Sunteți pe pagina 1din 1

Dramele puţin ştiute ale marilor scriitori români: ororile războiului trăite de prizonierul Topîrceanu şi calvarul vieţii lui

Mihai
Eminescu 13 august 2018, 04:12 deDaniel GuţăDevino fan Salvează în arhivă download pdf print article 0 (0 voturi) cuvinte
cheie:hunedoara mihai eminescu ion creanga 0 comentarii 0 share 52 Live Aboneaza-te la newsletter Abonare Ion Creangă, George
Topîrceanu şi Mihai Eminescu. George Topîrceanu a trăit cele mai cumplite drame ale războiului, Tudor Arghezi a fost întemniţat de
două ori pentru pamfletele sale, Mihai Eminescu şi-a petrecut viaţa în chinurile sărăciei şi ale bolii, iar Panait Istrati a rătăcit ani în şir
prin Orient şi Europa, trăind de pe o zi pe alta. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Tragediile marilor genii ale românilor. Cum şi-au trăit
ultimele clipe... George Topîrceanu (1886 – 1937), cunoscut mai ales datorită volumelor sale de poezii pentru copii, a „Baladelor
vesele şi triste”, a luptat în Primul Război Mondial şi a fost ţinut doi ani în prizonierat, la bulgari. George Topîrceanu – prizonier la
bulgari În vara anului 1916, poetul, atunci sergent într-un regiment de artilerie grea, a căzut prizonier, împreună cu alţi 28.000 de
ostaşi români, după luptele dezastruoase pentru armata română de la Turtucaia. Atunci au murit pe câmpul de bătălie peste 6 000 de
ostaşi şi 160 de ofiţeri. „Duceau o viaţă amară de ocnaşi, scoşi de sub ocrotirea oricărei legi. Oamenii nu se spălau niciodată; setea şi-
o potoleau din şanţ ori mâncând zăpadă de pe câmp. Nenorociţii noştri ţărani nu mai aveau nimic omenesc în ei. Îmbrăcaţi în nişte
zdrenţe de culoare mohărâtă, fără nume, pe care vântul umed sau crivăţul tăios le hărţuia în toate părţile, purtând în picioare cârpe
învălătucite, legate de sfoară, slabi, murdari, cu faţă pământie, cu ochi sticloşi, cu mintea rătăcită de atâta mizerie, păreau nişte
cadavre care s-au sculat cu pământul în cap şi-au ieşit la lumina zilei în hainele lor putrede, îmbibate de ţărână”, îi descria Topîrceanu,
pe românii din prizonierat. Tudor Arghezi, trimis de două ori în închisoare Pamflete l-au adus de două ori în închisoare pe Tudor
Arghezi. Prima dată a fost închis între anii 1918 şi 1919, împreună cu 11 ziarişti şi scriitori, la penitenciarul Văcăreşti, fiind acuzat de
trădare, pentru colaborarea cu autorităţile germane de ocupaţie. După un an de închisoare a fost eliberat, prin decret regal. „Flori de
mucigai” şi „Poarta neagră” au fost inspirate din trăirile poetului din închisoarea de la Văcăreşti. În anii celui De-al Doilea Război
Mondial, Arghezi a publicat pamflete antifasciste, culminând cu un virulent pamflet „Barone", împotriva baronului von Killinger,
reprezentantul Germaniei hitleriste la Bucureşti. În 1943 a fost arestat şi trimis pentru câteva luni în lagărul de la Târgu Jiu. „Nu cred
să existe o instituţie mai eficace pentru educarea şi apropierea oamenilor ca puşcăria, în toate formele ei, născocite de civilizaţia
becului electric şi a transformatorului motorizat. Arta de a guverna cu lacăt şi cu condeiul amorţit are nevoie de acest indispensabil
adjutant. Alte închisori şi arestări din timpul îndeletnicirilor mele de scrib, aproape le-am uitat, ori îmi amintesc de ele incidental, din
când în când, prin coincidenţă fortuită. Lagărul din Tg-Jiu îmi e constant şi periodic prezent”, scria Tudor Arghezi, în memoriile sale.
Chinurile vieţii lui Mihai Eminescu În ultimii ani din viaţă, din cauza problemelor de sănătate acutizate de sărăcie şi lipsa îngrijirii,
Mihai Eminescu (1850 - 1899) a fost internat pentru perioade îndelungate în sanatorii. A murit în 15 iunie 1889, într-o astfel de casă
de sănătate din Bucureşti. În tinereţe, adeseori lipsurile l-au adus într-o situaţie cumplită pe marele poet şi scriitor. „Vă puteţi închipui
bucuria ce o simţeam când văzui înaintea mea pe acest tânăr scriitor îmbrăcat într-un costum cu totul singular. O spun, nu în
dezonorarea acestui om, ci pentru cunoaşterea crudei sale sorţi, că, în adevăratul înţeles al cuvântului, curgeau zdrenţele de pe el. Era
întru adevăr dureroasă înfăţişarea externă a acestui tânăr şi atunci am zis în mine: cumplită mizerie a trebuit să sufere omul acesta în
viaţa lui, încă atât de fragedă. Şi cu toate că el se afla în costumul celei mai crude suferinţe, îţi zâmbea întruna, cu atâta mulţumire, ca
şi când întreaga lume ar fi fost a lui”, îl descria istoricul Nicolae Densuşianu, într-o scrisoare. Panait Istrati – călătorul neobosit În
adolescenţă, Panait Istrati (1884 – 1935) a abandonat şcoala pentru a se putea întreţine, după ce tatăl său murise de tuberculoză. A
lucrat ca băiat de prăvălie, valet, servitor, infirmier, şi a fost la un pas de închisoare, după ce fusese acuzat de răpirea unei minore, în
oraşul său natal Brăila. La vârsta de 23 de ani, a părăsit România, pentru a cutreiera prin Egipt, Siria şi Liban. S-a îndreptat apoi spre
Occident, călătorind în Elveţia şi Franţa. A dormit pe străzile Parisului, iar la Nisa, greutăţile l-au adus în pragul sinuciderii. „Astăzi
începe anul 1921, dar pentru alţii. Pentru mine este începutul sfârşitului. Este oare nevoie să te explici atunci când te hotărăşti să
părăşeşti lumea asta?”, îi scria Panait Istrati marelui scriitor Romain Rolland. Autorul francez, laureat al Premiului Nobel pentru
Literatură, l-a îndemnat să scrie, iar Panait Istrati a început să cunoască succesul, prin nuvelele sale. „Douăzeci de ani de viaţă
rătăcitoare, de aventuri extraordinare, de munci istovitoare, de pribegie şi trudă, ars de soare, bătut de ploi, fără adăpost şi prigonit de
paznicii de noapte, flămând, bolnav, stăpânit de patimi şi crăpând de mizerie. El face toate meseriile: chelner, plăcintar, lăcătuş,
căldărar, mecanic, zidar, lucrător la terasamente, hamal, servitor, purtător de reclame, zugrav de cae şi de firme, ziarist, fotograf...”, îl
descria Romani Rolland, în 1923. Istrati s-a întors în România, câţiva ani mai târziu, apoi a călătorit în URSS. În 16 aprilie 1935,
Panait Istrati s-a stins în singurătate şi sărăcie, la Sanatoriul Filaret. Suferea de TBC. Ion Creangă –răspopitul Înainte de a deveni
cunoscut prin povestirile sale, Ion Creangă (1837 – 1889) a fost, timp de 12 ani, preot. A fost hirotonisit, doar după ce s-a căsătorit,
din interes, cu fiica unui preot. „Anecdota spune că preotul Ivanciu, care-l cunoştea, întâlnindu-l într-o zi, i-ar fi zis: - Măi băiete, nu-i
păcat de tinereţele tale să umbli aşa teleleu?... Mai bine te-ai însura şi-ai intra în rândul oamenilor. Creangă, mărturisind că n-are bani,
părintele Ivanciu îi puse un pitac de zece parale în palmă. Jucând mai departe gluma preotului, clericul, şugubăţ, scuipă în monedă în
chip de afacere bună, o puse în pungă şi zise hotărât: - Noroc să dea Dumnezeu părinte, de-acu mă însor!”, relata criticul literar
George Călinescu, în cartea sa. Preotul Ivaciu l-a adus pe Ion Creangă în casa unui alt preot, care avea o fiică de 14 – 15 ani, Ileana,
pe care acesta a fost de acord să o ia de soţie, fiind astfel hirotonisit. Ion Creangă a fost răspopit, însă, în 1872, fiind acuzat că şi-ar fi
părăsit nevasta, că a tras cu puşca după ciori, că a mers la teatru. Când a fost dat afară din sânul clerului a fost numit „destrăbălat” şi
„necuviincios”. „Judecând drept chiar fără a cunoaşte purtările Ilenei, este hotărât că Ion Creangă n-a fost iubit de nevastă, care, dacă
l-a înşelat cumva, a făcut acesta cu cugetul cel mai onest. Fetiţa de 15 ani devenită femeia tânără de 22 de ani se găsi în faţa unui om
vesel, slobod la gură şi la purtări, însă aprins la mânie, încăpăţânat în ideile lui, de mentalitate ţărănească, hotărât să pună rânduială în
familie dăscăleşte, lovindu-şi copilul cu palma peste gură la vreo necuviinţă şi, prin urmare, cruţând tot mai puţin femeia, pe care n-o
vedea superioară bărbatului”, relata George Călinescu, în ”Viaţa şi Opera lui Creangă”. După ieşirea din rândul preoţimii, Creangă s-
a dedicat activităţii literare.

Citeste mai mult: adev.ro/pddkd0