Dorinta – poezie romantica

Publicata in revista “Convorbiri literare” la 1 septembrie 1876, poezia

imbina doua teme romantice – natura si iubirea – si este o arta poetica a liricii
eminesciene din etapa de tinerete.
Arta poetica reuneste un ansamblu de trasaturi care definesc viziunea
despre lumea si viata unui autor, despre menirea lui in Univers si despre
misiunea artei sale, intr-un limbaj particular.
In poezia romantica, tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii, pentru
ca natura vibreaza la starile sufletesti ale poetului. “Dorinta” apartine acestei
teme si reprezinta ipostaza iubirii paradiziace, prezenta in idilele eminesciene
din aceeasi perioada de creatie: “Floare albastra”, “Lacul”, “Sara pe deal” etc.
In viziune romantica, poezia ilustreaza o idila ce exprima intensitatea
visului de dragoste ideala pe care poetul aspira sa o atinga, posibila fericire pe
fundalul unei naturi feerice. Cadrul natural incantator si protector pentru cuplul
de indragostiti se realizeaza prin motive romantice frecvente in lirica erotica
eminesciana: “codrul”, “izvoarele”, “teiul”, “uitarea prin vis”.
Titlul este un substantiv comun, articulat hotarat, sugerand imaginea
iubirii posibile, dar neimplinite. Dragostea este proiectata intr-un plan imaginar,
exprimand aspiratia poetului pentru un sentiment ideal, dorinta profunda a
acestuia de a atinge perfectiunea.
Poezia este alcatuita din sase catrene, dispuse in trei secvente lirice, care
sunt delimitate prin alternanta planurilor temporale present-viitor, precum si
prin succesiune tablourilor de natura ce alterneaza cu scenele erotice.
Prima secventa corespunde primei strofe, a doua secventa este alcatuita
din strofele II, III, IV, iar cele doua strofe din finalul poeziei compun ultima
secventa.
Prima strofa exprima o chemare a iubitei, in mijlocul naturii. Verbul la
imperativ “Vino”, care constituie si incipitul poeziei, sugereaza nerabdarea si
dorinta puternica de a trai o dragoste ideala. In aceasta secventa poetica, natura
este umanizata si participa emotional la trairea sentimentului de iubire, prin
personificarea izvorului care “tremura pe prund”. Posibilul cuplu de indragostiti
este izolat de restul lumii de catre elementele ocrotitoare ale naturii, sugerand
un loc tainic al iubirii, al visarii, redat prin metafora “prispa cea de brazde/
Crengi plecate o ascund”. Dorinta de intimitate a potentialului cuplu este
accentuata si in continuarea poeziei, in a treia strofa, stare sugerata de repetitia
“Vom fi singuri-singurei”. Verbele la prezent sugereaza permanentizarea
atitudinii prin care natura umanizata protejeaza perechea de indragostiti.
Urmatoarea secventa poetica profileaza posibila intalnire si gesturile
tandre care compun un joc al dragostei. Verbele la conjunctiv (“sa alergi”, “sa-l
ridic”) sau la indicativ viitor (“vom fi”) sunt in antiteza cu timpul prezent din
prima strofa. Acestea inspira un timp al dorintei, al posibilei impliniri a iubirii.
Gesturile indragostitului compun un adevarat ritual erotic si sunt incarcate de
tandrete mangaietoare, de gingasie: “Să-ţi desprind din creştet vălul,/Să-l ridic
de pe obraz.”. In lirica eminesciana, teiul este simbolul iubirii, iar motivul
romantic al florilor de tei, prin imaginea olfactiva, amplifica intensitatea
sentimentului de iubire unica. Epitetele cromatice sugereaza un scurt portret al
iubitei: “fruntea alba” si “parul galben”. Iubita este tandra, sagalnica, ispititoare,
iar cei doi indragostiti se contopesc si se integreaza total ritmurilor naturii.
Ultima secventa lirica continua descrierea dorintei puternice a eului lyric
pentru implinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplina: “Vom
visa un vis ferice”. Natura este personificata, creand printr-o imagine auditiva
un fundal muzical ce amplifica si inalta iubirea: “Îngâna-ne-vor c-un cânt/
Singuratece izvoare,/ Blânda batere de vânt”. Armonia dintre cei doi indragostiti
ilustreaza prelungirea beatitudinii dincolo de viata, spre eternitate, prin starea de
vis: “Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra
noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri.”
La nivel morfologic, verbele aflate la conjunctiv accentueaza conceptia
lui M. Eminescu despre iubirea ideala, pe care nu o implineste, dar o doreste cu
patima: “sa alergi”, “sa-l ridic” etc. Verbele la viitor sugereaza optimismul eului
liric privind posibila implinire a iubirii absolute: “vom visa”, “or sa cada”
Lirismul subiectiv se defineste prin marcile lexico-gramaticale ale eului
liric reprezentate de verbe si pronume la persoana I, singular sau plural: “sa
ridic”, “vom visa”, “meu” etc. . Adresarea directa accentueaza subiecivismul
poeziei prin verbe si pronume personale la persoana a II-a singular: “Vino” , “-
ti”.
Versurile au masura de 5-7 silabe. Ritmul este trohaic, iar in text este
prezenta semirima.
“Dorinta” este o arta poetica erotica, fiecare dintre strofe fixand o
secventa in ritm ceremonial: chemare in cadru, asteptarea, intalnirea, jocul
gesturilor de tandrete, somnul si visul in acord cu miscarea naturii.