Sunteți pe pagina 1din 2

Dragă Maestre,

Nu ți-am mai scris de mult și nu pentru că nu aș fi avut ce să-ți mai spun, așa cum am auzit că se
întâmplă uneori în cazul îndrăgostiților care, după ce și-au spus atâtea, ajung la celebra butadă
“tăcerea mea vorbește ” sau ca fotbaliștii noștri când suferă o înfrângere și intră în “silenzio stampa”;
nici dintr-o penurie a lecturilor care a fost motivul fundamental al simpatiei și invidiei noastre
reciproce, nici din vreun accident al vieții care să întrerupă mersul firesc al lucrurilor.

Dimpotrivă, maître! Adeseori, amintindu-mi discuțiile noastre de la cafea, mă bufnea râsul sau
zâmbeam larg că mă trezeam chestionat acasă care-i motivul euforicei mele stări și exaltări ale
spiritului. (Parcă te văd comentând: “auzi la el, mangafaua: <<exaltări ale spiritului!>> Carevasăzică,
știm deja ce a servit la cină maestrul: “spirit!”).

Apoi, lecturile nu au lipsit. Ba chiar, cele de loisir au prisosit parcă, de mi se făcu dor de un Descartes
sau Heidegger (sic!). Îți recomand însă Stoner, de E.W., una din cele mai mișto cărți citite de mine în
ultima vreme (“mișto” în sensul în care îl folosește Cărtărescu, când spune, dezarmant de sincer “Văd
în schimb o fată tânără şi dulce într-un tricou mişto” sau „era aşa mişto încât mi-a ars inima”). La fel,
abia aștept să termini “Minunata lume nouă” a lui Huxley, ca să discutăm despre elasticitatea
conceptului de dragoste la embrionii alpha și despre câte probleme existențiale pot fi rezolvate cu un
simplu gram de soma, printre altele.

În sfârșit, al treilea motiv al posibilei mele tăceri, acela al accidentului, nu se susține. Ba chiar viața
mea din ultima eră glaciară a curs lin și limpede precum fluviul Mississippi, fapt care predispune la
cultivarea micilor bucurii ale vieții, în cazul nostru – (și) cititul. Iar stelele pe cer, după cum am și
verificat de câteva ori, și-au urmat cursul identic pe bolta cerească.

Așa că nu încerc să-ți ofer un răspuns, așa cum fac filosofii – multiplicând la infinit dacă se poate
rădăcinile întrebării sau tăind firul în patru la soluțiile posibile de ți-e lehamite să-l mai urmărești cum
se îneacă la mal când toată lumea de mult a ieșit și s-a uscat la soare, sau cum dă la pește prin
supermarketurile patriei (așa cum am auzit că fac pescarii profi – orice asemănare cu persoane reale
fiind exclusă!). Sau poate că tocmai asta am făcut până acum? În fine.

Cert e că imediat ce mi-ai împrumutat acest libretto cu titlu amuzant pentru noi, filosofii de cafea, “În
ce cred cei care nu cred?”, am știut că îți voi scrie curând.

Despre cărțulie, ce să spun? Mi s-a părut drăguț cum discută, aparent sub auspiciile celui mai
binevoitor și dezinteresat dialog, un laic (U. Eco) și un iezuit (C.M. Martini) subiecte dintre cele mai
fierbinți și cum își dau la picioare când arbitrul nu-i vede. Căci, cum ai putea întreba fără nicio urmă
malițiozitate și fără nicio prejudecată misogină a priori, un prelat catolic de ce femeile nu au voie să
devină preot? Bine, nici iezuitul nu a fost mai prejos când i-a dat răspunsul: Mister, asta e răspunsul,
un mister de două mii de ani pe care Biserica speră într-o zi să-l deslușească! )))

Dar ce mi s-a părut mișto în carte e faptul că cei doi parteneri de dialog discută, în fiecare scrisoare
pe care și-o scriu unul altuia, pornind de la o întrebare la care celălalt încearcă să-i răspundă cât mai
onest cu putință; firește, rolurile se mai schimbă: când întreabă Eco ceva, când întreabă Martini…

Așa că am ajuns să fac o listă cu posibile întrebări pentru dumneata. După ce am cântărit pro și
contra, după ce mi-am dat palme acolo unde nu reușeam să trec mai departe și mă propteam în vreo
dilemma, am ales, special pentru Maestru, o singură întrebare. Iat-o: ce este un tată?
NB: Pisica din poză e cadou de la fiica mea. Zice că nu știe ce nume să-i pună, că-i băiețel. Asta cred
că te va ajuta la răspuns dacă nu te va încurca oarecum.