Sunteți pe pagina 1din 3

Rolul empatiei în procesul terapeutic

Posted on 25 februarie 2012 | Scrie un comentariu

„Inteligenţa emoţională este capacitatea de a simţi, de a


înţelege şi de a aplica efectiv puterea şi acuitatea emoţiilor ca o sursă de
energie umană, informaţie, conectare şi influenţa”, afirmă Robert Cooper.
Empatia, definită de către Claude Steiner ca fiind „un al şaselea simţ, prin
care percepem energiile emoţionale în acelaşi mod în care ochiul percepe
lumina.”, este considerată una dintre cele cinci componente ale inteligenţei
emoţionale alături de: cunoaşterea propriilor emoţii, gestionarea emoţiilor
(autocontrolul), aptitudinea de a utiliza emoţiile în mod productiv
(motivaţia) şi capacitatea de dirijare a relaţiilor interpersonale
(sociabilitatea).
Conceptul de empatie a fost lansat de filozoful german Robert Vischer, care
a denumit fenomenul în limba sa maternă „Einfühlung”, însă C. Rogers este
cel care a introdus termenul în practica medicală, definindu-l ca fiind
perceperea cu acurateţe a cadrul intern de referinţă al altuia, cu toate
componentele sale emoţionale şi semnificaţiile care-i aparţin „ca şi cum” ai
fi cealaltă persoană, însă fără a pierde condiţia de „ca şi cum”.
Empatia este ajutată de interacţiunea dintre creierul emoţional (sistemul
limbic) şi creierul cognitiv (cortexul), astfel distingându-se trei tipuri de
empatie:
1. Empatia cognitivă – atunci când cineva recunoaşte ceea ce simte altă
persoană.
2. Empatia emoţională – atunci când cineva simte ceea ce simte acea
persoană.
3. Empatia de compasiune – atunci când cineva vrea să ajute cealaltă
persoană să facă faţă situaţiei şi emoţiilor.
Concluzionând asupra definiţiilor date empatiei, S. Marcus apreciază că
punctul nodal al conceptului empatic îl reprezintă conduita retrăirii
stărilor, gândurilor, acţiunilor celuilalt de către propria persoană prin
intermediul unui proces de transpunere substitutivă în psihologia
partenerului.
Empatia, ce apare în momentul unei sincronizări fizice şi presupune
suficient calm şi receptivitate, astfel încât semnele subtile ale sentimentelor
celuilalt să poată fi recepţionate şi imitate de către propriul creier
emoţional, se construieşte pe conştientizarea de sine şi cu cât o persoană
este mai conştientă de sentimentele şi emoţiile poprii, cu atât este mai
capabilă să le interpreteze pe ale celorlalţi. Cheia citirii sentimentelor
persoanei de lângă noi stă în descifrarea canalelor nonverbale: ritm şi ton al
vocii, mimică, gesturi.
Teoriile terapeutice situează empatia „în centrul relaţiei terapeutice”, astfel
încât este foarte important felul în care pacientul simte că terapeutul se
racordează la emoţia lui, proces numit OGLINDIRE.
C. Rogers consideră că pentru a da dovadă de înţelegere empatică
terapeutul trebuie să fie congruent în relaţia terapeutică, să manifeste o
consideraţie pozitivă necondiţionată faţă de client, având sentimente
pozitive faţă de acesta pe care le exteriorizeze fără rezerve şi fără a emite
judecăţi de valoare şi să perceapă emoţiile şi trăirile încercate de pacient
„din interior” aşa cum îi apăr clientului şi să îi comunice acestuia înţelegere
pe care o are faţă de ce simte clientul.
De altfel, trei condiţii de bază sunt menite să declanşeze adoptarea unei
conduite empatice (Gârlașu-Dumitru, 2004):
1. Condiţie externă care se referă la modelul de empatizare al
psihoterapeutului care îşi percepe în mod nemijlocit pacientul de-a lungul
desfăşurării psihoterapiei, fără a fi nevoie să reprezinte sau să imagineze
cum e în cazul transpunerii dramatice sau al activităţii artistice.
2. Condiţie internă care se referă la predispoziţiile psihice ale celui care
simpatizează: în încercarea de a sesiza trăirile pacientului, terapeutul nu
trebuie să piardă distanţă sau obiectivitatea, punând în acţiune deprinderi
de detaşare, deosebit de importante în stabilirea obiectivelor terapeutice.
Numai în acest mod, cel care empatizează poate să dea dovadă de o
„empatie matură”, după cum preciza I. Janis.
3. Condiţie circumstanţială care se referă la credinţa în convenţie bazată pe
conştientizarea celui care empatizează că nu devine celălalt, ci îşi păstrează
propria identitate. Dacă condiţia de „ca şi cum” se pierde, starea devine de
identitate ceea ce frizează cu patologia.
Relaţia psihoterapeut-pacient implică un contact nemijlocit şi necesar,
utilizând atât comunicarea explicită de tip verbal sau nonverbal, cât şi pe
cea implicită de natură empatică. Din această perspectivă, sunt evidenţiate
următoarele funcţii ale empatiei terapeutului (Gârlașu-Dumitru, 2004):
1. Funcţia de înţelegere şi interpretare a stărilor psihice ale pacientului: se
manifestă ca un adjuvant ştiinţific aflat la îndemâna psihoterapeutului în
scopul realizării demersului de cunoaştere a psihicului uman.
2. Funcţia de transpunere în psihologia pacientului: C. Rogers (1959) consideră
că scopul terapeutului este de a percepe cât mai sensibil şi mai acurat
întregul câmp perceptiv al clientului său şi de a comunica acestuia că vede
lumea prin ochii partenerului său.
3. Funcţia de comunicare implicită între parteneri include nu doar comunicarea
empatică dintre terapeut şi pacient, dar şi invers, deschiderea pacientului
în raport cu terapeutul.
4. Funcţia performanțială a empatiei terapeutului: empatia terapeutului trebuie
ponderată de intervenţia, prin contra-balansare, a unui fenomen de
detaşare care este necesar în luarea deciziei terapeutice pentru păstrarea
condiţiei „ca şi cum”.
5. Funcţia de mediere în declanşarea orientării şi comportamentul helping.
Profesia de psihoterapeut impune adoptarea unei conduite altruiste faţă de
pacient, empatia terapeutului având rolul de a declanşa acest proces de
oferire a sprijinului psihologic.
În literatura de specialitate sunt menţionate două modalităţi distorsionate
de empatizare ale psihoterapeuţilor cu pacienţii lor care au ca drept cauză
anxietăţile personale ale terapeutului care fie se distanţează excesiv de
pacient, prin accentuarea diferenţelor dintre clientul bolnav şi terapeutul
sănătos, ceea ce se numeşte empatizare patologizantă, fie minimalizează
aspectele patologice evidente ale pacientului său, ceea ce este
denumit empatizare normalizantă. Ambele tipuri de raportare la pacient sunt
însă ineficiente din punct de vedere terapeutic.
J.M. Lewis împarte terapeuţii în următoarele categorii din punct de vedere
al empatiei: empatizator marginal – înţelege doar o parte din experienţa
clientului, empatizatorul evanghelic – este mult prea preocupat de
schimbarea clientului încât nu stabileşte o comunicare
eficientă, empatizatorul demonstativ– se supraidentifică cu pacientul într-o
manieră simbolică contraproductivă,empatizatorul complusiv – se identifică
cu una din stările clientului dar nu poate părăsi cu uşurinţa această
identificare şi empatizatorul raţional – nu poate abandona rolul şi masca
profesională.
Empatia are un rol foarte important în psihoterapie, fiind unul dintre aliaţii
cei mai puternici ai terapeutului, însă aşa cum spunea Rogers, e vital ca
specialistul să păstreze condiţia de „ca şi cum” ar simţi ce simte pacientul,
evitându-se astfel amestecul emoţiei lui cu a clientului, tocmai pentru a
putea fi astfel capabili de a-l înţelege şi de a-l ajuta eficient pe pacient.