţia este un proces global, complex şi unitar care se petrece în
condiţiile mondializării şi globalizării. Ea presupune schimbări radicale în toate
domeniile de activitate.
În domeniul politic, tranziţia presupune:
− abandonarea rolului conducător al unui singur partid;
− instaurarea pluralismului şi pluripartitismului politic;
− crearea statului de drept.
Aceste transformări constituie piatra de temelie a tuturor transformărilor
procesului de tranziţie.
Alături de structurile politice, cele mai multe transformări au vizat viaţa
economică în care se impune trecerea de la o economie supraetatizată la
economia de piaţă.
Contextul de ansamblu al tranziţiei, care vizează transformarea
economică a societăţii în toate componentele ei, cu implicaţii în celelalte
sectoare ale vieţii sociale, presupune rezolvarea a numeroase probleme:
−înlocuirea supraetatismului cu instituţii, pârghii şi mijloace statale
specifice economiei de piaţă care să stimuleze iniţiativa şi competiţia;
−restructurarea ramurilor şi unităţilor economice, reorientarea şi
reprofilarea lor pe baze economice pentru realizarea unui tip nou de echilibru
economic;
−asigurarea unei corelări corespunzătoare între structurile economice şi
socio-profesionale, printr-un nou sistem de învăţământ;
−modernizarea tehnică şi tehnologică a potenţialului productiv pentru
sporirea competitivităţii produselor şi serviciilor în raporturile internaţionale;
−realizarea infrastructurii instituţionale şi legislative specifice
mecanismului economiei de piaţă.
În privinţa ritmului parcurgerii procesului de tranziţie se evidenţiază mai
multe concepte, precum:
−"terapia de şoc" care presupune înaintarea rapidă pe drumul tranziţiei
prin înfăptuirea simultană a tuturor laturilor sale;
−"gradualismul", modalitate opusă "terapiei de şoc" presupune realizarea
unei succesiuni adecvate a laturilor tranziţiei şi anumitor diferenţieri în privinţa
vitezei, succesiunii, intensităţii tranziţiei.
Procesul tranziţiei cunoaşte diferenţieri de la ţară la ţară datorită
condiţiilor politice, economice şi sociale interne şi a cadrului internaţional în
care se realizează.

2. Aderarea la Uniunea Europeană

2.1. Cadrul normativ


În baza Tratatului asupra Uniunii Europene din 1991 s-a instituit o
procedură unică de aderare, care este valabilă pentru toate statele solicitante.
Un stat candidat pentru aderare trebuie să îndeplinească, în prealabil,
două condiţii:
−să posede "calitatea de stat european", avându-se în vedere criteriul
strict geografic, pentru că Uniunea Europeană include organizaţii regionale a
căror state membre trebuie să fie europene;
−respectarea principiilor fundamentale ale Uniunii europene, ceea ce
face ca decizia admiterii unui stat să fie o decizie politică. Articolul F. al
Tratatului de la Maastricht (1991), completat cu art.6 din Tratatul de la
Amsterdam (1992) precizează că Uniunea este fondată pe principiul libertăţii,
democraţiei respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ca şi pe
principiul statului de drept. Art.49 din Tratatul de la Amsterdam precizează că
pot deveni membre statele europene care îndeplinesc principiile din art.6.
Teoretic, se poate aprecia că există două faze ale producerii de aderare:
−procedura comunitară, conform căreia cererea de aderare a unui stat
trebuie să primească avizul Consiliul, în urma exprimării votului prin
unanimitate şi după exprimarea acordului de către Parlamentului European;
−procedura internaţională care presupune încheierea unui acord între
statul candidat şi Statele Membre în cadrul unei conferinţe internaţionale, acord
ce se regăseşte în actul de aderare ce urmează a fi ratificat de către statul
candidat şi Statele Membre.
În practică se manifestă o accentuată întrepătrundere între cele două
proceduri. După primirea cererii de aderare este analizată oportunitatea
candidaturii de către Statele Membre. În acelaşi timp, Comisia Europeană
prezintă avizul preliminar, motivul, iar Consiliul formulează concluziile. Un
aviz favorabil înseamnă deschiderea negocierilor pentru aderare şi trecerea la
următoarea etapă, în care Statele Membre adoptă o poziţie comună în cadrul
Consiliului, poziţie care va sta la baza negocierilor până la aderare. Decizia de
admitere emisă de Consiliu înaintea semnării acordului se fundamentează pe
avizul formal al Comisiei.
În baza Constituţiei Uniunii pot deveni membre ale uniunii statele
europene care:
−respectă valorile prevăzute la art.2 şi se angajează să le promoveze în
comun;
−adresează o cerere Consiliului de Miniştri care se pronunţă în
unanimitate după consultarea Comisiei şi aprobarea acordată de Parlamentul
European;
−au acordul statelor membre care este ratificat de către toate statele
contractante.

2.2. Evoluţia procesului de aderare


În august 1990, Comisia elaborează şi difuzează un Comunicat prin care
propune înlocuirea acordurilor economice limitate, încheiate în mod individual
cu statele din Europa de Est, cu Acordurile Europene (sau de Asociere). Cadrul
de desfăşurare al acestora includea dialogul politic, comerţul liber, cooperarea
economică, culturală şi financiară, instituţii ale asocierii. În anul 1991 au fost
semnate Acordurile Europene cu Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, iar în anul
1993 cu România şi Bulgaria.
Lărgirea Uniunii Europene a fost dezbătută în iunie 1992 de către
Consiliul European unde s-au formulat şi referiri la aderarea ţărilor asociate,
semnificativ fiind conţinutul paragrafului următor:
"cu privire la relaţiile cu Centrul şi Estul Europei ... cooperarea va fi
sistematic focalizată pe asistarea eforturilor acestora în pregătirea procesului de
aderare la Uniunea Europeană, lucru pe care şi-l doresc".Documentul întocmit
de Comisie pentru Consiliul European de la Edinburgh din decembrie 1992,
intitulat "Către o nouă aderare a ţărilor din Centrul şi Estul Europei" preciza
condiţiile pentru aderare şi faptul că nu se poate stabili o agendă a procesului de
aderare. Schimbarea fundamentală este dată de invitaţia lansată cu ocazia
Summit-ului de la Copenhaga din iunie 1993, intitulat "Către o aderare mai
rapidă a ţărilor Central şi Est-Europene" structurată pe patru capitole: o Arie
Politică Europeană, îmbunătăţirea accesului pe piaţa comunitară, crearea
asistenţei comunitare efective şi integrarea economică rapidă. Capitolul întâi
conţinea propunerea conform căreia "Consiliul European ar trebui să confirme
într-un mesaj politic clar angajamentul de susţinere a parteneriatului în cadrul
Uniunii Europene încheiat cu semnatarii Acordului European doar în momentul
în care aceştia sunt în măsură să satisfacă condiţiile cerute". Ca urmare a acestei
decizii şi-au depus candidatura: Ungaria - 31 martie 1994, Polonia - 5 aprilie
1994, România - 22 iunie 1995, Slovacia - 27 iunie 1995, Letonia 31 octombrie
1995, Estonia - 24 noiembrie 1995, Lituania - 6 decembrie 1995, Bulgaria - 14
decembrie 1995, Cehia - 17 ianuarie 1996 şi Slovenia - 10 iunie 1996. De
asemenea, au fost semnate acorduri de parteneriat şi cooperare cu: Ucraina,
Moldova, Georgia, Armenia.
Comisia a avizat favorabil demararea negocierilor de aderare cu cinci
dintre state, începând cu 31 martie 1998: Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia şi
Slovenia. Slovenia a fost respinsă din cauza criteriului politic, considerându-se
că statul de drept şi democraţia nu sunt realizate şi că nu este asigurată protecţia
minorităţilor.
De fapt, criteriile luate în considerare la Consiliul de la Copenhaga care
au stat la baza diferenţierii statelor au fost:
−politice - instituţii stabile care să garanteze democraţia, primatul
dreptului, drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor;
−economice - existenţa unei economii de piaţă viabilă, aptă să facă faţă
forţelor concurenţionale din piaţa unică şi să-şi asume obligaţiile uniunii
economice şi monetare;
−aguis-ul - presupune preluarea aguis-ului comunitar, aşa cum există în
momentul aderării.
"Acordurile de Asociere au pus piatra de temelie a fundamentului juridic
al parteneriatului, la Copenhaga s-a subliniat obiectivul aderării la Uniune, iar la
Essen s-au pus bazele strategiei de aderare a ţărilor asociate". Strategia de
preaderări trebuia să includă, în baza Summit-ului de la Essen (decembrie 1994)
principalele probleme necesare a fi rezolvate pentru promovarea aderării:
−s-au stabilit etapele derulării parteneriatului structurat. Preşedinţia
Consiliului trebuia să stabilească anual o agendă a Consiliului de Asociere;
−s-a decis ca toate statele asociate să se alinieze demersurilor şi
acţiunilor comune în contextul Politicii Externe de Securitate comună;
−a fost promovat un studiu privind dezvoltarea relaţiilor în domeniul
agricol dintre Uniunea Europeană şi ţările asociate în perspectiva aderării;
−s-a adoptat o strategie referitoare la utilizarea instrumentelor politicii
comerciale.
Scopul strategiei de preaderare era alinierea la aguis-ul comunitar prin
concentrarea ajutorului pe nevoile proprii fiecărui candidat şi adoptarea unui
program naţional de integrare, supus unui calendar precis şi axat pe domenii
prioritare. Ajutorul financiar al Uniunii Europene urma a fi acordat sub forma
convenţiilor anuale de fiinţare, subordonate realizării anumitor obiective. Astfel,
peste 25% din fondurile Programului PHARE s-a decis să fie utilizate în
investiţiile de infrastructură.
Tot la Essen a fost acceptată propunerea franceză de realizare a unui Pact
de Stabilitate, care a condus la semnarea unor noi acorduri cu ţările asociate
referitoare la tratamentul minorităţilor. Se dorea ca ţările asociate să nu aducă în
Uniunea Europeană problemele nerezolvate privind minorităţile şi frontierele.
După Conferinţa de la Paris din Martie 1995, responsabilitatea pentru Pact a fost
transferată O.S.C.E.-ului.
Pe baza strategiei elaborate la Essen, Comisia a redactat, iar Consiliul
European de la Cannes din iunie 1995 a aprobat Carta Albă, care oferă imaginea
de ansamblu a legislaţiei comunitare după care ţările asociate ar trebui să-şi
armonizeze legislaţia internă. În document sunt stabilite măsurile pentru fiecare
sector al pieţei şi sunt sugerate secvenţele în care ar putea fi realizate. Carta
constituie un ghid pentru ţările asociate privind adoptarea progresivă a legislaţiei
şi stabilirea structurilor necesare implementării ei conform cerinţelor viitoarei
participări la piaţa internă, fixează ritmul adoptării măsurilor şi stabileşte
"programul pieţei unice" adaptat priorităţilor reformei economiei fiecărei ţări.
În vederea materializării recomandărilor cuprinse în Carta Albă, Comisia
a propus un sistem de acţiuni de urmat:
a) Comisia să transmită ţărilor asociate conţinutul Cartei Albe şi
concluziile Consiliului:
−să desfăşoare consultări cu fiecare ţară asociată în parte pentru
stabilirea programelor naţionale vizând conţinutul Cartei;
−să se înfiinţeze "Oficiul pentru Schimbul de Informaţii privind
Asistenţa Tehnică" şi iniţierea unui nou program multinaţional PHARE;
−să furnizeze asistenţă tehnică şi să monitorizeze evoluţiile în
materializarea recomandărilor Cartei Albe;
−să informeze periodic statele candidate despre schimbările intervenite
în legislaţia pieţei interne;
−să analizeze oportunitatea şi să demareze extinderea programelor în
curs de desfăşurare în Uniune;
−să menţină dialogul politic şi să dezvolte relaţiile cu instituţiile Uniunii;
−să înainteze rapoarte periodice cu privire la evoluţiile înregistrate.
b) Ţările asociate au fost îndrumate:
−să identifice problemele legate de implementarea recomandărilor Cartei
Albe;
−să întocmească programe naţionale pentru implementarea
recomandărilor;
−să evalueze împreună cu Comisia stadiul armonizării legislaţiei şi
asistenţa necesară pentru adaptarea la cerinţele formulate;
−să utilizeze eficient facilităţile oferite de Biroul pentru Schimbul de
Informaţii asupra Asistenţei Tehnice.
c) Statele Membre se angajează să pună la dispoziţie servicii de
consultanţă, să furnizeze informaţii despre asistenţa acordată şi să-şi coordoneze
eforturile pentru asigurarea sprijinului necesar prin mecanismele convenite.
"Pachetul de măsuri - Agenda 2000" discutat în cadrul Consiliului
European de la Madrid din iunie 1997 indică calea de urmat pentru realizarea
aderării. Împreună cu documentul "Opiniile Comisiei" statuează faptul că
statutul de membru al U.E. presupune ca ţara candidată să dovedească:
−stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia, puterea legii,
drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor;
−existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă
competiţiei din piaţa U.E.;
−capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din aderarea la uniunea
politică şi economică. Costul extinderii era estimat la 75 mrd. ECU. Durata
negocierilor nu poate fi estimată, ea variind de la 13 luni cu Austria, Suedia şi
Finlanda şi 7 ani cu Spania şi Portugalia.
Sursele pentru finanţarea de care beneficiază ţările din Europa Centrală
şi de Est sunt:
−bugetul PHARE, care a fost planificat pentru perioada 1995-1996 la
6693 ECU;
−Banca Europeană de Investiţii;
−Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare;
−împrumuturi ale U.E.;
−programe de asistenţă bilaterală ale Statelor Membre;
−sisteme de asigurări de credit bilaterale şi garanţii de investiţii;
−F.M.I.;
−Banca Mondială.
Consiliul Europei a stabilit că pentru transpunerea obiectivelor din
Agenda 2000, se cere a se aloca anual, până în anul 2006, 3,1 mld. EURO pentru
implementarea programelor de aderare, repartizate astfel: instrumente
structurale-1040, programe PHARE-1560 şi instrumente agricole 520 mil.
Implementările acordate de Banca Europeană de Reconstrucţie şi
Dezvoltare ţărilor candidate la aderarea la U.E. (milioane EURO) au fost în anul
1999 de: Cehia-237, Polonia-187, România-151, Ungaria-143, Slovacia-95,
Slovenia-45, Bulgaria-35.
După Summit-ul de la Feira (Portugalia) din iunie 2000, preşedintele
Comisiei Europene, Romano Prodi, a declarat: "Vreau să evit crearea unui Zid al
Berlinului ... nu trebuie să mai construim niciodată un nou Zid al Berlinului, iar
extinderea este un factor foarte important pentru a ne asigura că acest lucru nu se
va mai întâmpla ... vreau să ne asigurăm că extinderea este făcută cum se cuvine
şi cât mai repede posibil ... dar în anii ce vor urma vom avea nevoie de sprijinul
opiniei publice şi de cel al guvernelor naţionale pentru ca extinderea să fie un
succes".
Iniţial, previziunile privind admiterea în U.E. a primelor state candidate
din Est era pentru 2002 sau 2003, responsabilii Uniunii estimează că operaţiunea
va fi amânată cu cel puţin 2-3 ani.
La reuniunea şefilor de stat şi de guvern ai U.E. de la Biarritz din 13-14
octombrie 2000, un principiu disputat a fost acela al "integrării sporite" (o altă
formulare a "Europei cu două viteze") care să permită existenţa unui nucleu
european, format dintr-un număr restrâns de state mai avansate în adoptarea
reformelor comunitare, principiu contestat de Marea Britanie şi de alte state.
Politologul Z.Brezzinski analizează în revista The Naţional Interest,
raporturile viitoare dintre S.U.A. şi Europa în contextul procesului de lărgire a
U.E. şi formulează un "decalog al dezvoltării şi perspectivelor Europei":
−U.E. nu va deveni o altă Americă, ci doar o Elveţie scrisă cu majuscule;
−europenii nu văd în antiamericanism un motor al unificării lor;
−unificarea este un proces birocratic şi nu creează o adevărată uniune;
−lărgirea U.E. va intra, fără îndoială, în conflict cu orice adâncire a
unificării;
−la baza lărgirii U.E. stau raţiunile demografice şi economice;
−federaţie de state, care constituie un nucleu al Europei şi care decide
pentru toţi ceilalţi în materie de politică externă, nu este viabilă din punct de
vedere politic;
−lărgire graduală şi o unificare birocratică, va duce la o uniune
economică doar, nu şi la o uniune politică;
−este puţin probabilă realizarea unei autonomii militare de către U.E.;
−U.E. se va prezenta pe plan mondial ca un nou tip de identitate politică,
dar cu influenţă de natura economică şi financiară.

3. Aderarea României la Uniunea Europeană

3.1. Declanşarea procedurii de aderare


România a depus cerere de aderare la U.E. în iunie 1995 şi a fost
acceptată ca stat candidat, la Consiliul European de la Luxenburg din decembrie
1997. Deschiderea negocierilor cu România a avut loc în urma deciziei luate de
Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, unde s-a hotărât că
singurul criteriu care trebuie îndeplinit înaintea negocierilor este criteriul politic.
Criteriile economice, legislative şi administrative devin necesare abia din
momentul aderării. În esenţă, aderarea la U.E. constă în adoptarea, aplicarea şi
dezvoltarea acquis-ului comunitar care reprezintă întreaga legislaţie primară şi
derivată ca şi ansamblul politicilor şi instituţiilor create pentru a asigura
aplicarea şi dezvoltarea corespunzătoare şi continuă a acestei legislaţii.
Acquis-ul comunitar este grupat în 31 capitole deschise succesiv
negocierii, care cuprind, de la libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor, trec prin politica industrială, cultură şi audio-vizual pentru a ajunge
la uniunea vamală şi controlul financiar. Negocierile se desfăşoară în cadrul unei
Conferinţe la care participă negociatorul ţării candidate şi Consiliul Uniunii.
Sarcina Comisiei Europene este de a identifica împreună cu statul candidat acele
concesii ce ar putea fi acceptate de către Consiliul U.E. şi care trebuie să
întrunească acordul unanim al Statelor Membre.
În cazul ivirii unor dificultăţi serioase şi demonstrabile într-un anumit
domeniu privind aplicarea acquis-ului comunitar la data aderării, se pot formula
două tipuri de cereri: o perioadă de tranziţie sau o adaptare specială a acquis-ului
comunitar, în cazul în care statul candidat reuşeşte să convingă că acea parte
legislativă nu este suficient de evoluată. Negocierile au rolul de a stabili
condiţiile de participare ale noului stat membru la politicile comune ale U.E. şi
contribuţia la bugetul Uniunii.
În perioada 1991-1999 României i-au fost alocaţi peste un miliard de
EURO prin programul PHARE, fonduri care după 1998 au fost utilizate în
proporţie de 70% pentru investiţii şi infrasturctură şi 30% pentru consolidarea
instituţională. Prin decizia Consiliului U.E. de la Helsinki, din decembrie 1999,
România va primi anual până în 2005 câte 640 milioane EURO, ca ajutor pentru
aderare. La acestea se mai adaugă 320 milioane EURO proveniţi din partea
Pactului de Stabilitate, plus fonduri deblocate în cadrul programelor bilaterale de
cooperare.
Se poate aprecia că avantajele aderării României la U.E. sunt:
−beneficiul apartenenţei la marea familie de naţiuni şi la securitatea pe
care ne-o conferă;
−oportunitatea participării la cea mai mare piaţă unică din lume cu
implicaţii asupra dezvoltării economice şi a ocupării forţei de muncă;
−consolidarea reformelor politice şi economice începute după 1989;
−accesul la Fondurile structurale destinate dezvoltării regiunilor mai
puţin prospere ale Uniunii, fonduri care s-au dovedit benefice pentru Portugalia,
Spania, Grecia, Irlanda etc.
Dezavantajele, conform unor opinii, ar fi transferul de suveranitate şi
identitate naţională, precum şi vulnerabilitatea în faţa concurenţei de la Piaţa
Unică.

3.2. Evoluţia negocierilor cu Uniunea Europeană


Obiectivul propus de România este aderarea la Uniune până la 1 ianuarie
2007.
La capitolul negocieri cu U.E., la sfârşitul anului 2001, România a închis
aproape două treimi din cele 31 dosare de negocieri, fiind vorba, în principal, de:
− politica externă şi de securitate comună;
− relaţii externe;
− educaţie;
− formare profesională şi tineret;
− ştiinţa şi cercetare;
− întreprinderi mici şi mijlocii;
− statistică.
Termenul de "închidere de capitole" este impropriu, fiind vorba despre o
"închidere provizorie de capitole", ceea ce presupune ca până în momentul
aderării efective, U.E. îşi rezervă dreptul de a redeschide oricând unul din
capitole, în măsura în care, la nivel comunitar, este adoptată o nouă lege sau o
nouă directivă care trebuie să se adauge celor deja integrate în pachetul existent
la nivelul fiecărui capitol. Practic, nu se pot negocia decât derogările parţiale şi
perioadele de tranziţie, care vor ajuta la transpunerea acelor părţi mai complicate
ale legislaţiei comunitare, într-un interval de timp care nu va produce un şoc. Se
negociază doar adaptarea la regulile jocului în U.E. şi nu regulile în sine.
Politica externă şi de securitate comună a fost negociată de România şi
nu a ridicat probleme deosebite datorită principiilor comune în acest domeniu şi
alinierea României la declaraţiile, demersurile şi acţiunile U.E. De asemenea,
România este un promotor activ al cooperării regionale prin participarea la o
serie de organizaţii cu interese comune şi la relaţii de bună vecinătate. Ca
materializare a eforturilor privind pregătirea pentru aderarea în U.E. pot fi
enumerate: aderarea la U.E. şi N.A.T.O. reprezintă priorităţi ale politicii externe
şi de securitate ale României, participarea la o serie de operaţiuni de menţinere
sau de impunere a păcii şi exprimarea disponibilităţii şi interesului de a participa
la forţa europeană de apărare.
Relaţiile externe în domeniul politicii comerciale ale României sunt în
concordanţă cu cele ale U.E., România va aplica tariful vamal comun cel mai
târziu din ziua aderării. În relaţiile cu terţe ţări aplică aceleaşi principii ca şi
U.E., iar în momentul aderării va transfera politica sa comercială sub
responsabilitatea deplină a U.E., va asigura compatibilitatea deplină între
legislaţia sa şi acquis-ul comunitar în domeniul bunurilor cu dublă utilizare, va
participa la negocierea Acordului European de evaluare a Conformităţii, va
deveni parte la Acordul privind spaţiul Economic European.
Educaţia, formarea profesională şi tineret se realizează prin participarea
României la programele comunitare (Socrates, Leonardo da Vinci, tineret pentru
Europa) unde s-a dovedit că ţara noastră dispune de capacitatea instituţională de
a asigura un parteneriat susţinut la iniţiativele U.E. din acest domeniu.
Ştiinţă şi cercetare. România s-a angajat ca prin politicile aplicate în
domeniu să realizeze: menţinerea finanţării programelor lansate de sus în jos şi
restrângerea numărului de obiective pe baza relevanţei faţă de priorităţi;
implementarea unui sistem de finanţare în regim descentralizat, bazat pe
concurenţă; restructurarea cadrului instituţional; constituirea şi dezvoltarea
centrelor de excelenţă; finanţarea cu prioritate a proiectelor de cercetare
orientate spre cerinţele pieţei. Potenţialul de cercetare se va menţine prin
alocarea a 1% din PIB pentru cercetare, dezvoltare (circa 300.000 EURO) se va
asigura un număr de 20 de cercetători la 10.000 de locuitori, infrastructura
adecvată în domeniile competitive pe plan european şi acces generalizat la
Internet, concomitent cu introducerea unor stimulente pentru întoarcerea
tinerilor formaţi în ţările dezvoltate.
Negocierile de aderare trebuie să conducă la stabilirea: "etapelor de
parcurs în procesul armonizării legislaţiei; priorităţilor, căilor implementării
normelor comunitare pe măsura integrării României în structurile Uniunii
Europene". Armonizarea legislaţiei româneşti cu legislaţia comunitară este una
din cele mai complexe acţiuni comune.
Aceasta nu înseamnă "o preluare mecanică" ci respectarea a două faze
distincte: "apropierea" şi apoi "deplina adaptare şi corelare" a legislaţiilor.
Este pentru prima dată când U.E. negociază cu un număr atât de mare de
state şi, de aceea, U.E. a adoptat o poziţie extrem de precaută în cadrul
procesului de negocieri: până în prezent nu a fixat nici un termen precis pentru
următoarele aderări şi nu a negociat nici unul dintre dosarele considerate dificile
din acquis-ul comunitar precum agricultura, mediu, libera circulaţie a
persoanelor şi capitalurilor.
Conform Raportului anual al Comisiei Europene asupra progreselor
făcute de statele candidate privind condiţiile de aderare la U.E., care acoperă
perioada până în 2000, exporturile României către ţările din U.E. s-au situat în
ultimul an la 5,8 miliarde EURO, iar importurile au reprezentat 6,3 miliarde
EURO. Raportat la numărul populaţiei, schimburile economice ale ţărilor U.E.
cu România se situează la nivelul cel mai scăzut dintre toate ţările candidate.
În perioada 2000-2002, asistenţa totală către România va reprezenta cel
puţin 242 milioane EURO, alocate pentru programul PHARE, 150 milioane
pentru programul pentru agricultură şi dezvoltare rurală SAPARD şi 270
milioane EURO prin programul de infrastructură şi protecţia mediului ISPA. O
listă a realizărilor României ne arată drumul deosebit de dificil şi complex ce
trebuie parcurs de aceasta în continuare:
- Criteriul politic. Motive de îngrijorare reprezintă practica
Parlamentului de a nu adopta legislaţia în concordanţă cu cea europeană şi în
stabilirea priorităţilor legislative. De asemenea, insuficienta coordonare a
activităţilor în domeniul executivului reduce eficienţa înaintării pe drumul
reformei. Larga răspândire a corupţiei subminează nu numai funcţionarea
sistemului legal, ci are efecte negative asupra economiei şi încrederii în
autorităţile publice. În privinţa drepturilor omului şi protecţia minorităţilor sunt
subliniate: lenta desfăşurare a procesului de restituire a pământurilor agricole şi
a valorilor mobiliare; necesitatea demilitarizării poliţiei; activitatea
necorespunzătoare privind protecţia copilului; separarea puterilor în stat etc.;
- Criteriile economice. Între România şi ţările U.E. există însemnate
decalaje la indicatorii de nivel şi indicatorii calitativi ai dezvoltării economice,
atât la nivelul mediu al indicatorilor pe locuitor, cât şi în raport cu fiecare ţară
membră în parte. La nivelul României, în 1998, PIB a fost de 36,9 mii milioane
ECU fiind, din acest punct de vedere, pe locul trei din coada listei, înaintea
Albaniei şi Bulgariei PIB/locuitor cu doar 1600 EURO spre deosebire de Cipru -
12.000 EURO, Slovenia - 8.800 EURO, Malta - 8.300 EURO, R.Cehă - 4.900
EURO, Ungaria - 4.100 EURO. Datoria externă a României a depăşit, în 2001
12 miliarde dolari, reprezentând în 2001, aproape 20% din PIB. Balanţa de plăţi
este negativă cu un minus de aproximativ 3.000 milioane EURO. Deşi are 6%
din populaţia U.E., România nu produce decât 0,4 din PIB comunitar.
Ponderea sectorului privat în PIB se prezintă astfel: Ungaria - 80%,
Cehia - 80%, Estonia - 75%, Slovacia - 75%, Lituania - 70%, Rusia - 70%,
Polonia - 65%, Letonia - 65%, Bulgaria - 60%, România - 60%, Slovenia - 55%.
De asemenea, pe lista nerealizărilor sunt incluse şi necesităţile privind:
stabilitatea macroeconomică; climatul de afaceri neatractiv din cauza fluctuaţiei
legislative şi economice; indisciplina fiscală, chiar dacă în 1999 s-a reuşit
reducerea deficitului fiscal de la 5 la 3,5 la sută din PIB; reforma şi transparenţa
finanţelor publice; implementarea reformei în domeniul asigurării sociale şi al
ocrotirii sănătăţii; menţinerea controlului asupra unor preţuri; incertitudinile
privind asigurarea dreptului de proprietate şi repetatele schimbări în ce priveşte
legislaţia şi accesul la sursele de finanţare; economia subterană. Concluzia
generală este că România nu poate fi considerată o economie de piaţă
funcţională şi nu poate face faţă pe termen mediu presiunilor competitive şi
forţelor pieţii din cadrul U.E.
Nerealizări sunt şi în privinţa: liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor
şi capitalurilor; posibilităţii de a furniza servicii, a dreptului de autor şi al mărcii;
legislaţiei concurenţiale; agriculturii; pescuitului; transportului; politicilor de
protecţie socială şi şomajului; telecomunicaţiilor şi tehnologiei informaticii;
mediului înconjurător protecţiei consumatorului, cooperării în domeniul justiţiei
şi afacerilor interne.
Diferenţele importante în dezvoltarea infrastructurii rutiere au un impact
major, atât asupra turismului, cât şi asupra dezvoltării economice, în general.
Densitatea autostrăzilor în 2000 (km/1000 kmp) era următoarea: U.E. - 14,8,
Slovenia - 12,5, Cehia - 6,4, Slovacia - 6,0, Ungaria - 4,8, Estonia - 1,5, Polonia
- 1,0, Romnia - 0,7.
În raport cu media de utilizare a suprafeţelor agricole în ţările U.E., de
41,8%, gradul de utilizare în Europa Centrală şi de Est este, în general, mai
ridicată, aici necesitând încă restricţionări comunitare ale producţiei: România -
62%, Bulgaria - 55,5%, Ungaria - 66,5%, Slovenia - 49,9%; Slovacia - 32,1%,
Cehia - 54,3%; Polonia - 59,1%, Lituania - 48,5%, Letonia - 39%, Estonia -
32%. Analiştii occidentali consideră că ponderea ridicată a agriculturii în PIB,
indică o economie nerestructurată. Dacă în ţările U.E., media este de 2%, în
ţările candidate situaţia se prezintă astfel: România - 19%, Bulgaria - 20%,
Cehia - 1,8%, Ungaria - 5,2%, Estonia - 4%, Letonia - 5%, Lituania - 10%,
Polonia - 4%, Slovacia - 4,6%, Slovenia - 4,4%.
Una din cerinţele U.E. pentru România este includerea ca prioritate
strategică, a dezvoltării tehnologiei informaţiei. În condiţiile în care pentru anul
2000, contribuţia industriei informaţiei şi a comunicaţiilor la produsul mondial
brut reprezintă circa 10%, nu e de mirare că statele şi-au focalizat resursele şi
acţiunile către dezvoltarea cât mai rapidă a acestui sector economic. În anul
1999 în România erau aproximativ 644.000 de utilizatori de Internet. Cifra este
foarte mică în raport cu cei 375 milioane de oameni care folosesc Internetul,
numai Anglia, având 18 milioane de utilizatori.
Situaţia acestora în Europa Centrală şi de Est, raportată la 100 de
locuitori (utilizatori casnici/utilizatori profesionali) se prezintă astfel: România -
0,3/2,5, Estonia - 8/5, Letonia - 0,4/4, Lituania - 2/1, Polonia - 1/5, Cehia - 2/2,
Ungaria - 1/1, Slovenia - 6/7, Bulgaria - 2/2,5.
Cheltuielile alocate pentru sănătate situează România în coada ţărilor
europene, cu doar 2,3% din totalul bugetului, în comparaţie cu alocările bugetare
de 5,3% din Ungaria, 4,2% din Polonia sau 3,8% din Lituania. Nu avem decât
184 de medici la 100.000 de locuitori, mai puţini având doar Turcia cu 116
medici la 100.000 locuitori. La capitolul mortalitate infantilă ne situăm pe locul
doi cu procentajul de 20,5 decese la mia de nou- născuţi, după Turcia cu 37,9
decese la mie. Recordul îl deţin Cehia şi Slovenia cu o rată de decese de numai
5,2 la mie.
Procesul integrării implică asumarea unor angajamente ferme din partea
României cu anumite termene pentru atingerea standardelor U.E., măsuri pentru
realizarea angajamentelor asumate şi reglementări pentru promovarea măsurilor
şi realizarea politicilor de integrare.
Una din condiţiile puse de U.E. guvernului român pentru începerea
negocierilor a fost elaborarea unei strategii de dezvoltare pe termen mediu care
s-a concretizat în "Strategia economică pe termen mediu a României", inclusă în
Programul Naţional pentru aderarea la U.E. Scopul acestuia este punerea bazelor
necesare reînceperii creşterii susţinute şi sănătoase a economiei, lucru crucial
pentru asigurarea eradicării sărăciei larg răspândite şi creşterea standardelor de
viaţă. Drept urmare, acest lucru va ajuta ţara să îndeplinească criteriul economic
de la Copenhaga pentru aderarea la U.E.
Încă din faza de preaderare, Comisia Europeană preciza în documentele
COM (94) 320 din 13 iulie 1994 şi COM (94) 361/3 din 26 iulie 1994 că
"obiectivul strategiilor este de a stabili un program care să permită fiecărei ţări
asociate să se pregătească cu ajutorul Uniunii, să îndeplinească obligaţiile pe
care le implică accesul pe piaţa unică". Din acest motiv, analiştii consideră că
integrarea condiţionează dezvoltarea, de unde şi observaţia că, obiectivul final al
strategiei fiind integrarea, dezvoltarea se transformă dintr-un scop în sine într-o
premisă a demersului de integrare. Chiar dacă principiile dezvoltării durabile
rămân valabile, ele nu reprezintă garanţia integrării.

x
x x

Prin invitarea României la procesul de integrare în Uniunea Europeană s-


a demonstrat, dacă mai era necesar, că Europa are nevoie de România tot atât de
mult precum are nevoie România de Europa. Procesul globalizării presupune,
printre altele, şi crearea pieţelor unice în care concurenţa va face jocul pieţii. Din
acest punct de vedere România încă nu este pregătită şi, prin urmare, anul 2007
nu reprezintă un termen prea îndepărtat în care ţara noastră să poată să fie
integrată în Uniunea Europeană.
ANEXA NR.1

Cadrul instituţional al dialogului Uniunea Europeană - România

Acordul European instituind o asociere între România pe de o parte, şi


Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, a intrat
în vigoare la 1 februarie 1995. Cadrul dialogului instituţionalizat între cele două
părţi a fost stabilit la două niveluri:
- parlamentar;
- executiv.

1. La nivel parlamentar, dialogul România-Uniunea Europeană se


desfăşoară prin intermediul Comitetului Parlamentar de Asociere România -
Uniunea Europeană. Acesta funcţionează potrivit propriilor reguli de procedură,
care prevăd şi modul de desfăşurare a reuniunilor. Astfel, Comitetul Parlamentar
are în componenţa sa membri ai Parlamentului României şi ai Parlamentului
European, iar reuniunile sale se desfăşoară de două ori pe an, la Bucureşti,
respectiv Bruxelles. Din 20 aprilie 1995, data primului Comitet Parlamentar,
până în prezent, s-au desfăşurat şapte reuniuni ale acestui organism. Părţile
implicate participă cu câte doisprezece membri, conducătorii delegaţiilor
asigurând în acelaşi timp şi co-preşedinţia Comitetului Parlamentar de Asociere.
Reuniunile se închid prin adoptarea şi semnarea unui document final, cu
titlu de recomandare, document cu valoare politică. Acesta este înaintat în
acelaşi timp Guvernului României şi instituţiilor comunitare. Documentul se
consideră adoptat prin votul majorităţii fiecărei părţi participante la reuniune.
Având în vedere importanţa procesului de integrare europeană, la nivelul
Parlamentului României funcţionează Comisia pentru Integrare Europeană.
Atribuţiile acestei comisii acoperă un domeniu vast al procesului, de la
problemele de armonizare a legislaţiei româneşti cu legislaţia comunitară până la
stabilirea strategiei şi priorităţilor în domeniul integrării europene. În realizarea
acestor deziderate,Comisia pentru Integrare Europeană a Parlamentului
colaborează cu comisiile de politică externă ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului.
2. La nivel executiv, dialogul instituţional între România şi Uniunea
Europeană se desfăşoară la nivelul Consiliului de Asociere şi al Comitetului de
Asociere. Acesta din urmă, conform art.110 din Acordul European de Asociere,
asista Consiliul de Asociere în îndeplinirea sarcinilor sale. Discuţiile se
desfăşoară la nivel bilateral, Comitetul de Asociere fiind format din
reprezentanţi ai Guvernului României, pe de o parte, şi reprezentanţi ai
Consiliului Comunităţilor Europene şi membri ai Comisiei Europene pe de altă
parte.
Reuniunile acestui organism se desfăşoară anual, de regulă în luna
octombrie, alternativ în capitala României şi la Bruxelles. Prin regulile sale de
procedură, Consiliul de Asociere stabileşte îndatoririle Comitetului de Asociere,
inclusiv pregătirea şedinţelor Consiliului de Asociere şi modul de funcţionare a
Comitetului.
Subcomitetele de Asociere, care au o procedură de desfăşurare
asemănătoare Comitetului de Asociere, analizează punctual domeniile care fac
obiectul Acordului de Asociere. În cadrul reuniunilor fiecărui subcomitet sunt
discutate problemele legate de transpunerea în legislaţia naţională a acquis-ului
comunitar, dezvoltarea instituţională, precum şi raporturile România-U.E.
apărute ca urmare a aplicării acestuia. Volumul asistenţei suplimentare acordate
de U.E. României va creşte cu 20% în anul 2004, 30% în 2005 şi 40% în 2006,
raportat la volumul mediu al asistenţei comunitare acordate prin programele
PHARE, ISPA şi SAPARD în perioada 2001-2003.
Un alt aspect tratat de documentul Comisiei Europene se referă la
participarea României şi Bulgariei la instituţiile comunitare. Cele două ţări
participă deja la o serie de comitete şi agenţii comunitare, iar după semnarea
Tratatului de Aderare vor beneficia atât de extinderea numărului de structuri
comunitare la care vor avea acces, cât şi de îmbunătăţirea nivelului de
participare (cel puţin statut de observator).
Roadmap-ul pentru România cuprinde patru secţiuni: Introducere,
Capacitatea administrativă şi judiciară, Reforma economică şi Capitolele de
acquis comunitar. În ceea ce priveşte capacitatea administrativă, roadmap-ul
reia recomandările formulate în Raportul de ţară pe anul 2002 cu privire la
necesitatea reformei administraţiei publice româneşti, pe următoarele
coordonate:
−Dezvoltarea legislaţiei în domeniul funcţiei publice;
−Asigurarea independenţei profesionale şi responsabilizării
funcţionarilor publici;
−Îmbunătăţirea managementului resurselor umane în administraţia
publică, în special în ceea ce priveşte pregătirea profesională a funcţionarilor
publici;
−Consolidarea structurilor administrative care gestionează fonduri
comunitare şi asigurarea unei protecţii adecvate a intereselor financiare ale U.E.
Referitor la sistemul judiciar, roadmap-ul recomandă ca autorităţile
române să-şi concentreze eforturile în următoarele direcţii:
−Garantarea independenţei efective a justiţiei;
−Revizuirea procedurii de recurs în anulare în conformitate cu
prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului;
−Elaborarea unei strategii cuprinzătoare pentru îmbunătăţirea
funcţionării sistemului judiciar.
Realizarea reformelor în domeniul capacităţii administrative şi judiciare
va beneficia de asistenţă suplimentară acordată de U.E. prin programul Phare.
Referitor la reformele economice, roadmap-ul ia notă de recomandările
formulate în secţiunea "Criterii economice de aderare" a Raportului de ţară pe
anul 2002 al Comisiei Europene şi menţionează principalele domenii şi
indicatorii macroeconomici care vor fi urmăriţi cu atenţie de Comisia Europeană
în vederea evaluării îndeplinirii criteriilor economice de aderare. Dintre măsurile
şi domeniile prioritare sunt de menţionat următoarele: continuarea procesului
dezinflaţionist, evoluţia arieratelor şi a cheltuielilor salariale în sectorul de stat,
continuarea reformei în domeniul fiscal-bugetar, progresele în restructurarea
întreprinderilor de stat, dezvoltarea sectorului financiar şi finalizarea procesului
de privatizare în sectorul bancar, volumul şi calitatea investiţiilor publice ş.a.
În ceea ce priveşte capitolele de acquis comunitar, roadmap-ul
stabileşte priorităţile pe termen scurt şi mediu pentru realizarea cerinţelor
comunitare de aliniere legislativă şi construcţie instituţională până la data
aderării, pe fiecare dintre cele 29 de capitole de acquis comunitar.
În concluzie, roadmap-ul trasează liniile generale ale strategiei
viitoare de preaderare şi reconfirmă angajamentul U.E. de a sprijini mai
substanţial eforturile României de a deveni membră U.E. în anul 2007.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că priorităţile pe termen scurt şi
mediu prevăzute în roadmap se regăsesc în "Planul de măsuri prioritare pentru
integrare europeană (noiembrie 2002 - decembrie 2003)", aprobat în şedinţa de
Guvern din 31 octombrie a.c., ceea ce dovedeşte faptul că Guvernul României
este conştient de măsurile pe care trebuie să le întreprindă pentru a avansa pe
drumul către Uniunea Europeană.
În continuare, roadmap-ul va fi discutat de către Comisia Europeană cu
Guvernul României, cu Statele Membre U.E. şi cu Preşedinţia daneză a
Consiliului U.E., urmând a primi girul final al Uniunii Europene la Consiliul
European de la Copenhaga (12-13 decembrie).

x
x x

Anul 2004 a însemnat pentru România încheierea negocierilor de aderare


la UE iar 2005 va reprezenta semnarea tratatului de aderare, pentru ca în anul
2007 România să devină membră cu drepturi depline.
BIBLIOGRAFIE

xxx - Constituţia României, Bucureşti, 2003


xxx - Strategia de Securitate Naţională a României,
Bucureşti, 2001
xxx - Legea apărării naţionale a României nr.45/1994,
Monitorul Oficial nr.172 din 07.07.1994
xxx - Legea planificării apărării naţionale a României
nr.63/2000
xxx - Carta O.N.U., San Francisco, 1945
xxx - Tratatul Atlanticului de Nord, Washington, aprilie,
1949
xxx - Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucreţius,
Bucureşti, 1997
xxx - Tratatul de la Amsterdam, Editura Lucreţius, Bucureşti,
1999
xxx - N.A.T.O. - parteneriat şi cooperare, Bucureşti, 1996
xxx - N.A.T.O. after Pragme OIP, Bruxelles, 2002
xxx - N.A.T.O. - HAND BOOK, OIP, Bruxelles, 2002
xxx - Doctrina pentru operaţii întrunite multinaţionale,
Bucureşti, 2001
Boncu, Simion - Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii,
Editura Amco Press, Bucureşti, 1995
Biberi, Octav - Uniunea Europeană între real şi virtual, Editura ALL,
Bucureşti, 2000
Gârz, Florian - Expansiunea spre est a N.A.T.O.: Bătălia pentru
Europa, Editura Coruţ Pavel, Bucureşti, 1997
Tămaş, Sergiu - Geopolitică: O abordare prospectivă, Editura Noua
Alternativă, 1995
Grozea, Traian - Eseu despre strategia apărării, Editura Militară,
Bucureşti, 1976
xxx - România în primul război mondial, vol.I, Editura
Militară, Bucureşti, 1987
Gl.mr.dr. Culda - Lucian Mondializarea socialului şi insecuritatea
Lucian omenirii, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1992
xxx - Riscul şi decizia militară, Editura Militară, Bucureşti,
1994
Bondrea, Aurelian - Starea naţiunii 1918-1996, Editura Fundaţiei "România
de mâine", Bucureşti, 1997
Ole, Waever - Securitatea ca act de vorbire: analiza politică a unui
cuvânt, Centrul pentru Pace şi Cercetarea Conflictelor,
Copenhaga, 1989
xxx - Riscul şi decizia militară, Editura Militară, Bucureşti,
1994
Bondrea, Aurelian - Starea naţiunii 1918-1996, Editura Fundaţiei "România
de mâine", Bucureşti, 1997
Ole, Waever - Securitatea ca act de vorbire: analiza politică a unui
cuvânt, Centrul pentru Pace şi Cercetarea Conflictelor,
Copenhaga, 1989
Ian, Bellany - Către o teorie a securităţii internaţionale, Political
Studies, 1981
Laurence, Martin - Poate exista securitate naţională într-o epocă nesigură?
Encounter, 1983
Richard, - Redefinirea securităţii, International Security, 1983
H.Ullmann
Alvin, Toffler - Puterea în mişcare, Bucureşti, 1995
Max, Gallo - Italia lui Mussolini, Editura Politică, Bucureşti, 1969
Werner, Bauwens - Luc Reychkler eds, Arta prevenirii conflictelor, R.A.
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1996
Charles L.Schultze - Conţinutul economic al securităţii naţionale, Foreign
Affaires, 1973
Ian Bellany - Către o teorie a securităţii internaţionale, Political
Studies, 1981
Michael Howard - Puterea militară şi ordinea internaţională, International
Affaires, 1964
Brezinski Z. - Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Editura
Diogene, Bucureşti, 1995
Marga Andrei - Filosofia unificării europene, Biblioteca Apostrof, Cluj-
Napoca, 1995
Deac Liviu şi - Securitatea României la răscruce de milenii, Editura
Irimia Ion A.I.S.M., Bucureşti, 2000
Ionescu Mihail, - Allternatt Previziunile de la Saraevo, Editura Polirom,
Urs Bucureşti, 2000
Zamfirescu Dan - A treia Europă, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti,
1997
Duţu Alexandru - Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene,
Editura All, Bucureşti, 1999
Neagu Romulus - Securitatea europeană, Editura Politică, Bucureşti, 1976