DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ A EXISTENŢEI

Începuturile literaturii române sunt legate de contextul ariei culturale

din răsăritul Europei, un spaţiu complex format pe temeliile tradiţiei
bizantine. Începând cu secolul al XVII-lea, limba slavonă, limba oficierii
serviciului divin în biserică, începe să fie înlocuită treptat cu limba română.
În această perioadă s-au tradus şi s-au tipărit cărţi religioase de care aveau
nevoie toţi credincioşii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate,
cuprinzând învăţături morale dezvoltate pe marginea textului biblic) şi
pravilele (corpuri de legi). Actele de cultură din cele trei ţări române
demonstrează că mentalitatea religioasă, caracteristică Evului Mediu, este
dominantă.
Domniile lui Matei Basarab, în Muntenia, şi Vasile Lupu, în Moldova,
au marcat începutul unei epoci de înviorare culturală. Prin tipografiile
înfiinţate cu sprijinul lui Petru Movilă, fiu de voievod moldovean ajuns
mitropolit al Kievului, cărţile religioase se răspândesc şi contribuie la
unificarea limbii române literare.
Zorii literaturii religioase poartă astfel amprenta cărţilor religioase
care au ieşit din aceste tipografii.
 Literatura religioasă în Moldova

Vasile Lupu. În Moldova lui Vaile Lupu se aflau pe vremea aceasta

mai mulţi cărturari decât în Muntenia lui Matei Basarab. Între marii cărturari
din sivanul Moldovei, în afară de cronicarul Grigore Ureche, marele logofăt
Todiraşco era un bun cunoscător al limbii latine. Între ceilalţi boieri,
logofătul Eustratie Dragoş era cel mai bun cărturar de seamă, căci cunoştea
bine limba latină şi greacă. În casele marilor boieri trăiau, învăţând copiii,
mulţi dascăli harnici, printre care şi câţiva veniţi de peste munţi. Unul dintre
aceştia a fost Toader diiacul din satul Feldra, pe Someş, în apropiere de
oraşul Bistriţa, care încă din secolul al XV-lea era un loc de refugiu pentru
boierii şe negustorii moldovei fugiţi dinaintea invaziilor turceşti şi tătăreşti.
Cel mai neobosit cărturar al timpului este însă Varlaam.

Emanciparea limbii române:

mitropolitul Varlaam
(1585-1657)
Cel dintâi dintre cărturarii afirmaţi într-un
context cultural caracterizat prin încercările tot
mai insistente de introducere a limbii române în
biserică a fost mitropolitul Varlaam. Născut în
1585 în părţile Vrancei şi decedat în 1657 la
mănăstirea Secu, a fost scriitor şi traducător
religios. Ajuns mitropilit al Moldovei (1632),
înfiinţează o tipografie la biserica Trei ierarhi din Iaşi, unde tipăreşte în
1643 Cazania intitulată Carte românească de învăţătură, monument de
limbă veche românească. Volumul cuprinde 74 de predici, care se rostesc
duminica şi în cele mai importante sărbători ale anului. Mitropolitul
Varlaam pune în valoare, prin fraze expresive, întreaga bogăţie a limbii
române. Primele accente ale prozei artistice pot fi întâlnite în pasaje
remarcabile prin energia tonului şi prin ritmul construcţiei. Figuri de stil
precum repetiţia şi enumeraţia ies imediat în evidenţă.
 Prin cunoştinţele lui de limbă slavă şi greacă, prin cultura religioasă şi
prin viaţa lui curată, izbutise să se facă cunoscut în cercurile înalte din
Suceava şi să devină duhovnicul domnului Miron Barnovski.
În iarna anului 1628, Miron Barnovski îl trimite într-o solie în Rusia.
Prima misiune avea ca ţintă lavra Pecerska din Kiev. Acolo se afla ca
arhimadrit Petru Movilă, înrudit cu domnitorul Miron Barnovski. Acesta
trimitea deci în solie pe duhovnicul său să vadă pe arhimandrit şi să-i ducă
manuscrisul unui Octoih slav din mănăstirea Neamţu, care avea să servească
apoi la tipăritura kieviană din 1630. A doua misiune avea ca ţintă Moscova.
Aici solia moldovenească trebuia să se prezinte ţarului Mihail Feodorovici
pentru a-i aduce în dar moaţtele sfântului mucenic Iacov din Persia, care se
aflau la palatul domnesc din Suceava, şi pentru a cere, în schimb, pentru
ctitoria de la Dragomirna, câteva din acele frumoase icoane ruseşti pe care
Miron Barnovski le va fi văzut în mănăstirile ucrainene din Polonia.
Întâlnirea lui Varlaam cu Petru Movilă în marea lavră de la Pecerska are
pentru istoria culturii moldoveneşti o importanţă deosebită, pentru că ea
marchează începuturile unui curent nou: influenţa ruteană. Varlaam a ajuns
la Moscova, a predat ţarului moaştele trimise în dar de domnul Moldovei, a
comandat icoanele, le-a plătit, dar nu le-a putut ridica, fiindcă patriarhul
Moscovei le găsea prea lumeşti.
Calităţile sufleteşti ale lui Varlaam şi cultura lui deosebită l-a impus în
vaza contemporanilor săi, care l-au ridicat la înalta treaptă de mitropolit în
1632, fără a fi fost trecut prin episcopie, lucru dealtfel îngăduit de canoane.
Autoritatea lui de cârmuitor al sufletelor a crescut aşa de mult în Orientul
grecesc, încât a putut fi propus pe lista celor trei candidaţi la scaunul vacant
al patriarhiei din Contantinopol. Prăbuşirea lui Vasile Lupu aduce însă şi
căderea lui. Îl găsim retras la mănăstirea Secu, unde în ultimii ani ai vieţii îşi
va împărţi pământurile înte neamuri, fără să poată subscrie, fiind fulgerat la
mâini-probabil de o paralizie.
Cazania lui Varlaam cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile
dintr-un an şi pentru sărbătorile mai însemnate ale bisericii. Cele mai multe
pleacă de la explicarea pasajului de Evanghelie citit în ziua respectivă şi
cuprind sfaturi de înfrânarea viciilor şi a patimilor, de înfrăţire şi ajutorarea
aproapelui. Sunt însă şi câteva legende hagiografice care povestesc viaţa
marilor mucenici ai ortodoxiei (a sfântului Dimitrie, a sfântului Gheroghe, a
sinţilor apostoli Petru şi Pavel), între care şi două legate de pământul
Moldovei: a sfântului Ioan cel Nou, protectorul Moldovei. Originalul
Cazaniei venea probabil din Ucraina. Varlaam şi-a cules materialul din mai
multe zăvoade. Până acum izvoarele nu au fost încă precis determinate. G.
Scorpan a semnalat părţi comune între Cazania lui Varlaam şi între Cazania
tradusă din ruseşte de Udrişte Năsturel şi apărută în acelaşi an la mănăstirea
Govora, şi chiar Cazania lui Coresi din 1581. Confruntând părţile comune
celor trei cazanii, Scorpan conchide că textul lui Varlaam apare întotdeauna
prelucrat, dar aceasta nu trebuie să ne amăgească, fiindcă se poate întâmpla
ca multe prelucrări să fi aparţinut originalului după care a tradus Varlaam.
Dar dacă nu putem delimita partea personală a lui Varlaam în structura
predicilor, putem totuşi să urmăm aportul lui în formarea limbii literare. Se
susţine în genere că limba Cazaniei lui Varlaam este limba populară, pe care
el a depins-o din copilărie în munţii Putnei şi mai târziu, ca monah, în
preajma mănăstirii Secu. Într-adevăr, scrisul lui Varlaam, deşi au trecut peste
el trei veacuri, se citeşte şi azi cu uşurinţă şi cu plăcere chiar. În textul lui
Varlaam, cuvintele şi expresiunile slave se întâlnesc rar, la distanţe mari şi,
înţelese într-o vreme când cultul divin se săvârşea în limba slavă, ele dau azi
scrisului său un uşor caracter arhaic, mai ales că ele se împerechează uneori
cu elemente latine azi dispărute din circulaţia limbii, precum: mai chiar =
mai clar, desveti = dezbrăca, mişci = săraci, nusa = dânsa, înmă = mamă.
Cele şapte taine a fost a doua carte românească ieşită din tipografia
lui Vasile Lupu în 1645, la tălmăcirea căreia a lucrat şi Eustratie Logofătul.
Era o carte privitoare la tainele instituite de biserică „spre îndreptarea
sufletelor noastre celor păcătoase”. Ea cuprinde lămurirea tainelor, normele
după care se săvârşesc şi canoanele stabilite de soboarele ecumenice în
cazurile de abatere de la rânduielile stabilite. E o carte care, prin natura
cuprinsului ei, se adresa mai mult clerului. Alături de normele de ritual şi de
canoane, se găsesc şi câteva note, adevărate documente de folclor, care
proiectează lumina lor interesantă peste unele superstiţii, răspândite până azi
în maşele populare din sudul şi răsăritului Europei.
Răspunsul la catehism este ultima carte cu caracter religios publicată
de mitropolitul Varlaam, în 1645 şi are o importanţă deosebită nu numai
pentru că este o operă originală, dar şi pentru că ea reprezintă chemarea
înaltă la care se credea datoare să răspundă biserica celor două ţări surori,
Muntenia şi Moldova, de a menţine unitatea spirituală a neamului şi
străduinţelor ei de a apăra ortodoxia românilor ardeleni, ameninţată de
calvinismul maghiar.
Mitropolitul Varlaam alege din Catehism părţile în care
superintendentul, în explicarea rugăciunilor fundamentale (Tatăl Nostru,
Cele zece porunci, Simbolul credinţei), furişase ideile dogmatice ale
calvinismului, pentru ca, întemeindu-se apoi pe pasaje din Evanghelie sau
din Faptele şi Epistolele apostolilor, să le combată punct cu punct.
Dărâmând punctul de vedere calvin, el expune punctul de vedere ortodox în
chestiunile fundamentale ale credinţei, privitoare la păcatul original şi la
curăţirea lui prin botez, la dreptul omului de a se mântui prin fapte bune, la
cultul sfinţilor şi al icoanelor, care nu pot fi socotite ca idolatrice, întrucât
sunt simboluri, la semnul crucii, la cultul Mariei şi la doctrina predestinării.
Tonul discuţiei este obiectiv, dar cald, convingător şi întemeiat, pentru
fiecare afirmare, pe textele evanghelice.
Răspunsul mitropolitului Varlaam, aşa de demn şi documentat, a
primit din partea calvină tocmai peste doisprezece ani, în 1656, un răspuns
vehement şi grobian, apărut în tipografia de la Bălgrad (Alba Iulia).
Pravila este ultima carte importantă ieşită din tipografia de la Trei
Ierarhi, fiind o scriere cu caracter juridic, apărută în 1646, sub titlul Carte
românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe cu
dzisa şi cu toată cheltuiala lui Vasile voievodul şi domnul Ţării Moldovei
den multe scripturi tălmăcită den limba ilenească pre limba românească.
Încă din 1632, Eustratie Logofătul tradusese o Pravilă aleasă, scoasă
şi tocmită, şi dentru multe sînte scripturi cercată şi găsită. Apariţia Pravilei
de la Govora în 1640, în ediţii muntene şi ardelene, a făcut probabil inutilă
tipărirea traducerii lui Eustratie Logofătul. S-a găsit atunci necesar să se
publice o codificare mai completă de legiuiri. Astfel s-a ajuns la Pravila lui
Vasile Lupu. Această pravilă prezintă pentru noi o importanţă deosebită,
căci ea leagă viaţa noastră juridică deopotrivă de vechiul drept bizantin şi de
jurispridenţa romanică occidentală.
Pravila lui Vsile Lupu este alcătuită din două părţi bine distincte prin
titlul diferit pe care-l poartă, prin structura lor, prin cuprinsul diferit şi prin
provenienţă.
Prima parte este împărţită în 16 „pricine” (capitole), cuprinzând în
total 252 „începuturi” (paragrafe), numerotate curent. Cuprinde o serie de
legi privitoare la raporturile juridice ale vieţii agrare şi păstoreşti, încălcări
de teritorii, diferite furturi care se pot ivi în viaţa câmpenească, infracţiunile
păstorilor, pagube aduse pomilor şi semănăturilor, condiţiunile care
trebuiesc observate când se construieşte pe locul altuia, când se diguiesc
apele pentru morărit etc.
Partea a doua a Pravilei, mai scurtă, se leagă de literatura juridică a
Italiei de la sfârşitul evului mediu. Ea cuprinde 78 de capitole privitoare la
diferitele delicte de drept penal, precum: omorul, falsificarea banilor,
sudalma, amestecarea de sânge, având un caracter foarte interesant, fiindcă
dezvăluie colţuri de viaţă dispărută, din psihologia vremii.
Retipărită în parte după şase ani în Îndreptarea legii din Muntenia,
această pravilă a realizat cu două veacuri înainte de unirea politică, unitatea
legislativă a celor două principate. Ea a alcătuit şi baza jurisdicţiunii din
Moldova şi Muntenia.
 Primul nostru poet:
Mitropolitul Dosoftei
(1624-1693)

Din cercetarea mai atentă asupra

operei lui Dosoftei putem afla că acesta era
cunoscător a mai multor limbi, în afară de
limba slavă veche în care se oficia
serviciul divin el mai cunoştea bine limba
greacă după cum dovedesc ultizarea de izvoare greceşti în operele sale. Pe
de altă parte reproducerea în “Parimii” a unor versuri latine transcrise în
caractere chirilice aduc o probă că el cunoştea limba latină. Pe lângă aceste
limbi trebuie adăugată şi limba polonă. E probabil ca în exilul său de la Strij
să fi învăţat şi limba ucraineană. Această minte poliglotă avea şi o adâncită
cultură teologică şi profană după cum se vede în numeroasele note şi
comentarii de ordin teologic, istoric, geografic şi etnografic împăştiate în
traducerile sale.
Unde s-a format sufleteşte acest mare îndrumător al bisericii
moldoveneşti nu se poate spune cu precizie. S-a crezut de unii istorici că era
de origine grec, alţii au presupus că era ucrainean însă azi avem motive
temeinice a crede că era român macedonean. Părinţii şi familia lui poartă
denumiri întra-adevăr neobişnuite în celelalte ţinuturi româneşti: tatăl de
numea Leontar, bunicul Barila, mama Misira.
Se născuse în 1624, şi în 1649, la vărsta de 25 de ani îl găsim printe
umilii monahi care îşi închinau vremea studiului în liniştea mănăstirii
Probata. În 1658, la vârsta de 34 de ani este ales episcop la Huşi, un an mai
târziu este strămutat ca episcop de Roman şi în 1671 este ales mitropolit al
Moldovei. Tipografia care fusese instalată în mănăstirea Treisfetitele de
Vasile Lupu se ruinase, şi Dosoftei, care tradusese “Psaltirea în versuri”, s-a
văzut nevoit să trimită manuscrisul în Polonia ca să-l vadă tipărit.
În lupta deschisă între poloni şi turci , în jurul cetăţii Hotinului,
Petriceicu-vodă, trece de partea polonilor. Turcii sunt bătuţi, iar Petriceicu e
silit să fugă în Polonia. Cu Petriceicu plecă în exil şi Dosoftei, care se
amestecase în politica ţării, tinând cu polonii. Întorcându-se însă la începutul
anului 1675, este închis în mănăstirea Sf. Sava din Iaşi, de unde, liberându-
se curând, recapătă încrederea domnului şi este reinstalat în scaunul
metropolitan.
 De aici înainte mitropolitul Dosoftei renunţă la lupta politică şi-şi
închină toate puterile intereselor culturale ale ţării. El încearcă să refacă
tipografia lui Vasile Lupu, punând să se toarne din nou matriţe, aducând
material nou tipografic la mănăstirea din Uniew împreună cu tipograful
Vasile Stadinicki. În acestă tipografie a apărut la 1679 “Liturghierul” lui
Dosoftei.
Cu materialul adus din Moscova, mitropolitul Dosoftei reface
tipografia lui Vasile Lupu şi într-un răstimp de relativă linişte şi pace, el se
aşează pe lucru, punând sub tipar cărţile traduse, care aşteptau de multă
vreme să vadă lumina.
Urcându-se pe scaunul metropolitan al Moldovei, Dosoftei introduce
cu curaj marea reformă a naţionalizării serviciului divin. La doi ani abia
după ce fusese ales mitropolit, el dăruise limbii româneşti “Psaltirea
tălmăcită” în versuri şi tipărită la mănăstirea Uniew din Polonia. În acelaşi
an 1673, tipăreşte tot în româneşte şi tot la Uniew, “Acatistul Născătoarei de
Dumnezeu”. În 1679 tipăreşte “Dumnezeiasca liturghie”, retipărită şi în
1683, cuprinzând liturghia sfântului Vasile cel Mare şi a sfântului Grigore
Dialogul, la care s-au mai adăugat slujbele obişnuite.
În 1681 Dosoftei tipăreşte “Molitvenicul de-nţăles”, care cuprinde
rugăciunile şi slujba obişnuită la logodnă, cununie, botez. În 1683 ne dă
“Octoihul”, numit aşa fiindcă cuprinde opt slujbe obişnuite duminica, fiecare
pe câte un ton aparte. Este o operă imnografică, alcătuită în mare parte de
sfântul Ioan Damasceanul pe la anul 735, în mănăstirea Sf. Sava, la care s-au
adaugat apoi compoziţiile călugărilor studiţi şi troparele împăraţilor bizantini
Leon al VI-lea cel înţelept şi Constantin Porfirogenetul.
Motivele care l-au îndemnat pe Dosoftei să traducă şi să tipărească
aceste cărţi se văd clar din prefeţele lui.
Mitropolitul Dosoftei era convins de necesitatea introducerii limbii
naţionale în biserică. Este cel dintâi mitropolit din principate care, începând
această mare reformă de încetăţenire a graiului strămoşesc în altar, caută să
convingă clerul din vremea sa că oficierea cultului în limba înţeleasă de
masele adânci ale poporului, departe de a fi o rătăcire în apele ereziior, e
dimpotrivă în conformitate cu tradiţia Sfintelor Scripturi.
Din traducerile lui Dosoftei, două depăşesc problema introducerii
limbii naţionale în biserică şi interesează în chip deosebit istoria literaturii
noastre. Acestea sunt “Psaltirea în versuri” şi “Vieţile Sfinţilor”.
“Psaltirea” tipărită la Uniew în 1673 este, după cum o mărturiseşte
însuşi stihuitorul ei, rodul unei munci grele: a lucrat-o “cu multă trudă şi
vriame îndelungată”, în “cinci ani foarte cu osîrdie mare”.
 Cum a ajuns Dosoftei la ideea de a traduce psalmii în versuri
româneşti, căci până la el nu se cunoştea nici un model tipărit în literatura
ortodoxă, nici în cea slavă, nici în cea greacă, înafară doar de încercarea
păstrată în manualul scris a lui Gh. Palamed. Se ştie că ideea de a versifica
psalmii şi de a-i aşeza pe melodii, pentru a fi cântaţi în biserici, în reuniuni,
în case, a pornit de la calviniştii francezi.
Calvin însuşi a versificat câţiva psalmi, dar cele mai frumoase versuri le-a
dat poetul francez Clément Marot (1495-1544), care a versificat 50 de
psalmi.
În traducerea psalmilor, Kochanowski, urmând exemplul lui Clément
Marot, s-a stăduit să dea poeziei naţionale religioase, care exista înaintea lui
dar care era mediocră, o valoare artistică superioară şi să o înalţe pe cele mai
ridicate culmi ale artei. Pentru a pătrunde căt mai adânc în gândul intim al
originalului ebraic, el a folosit mai toate traducerile anterioare. Pentru a
înţelege coloritul specific ebraic al psalmilor, s-ar fi cerut o cultură cu mult
superioară aceleia pe care o aveau contemporanii lui Kochanowski. Dar
renunţând la elemental exotic, Kochanowski a izbutit să degajeze din
cântecele de durere şi de umilinţă înaintea divinităţii, ale regelui izraelit,
sentimentele adânc omeneşti şi să ni le transmite într-o formă ritmică, plină
de noutate şi varietate, îmbogăţind metrica polonă cu multe inovaţii izbutite.
Dosoftei a luat însă de la Kochanowski numai modelul, formele de
versificaţie în general, căci în amănunte măsura versurilor lui nu corespunde
cu măsura versurilor lui Kochanowski. Fondul traducerii a rămas neatins de
influenţa polonă. Iată un exemplu desprins chiar în psalmul 1. Kochanowski
spune, traducând add litteram textul Psaltirii:
“Sunt ca pleava care se murdăreşte pe pămînt şi pe care cîntul o
aruncă unde vrea”.
Dosoftei dezvoltă imaginea în felul următor:
“Iară voi necuraţii ca pleava
De sîrg veţi cunoaşte-vă isprava
Când s-a vîntura dintr-arie pravul,
Vă veţi duce, cum sa duce spravul;
Şi cu graiul nu-ţi cădea-n făţare.”
Pentru textul “Psaltirii” Dosoftei s-a servit de textele autorizate ale
bisericii moldoveneşti: psaltirile slavone. Din acestea a păstrat şi unele
cuvinte, care nu par să mai fi avut mare circulţie în limba vremii sale
(rostul= gură, strevie= pucioasă, măzdă= mită). Dosoftei nu putea avea simţ
pentru exotismul oriental al poeziei biblice. Dar a simţit şi el adânc în
sufletul său frumuseţea eternă a cântecelor de adorare şi umilinţă ale
poetului rege înaintea divinităţii, frumuseţe care a alinat în lungul veacurilor
omenirea în ceasurile ei de durere, şi, vroind să o împărtăşeacă
contemporanilor săi moldoveni, a transpus-o în cadrul vieţii sociale a
timpului şi locului său.
Pentru a aprecia drept opera lui Dosoftei trebuie să ţinem seamă de
faptul că el a luptat cu toate greutăţiile începuturilor. Limba literară a
timpului nu fusese încă mladiată la necesităţile ritmice ale versului, căci
desigur nu putem considera ca modele serioase de versificaţie stihurile lui
Varlaam şi ale lui Udrişte Năsturel la stema ţării din cărţile publicate.
Posibilităţile poetice ale limbii, imaginile şi toate mijloacele de expresivitate
nu fuseseră încă puse în valoare printr-o îndelungată tradiţie literară şi, dacă
la acestea mai adăugăm şi faptul că ideile originalului biblic trebuia turnate
în versuri pe care atunci pentru întâiaşi dată le crea în limbă mitropolitul
poet, e uşor de înţeles pentru ce unele pasaje pline de poezia mistică a vieţii
patriarhale sunt redate stihuri prolixe, naïve, lipsite de farmecul originalului.
În sufletele pline de griji ale contemporanilor săi pentru furtunile
timpului, psalmii lui Dosoftei au coborât o rază de alinare întrucât în cultul
ortodox tradiţia nu le permitea să fie introduşi şi cântaţi în biserică.
Câţiva dintre psalmii lui Dosoftei, ca de pildă 46 (“Limbile să salte”),
48 (Veniţi cu toţi dimpreună să ne facem voie bună), 94 (Auziţi acestea
toate, neamuri, noroade şi gloate), 98 (Domnul stătu crai în ţară) au fost aşa
de bine modulaţi, încât, prin mijlocirea, probabil, a dascălilor de biserici, au
pătruns în ciclul colindelor populare şi se cântă până în vremurile noastre de
copiii care poartă steaua, pe uliţele satelor şi oraşelor, solia naşterii
Mîntuitorului. Din cântecele de stea, psalmii lui Dosoftei au fost introduşi
mai departe în ţesătura dramei religioase populare a Viclemului, cu deosbire
psalmii 94 şi 98.
A doua operă importantă din acticitatea literară a mitropolitului
Dosoftei după “Psaltirea în versuri”, este colecţia completă a vieţilor de
sfinţi, care s-a imprimat la Iaşi între 1682-1686, cu tiparul adus din
Moscova, de la patriarhul Ioachim.
Din cercetările întrprinse de regretatul Iulian Ştefănescu într-o bună
lucrare de doctorat, “ Legende despre Sf. Constantin în literature
românescă”, reiese că mărturia lui Dosoftei însuşi, din prefaţa operei, că: “a
tradus de pre greciaşte şi de pe sîrbiaşte pre limba românească” se confirmă.
Colecţia vieţilor de sfinţi a mitropolitului Dosoftei cuprinde mai multe
grupe de legende. O primă grupă formată de legende referitoare la
Mântuitor, la familia sfântă şi la apostolic, mai toate extrase din evangheliile
apocrife. A doua grupă este formată din legendele martirilor şi ale asceţilor.
Se cunosc prigonirile groaznice pe care le-au avut de îndurat creştinii
primelor veacuri din partea romanilor, când aceştia au început să-şi dea
seama de răspândirea noii religii surpă temeliile statului şi ale autorităţii lor.
Marele istoric al bisericii creştine, Eusebiu din Cesareea, ne povesteşte
puterea mistică cu care îndurau chinurile cei ce nu vroiau să părăsească
credinţa în Mântuitorul: arşi pe ruguri, aruncaţi înaintea fiarelor în arenele
circurilor, sfâşiaţi cu cochili li unghii de fier. În acele vremuri de urgie, când
creştinismul era abia la începuturile sale, nu era cu putinţă ca el să înţelegă
ce admirabile pilde de rezistenţă în prigoniri putea adduce forţ morală a
acestor eroice jertfiri de viaţă pentru credinţa cea nouă. Fanatizate de avântul
cu care aceşti iluminaţi primeau cununa de martiri, masele populare vedeau
în ei pe adevăraţii aleşi ai Mântuitorului în lupta cu păgânismul. Sfântul
acestor noi vremuri este acum aspectul, care, retras de lume în codri sau
pustiuri, îşi mortifica trupul pentru a dezrobi sufletul de ispitele cu care
duhul întunericului căuta să-i peimejduiască mântuirea. În năzuinţa de a
expia păcatele lor li ale semenilor, asceţii îşi impuneau asperităţii de viaţă,
chinuri trupeşti, refuzând orice adăpost, stand fără nici un acoperiş vara sub
arşiţa soarelui, iarna în vifor, vânturi şi ploi, până ce trupul li se topa de
chinuri şi acoperea de răni.
“Vieţile sfinţilor” ne introduc astfel într-o lume de miraculos creştin,
în care torturile cele mai îngrozitoare nu pot distruge viaţa martirului. De
exemplul Sf. Mamas şi Iulian sunt condamnţi de autorităţile romane să fie
sfâşiţi de fiare sălbatice, dar la ziua sorocită, în arena circului, când se dă
drumul fiarelor înflămânzite, acestea, în loc să se repeadă asupra lor, îşi
domolesc furia şi, ajungând în faţa sfinţilor, le ling picioarele. Tot prin
minuni, de altă natură însă, se caracterizează şi viaţa sfinţilor asceţi. Sf.
Marian nu are nevoie, în toiul nopţii de lumină pentru a scrie deoarce
degetele lui răspândeau lumina necesară.
Pentru a alcătui biografia sfântului, hagiograful a împrumutat de multe
ori elemente din tradiţiile şi basmele populare. De pildă, tema cu lupta
voinicului pe ţărmul unei ape pentru mântuirea unei fecioare, care apare în
vechiul mit al lui Perseu şi Andromeda, în legenda celtică a lui Tristan şi
Iseult şi în o mulţime de basme populare, de exemplu în “Balaurul cu şapte
capete” din colecţia şi Ispirescu, a fost încorporată din secolul al XII-lea şi în
viaţa Sf. Gheorghe, alcătuind partea cea mai frumoasă şi mai cunoscută a
legendei. Tema aceasta hagiografica a luptei sfântului Gheorghe cu balaurul,
transpusă în versuri, este foarte răspândită la popoarele balcanice şi are o
paralelă interesantă în balada noastră populară ”Iovan Iorgovan”.
Alte motive din folclor au fost prinse şi ele în ţesătura legendelor
hagiografice. Scrise de autori diferiţi, în răstimpuri diferite, legendele
hagiografice sunt foarte inegale. Multe sunt clişee banale, dar sunt şi câteva
legende care, prin graţia lor naivă şi prin pietatea lor duioasă, au mişcat
adânc sufletul citiorilor de pe vremuri. De pildă legenda lui Avgar, din care
socoteau adesea îndemnuri şi pilde pentru viaţă. Avgar, toparhul Edesei,
fiind chinuit de o boală grea, de lepră neagră, auzind minunile şi tămăduirile
săvârşite de Hristos, a trimis la el pe cancelarul său, Anania, un zugrav
iscusit, ca să-I izvodească chipul şi să-I aducă o scrisoare cu rugămintea de a
veni în edesa pentru a-l mântui. “Să te afli aici cu mine căci am azit că evreii
murmură împotriva ta şi vor să-ţi facă rău. Eu am cetatea perea mică, dar
îndeajund amândurora pentru a petrece cu cinste.” Anania, ajuns tocmai
când Iisus propovăduia poporului, încercă să-I prindă chipul, dar nu
izbuteşte să fixeze nici o trăsătură, din pricina aureolei divine care-I nimba
faţa. După ce şi-a încheiat predica, Mântuitorul, care şi gândurile ascunse ale
oamenilor le cunoştea, a cerut solului să-i dea scrisoarea. După ce a citit-o,
şi-a spălat chipul cu apă, a cerut o năframă curată de in, şi-a pus-o pe faţă, şi-
a imprimat chipul în ea şi a predate-o solului să o ducă lui Avgar împreună
cu răspunsul:”Fericit eşti, Avgare, de vreme ce ai crezut în mine fără să mă
fi văzut, căci scris este despre mine. Că cei ce mă vor vedea să nu creadă în
mine iar cei ce nu mă vor vedea să creadă. Iar cât despre cele ce-mi scrii, ca
să vin la tine, eu trebuie să împlinesc toate cele pentru care sunt trimes, iar
după ce le voi împlini, să mă înalţ către Părintele cel care m-a trimes…”.
Avgar citeşte scrisoarea şi, închinându-se la icoana Domnului cea nefăcută
de mâini omeneşti, deodată se vede vindecat pe tot trupul de lepră, afră doar
de o rămaşită pe faţă. Câţiva ani mai târziu, după ce Mântuitorul fusese
răstignit, înviase şi se înalţase la cer, Avgar află că a sosit în cetatea lui un
evreu, cu numele de Tadeu, care tămaduia pe cei bolnavi în numele lui Iisus.
Toparhul trimite să-l aducă la el şi când tadeu intră pe uşa palatului, învăluit
în nimbul strălucitor al sfinţeniei, Avgar se ridică de pe tron şi îl întrabă dacă
într-adevăr el este ucenicul făgăduit în scrisoarea Mântuitorului. Apostolul îi
răspunde:”De vreme ce mare nădejde ai pus în Dînsul, am venit la tine şi,
dacă credinţa ta se va spori întru tine, toate cele dorite de tine după credinţa
ta vor fi.” Avgar îi răspunde: “Atâta am crezut întru Dînsul încât am voit să
adun puterea obştiilor mele şi să merg asupra iudeilor, celor care l-au
răstignit pe El, ci stăpânirea romană, subt care suntem, m-au oprit pe mine.“
Avgar este adus la credinţa cea dreaptă, primeşte botezul şi cu aceasta
rămaşiţa leprei de pe faţă dispare. A doua zi Tadeu, predicând norodului
taina mântuirii, adduce la creştinism întreaga cetate a edesei, care primşte
botezul. Sâmburele aceste legende îşi are obârşia în în creştinarea Siriei prin
regele Abgar.
În colecţia vieţilor sfinţilor a mitropolitului Dosoftei mai sunt încă
multe alte legende, tot atât de atrăgătoare prin graţia lor naivă şi tot atât de
interesante prin problemele pe care le ridică cu privire la substratul istoric
sau la legăturile cu folclorul. Aşa sunt de pildă: legenda sf. Alexie, legenda
sf. Eustraţiu Plachida, despre Sf. Tecla, a celor şapte cuconi din Efes.
Colecţia vieţilor de sfinţi a lui Dosoftei este alcătuită din trei tomuri;
ultimul a apărut în anul 1686, şi cu el activitatea marelui mitropolit se
încheie, deoarce în acest an Dosoftei a fost luat şi dus în captivitate.
Pentru a întregi conspectul activităţii literare a mitropolitului trebuie
să amintim aici şi preocupările sale istorice, căci în mijlocul muncii
neobosite pentru naţionalizarea serviciului divin, Dosoftei a găsit timp să-şi
poarte gândul şi către studiile istorice. Era un pasionat cititor de cronografe.
În “Vieţile Sfinţilor” îl vedem adesea înnodând textul hagiografic cu
informaţii şi citate împrumutate din cronografe. Mai mult pare să-l fi
interesat istoria naţională. În prefaţa a doua cărţi “Molitvenicul”(1681) şi
“Parimiile”(1683), el adaugă un rezumat de istorie modovenească în versuri.
Acest poem cronologic începe cu discrete aluzii la originea română. Înşiră
apoi pe rând domnii Moldovei, pomenind îndeosebi ctitoriile lor mănăstiri şi
biserici, până la Duca-vodă, adică până în vremea sa. Cu toată ariditatea
inerentă acestui gen literar, totuşi imaginaţia mitropolitului poet ca bunăoară
la a lui Ştefan cel Mare, a cărui siluetă de mare ctitor ne-o înfăţişează astfel:

“Prin ţinuturi, prin toate să vădu a lui siamme

Mănăstiri şi bisiarici č-au faptŭ fără liane,
Că nu numai sate şi pre la oraşe,
Ceşi prin munţi şi-n codri lui Hristos sălaşe,
Č-au făcut zugrăvite, de dau strălucoare,
Să-i răiască pomana-n bun nume suptu soare…”

Vremurile de atunci nu erau însă prieşnice pentru munca de carte. Un

nou război se dezlănţuise între turci şi creştini. Moldoveni şi munteni
trebuiseră să urmeze oştirile turceşti şi să ia parte la asediul Vienei. Dar pe
când Duca-vodă cu oastea moldovenească lipsea din ţară, polonii cu pribegii
moldiveni intraseră în Moldova, aducând ca domn pe Petriceicu-vodă. În
zilele de Crăciun ale anului 1683, Duca-vodă este surprins la moşia sa
Domneşti de un podgheaz polon şi făcut prizonier împreună cu cronicaru
Miron Costin, prietenul lui Dosoftei. În locul lui Duca-vodă a fost instalat în
scaun, cu ajutorul polon, Petriceicu-vodă.
În acestă viaţă de amărăciune petrecută în exil, mitropolitul Dosoftei
îşi găseşte o mângâiere în munca de cultură prinsă, prin forţa imprejurărilor,
în cursul curentelor kievene şi moscovite. Dezlipirea Ucrainei de la Polonia
şi alipirea ei la imperiul moscovit adusese divergenţe în viaţa religioasă a
Rusiei. Pe când Moscova păstrase credincos tradiţia ortodoxă, Ucraina care
stătuse sub stăpânirea Poloniei catolice primise, prin influenţa literaturii
religioase traduse din limba latină a catolicismului polon, obiceiuri, rânduieli
şi dogme stăine ortodoxismului. Una din aceste chestiuni, care a frământat
societatea rusă timp de 15 ani, a fost chestiunea transubstanţierii sfintelor
daruri. În dogmatica creştină este o problemă importantă aceea de a se şti
dacă la taina cuminecăturii este prezent sau nu spiritul Mântuitorului. Pe
când biserica ortodoxă susţine că este prezent, bisericile reformate susţin că
acesta este simbolică. Patriarhul Ioachim după sfaturile fraţilor Lihudi şi a
altor cărturari din Moscova, somează pe mitropolitul Kievului să-şi expună
lămurit punctul său de vedere în acestă privinţă. În astfel de clipe hotărâtoare
pentru biserica rusă, când patriarhul Moscovei se pregătea să arunce anatema
asupra bisericii din Kiev, intervine Dosoftei care din exilul său, lămureşte pe
mitropolitul Kievului asupra punctului de vedere ortodox, şi înlătură ruptura.
Dar în mijlocul acestei activităţi cu sufletul îndurerat de nostalgia
scaunului său din Suceava şi strâmtorat de multe lipsuri, mitropolitul
Dosoftei închide ochii la 13 decembrie 1693.
Experienţa dureroasă pe care a încercat-o mitropolitul Dosoftei în
hărţuita sa viaţă îi întărise personalitatea pentru o muncă înaltă închinată
ţelului educativ pe care îl impunea menirea sa de păstor al ţării. Şi dacă
împrejurările nu l-ar fi copleşit de atâtea ori, activitatea sa ar fi înzestrat
trecutul cultural românesc cu o operă uriaşa, pe care Dosoftei simţea şi
chemarea şi priceperea de a ne-o da.
Munca lui Dosoftei reprezintă în istoria culturii noastre vechi un mare
pas înainte. El, cel dintâi dintre vlădicii principatelor, a deschis drumul
limbii româneşti către altarul bisericii. Străduinţele lui vor fi continuate mai
târziu, în Ţara Românească de mitropolitul Antim Ivireanu. Prin traducerea
“Psaltirii în versuri”, Dosoftei a aşezat temeliile versificaţiei în literatura
noastră cultă, iar prin “Vieţile sfinţilor” a dăruit sufletului românesc din
veacul a XVII-lea o bogată literatură de imaginaţie impletită cu elemente
miraculoase, pline de pietate şi uneori înviorată de graţie naivă.
Prin destinul său tragic, rămâne o figură care sintetizează vitregia
împrejurărilor în care s-au zbătut toţi marii cărturari ai literaturii noastre
vechi.
Mitropolitul realizează o operă de virtute şi valoare şi de aceea este
considerat primul poet cult, deşi este traducător, este poet în sensul că a creat
poezia română într-o operă de mare anvergură.
 Literatura şi pictura religioasă

1370 – cea mai veche gravură în lemn, provenită din Germania.

1429 – cel mai vechi manuscris minat din ţările române, un Tetraevangheliar copiat
şi pictat de călugărul Gavriil Uric la mănăstirea Neamţ, aflat ayi la Oxford, în Biblioteca
Bodleiană. Tot la Neamţ va lucra şi alt mare miniaturist şi caligraf, Teodor Mărişescul. Cele
mai importante mănăstiri unde se copiau şi se împodobeau manuscrise au fost la Putna,
Neamţ, Rădăuţi, Moldoviţa, Suceviţa şi Dragomirna.
1435 – Gavril Uric copiază şi împodobeşte un alt Tetraevangheliar, tot la
mănăstirea Neamţ.
Dupa 1450, în Germania întai, iar apoi în Italia, miniaturile, fala manuscriselor,
încep să fie înlocuite de gravuri, în carţile tipărite, ceea ce va permite ilustrarea unui număr
mare de exemplare ale aceaşi ediţii. Treptat, desenul linear (fără umbre) al primelor gravuri
este înlocuit de metoda clarobsurului sau a umbritului, cum se mai numea în epocă,
reprezentată strălucit de pictorul şi gravorul Albrecht Dürer.
1473 – călugărul Nicodim copiază la mănăstirea Humor un Tetraevangheliar, având
pictat portretul lui Ştefan cel Mare.
1493 – la mănăstirea Neamt, diaconul Teodor Mărişescul copiază şi împodobeşte un
Tetraevangheliar, aflat azi la Biblioteca Naţională din München.
1508-1510-1512 – gravura pătrunde şi în ţările române, odată cu primele cărţi
tipărite la Târgovişte de călugarul Macarie.
1609-1616 – în ciuda aparenţei tiparului, arta miniaturii şi a ferecării cărtilor se
menţine şi chiar se diversifică, atingând apogeul odată cu lucrul mitropolului Anastasie
Crimca la mănăstirea Dragomirna, de la care au rămas nouă manuscrise, opt păstrate la
muzeul mănăstirii, iar al nouălea, la Biblioteca Imperială din Viena. După această dată însă,
vechea artă a manuscriselor miniate decade şi apoi dispare, datorită concurenţei tiparului şi a
gravurii.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în primele decenii ale secolului al
XVIII-lea, în vremea domniilor lui Matei Basarab, Vasile Lupu, dar mai ales Constantin
Brâncoveanu, arta gravurii devine tot mai rafinată, şi datorită contractului cu Occidentul. Apar
ornamente complicate, scene eşalonate pe mai multe planuri şi uneori, datorită împrumutului
de plăci xilografice, chiar imagini din cărţi apusene, precum cea a Întoarcerii fiului risipitor,
din Evanghelia de la Govora (1642), preluată dintr-o Evanghelie apăruta la Lemberg în 1606.
Gravorii încep să devină conştienţi de calitatea artei lor, semnându-şi de multe ori operele,
precum Antim Ivireanul, Ursul Zugravul, Mitrofan Făaătorul-de-Tipare şi Gheorghie sin Popa
Constandin Tipograful Râmnicului.
 Anastasie Crimca
(1560-1629)

Anastasie Crimca, mitropolul Moldovei, din botez Ilie, este nascut în 1560, în
Suceava si decedat la 19 ianuarie 1629 fiind inmormantat la Dragomira, este atestat in 1587 ca
“Ilie diac”.
Inca din 1608, inainte de
sfarsitul erei de relativa neatarnare a
mandrilor Movilesti, Anastasie e
intampina ca Mitropolit al
Moldovei, la data de 15 iunie, pe
cand la Roman vine Mitrofan,
ucenic al lui Agafton si fost
egumen de Moldovita. Teodosie
Barbovschi ispravise rau pastoria
sa: el incercase sa otraveasca in
impartasanie pe tanarul Domn, o
ticalosie de care nu s-ar fi facut
vinovat desigur, nici unul din
inaintasii sai; el fu descoperit si
supus multa vreme la chinuri.
Anastasie e ultimul
reprezentant a carturariei vechi
slavone, al datinei de cladire a
manastirilor frumoase, al
mestesugului de impodobire
migaloasa a manuscriptelor. Fiu al
targovetului Ioan Crimca din
Suceava si al Crastinei, care e
ingropata la Patrauti, sub o piatra de
mormant cu data de 1595, el poate fi
acel "Ilie diiacu, fiul Crimcoae din
Suceava", pe care-l pomeneste o
danie din 1587 a lui Petru
Schiopul, care rasplati cu silistea
Ungurasii, pe apa Sucevei, pe acest
ajutator credincios in lupta grea a bietului Domn slabanog cu navalitorii Cazaci. Nu stim in ce
manastire si-a facut invatatura in ale bisericii si ale carturariei. Era insa un caligraf cu gust si
rabdare, de la care au ramas frumoase manuscripte, impodobite cu miniaturi: Evanghelia din
1609, cea de pe la 1614, Apostolul din 1610, Liturghia din 1610 si cea din 1612, manuscripte
care se pastreaza astazi inca la Dragomirna, afara de unul, care se afla in biblioteca din Viena.
Pe atunci, dupa Petru Schiopul, care facuse numai Galata si Ieremia Movila, care, cu tot
neamul sau mare, puternic si bogat, daduse tarii o singura manastire, Sucevita, ravna pentru
cladirile sfinte incepuse din nou. Nistor Ureche, boier istet si harnic, amestecat in lucrurile
tainice ale mai multor Domnii si de la un timp, omul Movilestilor si epitropul fiilor lui
Ieremia-Voda, alese un loc in muntii
Neamtului, intr-un ascunzis de codru,
nu tocmai departe de manastirea
straveche a Neamtului si numi dupa
paraul sec ce curge langa dansa,
manastirea Secului. Frumoasa, dar
complicata, impleticita inscriptie
cuprinde data de 1602 pentru zidirea
inceputa in iunie si mantuita in
octombre; danii de multe sate se fac de
Nistor, de sotia lui, calugarita acum,
Mitrofana, sora Movilestilor, se pare si
de cei patru copii ai lor, Vasile si
Grigore, Nastasia, care lua pe Balica si
Maria, viitoarea sotie a lui Constantin
Batiste Vevelli, in cursul anului 1604.
Noul lacas manastiresc fu
potrivit, in linii si podoabe, dupa Galata
lui Petru Schiopul, de care se
deosebeste astazi numai prin uratele
adausuri de mai tarziu, un pridvor, o
vesmantarie si o proscomidie. Pentru
Dragomirna sa, in apropierea Sucevei
unde se nascuse, copilarise si lucrase
poate ca diac la carti bisericesti cu foile
impodobite, Anastasie Crimca, ajuns
acum Mitropolit al tarii, avea o ambitie
mai inalta. Din banii stransi de dansul
cand el era mirean sau numai calugar,
pana a nu ocupa statornic un Scaun episcopal si din aceia pe care i-i dadura Stroicestii, rudele
lui, el facu, inca de prin 1602, prin mesterul Dima, o bisericuta pentru bolnita, langa o
manastire mai veche, de proportii mai restranse si injghebata din lemn. Ca episcop de Roman,
el incepu si ispravi apoi biserica sa cea mare, una din cele mai frumoase in toata Romanimea:
inalta cum nu se mai ridicase alta pana atunci, si pentru aceia parand ingusta; nici o inaintare
in linii, care sunt cele indatinate in sistemul arhitectonic al lui Stefan cel Mare, dar podoabe
care se ivesc numai acuma: contraforturi lucrate cu grija, brau sapat, cu infatisarea unei funii
impletite, incingand toata zidirea, alte colace de piatra sculptate in acelasi chip, urcandu-se
pana la varfurile boltilor gotice, cadre de forma noua in jurul ferestilor, trandafirasi, rosete de
piatra pe toata intinderea turnurilor. O piatra de mormant fara inscriptie pe dansa arata in
aceasta stralucita biserica sculptata locul unde se odihneste ctitorul.
Pe urmele lui Anastasie se lua Domnul care veni in Moldova dupa scoaterea lui
Constantin Movila, incercatul si asprul batran Stefan Tomsa, care, in ratacirile lui de ostas prin
Apusul catolic, nu uitase totusi vechea lege rasariteana a lui Tomsa-Voda, pe care si-l invoca
drept tata. Domniile lui moldovenesti, despartite prin navalirea si scurta petrecere in Scaun a
lui Alexandru Movila, inca unul din copii Doamnei Elisveta a lui Ieremia, se pomenesc si prin
cladirea manastirii bucovinene Solca. Ea are, ca si Dragomirna, pe care insa nu o atinge in
frumusete, o usa in fata si o alta usa laterala,
bolti gotice, ciubuce impletite si rosete,
innoirile cele mai insemnate ale unui timp
care, pastrand tipicul in stil, cauta sa-si puna
pecetea macar in deosebita ingrijire
rabdatoare a amanuntelor. Anastasie oricat ar fi
cautat sa se impace si cu Domnia unui Tomsa,
era prin legaturile sale de inrudire ca si prin
recunostinta, un om al Movilestilor. Deci,
cand Alexandru-Voda cel nou birui si se aseza in
Scaun, Anastasie ii turna pe frunte mirul
Domniei. Iar, cand cel din urma din sirul
domnesc dat de familia Movila fu izgonit de
Turci si Radu Mihnea, carmuitorul muntean, se
stramuta in Moldova, zilele pastoriei lui
Crimca erau numerate si fu inlaturat, desi
numai pentru catva timp, in 1617.
Tot pe atunci, dar nu in urma
hotararii vreunui sinod de razbunare, ca acela
din 1600, ci incet, fura inlocuiti si ceilalti
ierarhi moldoveni: episcopul Pavel Nemteanul, de Roman, de la 1613, facuse loc inca din
1616 lui Atanasie; episcopul de Radauti, urmas inca din 1609 al lui Ioan, Efrem, de obarsie
duhovniceasca din Moldova, isi paraseste Scaunul prin 1615. Mitropolitul mazil se va fi
adapostit la Dragomirna; Pavel se dusese la metania sa din Neamt si unde i se vede
mormantul, cu o inscriptie slavona, distrusa in parte.