UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL POLITICE

DEPARTAMENTUL DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALĂ

DEZVOLTARE UMANĂ
Parentajul

Prof. Coord:

Nicoleta Ungureanu

Student: Bisoc Alice-Petronela

Anul I, Grupa 3

Iași, 2017
 CUPRINS

I. PRACTICI DE PARENTAJ ȘI CUM INFLUENȚEAZĂ ACESTEA

DEZVOLTAREA COPILULUI .................................................................................................. 3
FORME DE DISCIPLINARE .................................................................................................... 3
ÎNTĂRIREA ȘI PEDEAPSA .................................................................................................... 3
PEDEAPSA CORPORALĂ ....................................................................................................... 4
RAȚIONAREA INDUCTIVĂ, AFIRMAREA PUTERII ȘI RETRAGERII IUBIRII .............. 5
STILURI DE PARENTAJ .......................................................................................................... 6
DIFERENȚELE CULTURALE ÎN STILURILE DE PARENTAJ ........................................... 7
II. COPIII MICI: AJUTOR, DAUNĂ, FRICĂ. PREOCUPĂRI SPECIALE PRIVIND
COMPORTAMENTUL ............................................................................................................... 7
DIFERENȚELE DE GEN ÎN PRIVINȚA AGRESIVITĂȚII .................................................... 8
III. RELAȚIA CU ALȚI COPII ................................................................................................. 9
RELAȚIILE DINTRE FRAȚI .................................................................................................... 9
COPIL SINGUR LA PĂRINȚI ................................................................................................ 10
TOVARĂȘI DE JOACĂ ȘI PRIETENI ................................................................................... 11
CONCLUZII GENERALE ........................................................................................................ 11
Bibliografie ................................................................................................................................... 12

2
 I. PRACTICI DE PARENTAJ ȘI CUM INFLUENȚEAZĂ ACESTEA
DEZVOLTAREA COPILULUI

Copiii, pe măsură ce devin persoane individuale, pot transforma procesul de creștere

într-o provocare complexă. Părinții trebuie să se confrunte cu voința puternică a copiilor, care au
multe de învățat despre tipurile de comportament care funcționează în societate.

FORME DE DISCIPLINARE

Cuvântul disciplină înseamnă „instrucție” sau „formare”. În domeniul dezvoltării umane,

disciplina se referă la metodele de modelare a caracterului copiilor și de a-i învăța să-și exercite
autocontrolul și să se angajeze în comportamente acceptabile. Disciplina poate fi un instrument
puternic în socializare, având ca obiectiv dezvoltarea autodisciplinei.

ÎNTĂRIREA ȘI PEDEAPSA

Deseori, parinții își pedepsesc copiii ca să pună punct comportamentelor nedorite, dar, de
obicei, copiii învață mai mult din întărirea comportamentelor pozitive. Întăririle extreme pot fi
tangibile (mai mult timp de joacă) sau intangibile (un zâmbet, un cuvânt de laudă, o îmbrățișare).
Oricare ar fi întărirea, copilul trebuie s-o considere recompensatoare și trebuie s-o primească în
mod consecvent după ce manifestă comportamentul dorit.

Exemplu de întărire pozitivă: „Ești un ajutor de încredere, Iulian! Mulțumesc mult că ți-ai strâns
jucăriile”. Mama îi zâmbește cu căldură lui Iulian, care dă drumul mașinei în cutia de jucării.
Cuvintele și acțiunile ei îi oferă băiatului o disciplină blândă și-l învață că strânsul jucăriilor este
un comportament pozitiv, care ar trebui repetat.

Întărirea pozitivă este, de regulă, cea mai eficientă, există perioade când devine necesară
pedeapsa, cum ar fi refuzul privilegiilor. Copilul sfidează uneori în mod voit. În astfel de situații,
pedeapsa, trebuie administrată între patru ochi, cu calm. Ca pedeapsa să aibă o eficiență mare
aceasta poate fi însoțită de o explicație scurtă.

3
 Pe de altă parte pedeapsa prea aspră poate fi dăunătoare. Copii pedepsiți aspru pot avea
probleme cu interpretarea spuselor altor oameni. Copii mici care au fost pedepsiți cu asprime pot
avea un comportament agresiv sau pot deveni pasivi, pentru că se simt neajutorați.

PEDEAPSA CORPORALĂ

Folosirea forței fizice cu intenția de a cauza durere, dar nu și vâtămări, spre a corecta sau
controla comportamentul. Este folosită de 94% din părinții americani cu copii în vârstă de 3-4
ani. A fost definită de Straus și Stewat drept „folosirea forței fizice cu intenția de a-l face pe
copil să simtă durerea, dar nu de al vătăma, în scopul de a corecta sau controla comportamentul
copilului”.

Exemplu de pedepse corporale:

 Bătaia la fund;
 Pălmuirea;
 Ciupirea;
 Zgâlțâirea.

Credința populară consideră că pedeapsa corporală este cea mai eficace decât alte
metode, deoarece aceasta insufla respect față de autoritatea părintelui și este inonfensivă dacă
este aplicată cu moderație. Putem aminti și despre câteva zicale din popor precum „Unde dă
mama crește” sau „Bătaia este ruptă din Rai”, ceea ce explică comportamentul părinților.

Pe de altă parte, un studiu de 6 ani pe 1990 de copii americani a arătat că bătaia la fund
nu duce la comportamente problematice dacă este aplicată în contextul unui sprijin afectiv. În
Kenya bătaia la fund este considerată drept firească și obișnuită.

Totuși, majoritatea cercetătorilor sugerează că pedepsele corporale frecvente pot fi

vătămătoare pentru copii. Pe lângă riscul accidentării, copii care primesc pedepse corporale ar
putea să nu internalizeze mesajele morale, să-și dezvolte relații proase cu părinții și să manifeste
tot mai multă agresivitate fizică sau purtare antisocială.

Comisia Academiei Americane de Pediatrie privind aspectele psihosociale ale sănătății

copilului și familiei recomandă întărirea pozitivă pentru încurajarea comportamentelor dorite și
4
mustrările verbale pentru a descuraja comportamentele nedorite – toate acestea, în cadrul unei
relații pozitive, susținătoare și iubitoare între părinte și copil.

Agresivitatea psihică se referă la atacurile verbale care pot duce la vătămarea psihică, de
exemplu:

 Stigătul și țipatul;
 Amenințarea copilului cu bătaia sau lovirea;
 Injuriile sau blestemarea copilului;
 Amenințarea de a-l trimite pe copil în altă parte sau de a-l da afară din casă;
 De a-i spune copilului că este prost sau leneș.

RAȚIONAREA INDUCTIVĂ, AFIRMAREA PUTERII ȘI RETRAGERII IUBIRII

Tehnicile inductive sunt, cele mai eficace metode de a-i determina pe copii să accepte
standardele părinților.

Raționalitatea inductivă tinde să trezească empatia față de victima greșelii, precum și

vinovăția celui care a greșit.

Exemplu de raționare inductivă:

Sara, o fetiță de 3 ani, a furat patru bomboane dintr-un magazin, fără ca vânzătorul să
vadă. Tatăl ei nu i-a ținut predici despre cinste, n-a bătut-o și nici nu i-a spus că a fost fată rea. I-
a explicat în schimb că, neplătind bomboanele, ea a prosus suferință proprietarului magazinului.
Tatăl a întrebat-o apoi ce simte aceasta și a dus-o la magazin ca să returneze bomboanele.

Tehnicile inductive precum cele folosite de tatăl Sarei, sunt menite să încurajeze
comportamentul dorit, ori să-l descurajeze pe cel nedorit prin intermediul raționării cu copilul.

Alte forme de disciplină sunt afirmarea puterii și retragerea temporară a iubirii.

Afirmarea puterii – stategie disciplinară menită să descurajeze comportamentul nedorit
prin impunerea fizică sau verblă a controlului parental.

Retragerea iubirii – poate include ignorarea sau izolarea copilului ori a-i arăta că este
dezagreabil.

5
 Niciuna dintre acestea nu este la fel de eficientă ca raționalitatea inductivă.

Eficacitatea disciplinei parentale poate să țină de cât de bine înțelege și acceptă copilul
mesajul părintelui, atât la nivel cognitiv, cât și la nivel afectiv. Copilul este mai motivat să
accepte mesajul dacă părinții sunt în mod normal calzi și dacă trezesc empatia copilului față de
persoana pe care acesta a făcut-o să sufere.

STILURI DE PARENTAJ

Într-o cercetare de pionierat, Diana Baumrid a studit 103 copii preșcolari din 95 de
familii. Prin interviuri, teste și studii la domiciliu, a identificat 3 tipuri de parentaj și a descris
tiparele de comportament tipice ale copiilor crescuți potrivit fiecărui stil.

 Parentajul dictatorial, după Baumrid, pune accentul pe control și pe supunerea

necondiționată. Părinții dictatoriali încercă să-și determine copii să se conformeze unui
standard de conduită fixat și-i pedepsesc arbritrar și violent pentru încălcarea acestuia.
Sunt mai detașați și mai puțin afectuoși decât alți părinți. Copiii lor tind să fie mai
nemulțumiți, mai retrași și mai neîncrezători.
 Parentajul permisiv pune accentul pe exprimarea personală și pe autoreglare. Părinții
permisivi au puține cerințe și le permit copiilor să-și supravegheze singuri activitățile cât
mai mult posibil. Se consultă cu copiii în privința deciziilor de politică a familiei și
pedepsesc rareori. Sunt afectuoși, nu controlează și nu impun cerințe. La vârsta
preșcolară, copiii lor tind să fie imaturi.
 Parentajul autoritar pune accentul pe individualitate copilului, dar subliniază și
constrângerile sociale. Părinții autoritari au încredere în capacitatea lor de a ghida copilul,
dar respectă totodată deciziile, interesele, părerile și personalitatea independentă a
acestuia. Sunt iubitori și înțelegători, dar, totodată cer purtare bună și sunt fermi în
menținerea standardelor. Impun, la nevoie, pedepse limitate. Preferă disciplina inductivă.
Copiii lor par să se simtă în siguranță.
 Parentaj - neglijent / neimplicat a fost adăugat de Eleanor Maccoby și John Martin –
pentru a-i descrie pe părinții care se concentrează asupra nevoilor proprii și nu asupra
celor ale copilului, uneori din cauza stresului sau a depresiei. Parentajul neglijent a fost
corelat cu diferite tulburări comportamentale în copilărie și adolescență.

6
 DIFERENȚELE CULTURALE ÎN STILURILE DE PARENTAJ

Categoriile descrise de Baumrind reflectă concepția dominantă în America de Nord cu

privire la dezvoltarea copilului și ar putea să nu se aplice altor culturi sau grupuri socio-
economice. În rândul americanilor de origine asiatică supunerea și strictețea nu se asociază cu
asprimea și dominarea, ci cu afecțiunea, grija și implicarea și cu păstrarea armoniei în familie.
Cultura tradițională chineză, cu accentul ei pe respectul față de vârstnici, subliniază
responsabilitatea adulților de a menține ordinea socială învâțându-și copiii comportamentele
sociale corecte. Această obligație este îndeplinită prin controlul ferm și drep, și chiar prin
pedepsirea fizică la nevoie.

Diviziunea între valorile individuale ale parentajului occidental și valorile colectiviste ale
parentajului asiatic poate fi excesiv de simplistă. În interviurile cu 64 de mame japoneze cu
copii între 3 și 6 ani, descrierea făcută de mame practicilor de parentaj folosite de ele a reflectat
căutarea unui echilibru între acordarea autonomiei cuvenite și exercitare controlului disciplinar.
Mamele își lăsau copiii să ia singuri decizii pe teritoriul considerat ca fiind personal al copilului,
cu ar fi activitățile de joc, prietenii de joacă și îmbrăcămintea. Când apăreau conflicte, mamele
foloseau raționarea și nu metode de afirmare a puterii, iar uneori cedau în fața copilului, aparent
în baza ideii că problema nu merită luptă sau că, copilul ar putea avea dreptate.

II. COPIII MICI: AJUTOR, DAUNĂ, FRICĂ. PREOCUPĂRI SPECIALE PRIVIND

COMPORTAMENTUL

Exemplu de comportament prosocial

Un băiețel, Alex, în vârstă de 3 ani jumătate, a reacționat la protestul a doi colegi de

grădiniță care susțineau că nu au îndeajunsă plastilină, materialul lui de joacă preferat, dându-le
jumătate din plastilina lui. Alex a acționat mânat de grija față de alții, fără să aștepte recompensă.
Astfel el a manifesta altruismul. Actele atruiste, presupun sacrificii de sine sau riscuri.
Altruismul se află în centrul comportamntului prosocial, activitate voluntară cu scopul de a-i
ajuta pe alțiii.

Genele și mediul contribuie deopotrivă la diferențele individuale în privința

comportamentului prosocial. Aceste constatări vin în urma unui studiu realizat pe 9319 perechi

7
de gemeni al căror comportament a fost evaluat de părinți și educatori la vârsta de 3,4 și 7 ani.
Părinții care manifestau afecțiune și foloseau strategii disciplinare pozitive tindeau să încurajeze
tendința firească a copiilor spre comportamente prosociale.

Agresivitatea – agresivitatea instrumentală, este forma folosită ca mijloc de a atinge un

scop – tipul cel mai frecvent întâlnit în copilărie. Agresivitate apare în principal în timpul jocului
social; copiii care se bat cel mai mult par totodată să fie cei mai sociabili și cei mai competenți.
De fapt, capacitate de a manifesta un anumit grad de agresivitate instrumentală poate fi un pas
necesar în dezvoltarea socială.

DIFERENȚELE DE GEN ÎN PRIVINȚA AGRESIVITĂȚII

Agresivitate este o excepție de la generalizarea care spune că băieții și fetele sunt mai
mult asemănători decât deosebiți. În toate culturile studiate, ca și la majoritatea mamiferelor,
Băieții sunt mai agresiv fizic și verbal decât fetele. Această diferență de gen este vizibilă de la
vârsta de 2 ani.

Totuși, fetele pot să fie mai agresive decât par. Dacă băieții manifestă mai multă
agresivitate fățișă – agresivitatea fizică sau verbală îndreaptă în mod deschis spre ținta sa –
fetele, mai ales pe măsură ce cresc, au o probabilitate mai mare să practice agresivitate
relațională (socială). Acest tip de agresivitate constă în vătămarea sau afectarea unor relații, a
reputației, deseori prin tachinare, manipulare sau manevre de control .

Influențe asupra agresivității: copiii cu afectivitate intensă și autocontrol redus tind să-și
exprime agresiv furia.

Agresivitatea fizică și cea socială au amândouă, surse genetice și de mediu, dar influența
fiecărui tip de sursă diferă. În rândul a 234 de gemeni în vârstă de 6 ani, agresivitatea fizică era
moștenită în 50-60% din cazuri: restul variației a putut fi atribuită influențelor necomune ale
mediului.

Agresivitatea poate să rezulte dintr-o combinație între atmosfera familiară stresantă și

nestimulatoare, diciplină dură, lipsa căldurii materne și a sprijinului social, contactul cu adulții

8
agresivi și violentă în cartier și fluctuații mari ale grupurilor celor de-o seamă, care împiedică
formarea de prietenii stabile.

Frica. Temerile pasagere sunt frecvent întâlnite în prima copilărie. Mulți copii cu vârsta
între 2 și 4 ani se tem de animale, mai ales de câini. Între fricile întâlnite frecvent sunt cea de
tunet, de doctori și de creaturi imaginare.

Temerile copiilor mici izvorăsc în principal din viața lor fantasmatică intensă și din
tendința de a confunda aparența cu realitatea. Copii mici au o probabilitate mai mare de a se teme
de un lucru care arată înfricoșător, cum ar fi un monstru din desenele animate, decât de un lucru
ce poate să facă foarte mult rău, cum ar fi o explozie nucleară. În general, fricile copiilor mai
mari sunt mai realiste și autoevaluatoare, deoarece știu că sunt evaluați de alții. Abia la vârsta
școlii primare, copii pot să-și spună că lucrul de care se tem nu este real.

III. RELAȚIA CU ALȚI COPII

Deși oamenii cei mai importanți din lumea copiilor mici sunt adulții care au grijă de ei,
relațiile cu frații și cu tovarășii de joacă devin mai importante în prima copilărie. Practic, toate
activitățile caracteristice și întreaga problematică a persoanalității la această vârstă, de la
dezvoltarea genului la comportamentul prosocial sau agresiv, implică alți copii.

RELAȚIILE DINTRE FRAȚI

Cele dintâi, cele mai frecvente și cele mai intense dispute între frați au drept motiv
dreptul de proprietate - cine este posesorul unei jucării sau cine are dreptul să se joace cu ea.

În ciuda frecvenței conflictelor, rivalitatea între frați nu constituie tiparul principal al

interacțiunilor dintre frați și surori la începutul vieții. Observațiile efectuate pe parcursul a trei
ani și jumătate, începute când fratele mai mic avea în jur de un an jumătate, iar cel mai mare,
între 3 și 4 ani jumătate, au arătat că sunt mai răspândite comportamentele prosociale orientate
spre joc decât rivalitatea, ostilitatea și concurența.

Frații mai mari inițiau mai multe comportamente, deopotrivă prietenoase și

neprietenoase, iar cei mai mici tind să-i imite. Pe măsură ce copiii mici s-au apropiat de vârsta

9
de 5 ani, frații au început să-și manifeste atât agresivitatea, cât și grija și afecțiunea mai puțin
fizic și mai mult verbal.

Frații de același sex, și mai ales fetele, sunt mai apropiați și se joacă împreună mai pașnic
decât perechile de frați cu sex diferit, calitatea relației este influențată mai mult de adaptarea
afectivă și socială a copilului mai mare decât de a celui mai mic.

Prieteniile pot să influențeze relațiile dintre frați. Frații mai mari care au avut experiența
unei relații bune cu un prieten înainte de nașterea unui frate mai mic au o probilitate mai mare de
a se purta mai bine cu fratele mai mic și o probabilitate mai mică de comportament antisocial în
adolescență. La copilul mic cu risc de probleme comportamentale, relațiile negative fie cu un
frate, fie cu un prieten pot să atenueze efectele unei relații negative cu celălalt.

COPIL SINGUR LA PĂRINȚI

În Statele Unite, 21% din copiii sub 18 ani nu au frați acasă. Copiii singuri la părinți sunt
considerați alintați, răzgâiați, egoiști. O analiză efectuată asupra 115 de studii dezaprobă acest
stereotip. Copiii singuri la părinți obțin rezultate ceva mai bune în ceea ce privește realizările
ocupaționale și educaționale și inteligența verbală decât copiii cu frați. Copiii singuri la părinți
tind să fie mai motivați pentru performanță și să aibă o stimă de sine ceva mai bună și nu se
deosebesc de cei cu frați în privința adaptării afective sau a sociabilității.

Cercetările din China au obținut și ele concluzii în general încurajatoare în privința

copiilor singuri la părinți. În 1979, pentru a cotrola expozia populației, Republica Populara
Chineză a instituit o politică oficială de a limita numărul de copii din fiecare familie la unu.

Mai mult chiar, copii singuri la părinți păreau să aibe un avantaj psihologic distinct într-o
societate care preferă și răsplătește un astfel de copil.

Într-un studiu rendomizat efectuat în clase de copii de clasa a I-a din Beijing, copii
singuri la părinții au obținut performanțe mai bune decât cei cu frați în ceea ce privește memoria,
limbajul și abilitățile matematice. Această constatare reflectă plusul de atenție și stimulare,
precum și speranțele și așteptările mai mari pe care le revarsă părinții asupra unui copil despre
care stiu că va fi, pentru ei, primul și ultimul.

10
 TOVARĂȘI DE JOACĂ ȘI PRIETENI

Prieteniile se dezvoltă pe măsură ce se dezvoltă și oamenii. Copiii de vârsta învățării

mersului se joacă alături de alți copii, dar abia în jurul vârstei de 3 ani încep să aibă prieteni.

De regulă, preșcolarilor le place să se joace cu copii de aceiași vârstă și de același sex.

Copiii care au experiențe pozitive frecvente unii cu alții au cele mai mari șanse de a deveni
prieteni.

Trăsăturile pe cere le caută copii mici la tovarășii de joacă sunt similare cu trăsăturile pe
care le caută la un prieten. Într-un studiu, copiii cu vârsta între 4 și 7 ani au evaluat drept cele
mai importante caracteristici ale prieteniei faptul de a face lucruri împreună, de a se ajuta
reciproc și, în măsură mai mică faptul de a locui aproape unul de altul sau de a merge la aceeași
scoală. Copiii mai mici au cotat trăsăturile fizice, cum ar fi înfățișările și statura, la un nivel mai
înalt față de copiii mai mari și au cotat afecțiunea și sprijinul la un nivel mai redus.

CONCLUZII GENERALE

Dintre cele mai importante aspecte ce trebuie reținute, voi menționa:

 Disciplina poate fi un instrument de socializare puternic;

 Atât întărirea pozitivă, cât și pedeapsa administrată cu prudență pot fi instrumente pozitive de
disciplină în contextul unei relații pozitive între părinte și copil;
 Cele mai importante stiluri de parentaj sunt: parentajul dictatorial, parentajul permisiv,
parentajul autoritar și parentajul neglijent/neimplicat;
 Băieții tind să practice agresivitatea fățișă, pe când fetele se implică adesea în agresivitatea
relațională;
 Copiii preșcolari manifestă frici temporale față de obiecte și întâmplări reale și imaginare;
 Copiii singuri la părinți par să se dezvolte la fel de bine ca cei care au frați;
 Copiii agresivi sunt mai puțin populari decât cei prosociali;
 Cele mai multe interacțiuni dintre frați sunt pozitive. Frații mai mari tind să inițieze
activitățile, iar cei mici, să imite.

11
 Bibliografie:

PAPALIA, Diane, OLDS, Wendkos, FELDMAN, Sally, DUSKIN, Ruth, Dezvoltare umană,
Traducere de Sonetto-Mîndrilă A., Editura Trei, București, 2010.

12