Sunteți pe pagina 1din 15

Particularităţi ale extremităţii cefalice.

Particularităţile morfologice şi de evoluţie ale leziunilor traumatice buco-


maxilo-faciale sunt în primul rând conferite de vascularizaţia densă care, grăbeşte
procesul de vindecare dar explică şi intensitatea hemoragiilor posttraumatice.
Inervaţia trigemenului cu ramificaţiile senzitive, şi a nervului facial – motorie,
prin integritatea lor asigură o bună funcţionalitate regională în îndeplinirea actelor
fiziologice de masticaţie, deglutiţie, fonaţie, mimică; fiind răspunzătoare şi de
intensitatea procesului reflexogen, care poate duce în anumite condiţii, la apariţia
şocului traumatic. Împreună vascularizaţia şi inervaţia asigură o bună troficitate a
ţesuturilor, cu o mare putere de regenerare.
Substratul osos: mandibula: os median, arcuit, multicudat, mobil, cu o structură
compactă, şi maxilarul superior: os fix, central, cu o structură spongioasă şi care
prezintă o serie de cavităţi pe care le delimitează (sinusuri) sau participă la conturarea
acestora (orbite, fose nazale), realizează relieful feţei, determinând vulnerabilitatea şi
posibilităţile variate de vindecare a leziunilor traumatice.
Regiunile vecine cavităţii bucale bogate în ţesut conjunctiv lax, explică pe de o
parte, extinderea leziunilor hemoragice şi posibilitatea formări de hematoame.
Capacitatea de regenerare grăbeşte instalarea edemelor inflamatoare, care, în cazul
leziunilor buzelor, obrajilor, pleoapelor, apar după 8-12 ore.
Vecinătatea cu organele de simţ realizează condiţii de extindere a proceselor
lezionale sau ale infecţiilor.
Unitatea dinte – parodonţiu au rol primordial în asigurarea funcţiilor
masticatorii, fonatorie, şi fizionomică – estetică. Parodonţiul reprezintă ţesuturile care
menţin dintele în alveolă, permiţând transmiterea solicitărilor mecanice / forţelor
dezvoltate în timpul actului masticator asupra dinţilor spre osul maxilar. Unitatea dinte
– parodonţiu nu poate fi net delimitată din punct de vedere anatomic. structura
funcţională a parodonţiului se pierde treptat, de la dinte spre compacta internă a
alveolei. Unitatea ţesuturilor parodontale este exprimată şi prin vascularizaţia şi
inervaţia comună, ca şi prin procesele patologice care afectează deopotrivă toate
elementele componente.
Unitatea masticatorie reprezintă contactul dintre doi dinţi vecini şi antagonistul
cu care vine în contact în timpul oculziei. Pierderea a 5 dinţi, adică a 1,5 unităţi
masticatori perturbă funcţia masticatorie, realizând un prejudiciu morfofuncţional.
Apreciem că funcţia masticatorie este pierdută:
- când este vorba de o edentaţie masticatorie posttraumatică totală;
- când edentaţia posttraumatică unii maxilară necesită proteză mobilă sau
- în situaţiile de deformărilor osoase maxilare soldate cu tulburări în funcţia
masticatorie.
Cavitatea bucală adăposteşte o bogată floră microbiană, cu numeroase specii
aerobe şi anaerobe,care coexistă în relaţii de saprofitism şi realizând un echilibru
biologic. Acest echilibru asigură rezistenţa şi adaptabilitatea funcţională, alături de
elementele cu o netă acţiune antiinfecţioasă (lizozim, mutine, aglutinine etc.) în faţa
agresiunilor obişnuite, a microtaumatismelor din mediul extern. În cazul infecţiilor,
acestea vor diferii şi după cum funcţia aparatului masticator este normală sau
tulburată, de exemplu prin leziuni traumatice. Autocurăţirea fiind prejudiciată, flora
saprofită îşi exacerbează activitatea, devenind patogenă şi efectele lezionale sunt
agravate de depăşirea limitelor homeostazice şi cumularea elementelor secundare,
inflamatorii, la stresul primar. Această evoluţie explică şi posibilitate cronicizării unor
infecţii şi instituirea unor adevărate focare întreţinere.
Traumatismele teritoriului buco-maxilo-facial determină uneori leziuni izolate
dar frecvent se constată o asociere cu traumatismele cranio-cerebrale, asociere care
determină o gravitate deosebită şi particularităţi în evoluţie. Terapia leziunilor cranio–
cerebrale primând în defavoarea celor buco-maxilo-faciale.
Astfel datorită complexităţii morfofuncţionale a acestor regiuni şi prin poziţia
topografică expusă influenţelor celor mai diverse noxe din mediul extern, se realizează
un adevărat polimorfism lezional.
Leziuni traumatice oro-maxilo-faciale.

Examinarea medico-legală poate preciza caracterul activ sau pasiv de producere


a leziunilor, însă nu are posibilitatea de a concluziona asupra circumstanţelor de
realizare sau dacă este o acţiune comisivă sau prin omisiune. După numărul,
intensitatea, localizarea şi caracterul leziunilor se poate deduce intenţia de a produce
suferinţe victimei, agresivitatea autorului. Examinarea medico-legală se efectuează în
cele din urmă pentru a stabili timpul de îngrijiri medicale necesar vindecării, stabilind
astfel încadrarea juridică a faptei.
În vederea rezolvării raportului de cauzalitate între traumatism şi prejudiciul
morfofuncţional privind leziunile localizate în aceste regiuni, se ţine seama de
următoarele:
- criterii anamnestice şi etiologice;
- criterii clinice şi de evoluţie: - locale şi generale, - morfologice şi
morfofuncţionale;
- criterii paraclinice şi de specialitate.

Clasificarea leziunilor privind topografia, direcţia, aspectul morfologic al


leziunilor şi gradul de interesare al ţesuturilor.

Analiza acestor criterii vor folosii la aprecierea – mecanismului de producere, -


naturii agentului vulnerant, - gravitatea leziunilor, - timpului de îngrijiri medicale
necesar vindecării.
Îndeplinirea acestor obiective se realizează printr-o examinare locoregională
(extraorală şi intraorală) a victimei sau bolnavului.
Din punct de vedere topografic, putem vorbi de:
1. leziuni ale părţilor moi faciale;
2. leziuni dento-alveolare;
3. leziuni ale masivului facial osos;
4. leziuni nervoase;
5. leziuni de părţi moi endobucale şi ale organelor de simţ din vecinătate;
6. leziuni independente sau asociate;

Din punct de vedere al întinderii plăgilor:


1. plăgii limitate: geniene, labiale, mentoniere, maseterine;
2. plăgi întinse (combinate): mento-labiale, genio-maseterine.

Leziunile părţilor moi faciale.

Echimozele sunt leziuni traumatice vasculare, ce constau în ruperea vaselor de


calibru mic (capilarele), cu revărsarea sângelui şi infiltrarea consecutivă a structurilor
superficiale ale pielii. Echimozele în această zonă se instalează uşor, datorită bogatei
vascularizări dar se şi extind şi apar foarte pronunţat datorită bogăţiei de ţesut celular
lax. Pentru echimoze, în general nu se acordă zile de îngrijiri medicale, decât dacă
produc tulburări funcţionale locale. Zilele de îngrijiri medicale nu vor depăşii 9 zile, în
funcţie de extinderea leziunilor. Hemoragiile sub-conjunctivale necesită în general în
jur de 5 zile de îngrijiri medicale.
Excoriaţiile. Leziuni elementare cutanate, ce constă dintr-o soluţie de
continuitate. Când interesează numai epiderma se umectează cu limfă iar la interesarea
dermului este sângerândă. Mucoasele nu se acoperă cu crustă ci de un strat subţire de
fibrină.
Excoriaţiile se produc mai ales pe părţile proeminente, la lovire cu sau de
corpuri dure, cu suprafaţă neregulată. Zgârieturile lăsate de unghii, sunt liniare, au
direcţie în general longitudinală şi dispuse paralel.
Prejudiciul adus persoanei este temporar, vindecarea este fără urme, nelăsând cicatrice.
Plăgile sunt leziuni mecanice hemoragice, sau nu, ale ţesuturilor moi, cu
modificarea integrităţii tegumentelor, muşchilor, oaselor şi a altor organe. În general le
putem defini ca soluţii de continuitate ale tuturor acestor ţesuturi, cu sau fără lipsă de
substanţă.
Polimorfismul plăgilor se leagă în special de varietatea instrumentelor sau
corpurilor vulnerante folosite. Plăgile pot fi: plăgi tăiate, înţepate, şfâşiate prin
smulgere, muşcare, împuşcare sau coroziune (acizi, baze).
Plăgile tăiate pot interesa orice regiune a feţei; au marginile nete, liniare sau
neregulate, apropiate sau îndepărtate, întrerupând sau nu continuitatea orificiilor feţei.
În general, adâncimea este redusă, unghiurile, sunt ascuţite, egale sau nu, regulate sau
nu. La locul de plecare unghiul este mai adânc şi regulat – capul plăgii, la locul de
oprire secţiunea este mai superficială – coada plăgii, terminându-se cu o excoriaţie –
codiţă. Aceste elemente ajută în stabilirea direcţiei de lovire.
Plăgi contuze, sunt soluţii de continuitate însoţite de obicei de lipsă de
substanţă. Sunt produse de agenţi mecanici în mişcare care acţionează printr-o
presiune puternică asupra corpului sau invers, când asupra accidentatului este proiectat
un obiect contondent.
Sediul frecvent al acestor plăgi sunt buzele, fiind asociate plăgilor cutanate şi
ale roşului buzelor, în dreptul incisivilor şi caninilor.
Clinic este vorba despre o plagă cu margini neregulate, rupte, cu mici echimoze
şi excoriaţii periferice. Întinderea şi profunzimea sunt direct proporţionale cu greutatea
obiectului, caracteristicile acestuia, forţa de acţiune, rezistenţa ţesutului. Buzele plăgii
sunt apropiate fiind menţinute de bride membranoase sau vasculare.
Aceste plăgi se însoţesc de leziuni ale vaselor, nervilor, glandelor salivare şi se
asociază frecvent cu fracturi ale maxilarelor determinând sluţiri impresionante. În
interesarea nervilor, de obicei a nervului facial, acesta poate fi introdus (rar) în glanda
parotidă sau într-o deschidere mare cervico-facială sau temporo-facială impunând
sutura (neurofilia) imediat după explorarea plăgii. Nervul alveolar superior poate fi
lezat în traiectul suborbitar, în cursul fracturilor maxilare, determinând anestezia
regiunii geniene superioare, în general temporară, dar uneori definitivă în absenţa
reducerii.
Formele plăgii pot fi diverse: stelate, pătrate, unghiulare etc. Vindecarea în
cazul celor necomplicate prin infecţii este prin cicatrice fină.
Gravitatea leziunilor se apreciază în funcţie de:
- lungimea, profunzimea leziunii;
- elementele anatomice interesate;
- localizarea plăgii.
Plăgi produse prin explozii – accidente casnice, în industrie, sau prin arme de
foc; rezultă plăgi multiple cu pătrunderea de corpi străini, frecvent cu arsuri de grad
1;2 sau impregnaţii de pulbere în ţesuturile faciale.
Plăgile intraorale interesează mucoasa, diferite planuri ale pereţilor cavităţii
bucale şi limba. Mai frecvente sunt plăgile tăiate, înţepate, zdrobite sau sfâşiate.
Localizate în bolta palatină pot secţiona artera palatină, perfora planşeul
stabilind comunicări oronazale sau orosinusale. Toate plăgile localizate în palatul dur
(îndeosebi) trebuie să ridice suspiciunea unei leziuni osoase profunde - subiacente.
Plăgile limbii şi planşeului bucal determină hemoragii abundente, leziuni ale
glandelor salivare. În unele cazuri şi nu puţine plăgile intraorale însoţesc plăgile
părţilor moi faciale, leziunile dento-parodontale sau fracturile maxilarelor.
Aspectul plăgilor variază în funcţie cu vechimea. Contaminarea iniţială, după 6-
8 ore devine infectată, fibrina se descompune, ţesuturile sfâşiate din jur devin
necrotice, fundul plăgii este plin de o secreţie murdară şi depozite verzi-cenuşii care
răspândesc un miros fetid.
Hematomul, este o colecţie de sânge extravazat dintr-un vas sangvin, în unele
situaţii putând produce rupturi în ţesuturi sau rupturi ale unor suturi. Mărimea lor este
dată de forţa de lovire, terenul patologic preexistent (fragilitate vasculară crescută,
tulburări de coagulare), nerespectarea tehnicilor de anestezie. Duce la alterarea stării
generale, cele voluminoase determină tulburări funcţionale însemnate, se pot
suprainfecta cu germeni, fie pe cale hematogenă (stază) sau printr-o soluţie de
continuitate tegumentară; se por închista şi chiar calcifica, necesitând evacuare
chirurgicală.
Durerile spontane dar mai ales provocate de mişcările buzelor, limbii, obrajilor
sau mandibulei, în timpul vorbirii sau alimentaţiei, sunt constante dar de intensitate
variabile.
Hemoragia prin formarea hematomului determină tulburări funcţionale
importante.
Salivaţia este abundentă şi amestecată cu sânge când plaga interesează cavitatea
bucală.
Plăgile cavităţii bucale se însoţesc frecvent de contenţia salivei, lichidelor şi
alimentelor.
Toate acestea duc la tulburarea funcţiei masticatorii şi deglutiţiei şi a celorlalte
funcţii(respiratorie, fonatoare, tulbur. nervoase, psihice).

Leziuni ale masivului facial osos.

Fracturile masivului facial prezintă importanţă prin posibilitatea asocierii cu


leziuni cranio-cerebrale, dificultăţile de reducere putând duce la consolidării vicioase
iar deschiderea fracturilor în diferite cavităţi ale feţei putând favoriza complicaţii
septice. Adesea se asociază cu hemoragii importante şi se pot complica imediat cu
asfixii, prin hematom voluminos al planşeului bucal sau aspiraţii de sânge sau secreţii
etc.
Mecanismul prin care se produc este lovirea activă sau pasivă, cu diferite
corpuri contondente.

Fracturile mandibulare
Prin: poziţia sa în cadrul splahniocraniului ( viscerocraniului ), forma şi
funcţiile ei, o fac cea mai expusă traumatismelor, comparativ cu celelalte oase ale
feţei; reprezentând ⅓ – ¼ dintre acestea. Sexul cel mai afectat este – masculin( 60 –
80% ), îndeosebi între 20 – 40ani.
Mandibula fiind un os proeminent, este cel mai expus traumatismelor directe iar
forma dublu cudată, implantarea dinţilor în porţiunea orizontală, periostul extrem de
aderent, inserţiile unor grupe musculare extrem de puternice, explică frecvenţa
anumitor localizări, orientarea liniilor de fractură, deplasarea secundară a fragmentelor
fracturate, ca şi complicaţiile secundare sau tardive. Fractura poate fi la locul de
aplicare al traumatismului –fractură directă, sau la distanţă de locul de impact-
fractură indirectă. Prin loviri pe mandibulă se pot transmite liniile de forţă prin cele
două ramuri către etajul mijlociu al bazei craniului, determinând fracturi de tip direct
mediat, când nu cedează arcul mandibular. Fracturile se produc prin: presiune (osul
cedează sub acţiunea impactului provocând fracturi directe), flexiune (închiderea sau
deschiderea arcului mandibular, dând atât fracturi directe cât şi indirecte), tasare (osul
primeşte forţa în axul său, este îndesat; dă fracturi indirecte), forfecare (presupune
acţiunea, a două forţe opuse, dar identice ca mărime; dau fr. indirecte) sau smulgere
(presupune existenţa unor tracţiuni musculare sau ligamentare foarte puternice, care să
învingă rezistenţa osului).
În funcţie de factorii etiologici, de condiţiile în care s-a exercitat traumatismul,
fracturile pot fi parţiale – interesând un fragment limitat de os (marginea bazilară,
proces alveolar) şi totale – interesând toată grosimea osului. Fracturile totale pot fi cu
traiect unic sau traiecte multiple (fr. cominutivă).
Fracturile se produc în zone cu rezistenţă mai scăzută. Apofiza condiliană a
mandibulei la nivelul colului anatomic fiind considerată zona cu cea mai scăzută
rezistenţă, urmată de unghiul mandibulei (gonionul), foramenul mentonier (frecvent în
vecinătatea vârfului premolarului ), parasimfiza mentonieră situată în jurul caninului
inferior un dinte masiv care prin dimensiunile şi poziţia lui diminuă substanţa osoasă
exact la nivelul curburii maxime., apofiza alveolară pe toată întinderea sa, deşi este
frecvent protejată de proeminenţa marginii bazilare.
După localizare se pot clasifica în:
Fracturi mediane (mediosiomfizare) ce interesează porţiunea dentară dintre 31 /
41, linia de fractură mai frecvent coborând parasimfizar.
Fracturi paramediane (parasimfizare) situate între 1 / 3, iar cele laterale (ale
corpului mandibular) între 3 / 8,
Fracturile de unghi mandibular urmează celor de condil ca frecvenţă. Ele se
însoţesc frecvent cu fracturi ale ramurilor ascendente, fracturi de condil, şi de corp de
partea opusă.
Fracurile apofizei condiliene, îmbracă trei forme clinice: fractură
intracapsulară, capul condilian fiind zdrobit sau decapitat; fractura extracapsulară
poate interesa porţiunea gâtului condilian, zona cu cea mai scăzută rezistenţă a
mandibulei, sau baza apofizei condiliene. Forma a treia este fractura subcondiliană
joasă.
Fracturile apofizei coronoide sunt destul de rare şi se pot produce în urma unor
traumatisme laterale prin înfundarea arcadei temporozigomatice.
În afara acestor fracturi se mai pot întâlnii fracturi multiple cu trei fragmente
simetrice (subcondiliene bilateral şi de corp) şi asimetrice (paramediane cu laterale sau
de unghi, condil şi corp de partea opusă). Fracturile mandibulei edentatate. Creasta
alveolară, deşi este mai fragilă datorită procesului de atrofie osoasă, şi este situată
deasupra liniilor de rezistenţă, nu are un risc foarte mare de fractură, fiind protejată de
porţiunea bazilară a osului. Denivelarea în trepte crestei alveolare edentate este semn
sigur de fractură.
În cazul fracturilor mandibulare la copii, particularităţile acesteia specifice
vârstei conduc la un număr mare de fracturi în lemn verde (incomplete). Adesea pot
trece neobservate (fracturi ale apofizelor condiliene) ducând la tulburări în dezvoltarea
normală a mandibulei, cu apariţia de micrognaţii, laterodeviaţii, asimetrii, anchiloze
temporo-mandibulare.
Semnele clinice funcţionale sunt date de tulburarea funcţiilor masticatorie,
deglutiţia, fonaţia datorită durerii şi întreruperii continuităţii arcului mandibular. La
examenul endobucal şi exobucal se observă deformarea arcadei dentare: denivelări,
încălecare, devierea punctului interincisiv inferior; tulburări de ocluzie datorită
deplasărilor osoase; plagă fibromucoasă, hematoame; tumefacţie, echimoză; mobilitate
anormală; crepitaţii osoase; absenţa transmiterii mişcărilor; tulburări de sensibilitate.
Deplasarea fragmentelor fracturate depinde de: - forţa traumatismului care
produce deplasarea primară, - contracţia muşchilor interesaţi pe mandibulă: ridicătorii
sau suprahioidienii, - locul şi direcţia liniei de fractură favorizând deplasarea atât în
plan vertical, plan orizontal (sagital sau frontal).

Fracturile de masiv facial.


Etajul mijlociu al feţei, format din osul maxilar, oasele zigomatice, nazale,
lacrimale, etmoid, vomerul şi apofizele pterigoide, este constituit într-un bloc unitar,
strâns deslegat de craniul neural. Rareori fracturile de la acest nivel sunt localizate la
un singur os, de obicei extinzându-se şi la celelalte oase cu care se articulează.
Clasificarea topografică, în funcţie de interesarea porţiunii dento-alveolare, a
etajului mijlociu (Rowe şi Killey) încadrează aproape toate formele clinice de fracturi
întâlnite în practică (deşi este mai greu de sistematizat):
 fracturi cu componentă alveolară;
 fracturi combinate centrale şi laterale;
 fracturi care nu interesează dinţii şi alveolele.
Din etajul mijlociu maxilarul este, în general, protejat de şocuri prin piramida
nazală şi proeminenţa mentonieră pe linie mediană, de oasele zigomatice lateral,
acestea fiind primele ce intră în impact. Incidenţa fracturilor de etaj mijlociu este mai
mică decât la mandibulă, deşi structura este mai puţin rezistentă. Mai rar întâlnite sunt
fracturile acestei zone prin lovituri pe mandibulă sau cădere pe arcul mentonier,
mandibula izbind violent maxilarul prin intermediul arcadelor dentare.
 Fracturi cu componentă dento-alveolară. Fracturi parţiale şi totale.
Fracturile parţiale interesează fragmente limitate din regiunea alveolo palatină a
regiunii etajului mijlociu.
1. Fractura crestei alveolare frontale sau laterale (mai rare), prin lovituri directe
,zona frontală fiind mai expusă. Fragmentul fracturat frontal, cu dinţii implantaţi pe el,
se desprinde parţial, rămânând fixat de periost sau se desprinde complet. Fragmentul
osos este situat în vestibulo- sau palatopoziţie, mai rar întâlnindu-se deplasările în plan
vertical (coborâre sau intruzie), dinţii pot fi luxaţi, avulsionaţi, fracturaţi. În fracturile
laterale, liniile de fractură sunt de cele mai multe ori oblice, unice, sau duble. Când
sunt duble delimitează un fragment de os care se detaşează de maxilar. Dacă
fragmentul coboară în jos, ocluzia se realizează numai pe aceasta, în rest este
inocluzie.
Clinic, bolnavii prezintă mobilitate anormală a fragmentului respectiv, plăgi
sângerânde, vestibulare sau palatinale, hemoragii sângerânde prin deschiderea foselor
nazale sau a sinusurilor maxilare, echimoze labiale. Examenul radiologic confirmă şi
dă detalii importante asupra situaţie prezente reale.
2. Fractura tuberozităţii se produce de obicei în timpul extracţiilor molarilor
superiori, prin manevra de luxare distală cu elevatorul. Linia de fractură are direcţie
oblică spre distal, iar în funcţie de mărimea fragmentului fracturat se poate deschide
sinusul. Maxilar.
3. Fractuirle bolţii palatine. Întâlnite mai des la copii, care în momentul căderii
ţineau între dinţii corpuri ascuţite (creion, beţe, tuburi, andrele). Se produc plăgi ale
fibro-mucoasei paltine, fracturi ale bolţii, cu apariţia de comunicări oro-nazale.
Marginile plăgii sunt anfractuoase, vălul palatin uneori sfâşiat, sângerând abundent.
Bolnavii prezintă epistaxis, iar în timpul deglutiţiei lichidele refluează prin nas şi au
voce nazonată.
Fracturle totale interesează etajul mijlociu al feţei, depăşind osol maxilar,
extinzându-se la nivelul viscerocraniului, uneori chiar la baza craniului.
1. Le Fort I (Guerin) – fractura orizontală inferioară. Linia de fractură trece
deasupra procesului alveolar.
Deplasarea este mai evidentă în plan transversal, dar este de mai mică amploare
dacă nu este interesat vomerul şi cartilajul septal. Tulburările de ocluzie sunt moderate.
Deplasările posterioare dau retrognatism moderat, iar deplasările laterale ocluzie
încrucişată.
2. Le Fort II – fracturile orizontale mijlocii (piramidale, subzigomatice). Linia de
fractură este oblică în jos şi înapoi, trecând prin mijlocul oaselor nazale sau chiar la
joncţiunea osteo-cartilaginoasă, tăind apofiza ascendentă a maxilarului superior,
rebordul orbitar de obicei la nivelul găurii infraorbitare, trece pe sub osul malar spre
tuberozitate şi treimea mijlocie a apofizei pterigoide.
Sunt modificate rapoartele de ocluzie în sens vertical şi sagital, ocluzie deschisă
frontal, cu retrognaţie prin bascularea înapoi a maxilarului fracturat, însoţită de ocluzie
inversă; alteori când există şi deplasări laterale, ocluzia este încrucişată. Datorită
dislocări osoase, se întâlnesc şi tulburări de sensibilitate: parestezii, hipo- sau anestezie
pe teritoriul nervului infraorbitar şi palatin anterior.
 Fracturile combinate, centrale şi laterale. Interesează porţiunea mijlocie,
porţiunea laterală zigomatică, având şi componentă dento-alveolară.
1. Le Fort III – disjuncţiile cranio - faciale înalte. Traseul liniei de fractură
interesează oasele nazale la nivelul suturii fronto – nazale, interesând mai departe
peretele intern al orbitei, partea cea mai îndepărtată a fantei sfeno – maxilare şi de aici
se bifurcă: un tariect interesează peretele extern al orbitei şi apofiza orbitală externă a
malarului sau a frontalului,un altul traversează tuberozitate până în apropierea
porţiunii superioare a pterigoidului. Se mai fracturează osul zigomatic şi cloasonul
aproape de lama cribiformă.
Mobilitate anormală în plan vertical cât şi orizontal, este evidentă, uneori chiar
la mişcările de deschidere şi închidere arcadelor, maxilarul, nasul şi oasele malare se
ridică şi coboară.
Deplasarea postero – inferioară a maxilarului determină o malocluzie care
constă în retrognatism maxilar cu ocluzie deschisă frontal şi contact molar. Dacă se
asociază şi deplasările laterale, apare ocluzia încrucişată.
2. Disjuncţiile intermaxilare sau fracturile medio – sagitale. Interesează arcada
alveolo – dentară, podeaua nazală, bolta palatină, şi corpul maxilarului pe linia
mediană. Fractura se produce prin înscrierea arcadei inferioare în cea superioară, în
loviturile aplicate pe bărbie de jos în sus, ducând la lărgirea bruscă a arcadei
superioare şi fracturarea sa pe linie mediană.
Avem muşcătură în armonică ce constă în lărgirea şi îngustarea diastemei în
timpul închiderii şi deschiderii arcadelor dentare. În deplasări importante, se poate
constata exognaţie, înscrierea completă a arcadei inferioare de către cea superioară.
3. Alte tipuri de fracturi combinate:
- fractura Walhter – Le Fort I, II sau III şi o fractură verticală.
- Fractura Richet – Le Fort II unilaterală, asociată cu o fractură mediosagitală,
desprinzându-se complet o jumătate din maxilar.
 Fracturi multiple şi cominutive
Liniile de fractură se întretaie între ele, având drept rezultat multiple fragmente
osoase. Se însoţesc adesea de leziuni importante ale ţesuturilor moi şi chiar pierderi de
substanţă osoasă. Sinusurile, fosele nazale, orbita pot fi deschise, reliefurile osoase
sunt mult modificate datorită deplasări contururilor osoase ale feţei, producând reale
mutilări faciale.
Aspectul legal privind încadrarea juridică a leziunilor
posttraumatice ale regiunii oro – maxilo – faciale.

Principalele prevederi ale legii penale cu privire la încadrarea infracţiunilor de


lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, aplicate, în mod explicativ
pentru leziunile oro – maxilo – faciale.

Pentru leziunile cavităţii bucale.


Localizarea leziunilor Zile de îngrijiri medicale
Leziunile dento–alveolare
- mobilitate anormală ( 1 – 3 dinţi) Fără tratament
- mai mult de 3 dinţi 2 – 3 zile
- rupturi parţiale ( 1 – 3 dinţi) 4 – 5 zile
- + 3 dinţi 7 – 8 zile
- rupturi la nivelul coletului ( 1 – 3 dinţi) 4 – 5 zile
- incisivi 1 – 2 dinţii 12 – 15 zile
- incisivi – mai mult de 3 dinţi 12 –15 zile
- rupturi radiculare ( 1 – 3 dinţi) 12 – 15 zile
Leziunile limbii
- echimoze mici fără tratament
- echimoze întinse cu edem marcat 2 – 5 zile
- plăgi mici ( contuze, tăiate, înţepate) 3 – 5 zile
- plăgi contuze mari 8 – 9 zile
- plăgi tăiate cu secţiune parţială 12 – 15 zile
Leziunile mandibulei
- fisuri 12 – 15 zile
- fracturi parţiale – fracturi ale marginii 7 – 9 zile
alveolare
- luxaţii temporo–mandibulare anterioare sau 12 – 15 zile
posterioare
Leziunile maxilarului superior
- fracturi incomplete – boltă palatină - liniare 12 – 15 zile
- fracturi orificiale mici 12 – 15 zile
- peretele anterior al sinusului 15 – 20 zile
- creasta alveolară 7 – 9 zile
Fractura arcadei temporo – zigomatice ( os malar şi arcada)
- liniare simple 12 – 15 zile
- cominutive 15 – 20 zile

Dintre leziunile buco – maxilo – faciale menţionăm:


Localizarea leziunii Zile de îngrijiri medicale
Leziunile dentare
- rupturi radiculare ( peste 3 dinţi ) 15 – 35 zile
Fistule salivare (posttraumatice) Peste 30 de zile
Fracturi de mandibula 25 – 45 zile
- parţiale – liniare simple 30 – 35 zile
- liniare duble 40 – 60 zile (în unele cazuri
pot ajunge le 70 zile)
- fracturi deschise – vindecate per primam 50 – 55 zile
- fracturi ale apofizei coronoide 25 – 35 zile
Luxaţiile temporo - mandibulare 20 – 30 zile
- laterale 20 – 30 zile
- recidivante 25 – 30 zile
Fracturile de maxilar superior
- fracturi orificiale mari 25 – 35 zile
- tuberozitate 20 – 35 zile
- complete - orizontale sau verticale 30 – 35 zile
Fractura arcadei temporo – zigomatice
- cu deplasare sau fracturi deschise 20 – 25 zile
Complicaţii ale fracturilor masivului facial
- contracţia mandibulei 45 – 55 zile
- pseudoartroza mandibulei 45 – 50 zile

Precizări în legătură cu acest articol din Codul penal:


Localizările leziunilor Zile de îngrijiri medicale
Fracturi de mandibulă
- liniare duble Până la 70 zile
- totale - cominutive 50 – 70 zile
- cu deplasări mari 65 – 70 zile
- deschise - infectate 65 – 70 zile
- intraarticulare Până la 65 zile
Complicaţiile fracturilor masivului facial
- osteite 90 – 120 zile
- întârzieri de consolidare Peste 60 zile
- consolidare vicioasă necesitând reintervenţie Peste 60 zile