Silvicultură în alte zone geografice

Introducere (Aspecte introductive)

Pădurea ca ecosistem de cea mai mare complezitate structurală şi funcţională variază la nivelul globului pământesc în
funcţie de variaţia factorilor fizico-geografici şi în special a celor climatici şi edafici şi în funcţie de evoluţia vegetaţiei
forestiere la scară geografică şi istorică. De aceea se afirmă că pădurea este un fenomen geografic şi istoric după
afirmaţiile silvicultorului rus Morozov.
Pădurile ca tip de vegetaţie apar pe suprafeţele pământului numai acolo unde sunt îndeplinite anumite condiţii
legat de valorile regimului termic şi pluviometric.
Studiul covorului vegetal al pământului se poate face sub două aspecte:
- din punct de vedere al compoziţiei specifice respectiv al florei aspecte studiate de fitogeografie
- din punct de vedere al fizionomiei structurii şi ecologiei aspecte sudiate de vegetaţie în fitosociologie
Flora redă aşadar compoziţia specifică a covorului vegetal şi depinde de factori ecologici din trecut respectiv de
evoluţia climei la scară geologică.
Vegetaţia redă aspectul fizionomic, structural şi ecologic al covorului vegetal şi ea depinde de factorii ecologici
actuali respectiv de clima actuală.
Pădurea temperată ca tip de vegetaţie are aceeaşi fizionomie, structură, ecologie atât în America de Nord cât şi
în Europa şi Asia.
Pădurea temperată din cele trei continente se deosebeşte însă sub raportul florei, al compoziţie specifice ca rezultat al
evoluţiei diferite a climei şi a vegetaţiei în ultima perioadă din neozoic în cuaternar.
Aceleaşi situaţii se întâlnesc şi în cazul pădurilor boreale sau tropicale. Din punct de vedere fitogeografic formaţiile
vegetale sunt concepute ca unităţi de clasificare cu caracteristici fizionomice, ecologice şi structurale bine definite.
Din punct de vedere fitogeografic (fitocenologic) o formaţie vegetală se compune din grupuri (asociaţii) vegetale care
sunt diferite sub raportul compoziţiei floristice dar care se găsesc în condiţii staţionale asemănătoare.
Flora este puternic dependentă de căldură respectiv de distribuţia energiei radiante pe glob factor ecologic periodic
primar. În schimb vegetaţia este puternic dependentă de umiditate facor ecologic periodic secundar.
2. Obiectul şi scopul cursului
Obiectul cursului de Silvicultură în alte zone geografice îl constituie pădurile globulu şi modul lor de
gospodărire.
Scopul cursuli este acela de asigura o lărgire şi aprofundare a orizontuli de specialitate al inginerilor silvici care
lucrează în tări din zona temperată.
Specialitatea de Silvicultură după cum se ştie are un pronunţat caracter geografic ca şi obiectul său de activitate pădurea,
de aceea se impune ca viitorul specialist în Silvicultură să cunoască cât mai multe aspecte din pădurile globulu şi
silvucultura practicată în aceste păduri.
3. Distribuţia şi clasificare vegetaţie pe glob
Un fapt esenţial domină ansablurile fitogeografice de pe glob şi anume zonalitatea florei şi a vegetaţiei ca o reflectare a
zonallităţii facorilor fizico-geografice în special al climei. Acestei zonalităţi care delimitează pe glob centuri de vegetaţie
mai mult sau mai puţin paralele cu ecuatorul i se suprapune o subdivizuine de ordin floristic ca rezultat al evoluţiei din
trecut.
În aceeaşi centură de vegetaţie formaţiile vegetale sunt asemănătoare sub raport fizionomic, ecologic şi structura în toate
continentele, dar deosebite sub raportul florei al compoziţiei specifice ca rezultat al evoluţiei dea lungul timpului. Astfel
în cadrul fâşiilor de vegetaţie zonală vin să se interfereze şi să se difgerenţieze unităţiile de clasificare fitocenologică (de
floră).
Unităţiile fitogeografice majore delimitate pe criterii floristice sunt:
- Imperiul florar
- Regiunea floristică
- Domeniul floristic
- Sectorul floristic
- Districtul floristic. Imperiul florar este considerat o unitate majoră care cuprinde un teritoriu foarte intins
carcaterizat prin prezenţa sau absenţa unor taxoni de ordin superior. În mod obişnuit pe glob se disting
următoarele Imperii Florale: Holartic, Paleotropical, Neotropical, Austral şi Antartic. (fig. 1.).
Limitele dintre unităţiile de clasificare fitogeografică bazate pe croterii floristice sunt uneori destul de relative dată fiind
pe de o parte existenţa zonelor de interferenţă, iar pe de altă parte de căile de migraţie diferenţiată a speciilor.
Delimitarea unităţiilor inferioare se face dupăaceelaşi criteriidar după taxoni infeiori şi ţine seama de particularităţiile de
oridiin local (endemisme, relicte, areale carcteristice, etc).
Într-un Imperiu floral grupările de plante pot fi zonale determionate climatic şi azonale determinate de factori locali:
relief, sol, condişii hidrologice etc.
Cauza principală a distribuţiei florei şi a vegetaţiei pe Glob o constituie facorti climatici: căldura care este factor
periodic primar şi umiditatea ca factor peiodic secundar.căldura este factorul climatic hotărâor pentru distribuţia florei,
arealul de distribuţie al speciilor fiind determinat esenţialmente termic, iar umiditatea este factorul climati hotărâtor
pentru distribuţia vegetaţie.
După cum se cunoaşte cliam la nivelul pământului ca Planetă este determinată de factori cosmici şi anume mişcarea de
rotaţie a Pământului şi mişcare de Revoluţie. Mişcarea de rotaţie determină alternanţa zilelor şi a nopţilor, respectiv a
periodelor de lumină şi intuneric, iar mişcare de revoluţie determină alternanţa anotiputlor. Datorită acestor cauze
distribuţia energie radiante singura energie dătătoare de viaţă variază la nivelul suprafeţei terestre.
Cantitatea de energie radiantă ajunsă la sol depinde de durata zilei, deci de latitudine de unghiul de incidenţă a radiaţiilor
solare care depinde tot de latitudine şi de transparenţa aerului atmosferic (fig. 2.)
Zona intertropicală unde soarele se află de două ori pe an la zenit primeşte cea mai mare cantitate de energie radianră de
pe glob datorită duratei relativ constante a zilelor şi unghiului de incidenşă care se apropie de 90º (deci radiaţiile cad
aproape perpendicular pe suprafaţa terestră).
Cantiatea de energie radiantă scade pe măsura creşterii latitudinii. Plecând de la această realitate pe suprafaţa globuli au
fost separate următarele zone climatice determinate termic (fig. 3.):
- Zona ecuatorială sitoată de o parte şi de alta a ecuatoruli cam între 10º latitudine nordică şi sudică. Ea deţine 17,36%
din suprafaţa Globului
- Zona tropicală situată între 10 şi 25 º latitudine nordică şi sudică, care ocupă 24,9% din suprafaţa Globului.
- Zona subtropicală situată între 25 şi 35 º latitudine nordică şi sudică, care deţine 15,15 din suzprafaţa Globului
terestru.
- Zona temperată nordică şi sudică situată între 35 şi 55 º latitudine nordică şi sudică care ocupă 24,56% din
suprafaţa terestră.
- Zona subantartică situată între 55 şi 66º grade latiludine nordică şi sudică, care deţine 4,685 din suprafaţa
Pământului
- Zona antartică localizată între cercul polar şi pol care ocupă 10%
- Zona polară localizată în jurul polilor care ocupă 3,40% din suprafaţa Globului terestru
Umiditatea ca factor ecologic climatic periodic secundar variază şi ea pe suprafaţa Globului terestru în strânsă legătură
cu variaţia energiei radiante şi este determinată de circulaţia generală a atmosferei.
La ecuator unde cantitatea de energie radiantă este cea mai ridicată aerul cald îşi măreşte volumul realizeză un lucru
mecanic deci consumă energie. Încălzinduâse se ridică treptat şi se răceşte adiabatic, iar umiditatea din aer se
condensează şi formează nori Cumulonimbus care dau naştere la ploi torenţiale de intensitate mare şi de scurtă durată.
Aici regimul pluviometric este cel mai favorabil atât prin cantitatea medie anuală de precipitaţii care depăşeşte de regulă
2 000 de mm cât şi prin distribuţia sa pe luni şi unde sezonul secetos este practic absent. Aici în nici o lună a anului nu
cad sub 100 de mm.
Aerul atmosferic care coboară săpre latitudinile de 30 de grade şi-a pierdut astfel umiditatea şi pe măsură ce se
încălzeşte se îmbogăţeşte în vapori de apă, aşa se explică apariţa deşerturilro ţşi a steelor a acestor latitudini mai ale s în
părţile vestice a acestor continente acolo unde curenţii reci curg departe de ţărm.
Între 30 şi 60 de grade latitudine pe coastele vestice unde vţnturile de vest bat disnpre oceanuzl cald apare o altă zonă de
ploi abundente caracteristicpă climatuli tempretat oceanic.
Variaţiile regionale ale climatuli sunt determinate de prezenţa uscatului (ştiind faptul că uscatul se încălzeşte mai repede
decât apele şi se răceşte de asemenea mai repede) de apropierea de mări şi oceane (apele se încălzezsc mai greu şi se
răcesc mai greu) şi de relief (prezenţa lanţurilor muntoase care pot constituii bariere în cale circulaţiei maselor de aer).
Distribuţia organismelor terestre depinde de distribuţia climei, vegetaţia determinând fauna. Aşadar distribuţia florei şi a
vegetaţiei pe Glob varaiază în funcţie de latitudine de altitudine şi de aşezarea geografică caracfterizată de depărtarea
mai mare sau mai mică de ocean. Abaterile de la schema generală prezentată se datoresc şi repartiţiei neuniforme a
uscatuli şi a apelor, reliefuli şi curenşilor oceanici. Spre exemplu în America de nord orientare nord Sud a lanţurilor
montoase face ca zonele de vegetaţie să fie paralele cu longitudinile (meridianele) şi nu cu latitudinile.
Prima clasificare mai completă a vegetaţiei Globuli a fost făcută de O. Drude care a utilizat drept criterii fizionomie şi
structura covorului vegetal. El a diferenţai 6 zone de vegetaţie paralele cu ecuatorul şi anume:
- Zona glaciară arctică
- Zona coniferelor şi a pădurilor înfrunzite vara
- Zona subtropicală a arborilor şi arbuştilor cu frunze persistente a stepelor şi a deşerturilor
- Zona tropicală a vegetaţiei cu frunze persistente sau înfrunzită în sezonul ploios
- Zona tropicală australă a tufişurilor mereu verzi
- Zona antartică
Ulterior E. Ruber utilizând drept criterii compoziţia vegetaţie, fizionomia, ecologia şi srtuctura covoruli vegetal împarte
vegetaţia globuli în 3 mari zone:
- Lignoza , vegetaţa lemnoasă
- Herboză vegetaţa ierbacee
- Deşerta vegetaţia de deşert
La rândul ei vegetaţia lemnoasă lignoză a fost împărţită în următoarele sub zone:
- Pluviilignoza – vegetaţai de ploaie ecuatorială
- Laurilignoza – vegetaţia forestieră cu participarea lurului
- Durilignoza – vegetaţai alemnoasăp cu frunze aspre
- Aestilignoza – vegetaţa lemnoasă înfrunzită vara
 - Hiemilignoza – vgetaţia lemnoasă înfrunzită iarna şi aciculilignoza – vegetaţia lemnoasă cu frunze aciculare
În cadrul primelor 5 subzone Ruber diferenţează vegetaţia pădurilor –silvae şi vegetaţia tufişurilro fruticeta.
H. Mayr folosind drept criterii compoziţia vegetaţiei distinge 6 zone pe glob şi anume:
-Palmetum – vegetaţia în care apar palmierii
-Lauretum – vegetaţia în care apare laurul
-Castanetum – vegetaţia în care apare genul Castanaea
-Fagetum – vegetaţia în care apare genul Fagus
-Picetum – vegetaţia în care apare genul Picea
-Polaretum – vgetaţa polară
Recent Holdridge folosin drept criterii evapotranspiraţia potenţială, cantiutatea de precipitaţii anuală şi biotemperatura
medie anuală prezintă un sistem interesant de clasificare a vegetaţiei de pe glob sub forma unui triunghi echilatera în
care se diferenţează zonele de vegetaţei eîn raport ucu cele trei criterii (fig. 4.).
În clasificarea tipurilor de vegetaţie se lucrează cu formaţii vegetale.
3. Distribuţia pădurilor pe glob
Ca şi în cazul celorlalte tipuri de vegetaţie distribuţia pădurilor pe glob este determinată de factorii climatici: căldură şi
umiditate, precum şi de influenţa omului la scară istorică.
Arealul speciilor lemnoase edificatoare de sisteme foretiere este determinat esenţialmente de climă şi în special de
căldură.
Arealul pădurilor ca tipuri de vegetaţie este determinat în principal de umiditate.
Distribuţia pădurilor pe glob variază, deci în funcţie de latitudine, altitudine, relief, depărtarea de mări şi oceane (aşezare
geografică).
În raport cu latitudinea clasificare FAO distinge următoarele zone de păduri:
- Pădurile de răşinoase din zona climatului boreal-rece cunoscute şi sub denumirea de păduri boreale, care ocupă circa 1
miliard de ha
- Pădurile amestecate de răşinoase şi foioase din zona climatului temperat rece care ocupă cca. 650 milioane de
ha
- Pădurile umede din zona climatului temperat cald
- Pădurile xerofile din zona climatului temperat cald
- Pădurile mediteraneene – toate aceste trei zone de păduri cunoscute şi ca păduri subtropicale deţin cca. 300
milioane de ha.
- Pădurile tropicale care apar în zona intertropicală şi care ocupă aproape 2 miliarde de ha. Aceste păduri la
rândul lor se împart în următoarele subzone:
- Păduri ecuatoriale dese umede sempervirente şi sempervirente
- Păduri tropicale dese umede cu frunze căzătoare
- Păduri tropicale xrofiel cu frunze căzătoare
- Savane forestiere
Distribuţia latitudinală a pădurilor este perturbată pe alocuri de relief, de prezenţa munşilor şi de depărtarea de mări şi
oceane.
Distribuţia altitudinală are loc pe etaje şi subetaje. Numărul etajelor depinde de aşezarea geografică a munţilor, acestea
descrescând de la ecuatori spre poli. În toate cazurilor etajul de la bza munţilor corespunde zonelor latitudinale de
pădure. Spre exemplu în Chenia şi Kilimanjaro etajul de bază corespunde pădurilor ecuatoriale care urcă până la 800-
1200 m altitudine. Urmează apoi un etaj de tranziţie până la 1 500 de m numit în Asia etaj submomntan unde speciile de
altitudune joasă se răresc şi dispar treptat lăsând locul unor speci mezoterme. Peste 1 600 m urmează un etaj al pădurilor
montane propriu-zise care urcă până la 2000 -2 200 m dup care apare un etaj al pădurilor montane de altitudine mare cae
urcă până la limita superioară a pădurilor situată la 2 600- 2 800 m. Dincolo de limita superioară a pădurilor montane se
întinde etajul alpin care şi el se divide în subetajul subalpin şi subetajul alpin propriu-zis unde elementele de floră
mezotermă cuprind un număr însemnat de genuri boreale.
În tabelul 1 e prezintă etajarea comparativă a vegetaţiei în regiunile montane din zona intertropicală. În munţii din
Masivul Etna etajul de la baza munţilor este alcătuit din păduri mediteraneene dup care urmează un etaj de fag care urcă
până la limita superioară a apădurii.
În munţii din Norvegia apar e un singur etaj de păduri alcătuti din conifere caracteristice pădurilor boreale.
În ce priveşte suprafaţa totală a apădurilr de pe Glob cifrele au variat sensibil în ultimile decenii, fie datorită
insuficientei cunoaşteri a asuprafeţei pădurilro din zona tropicală sau boreală fie modului în care a fost concepută şi
înteleasă noţiunea de pădure. Spre exemplu în timp ce în tările temperate pădurea este definită ca o grupare deasă de
arbori vu masivul incheiat care ocupă întreagas suprafaţă în alte ţări se consideră drept pădure orice suprafaţă în care
arbori ocupă peste 10%.
Pe baza inventarierilor naţionale r, regionaler şi mondilsale la nivelul anulu 2000 suprafaţa pădurilro pe regiun
geogrtafice era următoarea tabelul 2:
De remarcat faptul că în actualele statistici în Europa au fost incluse şi Federaţia Rusia cu cele 851.390.000 ha şi
Belarus 9.402.000 ha.
Cap. 2 Pădurile boreale
 2.1. Noţiuni generale, terminologie, răspândire, clasificare
Pădurile boreale cunoscute din clasificarea FAO sub denumirea de păduri de răşinoase din zona climatelor
boreal rece corespund Aciculisilvelor din clasificarea lui Ruben. Ele apar numai în etmisfera nordică boreală, iar
denumirea lor vine de la Boreas zeul vânturilor în mitologia greacă şi este asociată cu fertilitatea şi creşterea.
Pădurile boreale ocupă o suporafaţă de cc. 920 milioane de ha ceea ce reprezintă cca 25% din suprafaţa totală a
pădurilor de pe Glob. Ele sunt răspândite în emisfera nordică dincolo de latitudineade 50 de grade şi până şi la limita
nordică a pădurilor care se află în apropierea cercului polar. În mod excepţional pădurile boreale urcă în Asia în Peninsul
Hatanga până la latitudinea de 72 de grade. Cea mai amre suprafaţă de păduri boreale apare în Federaţia usă care deţine
73% din totalul pădurilor boreale bine reprezentate sunt şi în America de Nord şi anume în Alaska, Canada, Nord estul
şi nord vestul SUA unde deţin 22% din suprafaţa totală a pădurilro boreale, restul de 5% fiind răspândite în Eurropa în
peninsul Scandinavă (tab.3.).

Pădurile boreale constituie , deci o centură circumpolară şi reprezintă o resursă foarte bine adaptată la mediul
climatic boreal foarte rece.
Factorul limitativ al răspândirii pădurilor boreale în Nord âl reprezintă căldura, limita lor nordică urmând
izoterma de 13 grade a lunii iulie, iar limita sudică se întinde până la izoterma de 18 grade a celei mai calde luni a
anului.
Pădurile boreale în zona climatului oceanic se învrcinrază spre sud cu pădurile de foiaser înfrunzite vara, iar
înzona climatului contonental cu stepele şi semideşerturile. Aceste limite nu sunt tranşante, apărând o zonă
boreonemorală de tranziţie alcătuită din arborete amestecate de răşinoase şi foioase.
2.2. Condiţii staţionale
Sub raport geologic şi geomorfologic, pădurile boreale apar în zona platformelor şi scurturillro continentale
alcătuite din roci magmatice precambriene şi paleozoice acoperite de formaţiuni sedimentare vechi, alcătuite din
aceraleaşi roci magmatice intruzive, granite, granitodiorite, granite, etc. relieful dominant este cel de platformă
structural eroziv numai locl apărând relief accidentat în zona lanţurilr muntoase.
Sub raport climatic pădurile boreale sunt răspândite în climatul rece şi aspru al emisferei nordice. Acest climat
este foarte varabil în raport cu aşezarea geografică. Astfel în arelul de răspândire al păsuirlor borele se pot recunoaşte
trei tipuri de climăâ: maritimă, continentală şi excesiv continentală.
Clima maritimă aparae în zonele de coastă scăldate ce curenţii oceanicci mai calzi şi se caracterizeză prin ierni
Mi blânde şi veri ceva mai reci. Temperatuta media naulaă variază între – 3 şi + 3 grade celsius la limita nordică şo 5
grade la limita sudică. Temperatura lunii ianuarievariază între +2 şi -3 grade, iar cea a lunii iulie între 10 şi 15 grade
ajungând până la 18 grade în sud.
Temperaturile extreme sunt ceva mai moderate la fel ca şi amplitudinile anuale.
Sub raport pluviometric cantitatea medie anuală de precipitaţii variază între 400 şi 800 mm local depăsind chiar
1 000 mm în terra nova. Majoritatea precipitaţiilor cad sub formă de zăpadă în perioada rece a anului.
Clima continentală apare în interiorul continentelor şi se caracterizează prin ierni lungi şi aspre cu durata solului
acoperit cu zăpadă între 5 şi 7 luni, amplitudinile termice sunt mai amri, verile sunt mai calde şi mai uscate cu
temperatura lunii iulie între 10 şi 20 grafde şi sezonul de vegetaţie între 3 şi 5 luni. Temperaturile minime absolut epot
coborâ până las -20, - 40 grade celsius, iar maximele absolute pot atinge +30,40 gradfe celsius.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii variază între 400-600 mm acestea fiind concentrate mai ales vara. Verile
sunt calde şi foarte instabile. Primăvara vine rapid datorită încălzirii mai rapide a uscatului, iar toamnele sunt mai lungi
şi mai uscate.
Clima excesiv contitnentală apare în special în Siberia şi extremul Orient şi se caracterizează prin veri foarte
lungi şi uscate uneori fără zăpadă. Temperaturile medii anuale scade până la -7, -10 grade celsius, iar amplutidinile
lunare depăşesc 40 grade celsius. Temperatura lunii celei mai reci ianuarie scade până la -25 grade, iar temperatura luni
iulie poate depăşi 20 grade celsius. Şi aici trecerea de la iarnă la primăvară se face foarte rapid, vverile sunt scurte
relativ calde şi secetose, iar îngheţurile nocturne potm apăre tot anul.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii atinge 300-400 mm şi este concentrată mai ales vara. În lunile calde de
vară cantitatea de precipitaţii este sensibi l mai mică decât evapotranspiraţia potenţială.
Sub rapor edafic în arealul pădurilro boreale domină solurile din clasa Spodisoluri şi Cambisoluri. Dintre
spodisoluri domină prepodzolurile şi podzolurile, iar local pot apărea şi Criptopodzoluri. Dinre Cambisoluri dominante
până la exclusive sunt districambosolurile. Local, dar pe suprafeţe apre’ciabile apar şi hidrisoluri şi anume geiosolri
tipice sau histice şi histisoluri sub formă de soluri turboase. În general sunt soluri superficiale la mijlociu profunde
scheletice sau semischeletice cu textură grosieră la mijlocie şărace în humus de tip moder sau brut, extrem oligobazice
la oligomezobazice, puternic acide, slab aprovizionate cu azot tota şi fosfor de fertilitate mijlocie spre inferioară pentru
molidişuri pinete şi laricete.

2.3. Compoziţie, structură, stadiu de evoluţie

Pădurile boreale sub raportulcompoziţiei sunt în general alcătuite din arborete pure de răşşinoase în acre domină
speciile din familea Pinaceae. În toate pădurile boreale din cele 3 continente domină aceleaşi genuri cu excepţia Pinului
care lipseşte în alaska şi a braduului la vest de meridianul 25. în Eurasia genul Abies şi Larix nu apar decât la este de
longitudinea de 40 grade fie datorită evoluţiei pădurilor în posglaciar, fie datorită climatului excesiv continental.
Deşi genurile sunt aceleaşi speciile sunt total diferite de la un continent la altul datorită evoluţiei diferite a vegetaţiei de-
a lungul erelor geologice în special în cuaternar.
Astfel în pădurile boreale nord americane din Canada apar 7 specii din genul Pinus: Pinus contorta, Pinus
banksiana, Pinus strous, Pinus rigida, Pinus ponderosa şi Pinus monticola.
Genul Picea este reprezenta de 5 specii şi anume Picea glauca, Picea rubens, Picea mariana, Picea sinkensis, Picea
engelmanni.
Genul Abies este reprezentat de trei specii şi anume: Abies amabilis, Abis balsamea şi Abies grandisi.
Genul Larix este prezent cu două specii şi anume: Larix laricina şi larix occidentalis.
În plus în pădurile boreale nord americane ,mai apare şi genul pseudotzuga cu o specie Taxifolia, genul Tuja cu
2 specii Tuja occidentalis şi Tuja plicata, genul Cameciparis cu specia Cameciparis Nordkaensis, genul Tzuga cu 2
specii Tzuga occidentalis şi Tuga heterofila.
Pădurile boreale nord americane sunt mai bogate în specii datorită orientări nors sud a lanţurileo muntose ale
Cordilierilor care au permis o pendulare a vegetaţie forestier în perioadele glaciare ţi interglaciare.
În Alaska pădurile boreale de coastă unde temperaturile sunt mai ridicate şi precipitaţiile mai bogate sunt
alcătiite din Tzuga heterophila, Picea sitchensis, tuja plicata şi Cameciparis nootkaensis, iar cele continentale din foiaose
din genurile Populus şi Betula şi asnuem populus tremuloides şi betula papilifera var. Humilis.
În vestul boreal al SUA pădurile boreale sunt alcătuite di pseudotyuga menziesii, tyuga occidentalis şi Tzuga
heterophilla, Pinus ponderosa ş Pinus contorta, Secvoia sempervirens şi Larix Laricina şi Larix occidentalis.
În norsul estul boreal al SUA domină speciile din genurile Picea, Abis şi Populus.
Pădurile boreale eurosiberiene sunt alcătuite din specii ale familiilor Pinaceae, Betulaceae şi Salicaceae. I în
parte europeană în PenisnsulaScandinavă domină arboretele de Picea Abis, Pinuis silvestri, Abies alba şi Larix
decidua, iar în partea Asiatică arboretele alcătuite din Picea obovata – molidul siberian şi Picea Abies, Pinus silvestris
şi Pinus sibirica, Pinus cembra şi Pinus pumila, precum şi Larix Sibirica, larix dahurica şi Larix gmelinii. Genul picea
mai cuprinde şi speciile Picea jezoiendis şi glehni, iar genul Abies este reprezentat de Abies sibirica – bradul siberian,
Abis nefrolepis, Abies sachaliensis – bradul de sahalin şi Abis grandis.
Dintre speciile de foioase în pădurile nord americane apar Betula neoalascana, Betula papilifera, Betula
occidentalis – mesteacănul de apă, Betula aleganensis – mesteacănul galben, Populus balsamifera, Populus
traemuloides, Populus deltoides – plopul negru american, Populus grandidentata – plupol tremurător cu frunze larg
dinţate.
În pădurile euroasiatice dinspecile de foioase apar Alnus incana, Alnus hirsuta, Alnus camceatka, Betula pendula
– mesteacănul alb, Betul apubescens – mesteacănul pufos. Betula plathyphyla – mesteacănul de manciurea, Betula
ernanii, Betula dahurica –mesteacănul deMongolia, Betula Japonica – mesteacănul japonez, Betula costata, Populus
tremula, Populus suaveolens – Plopul odorant şi Plopulus Sieboldis.
Arboretele di pădurile boreale sunt în cea mai mare parte arborete pure sau cu puţine soecii de amestec şi
prezintă aproape toate stadiile succesionale de la arbotretle pure de foioase cu specii pioner până la arboretele mature
situate în stadiile de preclimax sau climax climatic. Sunt arborete echiene sau relativ echiene, rar pluriene cu închidere
pe orizontala şi profil continuu. Consistenţţa este foaret variabnilă în raport cu condiţiile sta ţionale şi stadiul lor de
evoluţie. Rareori prezintă consistenţă plină sau aproape plină.

De remarcat faptul că, compoziţia arboretelor din pădurile boreale este într-o continuă evoluţie şi cuprind toate
stadiile unei succesiun complete. Arboretele pioniere alcătuite din speci de foioase mesteacăm, plop tremurător, anin
reprezintă primul stadiu al unei succesiuni declanşate pe terenuri descoperite dintr-o cauză oarecare. Speciile de foioase
pionere au proprietăţi biologice şi ecologice care le permit colonizarea terenurilr despădurite. Speciileintermediare care
urmează celor pionere suntLarix melinii, Pinus pumila rezistente în condiţile climatice aspre din extremul orient. Chiar
şi pinul silvestru poate fi considerat o specie pioneră de primă împădurire. El formează şi arborete climax mai ales e
soluirile cu textură nisipoasă şi cu o capacitate mică de aprovizionare cu apă sau pe solurilel scheletice. Frecvenţa
incendilor împiedică instalarea molidului în aceste arborete. Speciile climax alxăutite din molid, pin sau larice se
instalează la adăpostul speciilor intermediare, au caracter de semiumbră, au creştere mai lentă la început duppă care
creşterea se accelerează pe măsură ce speciile ajung la lumină. Prin conexiune directă ele şîşi creează soluile de care au
nevoie prin litieră şi humus- şi prin tendinţa solului de bazificare, acif’dificare şi podzolire.
Arboretele climax sunt alcătuite îmAmerica de nord din Picea mariana, Picea glauca, Picea rubens, Picea
canadensis, Tuja occidentalis şi Abies balsamea iar cele di eurasisa din picea abies, Abies odorata, Picea jezoiensis,
Picea meligni, Abies sibirica, Abies nefrolepis şi Abies saharienzis.
Speciile ce formează arboretele climax sunt mai vulneraiel la ataurile de insecte şi ciuperci, la secete şi secete
uscate şi doborâturi de vânt.
Focul şi deci incendiile anuale sunt un factor dereglator al compoziţiei acestor păduri.
Spre exemplu în Canada anual incendiile distrug peste un milion de hectare, iar dăunătorii abiotici peste 500 000
ha.
Peste 140X106 ha din pădurile boreale sunt distruse şi se prezintă ca o vegetaţie arbustivă.
 Subarboretul este în general slab dezvoltat şi este alcătuit din speci pioniere alcătuit din specii din genurile
Salix, Alnus şi Rubus.
Aşa cum s-a arătat mai înainte sub raportul stadiului de evoluţie pădurile boreale se prezintă ca un mozaic de
stări de evoluţie de la arboretele pioniere, arborete din specii de primă împădurire până la pădurile subclimax sau
climax. Stadiile intermediare cu mesteacăn dominant durează cca 150 de ani, iar cele cu pini până la 500 de ani.
Majoritatea pădurilor climax sunt alcătuite din specii ale genului Picea şi Larix. Starea lor actuală este şi rezultatul
intervenţiilor umane.
Colonizarea umană a zonei boreale a început în perioada industrială sfârşit de secol 19 început de secol 20.
primii colonizatori ai acestor teritorii au trăit din practicarea vânătorii şi a pescuitului, precum şi din practicarea unei
agriculturi (nomade) itinerante şi din creşterea vitelor în special a bovinelor.
În sec. 19 şi începutul sec. 20 pădurile boreale au fost puternic modificate de către intervenţia omului prin
aplicarea agriculturii itinerante, a păşunatului prin extragerea gudronului şi mangalului, construcţii de case din lemn,
lemn de foc, construcţii navale etc. În felul acesta omul a perturbat evoluţia naturală a succesiunilor şi a menţinut unele
stări intermediare ale acestui proces. Datorită cererii din ce în ce mari de lemn de consrucţii pădurile boreale au început
să fie exploatate la scară industrială prin exploatări de tip minier.

În Rusia şi Canada pădurile boreale au fost considerate adevărate ,,mine de lemn’’, de întinderi nelimitate
capabile să aducă mari profituri prin exploatare.
2.2. Creştere, producţie, silvotehnică aplicată
Condiţiile staţionale puţin favorabile lungimea sezonuli de vegetaţie fiind relativ scurtă ca şi densitatea redusă a
arboretelor determină o creştere scăzută a acerstora ea situându-se a 1 m cub pe an şi pe ha, în cea mai favorabilă
condiţie aceasta putând ajunge la 3 m cubi pe an şi pe ha.
Cele mai mari creşteri le au molidişurile cu Oxalis acetosella – Picetum oxalidosum cae apar în partea de sud a
zonei boreale, iar cele mai redusemolidişurile cu Vaccinium myrthilus – Picetum myrthilosum de pe podzolurile histice
sau gleice şi molidişurile cu politricum şu sfagnum de pe gleiosolurile histice sau histosoluri. De asemenea molidişurile
cu caluna vulgaris de pe podzolurile cele mai sărace au creşteri sub un metru cub pe an şi pe ha. Maximul creşterii
anualese realizează la vârsta de 60 de ani în nordul zoneri boreale şi cc 40 de ani în sudul zonei.
Creşterea medie este de 0,70 m cubi pe an şl pe ha în Alaska, 0,71 în Canada, 2,11 în tările Scandinave şi 0,7 în
Rusia. Media pentru totalul pădurile boreale este după unii autori de 0,8 m cubi ppe an şli pe hectar.
Producţia de lemn atinge valoarea de 3 tone pe ha şi 5 tone pe ha în sud. Într-un ecosistem forestier din pădurile
boreale producţia de materi eorganică se cifrează la o valoare medie de 5,5 tone pe an şi pe ha. Biomasa pe picior poate
ajunge în pădurile de pin până la 270 tone la ha, iar necromasa la 10 tone pe an şi pe ha. Indicele suprafeţei foliare paote
atinge valori de până la nouă sau 10 în cazul pinetelor şi 11 lka 12 în cazul molidişurilor.
Deşi solurile sunt foarte sărace şi acide creşterea şi producţia arboretelor este relativ satisfăcătoare daorită
prezenţei micorizelor la toate speciilke din pădurile boreale.
Pe solurile superficiale de pe granitele scuturilor continentale arbortele consumă puţina rezervă de apă din sol
astfel că subarboretu şi pătura erbacee sunt slab dezvoltate, iar seminţisul nu se poate instala. Aici concurenţa speciilor
se dă pentru substanţele nutritive şia pa din so şi nu pentru lumina.
Volumul mediu pe picior ajunge în pădurile cu consistenţă plina sau aproape plină la 100 m cubi lşa ha în
Alaska, 80-90 m cubi la ha în pădurile scandinave şi 125 m cubi l aha în taigaua siberianană.
La sfârşitul secolulu 20 volumul mnesiu exploatabil anual din pădurile borealae a fost de cca 614 367 000 metri
cubi, poderea cea mai mare provenind din pădurile asiatice cca 357 220 000 metri cubi urmată de Canada cu 152 048
000 metri cubi (tabelul 4).
Ţările cu păduri boreale deţin 59% din totalul suprafeţei pădurilor de răşinoase.
Volumul total pe picior din ţările situate în zona boreală atinge cifra de 95 miliarde de metri cubi ceea ce reprezintă 45%
din totalu ppădurilor de pe Glob şi 53% di pădurile de răşinoase.
Creştera anuală netă a acestor păduri se cifrează la 1 267 000 000 metri cubi ceea ce reprezintă 31% din totalul pădurilor
de pe Glob şi 45% din pădurile de răşinoase.
Volumul recoltat anual din pădurile boreale reprezintă 21% din totalul de lemn exploatat din pădurile Globului şi 45%
din pădurile de răşinoase.
În ce priveşte silvotehnica aplicată în pădurile boreale ea este destul de extensivă fiind apropiată ca intensivitate de cea a
pădurilor tropicale.
De altfel pădurile boreale alături de cele tropicale ocupă un loc central în preocupările organismelor internaţionale atît
sub raportul lor cât şi al modului de gospodărire.
Fiind considerate imense ca suprafaţă şi situate în zone cimatice aspre slab populate în aceste păduri s-au aplicat şşi se
aplică încă exploatări extensive de tip minier prin aplicare unor tăieri rase pe suprafeţe mari fără vreo preocupare
generală pentru regenerarea suprafeţelor exploatate.
Tăierile rase se practică de regulă pe suprafeţe mari uneori cu lăsarea de arbori semincieri pentru asigurarea regenerării
naturale. Acolo unde se practică o silvicultură ceva mai intensivă se aplică tăieri rase cu semănătiro directe pe cale
aiereană sau prin plantaţii. Sunt şi regiuni din Canada şi Federaţia Rusă unde tăierile rase sunt interrzise.
În arboretele mai accesibile se aplică şi rărituri dar numai acolo unde lamnul se poate valorifica.
Având în vedere dificultăţile de acces în aceste păduri se poate considera că ele sunt subexploatate şi subutilizate faţă de
potenţialul lor productiv. Circa 205 din suprafaţa toală a pădurilor boreale este încă inaccesibilă exploatărilor.
2.5. Pădurile boreale nord americane
Aceste păduri ocupă aproape 450 milioane ha şi sutn cantonate în Canada, Alaska precum şi în nord estul şi nord vestul
SUA.
Pădurile boreale din Caanada sunt alcătuite în proporţie de peste 505 din specii ale genului Picea, şi în special din Picea
excelsa şi Picea glauca.
În Canada sau identificat 8 regiuni forestiere şi anume.
a. Regiunea boreală cae cuprinde majoritatea pădurilor canadienea alcătiute din Picea glauca, Picea engelmanni
şi Picea mariana, Larix laricina, Pius contorta şi Pinus banksiana, Betula papilifera şi Betula neoaliaschiana
şi Populus balsamifera.
b. Regiunea subaplină care cuprinde teritoriile de mare altitudune la vest de Albera şi CFolumbia britanică unde
pe lângă speciile de Picea şi Pinus apare şi Abies lasiocarpa.
c. Regiunea montana care include platouzkl central al Columbiei britanice şi văile montane din aaAlberta unde
apar păduri de Pseudotzuca glauca alături de cele din zona boreală.
d. Regiunea forestiră de coastă care cuprinde coaste le Pacificului unde apar păduri de Pseudotzuca glauca şi
Pseudotzuga glauca
e. Columbia britanică unde apa păduri de Pseudotzuga taxifolia ş Pinus strobus
f. Regiunea foioaselo care apare la sud de ontario unde apar păduri amestecate de răşinoase şi foioase
g. Regiunea forestieră acadiană din Noua Scoţie, insulele Prinţul Eduard şi sudul Noului Brunswec unde pădurile
sunt alcătuite din Picea rubens, Abies balsamea, Betula Alengannensis, Acer yaharum, Tzuga canadensisi,
Pinus strobus şi Pinus rezinoza
h. h. Regiunea marilor lacuri Sfântul Laurenţiu unde domină pădurile de Pinus strobus, Pinus rezinoza, Tzuga
canadensis şi Betula alegannensis.
i. Pădurile boreale din Alaska sunt alcătuite din specii ale genulu Picea, Populus şu Betula, iar în nord apare şi
Pinus banksiana. Pădurile sudatlantice din Alaska sunt alcătuite în general din Pinus virginiana, palustris, rigida,
echinata şi caribea.
j. În SUA pădurile de răşinoase deţin 47% şi apar în statele din vest Oregon, california, Idaho, Montana, Arizona,
Colorado şi New Mexico
k. 2.6. Pădurile boreale din peninsula Scandinavă
l. Pădurile boreale nord europene din peninsula Scandinavă ocupă aproape 50 miliasne de ha dintre care aproape
21 de mil. Sunt în Finlanda, 22 mil. În Suedia şi 6,5 mil. în Norvegia, ceea ce reprezintă aproximativ 5% din
totalul pădurilor boreale.
m. Ele conţin cca. 4,4 miliarde m cubi volum pe picioor şi au o crreştere anuală netă de cca. 158 miliane metri cubi,
iar volumul exploatărilor anualke depăşeşte 100 mil. Metri cubi.
n. Sub raport staţional climatul peninsulei Scandinavei este de tip oceanic cu ierni mai blânde şi mai umede cu
serzon de vegetaţie ceva mai lung, 130-180 zile şi cu precipitaţii medii anuale de 450-550 mm.
o. Pădurile boreale sunt răspândite între 55 şi 70° latutudine nordică, limita pădurilor boreale fiind alcătuită din
mesteacăn care face tranziţia spre tundra polară.
p. Pădurile boreale situate la nord de latitudinea de 60° sunt alcătuite din Picea excelssa şi Pinus silvestris, iar cele
din sud din Picea excelsa, Pinus silvestris, Populus tremuloides şi Betula espes.
q. Pădurile boreale Finlandeze sunt alcătuite în proporţie de 45% din Pinus silvestris, 375 Picea excelsa, 15%
Betula espes şi 3% Populus şi Alnus.
r. Creşterea curentă a acestor păduri este cuprinsă între 60 ş 70 milioane de metri cubi, iar recolta anuală între 55-
60 mil. M cubi. Sub raportul formelor de proprietate domină pădurile particulare care deţin 63% urmate de cele
ale statului 24%, diverse soc. Comerciale 95 şi diverse colectivităţi 4%.
s. Suărafaţa pădurilor protejate din finlanda este de aproape 1 500 000 m cubi iar cea a pădurilor naturale de peste
650 000 ha.
t. În arboretele productive se apliucă rărituripe o suprafaţă de peste 250 000 ha anual şi tăieri rase cu regenerare
artificială pe cca. 120 000 ha, tăieri cu regenerare naturală pe 55 000 ha şi alte tipuri de tăieri pe 17 000 ha.
Lucrările de doborâre a arborelor se face cu conbine şi pocesoare, scisul cu tractoare forestie în proporţie de peste 90%
şi agricole 105, iar transportul se face cu mijloace auto 605, căi ferate forestiere 15% şi plutătrit 25%. Majoritawte
lemnului se exportă spre Anglia 22%, germania 15%, Franşa 9%, Rusia 8%.
2.7. Pădurile boreale din Federaţia Rusă
Pădurile boreale din fosta URSS actualmente din federaţia Rusă deţin 73% din pădurile boreale. Ele apar începând din
parte aeuropeană a Rusiei şi până în extremul orient siberian unde se întinde imensa taigaua Siberiană. Taigaua se
caracaterizează printr-un climat continental sau excesiv continental cuierni aspre, cu temperaturi scăzute şi veri calde şi
relativ uscate.
Taigaua se împarte în mai multezone şi anume:
- Taigaua carielei alcătuute din pinte pure de pin silvestru
 - Taigaua europeană sau rusească alcătuită din molidişuri pure, molideto-pinete în care mesteacănil şi plopul
tremurător participă în proporţie de 10-40%.,
- Taigaua sivberiei de vest alcătuită din arborete pure de Larice şi molid siberian, precum şi din Pinete de pin
silvestru. Mesteacănul şi Plopul tremurăto rşi siberian aprticipă diseminat sau în proporţie de facies (20%).
- Taigaua ienisei centarată pe fluviul cu acelaşi nume cu o lăţime de peste 1 000 m. În partea sa nordică pădurile
sunt alcătutie din molidişuri pure, laricete şi pinete de pin silvestru în amestec cu mesteacănul.
- În parte sa centrală domină molidişuriler pure sau în am,estec cu mesteacămnul, iar în partea sudică molideto-
brădetele şi mesecănişurile.
- Taigaua tungunsc centarată pe fluviile Angora şi Iacuţc unde păduriel sunt alcătuite din laricete de Larix sibirica
şi Larix dahurica şi molidişuri pure de molidiş siberian.
De remarcat faptul că din celke 549 mil. Ha de păduri boreale din federaţia Rusă laricele deţine cea mai amre pondere
cu 275 mil haurmat de pinul silvestru cu 110 mil ha, molidul cu 72 mil ha şi mesteacănul cu 92 mil ha.
Taigaua se învecinează la nord cu Silvotundra lată de 20-200 km unde îngheţul durează 8 luni pe an, iar cantitatea medie
anualp de precipitaţie este cuprinsi între 250 şi 370 mm.
În nordul siberiei tundra ocupă o suprafaţp de peste 3 mil ha.
2.8. Tundra şi silvotundra
Tundra ca tip de vegetaţie apare numai în emisfera nordică dincolo de limita polară a pădurilor boreale. Ea este mai bine
reprezentată în nordul Asiei şi cel al Americi de nord.
Trecerea de la pădurile boreale la tundră se face prin intermediul unei fâşi late de câteva 100 de metri sau pâlcuri de
Betula tortuoza, Picea obovata, Larx sibirica şi Larx dahurica şi diferite specii ale genul ‘i Populus. În această fâşie
denumită silvotundră pădurea şi
tundra se îmbină întrţun adevărat mozaic. Aici dezvolatarea arborilor este limitată, pede e o parte de consiţiile climatice
total nefavorabileiar pe de alta de condiţiile naturale total nefavorabiel (fructificaţii foarte rare, seminţi puţine şi seci
consumate de faună, covorul dens de lichieni şi muşchi şi ceşteri în înălţime f reduse 1-2 cm pe an.)
Condiţile climatice constituie factorul limitativ al dezvoltării vegetaţie în tundră. Numărul zilelor cu temperatura peste 0
grade variază peste 155-180. căldura de vară se consumă pentru topirea gheţii şi dezgheţul soluui. Iernile sunt extrem de
geroase în climatul continental sezonul de vegetaţie începe în iunie şi se termină în septembrie. Iarna apar furtun de
zăpadă cu viteze de 15-30 m pe secundă. Cantitatea anuală de precipitaţii este sub 200 mm, iar solurile sunt în mare
parte mlăţtinaose sau turboase. Statul de zăpadă măsoară între 20 şi 50 cm, iar datorită furtunilor apare abraziunea prin
zăpadă sau gheaţă. În soluri datorită îngheţurilor şi gerurilor apar crionivaţii, iar pe versanţii sudici dezgheţul rapid
provoacă solifluxiuni.
Vegetaţia tundrei este alcătuite din specii arbustive betul anana, sălciip itice, Salix erbacee şi retuza, Erioforum s., carex
sp.pe solurile uscate domină lichieni, air pe cele umede muşchi din genul sfagnum. Mugurii şi frunzele verzi iernează
sub zăpadă. Speciile sunt în general anemocore înproporţie de peste 60% şi auseminţele sub 1 mg şi multe sunt seci.
Pentru germinare au nevoie de ierni cu temperaturi scăzute (iarovizare). Unele specii ierbacee sunt vivipare cum ar fi
unele specii din genurile Poligonum, Stelaria şi Cerastium.majoritatea specilor sunt hemicriptofite sau camaefite. Vârsta
speciilor chiar şi la ierburi poate depăşi 100 de ani, iar la arbuşti 200 de ani. Speciile de leguminoase au nodozităţi la
rădăcini, iar concentraţia sucului celular la plante poate ajunge până la 7-20 atm. Intensitatea maximă a fotosintezei nu
depăşeşte 12 mg pe dm2 pe oră. Factorul compensator pentru fotosinteză consistuindu-l durata zilei care este foarrte
mare. Într-o zi de vară producţia de biomasă poate atinge 100 mg CO2 pe dm 2. producţiade bioasă a covoruli vegetal
poate ajunge la 2 500 kg pe an şi pe ha la un sezon de vegetaţie de 110 zile, 830 kg pe an şi pe ha la un sezon de 70 zile
şi numai 30 de kg pe an şi pe ha la un sezonde 60 de zile.
Biomasa unui tufis de sălciipoate ajunge la 5,5 t pe an şi pe ha, a unei turbării de arbuşti până la 3,2 t la ha, iar
productivitatea primară netă la 1,2 t pe an şi pe ha.
În silvotundra cu mesteacăn şi molid biomasa poate ajunge pâână la 7,3 t la ha, iar productivitatea primară la 1,4 t pe an
şi pe ha.
Cap. 3 Pădurile temperate
3.1. Noţiuni generale, terminologie, răspândire
Pădurile temperate sunt considerate cele care corespund climatului temperat continental şi oceanic şi cuprind atât
pădurile amestecate de răşinoase şi foioase din zona climatului temperat rece cât şi pădurile de foioase din zona
platourilor oceanice şi cele de răşinoase din zonele montane.
Pădurile temperate sunt sinonime cu estisivele din clasificarea lui Ruber şi cu pădurile amestecate de răşinoase şi
foioase din zona climatului temprat rece din clasificare FAO.
Pădurile temperate ocupă după ultimele statistic cca 767 mil ha, ceea ce reprezintă cca 205 din suprafaţa pădurilor de pe
Glob. Ele sunt răspândite în zona climatului temperat între 30-55 grade latitudine nordică şi sudică. Foarte bine
reprezentate sunt în America de Nord, SUA unde ocupă peste 300 mil ha, în Europa centrală, vestică şi estică unde
ocupă cca 100 mil ha şi în Asia unde ocupă peste 350 mil ha.
În emisfera sudică apar câteva milioane de păduri temperate în sudul Ameriicii de Sud, în Chile, Argentina şi Patagonia
şi în Noua Zeilandă.
În Europa centrală şo de vest foarte bine reprezentate sunt în Franţa, nordul Spaniei şi al Italiei, Germania, Croaţia,
Serbia, Austri, Elveţia, Cehia, Slovacia, Polonia, precum şi în sud-estul Europei România, Bulgaria şi nordul Greciei.
în Asia f bine repr sunt în China şi Japoni aşi în sudul Federaţie Ruse.
3.2. Condiţii staţionale
Sub raport geologic şi geomorfologic apar pe substrate foarte variate de la depozitele sedimentarea ale Europei vestice
la rocile magmatice şşi metamorfice caracteristice Pirineilor, Alpilor, Carpaţilor, Dinaricilor, Apeninilor, Balcanilor şi
Pindului precum şi la cele sedimentare ale platoruilor continentale din plateformele continentale ruse şi asiatice.
Climatul temperat prezint şieel doua variante: una oceanică mai caldă şi mai umedă şi alta continentală mai caldă, dar şi
mai uscată.
Temperaturile medii anuale variază între 5 şi 9 grade celsius, iar cantitate medie anula de precipitaţii între 500 şi 800
mm putând ajunge în zonele montane la peste 900 mm.
Temperatura luni celei mai reci, ianuari e variază între – 3 şi -5 grade, iar a luniei cele mai calde, iulie, între 12 şi 25
grade celsius. Indiciide ariditate depăşesc valoarea 35, iar regimul hidric este tipic percolativ sau intens percolativ.
Sub raport edafic domină solurile din clasa Cambisoluri şi Luvisoluri f bine reprezenatte sunt atât euutricambosolurile la
altitudini mai joase cât şi districambosolurile la altitudine de peste 1800 m. Dintre luvisoluri dominante sunt
preluvosolurile şi luvosolurile tipice sau albice. Local în zonele montane pe substarate calcaroase apar rendzinele dintre
Cernisoluri precu li nigrisolurile dintre umbrisoluri. Tot local pot apărea andosolurile pe substrate vulcanice, pelisolurile
şi vertisolurile pe substrate argiloase şi hidrisolurile sub formă de stagnosoluri şi gleiosolurile. Spodisolurile apar în
zonele montane sub formă de prepodzoluri, prepodzoluri şi criptopodzoluri.
3.3. Compoziţie, structură, stadiu de evoluţie
în pădurile temperate din America de nord dintre răşinoase apar specii din genul Pinus – Pinus strobus şi rezinoza,
Tzuga canadensis, precum şi Pinus virginiana, rigida, palustris, caribea, Pinus echinata, dea lungul coastei de est în
păduriel subatlantice.
Pădurea laurenţiană de pe litoralul oceanului atlantic este alcătuită din Quercus palustris şli Quercus borealis multe
specii din genul Acer, Fraxinus Paensilvanica, Ulmus americana, etc.
Pădurile temperate din Alegani sunt alcătuite din Fagus grandiflora, Tilia americana, Quercus alba, Carpinus sp. Pe
terenurile aluvionare domină speciile din genul quercus şi anume Quercus primus, Quercu nigra, Quercus phellos,
Quercus lyrata.
Pădurile temperate din America de nord sunt mult mai bogate în specui decât cele din europa datorită orientării nord
sud a lanţurilor muntoase care a permis pendularea vegetaţiei în timpul glaciaţiunilor cuaternare. Aici apar 845 de specii
lemnoase dintre care 165 prezintă importanţă comercială.
Astfel în partea europeană a Rusiei şi în Orientul îndepărtat apar arborete de molid şi stejar pedunculat cu alte sp din
familiile Betulaceae şi Silicaceae.
În Siberia de vest pădurile temperate sunt alcătuite din amestecuri de răşinoase Picea sp, Larix sp. şi Pinus sp şi foioase
în special plop şi mesteacăn.
În Siberia de est pădurile sunt alcătuite din foioase ale genurile: Betula, Tilia, Populus, Juglans, Qercus, Ulmus,
Fraxinus, Acer, Philodendron etc.
Pădurile temperate chino-japoneze sunt f bogate în specii cca 2 000 sp. După pădurile tropicale aceste păduri sunt cele
mai bogate în specii şi constituie cel mai valoros fond genetic de pe glob.
Dintre răşinoase apar Cuningamia lanceolata – bradul chinezesc, Larix gmelini, Abies firma, Tzuga zieboldi,
Criptomeria japonica, Cameciparis obtuza, Larix Kaempferi, Taxus cuspidata, iar dintre foioase sp ale genurilor fagus,
Quercus, Acer, Betula, juglans.
În China apar şi genurile Cupressus, Juniperus, metasequoia, iar dintre foioase sp ale genurilor Quercus, castanea,
juglans, Popula, juglans, etc
În munţii Shanghai din China ala alt cuprinse între 1 700 şi 2 000 m apar păduri pure de betula ernanii, iar diseminat sp
din genul Larix şi Pinus pumilla. Între 1850 şi 1 700 de m apar păduri pure de răşinoase de Picea jezoienziz, Picea
coraensis, Abis nefrolepis şi diseminat sp din genurile Betula, Larix şi Abies. La altitudini cuprinse între 550 şi 1 150
apar arborete amestecate de Pinus coraensis cu Acer barbinerva, Acer trifolium, Acer manciurica, Acer ginala, etc
precum şi Quercus mongolica, Betula platiphylla, Larix dahurica, tilia amurensis, ulmus japonica, Ulmus laciniata,
fraxinus manciurica, Alnus manciurica, Quercus dentata.
În pădurile temperate din toate continentele apoar atât arborete pure cât şi amestecate dominante fiind cele din urmă. În
general sunt arborete echiene, sau relativ echiene mai rar pluriene cu profic continuu şi închidere pe orizontală unietajate
şi bietajate.
Sub araportul stadiului de evoluţie majoritatea pădurilor temperate sunt păduri climax sau subclimax.
3.4. Creştere, producţie, silvotehnică aplicată
Pădurile temperate fiind situate în staţiuni favorabile atât sub raportul climatopului cât şi cel al edafotopului au creşteri
şi producţii ridicate.
Creşterea medie îăn volum al acestor arborete variază între 3 şi 6 metri cubi pe an şi pe ha putând ajunge în cele mai
fovorabile cindiţiila 10-12 metri cubi pe an şi pe ha.
Volumul mediula ha la vârsta exploatabilităţii variază între 400 – 800 m cubi ajunge uneori şi la 1 200 1500 m cubi.
Indicele suprafeţei foliare variază între aceste păduri îmntre 5 şi 8, producţia primară brută depăşind 20 t la ha, respiraţia
10 t la ha, iar producţia primară netă 12 la 15 t la ha. Cantiatea de necromasă variază între 4 şi 5 tone la ha. Producţia de
lemn ajunge la cca 10 tone la ha variabilă în raport cu compoziţia şi vârsta arboreetelor.
Aceste păduri fiind situate în teritorii intens populate şiaccesibile au suferit dealungul timpului influenţe antropice
importante. De aceea majoriattea lor sunt păduri cultivate rezultate din regenerări naturale sau artificiale. În arboretele
din aceste păduri se aplică lucrări de îngrijhire a seminţişurilor şi operaţiuni culturale, degajkări, depresaj, curăţiei,
rărituri şi uneori elagaj artificial sau tăieri de formare a coroanelor. Răriturile apliucate au de regul caracter de jos în
arboretele de răşinoase şi de sus în cele de foioase. Sunt rărituri cu carcaater de selecţionare sau de puner eîn llumină. În
ce priveşte tratamentele aplicate în unele arb răşinoase se aplică tăieri rase pe suprafeţe mici cu regenerări artificiale sau
naturakle, tăieri repetate succesive sau progresive, iar ăn unel epăduri ,mmai laes proprietate privată sa aplicat crângul
simplu sau compus.
Cap 4. Pădurile subtropicale
4.1. Noţiuni generale, terminologie, răspândire, clasificare
Pădurile subtropicale, după unii autori (subtemperate) ocupă o suprafaţă de cca 217 milioane de hectare ceea ce
reprezintă cca 5% din suprafaţa pădurilor de pe glob.
Ele corespund Durisilvelor şi Laurisilvelor din calsificarea lui Rubel.
Sunt situate în zona climatului temperat cald subtropical între 25 şi 35° latitudine nordică şi sudică. Ele ocupă suprafeţe
importante în bazinul mării Meditrane, în Florida, în sudul Japoniei şi al Chinei şi în sudul Austaliei.
Ele se grupează astfel:
- Păduri de tip mediteranean cca 100 mil ha
- Păduri de tip floridan cca 50 mil de ha
- Păduri de tip sinic cca 50 mil de ha
- Păduri australo-neozeelandeze cca 17 mil de ha
4.2. Condiţii staţionale
Pădurile subtropicale sunt răspândite într-un climat cald cu ierni blânde şi umede cu temperaturi medii anuale între 12 şi
18°C cu temperatura medie a lunii iulie 22-28° C şi a lunii ianuarie de 5-12° C.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii variază între 500 şi 750 mm. Nebulozitatea este foarte scăzută chiar şi iarna.
Verile sunt calde uscate şi secetoase. În luna iulie cad între 2-25 mm precipitaţii.
Solurile sunt de tip fersialetic domenând soluri maronii şi terra rosa.
Sub raport ecologic pădurile subtropicale se împart în 2 mari grupe:
- Unele de tip umed cum sunt cele montane din America de Sud, Asia în zona Pacificului, cele de Eucalipt din
Australia. Apar de asemenea şi în China, Japonia, Corea de Sud, India şi Pachistan. Ele fac trecerea de la
pădurile temperate la cele tropicale.
- Altele de tip uscat xerofil care fac trecerea de la pădurile temperate la stepe şi deşerturi. Ele apar în Asia
centrală şi de vest şi în bazinul Mării Mediterane acolo unde sezonul de repaus vegetativ apare vara datorită
uscăciunii accentuate.
- 4.2. Pădurile xerofile de tip mediteranean
- Sunt sinonime Durisilvelor şi Laurisilvelor din clasificarea lui Rubel.
- Apar în sudul Europei, şi anume în sudul Portugaliei, Spanie, Franţei, Italiei, Croaţiei, Macedoniei, Greciei,
Albaniei şi Turciei. De asemenea apar în nordul Africii şi anume: în nordul Marocului, Algerieim, Tunisiei,
Egiptului, Libanului, Siriei şi Israelului, precum şi în sudul Crimeei şi Asiei mici, în sudul Afrcii de sud, în
Chile şi Australia.
- Aceste păduri sunt alcătuite din specii xerofile, cu frunze mici, persistente, coriace, rigide, glaucescente sau
tomentoase, rezistenete la secetă. Florile sunt fruos colorate şi conţin uleiuri aromate. Ramurile au muguri cu
solzi (excepţie face măslinul Olea espes) şi de multe ori au spini.
- Pădurile sunt rare cu consistenţă scăzută, arborii sunt strâmbi, de talie redusă. Subarboretul este bine dezvoltat
iar ătura erbacee bogată.
- Dintre speciile arborescente domină: Quercus ilex, Quercus suber, Ouercus pirenaica, Quercus lusitanica, Olea
oleaster – măslinul, Cupresus sempervirens, precu şi multe specii ale genului Pinus: Pinus maritima, Pinus
pinaster, Pinus halepensis, Pinus pineae, Pinus larriceo, Pinus dalmatica.
- Subarboretul este alcătuit din Laurus nobiis – dafinul, Ilex aquifolium, Ceratonia siliqua – roşcovul şi specii ale
genului Juniperus.
- Cea mai mare parte a poădurilor sunt degradate antropic apărând sub formă de tufişuri denumite în limba
franceză maquis sau garigue.
- În Africa de nord şi anume în Maroc, Algeria şi parţial în Tunisia pădurile mediteraneene sunt alcătuite din
Pinus pinaster, Pinus alepensis, Juniperus phaeonica, Juniperus oxycedrus, precum şi multe specii din genul
Quercus: O. Ilex, Q. Coccifera, Q. Faginea, Q. Afares, Q. Suber. La altitudini de peste 1 500 m în munţii Atlas
apar păduri de Cedrus atlantica.
- Pădurile artificiale din Africa de nord sunt alcătuite din specii ale genului Eucaliptus: E. Camandulensis, E.
Citriodora precum şi Acaccia cyanophylla şi A. Cyclops.
- În Australia pădurile xerofiel sunt alcătuite din E. marginata şi E. Meliodora diverse specii ale genurilor Acacia,
Casuriana, Araucaria.
- În insulele Canare şi Madere apare şi Laurus canarensis, iar în Chile Nothophagus betuloides.
- În Noua Zeelandă pădurile subtropicale sunt acătuite din Podocarpus espes, Dacrzdium dacrioides, D.
Cupressinum, Libocedrus espes, Agathis espes în regiunile mai puţin umede.
- În zona subtropicală a Rusiei, pe litoralul Mării Negre şi în Caucaz pădurile mediteraneene sunt alcătuite din
specii ale genului Laurus, Ilex, Quercus, Q. Castaneifolia, Pterocarpus pterocaria, Carpinus caucaziana, etc.
- Pădurile mediteraneene au importanţă redusă sub raportul producţiei de lemn, cele mai valoroase sub raport
economic sunt pădurile de Pin maritim, Pinul de Alep, de stejar şi de cedru. Valoroase sunt şi plantaţiile de E.
Espes.
- Creşterea arboretelor este redusă, iar volumul la ha rareori depăşeşete 20-25 m3.
- Majoritatea pădurilor sunt tratate în crâng simplu sau crângul cu rezerve. În restul pădurilor se aplică păduri rase
cu regenerare artificială.
- Pădurile subtropicale de tip floridan. Aceste păduri aşa cum rezultă din titlu apar în peninsul a Florida din SUA
şi sunt alcătuiite în majoritate din specii ale genului Pinus: P. virginiana, P. rigida, P. caribaea. P. palustris, P.
echinata, P. taeda, unele specii din genul Taxodium precum şi Q. Densiflora şi Q. Agrifolia.
- Pădurile subtropicale de tip sinic apar în Asia şi anume în sudul Chinei, sudul Japoniei şi în Coreea de sud în
condiţii climatice caracterizate prin temperaturi medii anuale sub 17 grade celsius şi precipitaţii cuprinse între
800 – 1 200 mm, cu alte cuvinte în zone calde şi destul de umede.
- Sunt alcătuite din specii ale genurior: Q., Diospyros, Castanopsis, Catalpa, Liquidanbar, Albizzia, Zelkova,
Gzmnocladus, Liriodendron, Pterocaria, Melia etc. dintre răşinoase apar specii ale genurilor P., Cripotomerya,
Cameciparis, Libocedrus etc.
- Plantaţiile sunt alcătuite din speciile ale genuriloe E., Haevea şi Tectona.
- În Corea de sud pădurile de tip sinic sunt alcătuite din Q. Glauca, Cynamomum pedunculatum, Castanopsis
espes, P. densiflora, Bucsus mycrophilla, Cryptomeria japonic, Chamaecipares obtuza, etc.
- Majoritatea pădurilor subtropicale de tip sinic sub raportul producţiei şi al creşterii sunt de importanţă redusă.
Din aceste păduri rezultă prin exploatare lemn de foc şi construcţii rurale saulemn de celuloză. Mult mai
valoroase sunt sub raportul prosuselor acesori: liber, răşină, uleiuri eterice, plută, apicultură etc.
- Tot în categoria pădurilor subtropicale au fost incluse şi pădurile umede din zona climatului temperat cald
sinonime Hiemisilvelor din clasificarea lui Rubel care sunt situate în regiunile cu ploi de iarnă fără secete de
vară şi fără anotimp rece. Aici au fost incuse şi pădurile de S. Sempervirens din California şi pădurile de T.
heterophişla, Tuja plicata şi Pseudotzuga mensiesis din America de Nord.