Sunteți pe pagina 1din 32

STAREA DE GRAȚIE August 2018

Poeme de Olimpia BREBU Poeme de


Nicolae BOGHIAN
Vară de Eden
În prelungirea nopții paradisiace
Sorb din pocalul florilor de fân,
Roua șlefuită în smaralde zace
Și în magia ei mă simt stăpân.

Un povârniș de șes ceresc în febra verii


Dă ierbii un împătimit miros,
Pe care vântul gol, adânc ascuns vederii,
L-aduce-n zbor înalt și tânguios. Loc de întoarcere
Un murmur e văzduhul implorând lumină, Toate sfintele glii mi-au fost ocupate
Neprihănit e verdele cosit, pustiul a înălțat pe ele drapele cu ciori
Prin timp făgașul cosmic pe pământ suspină, iau lutul în mâini și-l implor să-mi dezlege
Edenic doar să fie ispășit. dacă să învii e de ajuns doar să mori.

De anima De n-aș striga oare ce s-ar alege


Cuvintele alunecă-n poeme, de fruntea încinsă ce sfărâmă grăunții
Scăldate-acum în valuri de tăcere, cu pulberea lor să mă reîntrupeze
Pentru iubirea ce-a murit de-o vreme, acolo unde se bat cap în cap munții
Ca frunzele pe iarbă, efemere.
Poate aș fi doar loc de întoarcere
În vid ascund tristețea din privire, pentru vectori de gând rătăcit în erori
Când noaptea-ngenunchează lângă mine, iar gliile mele m-ar uita copleșite
Să nu mai poți sorbi în amintire părăsit în vagoane de călători.
Misterul ce exaltă din iubire.
Din ascunzișuri iepuri mari dau năvală
Doar cerul constelat de vântul zării rostogolindu-se peste jnepi și ciulini
Îmi dă lumină să-mi aline dorul adeverindu-mi că și un bulgăr cu paie
Prin labirint feeric delectării îți sărută genunchiul dacă te închini.
Mă cheamă-n albul flăcării amorul.

Ars amandi Țipătul


În Carul mic străbatem noaptea cerul
Și-n baldachin toarcem izvorul lunii A venit ceasul își desfac glasul bărboșii
Țesând apoi în firul rugăciunii strigătul lor aerul nu-l mai încape
O broderie-a timpului, misterul. legați de trunchiuri își mișcă doar ochii
spre sângele apusului prelins peste ape.
Alb sărutăm suflarea îngerească,
Prin vămile ce-o întețesc de-a pururi, Va fi multă, multă lumină
Șirul iubirii-l împletim din ramuri, și va curge aur peste împărăție
Însemnul lui în miriade crească. din adâncul cerului într-un lan de secară
va adăsta cel așteptat să ne învie.

Din nimbul de aur nu se revarsă asupră-le


prin apele tulburi doar umbrele înoată
păsări de foc se scufundă în valuri
pe cai de fum plutesc vietățile roată.

Cum vocile lor sfârtecă spațiul


prin care gândul meu fâlfâie mut
nu am ieșire decât înspre țipătul mamei
zărindu-mi sfârșitul când m-a născut.

1
August 2018 CRONICA LITERARĂ

Talentat, stilist și stilat, dar mai ales, documentat, scriitorul zile” – împiedicați să-și exercite dreptul
Vasile S. Popa se instalează meritat și hotărât în flancul drept al suveran de a-și conduce trupele, ofițerii
prozatorilor români, îndeosebi cu ultimele două romane publicate români au fost împinși spre sacrificiu
recent. alături de soldații din subordine, albind
După ce a surprins și impresionat, atât cititorii, cât și critica pământul cu oasele lor. (Așa vor fi și
literară, cu romanul „Ultima noapte la Tanais”, autorul relațiile cu generalii sovietici – n.n.).
recidivează, în sensul cel mai frumos al cuvântului, venind la Personajele lui Vasile S. Popa,
întâlnirea cu publicul cu un nou volum intitulat: „Stepa cu oase”. generali și colonei, profesori de strategie și
Având ca numitor comun tematica participării Armatei tactică sau jurnaliști, fac analize post –
Române în cel de-Al Doilea Război Mondial, împletită cu factum, cu calm și luciditate, întorcând pe
freamătul nostalgic al existenței celei mai îndelungate publicații toate fețele deciziile politice și militare.
militare – „Observatorul Militar”, cele două romane sunt la fel de Autorul, el însuși având o bogată
tulburătoare despre viața celor aflați în tranșeele datoriei și ale activitate de cercetător al istoriei militare,
profesiei militare. devoalează sensurile și consecințele
dramatice ale actului de la 23 august 1944, tragedia retragerii
Eugen BURGHELEA Armatei Române fără armistițiu, din care au rezultat circa 150.000
de militari români prizonieri, luați fără fair – play și fără onoare de
PLÂNS FĂRĂ LACRIMI către noii aliați sovietici.
„Stepa cu oase” – titlul sugestiv simbolic și dramatic,
Dacă în primul roman ni se dezvăluiau scene inedite din cuprinde, ca într-un film de lung – metraj de mare și profundă
tragedia de la Cotul Donului, în „Stepa cu oase”, cititorul retrăiește emoție, secvențe antologice de viață reală, descrise cu măiestrie,
drama și haosul spargerii frontului de la Iași. Înscriindu-se în realist și tulburător. Astfel, pe lângă coșmarurile veteranilor de
perimetrul romanului istoric, susținut de adevărurile incontestabile război, rămân de neuitat scenele cu întoarcerea de pe front a
ale documentelor autentice, „Stepa cu oase” relevă cel puțin o soldatului fără un picior și cea cu descoperirea dealului albit de
concluzie care dă de gândit, deopotrivă militarilor și civililor. oasele răscolite de pluguri și nu în ultimul rând, crâmpeiele de
Astfel, se poate afirma că marile dezastre ale Armatei Române s-au devotament fără limite pe care Lelia, soția jurnalistului general
datorat, în mare parte, participării sale la războaie de coaliție, în care Naparu, le trăiește calm, matur, duios, fermecător și vindecător.
cooperarea cu aliații nu a funcționat. Împletind tablourile de eroism individual și colectiv,
Pilduitoare în acest sens sunt subordonarea ilegitimă și disecând cu profunzime trăirile sufletești ale celor aflați în clipe
brutală a unităților militare românești unor generali nemți, aroganți dramatice, romanul „Stepa cu oase”, apărut la Editura Societății
și disprețuitori care n-au ținut cont de propunerile comandanților Scriitorilor Militari, este un cutremurător plâns fără lacrimi, un
români, impunându-le decizii nerealiste și absurde, urmate de recviem pentru cei căzuți în bătăliile istoriei și pe care Vasile S.
eșecuri catastrofale. Privați de cea mai elementară asigurare Popa le transfigurează sublim într-un volum demn de istoria
logistică – generalul Sion raporta că: „hrană nu s-a primit de patru literaturii.

Lupul singuratic. Este o metaforă? Un epitet? Cu Gavril MOISA


certitudine este o capodoperă cinematografică americană ce poartă
același titlu (dramă-thriller), care m-a captivat și pe care am văzut-o METAFORA LUPULUI
de câteva ori prin anii 1984 – 1985.
Cu o artă deosebită, Ioan Florian ne induce într-o stare SINGURATIC
aparte, transpunându-se în poziția unui Lup singuratic care își
regândește și își așteaptă prada (Pradă ciudată), pentru că speranța Ioan Florian este un îndrăgostit lucid și profund, care crede
sa nu este absurdă, deși trăiește o situație confuză: „ce simt, nu știu, că: „Dacă dragoste nu e/ Nimic nu e.ˮ – cum spunea Apostolul
e mușcătură sau sărut” (E vremea), când aripile de înger îi ating Pavel în Epistola întâi către Corinteni –, un îndrăgostit care și-a
„amintirile duioase”, pentru a „lăsa loc uitării să inunde” (Tablou tatuat pe suflet fără niciun regret sau îndoială „Chipul lui Eminescu/
de iarnă), dar care își „apără visul să nu moară” (Rănit de raza Lângă Chipul lui Isus.ˮ (Scrisoare târzie), convins fiind (deși mai
lunii). caută încă, spre a obține certitudini) „că dincolo de noi/ nu există
Poetul Ioan Florian este un sentimental, care nu numai că se nimic.ˮ (Dincolo de noi). Mărturisește deschis: „nu mă îngrozește/
întreabă pe sine: „Ce este viața?ˮ, ci întreabă și divinitatea a cui zbaterea sufletului meu,/ care s-a aplecat asupra unei iluzii.ˮ
este oare vina că, pentru o viață trăită pe pământ, trebuie să ne (Iubire deșartă) și împăcat cu sine afirmă: „îmi simt și eu pieirea,
cheme la judecată: „De două ori/ O dată pe pământ/ Și o dată în când arde liliacul,/ în fiecare după ziua lunii mai,/ că el ascunde-n
Ceruri?ˮ (De ce, Doamne?) El este un visător romantic, meditativ floare mereu acel miracol/ de-a fi o amintire dintr-un tărâm de
și nostalgic, un îndrăgostit nativ de rai.ˮ (Destăinuire).
viață, de natură, de casa și locurile Când foarte sobru, când exuberant, Ioan Florian este un om
natale, de cei dragi, de frumosul al prezentului care trăiește intens fiecare clipă și simte la fel precum
care-l înconjoară, care are un seismolog mișcările telurice ale socialului contemporan, pe care
anotimpurile sale foarte bine le reflectă prin prisma omului de spirit, neputându-și struni erupțiile
definite și conturate la fel precum cugetului față de anumite fapte sau stări. Poetul recurge întotdeauna
marginile sufletului său. la o exprimare stilată și elegantă, ce îi face cinste.
Anotimpul preferat al Ioan Florian scrie frumos atât în stilul clasic, cât și în cel
poetului este toamna: „O casă am, modern (lăudabil pentru un autor a cărui carieră profesională s-a
și aceea este toamna” (Casa mea), derulat în sferele concretului imediat), fără a excela într-o paletă
când „un înger l-a adus pe lume” metaforică deosebită, dar dovedind că a înțeles foarte bine că poezia
(Toamna, ca o eroare) și care este și nu este doar o simplă rostire artistică, că poezia este o respirație, un
anotimpul în care ar dori la plecare miracol al sufletului prins în mrejele inspirației de o muză nevăzută
să treacă prin vămile Styxului. și de aceea, acesta caută să genereze și să transmită cititorului o stare
de profundă emoție.

2
UN POET, O POEZIE August 2018

George ECHIM Camelia FLORESCU Veronica OȘORHEIAN


Zorii timpului Bunicii nimănui De dragul tău
Din zorii timpului ce vine
Privesc la înserări Se strânge cerul întristat De dragul tău,
trecute... În ochii lăcrimând căprui mă prinde ceas târziu
Și-ascult cum clipele tăcute Îți zâmbesc știrb și descărnat și-o rază-mi face semn
Ei toți: bunicii nimănui că-i vreme de visare;
Îmi povestesc cu drag de tine
Cum calcă-ncet și târșâit
De în icoane-ai vrea să-i pui De dragul tău,
Imagini încă nenăscute Se sting să ardă mistuit
Mă împresoară, cristaline; ascut un pui de greier
Ei toți, bunici ai nimănui
cum cântă-o simfonie
Din zorii timpului ce vine, Au glasul slab și-abia șoptit
Privesc la înserări trecute. pe buza unui mal;
Gândul aiurea și hai-hui
Iar timpu-i cerne prea grăbit
Pe ei, bunicii nimănui De dragul tău,
Mi se arată-apoi lumine
Cu boli și temeri și nevoi strivesc torent de ploaie
Și-n calea mea mai văd redute, și ierburi mân
Mă lupt cu cele neștiute, Cam uită des și vreme nu-i
Se poticnesc și sunt greoi spre locuri neștiute;
Preocupat de-a fi mai bine
Ei toți bunici ai nimănui
Strivesc în poală rușinați Cirezi de cerbi măreți
În zorii timpului ce vine... O cârpă veche cu doi bani și-ascultătoare ciute
Rămân de doruri atârnați le urc ca să ierneze
Constantin Ai nimănui bunici sărmani în argintat cătun.
Și mâinile crăpate ard
MÎNDRUȚĂ De dor de creștet de copil De dragul tău,
Colbul se-așterne ca un fard lumea din jur nu știe
Lună nouă, lună Pe anii lor, uscat, servil că am apucături
Se-mpiedică mereu de noi
plină Și-n gustul zilei amărui
de hoață ne-nvățată,
Lună nouă, Lună plină, Vorbesc de viața de apoi
Oare cui trimiți lumină? Ce fură muza Lunii
Căci sunt bunici ai nimănui
Că e noapte și e luni, și oglinda de pe tău,
Ai grijă, Doamne de ei toți
cerul culcat în lacuri
Când iubire nu aduni. Și-n dreapta ta să-i porți, să-i pui
și vara despletită.
Ei nu mai au copii, nepoți
Și e noapte și e marți Sunt doar bunicii nimănui.
Vezi, cum vorbesc cu tine? –
Și iubirea nu o-mparți,
cum aș vorbi cu-un frate,
Și e noapte și e miercuri, Mariana Cristina POPAN în ceasul cel de taină
Razele nu-ți mai fac cercuri. știut numai de noi;
Un suflet liniștit
Lună nouă, Lună plină, Acum ora-i târzie
Oare cui trimiți lumină? E atâta liniște în suflet, și-alerg pe fir de gând
Că e noapte și e joi, De o rază de stea încondeiat, ca să mă joc cu tine,
Ce mai este între noi? Pe când altă rază de soare, eternă poezie.
Din balsamul său m-a binecuvântat.
Și e noapte și e vineri
Și noi nu mai suntem tineri Dincolo de ieri sau mâine,
Și e noapte sâmbăta, Un prezent nesigur, noi pășim,
Iubirea a mă-mbăta. Nu uităm defel că veșnic,
Din credință nu ieșim.
Lună nouă, Lună plină, Și dacă voi mai fi din nou,
Oare cui trimiți lumină? Din ce nu știu că aș fi fost,
E noapte duminica Atunci, să știe toți că sunt
Și cad spre-a mă ridica. Ce-am fost: un om, cu rost.

Iar se duse săptămâna Nimic și nimeni nu-mi aduce


Și spre tine întind mâna, Ce Dumnezeu îmi poate da,
Să mai ai și tu un scapăt, O seară binecuvântată, prieteni,
S-o luăm iar de la capăt. Și sănătate-i steaua mea.

3
August 2018 ESEU

L-am descoperit pe Nicolae Cabel în momentul în Înainte de a fi pasive, revelațiile lui Nicolae Cabel
care și-a ales calea trecerii spre sonet ca o modalitate de a au și proprietatea de a fi naturale, în sensul celor descrise
învinge traumele produse de experimentul optzecist, de Nechifor Crainic (vezi „Sociologia noologică”),
aspect concretizat printr-un volum așezat pe triada prezent fiind cosmosul în relație cu poetul ca om dotat cu
nume-acțiune-formă în „alfasonete și alte poeme” rațiune, cu conștiință și libertate. Ca să dea un sens
(2014). Va adopta definitiv sonetul ca o tentativă reușită revelației naturale, Nicolae Cabel și-a luat ca aliat
de reinventare, ca o demonstrație de gestionare a dilemelor conceptul de arheu cu scopul de a ajunge la cunoașterea
în „Corabia cu plete” (2015). Se supune raționalității unor adevăruri și, mai ales, la esența și rolul unor
axiologice prin medierea cu oglinda, înnobilând sonetul fenomene: „un psalm cu păsări, unul cu lăcuste, / un altul
prin diade excepționale (vezi „oglindă-rouă”) în „Cititor doar cu clopote și îngeri, / cu oseminte-n visele înguste, /
în rouă” (2015). cu dorurile pentru care sângeri…// cu tine-i cerul, când
mai stai pe spate, / tot în trifoiul răsfățat de lună, / regatul
Georgică MANOLE mâinii șlefuie carate, / iar pelerini valsează în furtună… //
astral, pe cruce s-a urcat arheul, / o aripă s-ascută pentru
O FILOZOFIE A noi; / acolo-n zare plânge curcubeul // și asfințește ora
între doi, / incendiind chiar florile privirii, / din crivățul
REVELAȚIEI tăcerii…și-al iubirii…” („din crivățul tăcerii”).
NATURALE Deși nu sunt puține referirile la arheii echivalați cu
„lumânările cele mari” – Soarele, Luna, „sămânța de
Dacă există credința că întreaga artă e o revelație lumină”(Eminescu) – accentul e pus pe arheii pământești
(Michelangelo, de exemplu), modalitățile de exprimare (ai viețuitoarelor, ai plantelor etc.), inventând și arhei
însă n-ar fi la fel. Emil Cioran vede în religie o „revelație personali, precum „arheul-aripă”, ca mister al vieții și ca
atenuată a tăcerii”, pe când Ilarie Voronca era convins că esență a neamului, sau „sâmburele de humă” („ai fost și
poeții, spre deosebire de prozatori, „sunt într-o perpetuă tu un sâmbure de humă / suavă ghindă pe a vieții
revelație”. O filozofie a revelației este și volumul „În spumă…”). Nu lipsesc nici revelațiile supranaturale aflate
fracul de mălai” (Editura „Tipografia Intact”, București, la nivelul creației și date în grija unui arhiereu (mălaiul)
2016, 206 p., prefață de Titus Vîjeu), autor același Nicolae care, într-o tratare antropologică, a vegheat și hrănit
Cabel. Experiența acumulată de poet ca o „ducere” timp precum un cleric acest popor, înnobilând toposul cu
de o viață nu poate fi echivalată sferei revelației, fiind în puterea lui de regenerare: „izvor, ca roua-n iarbă, azi ni-i
realitate o perpetuă „acumulare de date” (Petre Țuțea). graiul, / prin holdele stelare, unic Domn; / polen în slove,
Intensitatea trăirilor i-a produs, la un moment dat, o arhireu-mălaiul / ce fâlfâie în trâmbe mari de somn… //
„in-ducere” de reverii asumate, transformate cu ajutorul fecioarele pe-aici ațâță munții, / blazoanele se culcă
sonetului în revelații: „singurătatea – ochiul meu, întâiul, de-a-npicioare, / sub liturghii surâde raza frunții, /
/ într-un amurg de lucruri trecătoare, / pe-atâția ani am Luceafărul adastă-n fiecare… // și tot aici iubirea-i
apăsat călcâiul, / pe reverii ce vrut-au să însoare // curcubeu / și tot o rană sfântă e chiar vântul, / semințele
ambrozia și spicele de dor, / nervurile din toamne siluite / din Logos curg mereu // și credincios îmi este, el,
și vântul surd, smeritul meu cocor / pe treapta renunțărilor Cuvântul… / un acrobat pe Lună?...ce poveste!... /
cernite… // hotarul lumii e la mine-n spate, / sub cerul candoarea ta, în mine, astăzi crește”.
vechi abia de-l mai ridic; / aș mai vâna iluziile roșcate, // Percep volumul „În fracul de mălai” ca o carte a
revelațiilor naturale, Nicolae Cabel găsind fiecărui
cât frumusețea-i lucru de nimic / și-n orologiu-i pură
fenomen un cod ce-l apropie, prin sonet, de Divinitate.
dușmănia…/ Fata Morgana-și vinde fecioria…”(„pe
treapta renunțărilor”).
Din această perspectivă, revelațiile lui Nicolae
Cabel au un sens pasiv, unul al simplelor constatări venite
dinspre experiențele acumulate, meritul poetului fiind
acela de a generaliza, și se poate constata, până la a treia zi
a Genezei, când intră în acțiune arheii: „luna mai spală
vechea lutărie / cu basm de rouă fraged, din molizi; / bat
clopote în toamna-sindrofie / și greierii din verbe-s tot
placizi…// la roata, îniernată veșnicie, / olar astral
trudește, fără vin; / un lutier se-mbată-n…armonie / și
amândoi sunt frați întru divin… // e-n EI și clipa ce adună
toate / credințele și vise, deopotrivă, / o cheie-a
fascinantelor lăcate, // pentru idei și suflet, o arhivă, / cu
voluptate caldă și sprințară…/ azi, lutieru-i lut și lutul
blând-vioară” („greierii din verbe”).

4
STAREA DE GRAȚIE A POEZIEI August 2018

corabia uitării, amiralul,


PE FRUNZA INIMII pe-un țărm fără de stele a lăsat,
să-și mai găsească-n dimineață valul,
Sonete de Nicolae CABEL
nu pune virguli, azi, la sentimente, cu care-n tinerețe a dansat;
agonizează între trestii seara, de ce-ai mai vrea ca soarta să-ți ofere
verigile uitării, penitente iluzii fremătânde, adultere...
rămân în timpul ce le fură scara; *
și plouă rar, chiar înlăuntrul lor, Regale zaruri și idei virgine
cu picături ce se întorc în sus; Fortuna s-o îmbune căutau;
poeți pletoși, uimirile mai vor fecioare – nimfe s-ascundeau în tine
să nu îi uite-n veacul ce-a apus; și stele în agora mai pliveau;

simbrie pun pe timpul, armăsarul, desculțe taine, amfore cuminți,


ce știe doar jăratec să aștepte, gravau tăcere-n discuri sidefii
să scuture de basme calendarul, și-n zodii austere, din părinți,
se adunau cocori spre sindrofii;
ce-a dezbrăcat secundele pe trepte...
tu, zvârle crinul vrajbei îndărăt lămpașe mici, cu ciucuri de lumină,
și inima-mi o scoate din omăt... în hămesite nopți intrau pe rând;
la poala ta chiar moara se-nchină;
*
...nu poate omul să cuprindă torul: ecoul ei hrăni-ne-va curând...
silaba și neantul într-un gând, singurătatea mea – un vânător
suflarea lunii, visele și cotul ce clipa o împarte tuturor...
pe care viața-l dă din când în când; *
pe țărmul ei, cu alburii regrete, ...delir de var pe triste manechine,
mai înfloresc și zvonuri și idei în țara cu ciorchini de ciocârlii,
și nelumești himere vin să fete acolo unde magii vor să-nchine
meduze rușinate de plebei... fecioare brune, fără de copii...

prin prispa amintirii o vioară mai ții, tu, minte dangătul de lut,
în abur înfășoară-și melopeea; copaia cu iubiri nebotezate?
e gongul geamăn clipelor de seară, durerea lumii e un început
pe-un cer cu remușcări și cu agate;
când Dumnezeu a desenat femeia
cu trup de smirnă și păcat de-albină – plângea râzând, ne ridicam loviți
durere sublimată în lumină. de fulgerul sărman, cel fără zestre;
ne alinta o umbră, istoviți
*
din brațele lui Venus, cucuveaua și ne lipeam de soare, prin ferestre...
s-a fost cioplit, ca pasăre hai – hui, aveam un suflet – timpul ce-a umplut
pe scena cu infern și lângă steaua uimirea noastră, dorul absolut...
ce dăruitu-s-a oriunde și oricui... *
înțelepciunea sunetelor pure ...eu vin acum dintr-o singurătate
a luat-o umbra, frunza de uitare, Și, vreau – nu – vreau, acolo mă întorc,
măcelul blând de rouă pe secure, Voi face din tristețe noi carate
când din lumină un ecou răsare; Și din uimire versuri am să torc;

să înfruntăm și clipa cu fantasme; Tăcerea-i crudă, doarme în zăpadă,


știi, între noi s-a cuibărit acel Delirul, cuibul iar și-a părăsit,
ce dor își zice... el, un sfânt rebel În ochi scâncește zarea ca o pradă
Din crângul vechi de îngeri năpădit;
*
...tic-tac-ul s-a pierdut printre secunde, Te-ascunzi în crini, ce vremea o ignoră
ai tras fermoarul nopții de la cort, Cu albul lor, incestuos tezaur,
plecata-i cu tristețe spre oriunde, Acolo-n sălcii ploaia ta sonoră
uimirilor să le găsești alt port;
Pe trup prelinge soare și nu aur...
un veac purtai, cu frenezie-n spate, Vezi, din uitare clipele mai cad,
un altul se ivea după un gând, Să nu-și croiască moartea un alt vad...
pendulul tău striga eternitate
și orele mureau, chiar surâzând...
5
August 2018 VARIA

Cristina Beatrice PREDA Toamna și Rugina coborâră lângă o porțiune doldora


de stele, expuse ca într-o vitrină neprețuită. Cea dintâi
MELANCOLIE DE TOAMNĂ desprinse o steluță căzătoare, o cercetă minute în șir, apoi o
agăță de volanele rochiei sidefii.
Foșnesc și închid ochii. Simt în celelalte frunze neli- – Mmm…nu cred că este o idee bună! S-ar putea să
niștea ei. O văd și acum într-un vis, fluturând un bolero de se stingă până ajungem la sol, interveni Rugina, sugerând
melancolie în fața norilor. Aceeași trăsură împânzită de proiectarea unui tobogan pe care praful de stele să alunece
regrete traversează orizontul palid. An de an, pe cer, Toamna până la frunze.
și Rugina își dispută supremația. Toamna încuviință, își împreună mâinile și, ca
– Doamnă Rugină, iar brodezi îngălbenirea frunzelor printr-o vrajă, zămisli o spirală pe care se scurgea domol
mele? Nu vrei să le scutești de amar? Te rog, ia-ți coșul și pulberea de stele. De îndată ce frunzele erau alintate de
pleacă de-ți caută altă îndeletnicire! aceasta, se despărțeau ușor de casa din pom și cădeau pe un
– Ehei…Toamnă, ai de grijă, tare forțezi firul naturii! covor mătăsos.
Când s-o supăra, să nu te plângi! Degeaba te chinui să Veni și rândul meu. Mă dezlipesc de ramura care
învelești frunzele în pulbere de stele, tot pe pământ vor mi-a ocrotit dorințele și înot în vârtejul poleit cu argint,
sfârși. Ți-am explicat... asemănător unui carusel amețitor. Adorm.
– Da, dar vreau să le născocesc un basm în care să se Doar aplauzele trufașe ale Toamnei îmi mai oferă
adăpostească de strigătul aspru al gerului care va sosi. crâmpeie de realitate. A învins Rugina. A scris povestea
Îmbufnată, Rugina lăsă lucrul deoparte, privind-o frunzelor, povestea noastră, pe un fir șlefuit. Basmul ei este
iscoditor: complet.
– Fie! M-am săturat să mă opun de atâta vreme. Dar – Nu îmi închipuiam că ai să modifici căderea
dacă vei da greș și vei mâhni frunzele, amăgindu-le, coroana frunzelor într-un spectacol încântător. Sunt mândră de tine!
ta va fi a mea. Voi deveni Regina Toamnei. Declarată de admise cu sinceritate Rugina. Te implor să mă ierți și să
Ceasul Anotimpurilor. înrămezi în tabloul anotimpului tău și culoarea mea!
Pactul era îndeajuns de grăitor. Toamna își asumase – Nici că se putea altfel! Culorile se încadrează
răspunderea. Va risca titlul pentru bunăstarea podoabelor desăvârșit în peisaj. Mulțumesc! o îmbrățișă Toamna,
șterse ale copacilor. Pentru bunăstarea mea. săgetând din pletele-i adieri cu mireasmă de pere coapte.
Cele două urcară în caleașcă și dirijară caii în direcția Suflarea lină îmi brăzdă obrazul și mă înfioră.
Fântânii Stelare, de unde răsăreau stelele. Nu mai dură mult Deschid ochii. Eroinele dispăruseră, iar larma de odinioară
și Luna își dezgoli umerii de argint, așternând trena de reprezenta o amintire. Aud în depărtare un pian care își sună
cristal, înflorită deasupra lumii. clapele pe scena nopții, aclamat de corul vântului dezmorțit.
Gândurile îmi fug care încotro, dar totul rămâne o taină, o
frunză într-un vis de toamnă...

Autorul, poet și eseist-filozof al timpurilor noastre, nesimțire grandioasă/ promit a țării reclădire,/ de parcă nu
George Petrovai este născut și trăiește în Maramureșul țării ei și ai lor/ au stors-o pân’ la istovire…// Răbdarea la
noastre, una din cele mai frumoase zone ale lumii, locul în români fiind/ o seculară însușire,/ ei prin tunel vedeau cum
care oamenii au o puternică credință, obiceiurile și tradițiile scade/ a luminiței pâlpâire/ […] Lăsând așa, an după an,/
se păstrează cu sfințenie din generație in generație, iar portul divinul drept concret să fie,/ au constatat că-n România/
popular este un gest de bun simț la sărbătorile religioase progrese-s doar în mișelie…//
importante. Ținutul Maramureșului este vecinul ținutului
nașterii mele – Hotinul. Poate și din acest motiv, scriu cu Vavila POPOVICI, SUA
plăcere aceste câteva rânduri, la invitația prietenească a
autorului. SE MAI SCRIU BALADE...
Apariția acestui volum de balade ce redau realitatea
imediată a vremurilor pe care le trăim, nu poate fi decât Neiertător, poetul atenționează: La drept vorbind nu-i
îmbucurătoare sufletelor noastre, întrucât exprimă clar, cu o de mirare/ că furtu-i la români veche poveste;/ mirarea vine
observație și analiză adâncă, ceea ce simte omul, de acolo/ că încă ce fura mai este.//
determinându-l a-și cânta uneori cu tristețe neputința, alteori În altă baladă autorul explică: Când țara-i mult prea
a prinde curajul de a intra în hora celor mulți năpăstuiți care, vlăguită ca fiii toți să și-i hrănească,/ este normal ca unii
vor și trebuie să facă ceva să schimbe lucrurile. rostul/ printre străini să și-l găsească…// Și, în încheierea
Iubirea de țară, grija pentru viitorul ei sunt sentimente volumului aflăm o „Odă României”: Nimic pe lume nu-i mai
puternice exprimate de autor în versurile în care rima îl sfânt/ decât iubirea gliei strămoșești,/ ce sufletul ni-l plămă-
încântă pe cititor. Poetul de cele mai multe ori se revoltă, dește/ din lacrimi, jertfe, doine și povești…//
uneori însă, nu-i lipsește hazul discret, caracteristic acelor Să ne bucurăm de apariția acestei cărți și să „cântăm”
locuri, dacă ne amintim de Cimitirul vesel din Săpânța, unic împreună cu autorul, strofele acestor „Balade pentru neapa-
în lume și emblematic pentru țara Maramureșului: C-o tici”!
6
STAREA POEZIEI August 2018

Mihaela AIONESEI e unicat precum o rochie de mireasă


cumpărată de la cel mai prestigios brand
Vasile COCARCEA
e albă și mulată pe mine – Orhei, R. Moldova –
La adăpostul ca un șarpe care desenează sinuos
unei iluzii drumul pierzaniei Început de tricolor
îl simt cum te descrie Ne-au fost Carpații, de milenii,
poezia e casa în care din creștet până la tălpi Cetate ce ne-a apărat,
m-am mutat os cu os Cu ei prin valurile vremii
ca într-un mormânt Noi neamul, limba ne-am păstrat!
în el învăț să tac poezia asta e o patimă albă
despre tine și despre în ea ard împăcată Aici am fost dintotdeauna,
dragostea fără să mă lepăd Vestiți păstori și-agricultori
care mă frânge până la ultimul of de amintirea ta... Și cu Zamolxis împreună
Am devenit nemuritori.
POEZIA și PARODIA
Cu chibzuință și răbdare,
Iulian PATCA Gavril MOISA El ne-a unit în jurul său
Și ne-a fixat Dacia Mare
Psalm Rugăciune Sub arcul unui curcubeu.

Iar curcubeul, ca un astru,


Desăvârșește, Doamne Doamne, te rog
ce-ai făcut din mine, fă ce dorești cu mine, De atunci emană trei culori,
Din viața mea mireană Fă-mă jivină, pasăre, În roșu, galben și albastru
și de rob, sau rob, Vopsind al nostru Tricolor!
Și, Doamne, iartă-mă, Nu știu dacă-am greșit
de se cuvine- față de Tine Albastru – înseamnă libertate,
Atâta-ți cer cu teamă De cu credința vie Culoarea roșie – tărie,
și mă rog. mi-e teamă și mă rog. Culoarea galbenă – dreptate,
Iar toate trei – o Românie!
Te-am mai uitat atunci Prins într-un joc
când mi-a fost bine în care mi-a fost bine Un vifor rău din răsărit...
Și am crezut Cu bucurii, păcate Un vifor rău din răsărit
adesea în noroc, și pofte la un loc, Ne- a umilit cum a dorit,
Că toate sunt Eu, Doamne, În stilul său viclean, barbar,
purcese de la Tine am uitat de Tine
El ne-a făcut din Prut hotar.
Ca și iubirea Și m-am lăsat cuprins
când își află loc. de-al vieții joc. Și de atunci atâția ani
Tu știi că mai trăiesc E o poveste lungă, Noi am rămas niște orfani:
o epopee o epopee Noi azi nici Patrie n-avem,
Călăuzit prin ani Ce-o port mereu Suntem aceea ce suntem!
de vrerea Ta, în conștiința mea,
Că mai iubesc în viață Că m-am legat Am devenit popor nătâng,
o femeie de-o singură femeie Călcăm mereu cu pasul stâng
Și ea sălășluiește-n Și-o duc în suflet Și am uitat de rădăcină,
mintea mea. ca pe o cruce grea. Ca ramul rupt dintr-o tulpină!

Că mi-am făcut Ei, mă aplec ca la Avem o singură salvare –


din ea o mănăstire, un semn ceresc Aceasta-i România Mare!
Un idol plăsmuit Cum mă închin icoanei
din coasta mea cu smerire Doina, dorul, omenia…
La care mă-ncovoi Și unui lucru sfânt Doina, dorul, omenia –
sub patrafire ce îl iubesc, Toate trei fac România.
Și-așa voi face Cum o fac Doamne,
cât mă vei lăsa. doar la spovedire. Doina-i cântecul divin,
Când durerea îmi alin.
Ajută-mă, Părinte, Ajută-mă și lasă-mă
așadar preasfinte Doru-i gândul ce m-apasă,
să duc pe mai departe Să duc pe umeri Când mă depărtez de casă.
două cruci, tainica povară,
Păcatul ei să cadă Dar cu credința mea Omenia-i harul sfânt,
ca un har în cele sfinte, De când sunt pe-acest pământ.
Asupra mea Fă-mi Doamne,
la bine și răscruci. judecata mai ușoară. Toate trei fac România:
Doina, dorul, omenia.
7
August 2018 TEATRU SCURT

Decorul: O grădină, o bancă, un cer înstelat. Adam: Pentagrama lui Leonardo da Vinci încadrează perfect omul. Capul
Personajele: Adam ș i Lioara.(Adam și Lioara stau pe bancă și privesc omului e vârful pentagramei orientat spre răsărit și este simbolul literei
cerul înstelat.) A. Mâinile sunt întinse, astfel încât punctul din mijloc, O, să fie vizibil,
Lioara: Mi-e teamă. Niciodată cerul n-a fost mai întunecat. și totuși sunt iar picioarele formează punctele de la baza pentagramei. „Eu sunt Alfa
stele. E atât de negru de parcă s-ar fi înecat într-un cazan cu smoală. și Omega, Începutul și Sfârșitul.” – Apocalipsa 22:13
Adam: N-a răsărit luna încă! Lioara: În pentagramă se poate încadra perfect o cruce.
Lioara: Dar e târziu. A trecut de miezul nopții. De ce nu răsare luna? Adam: Nu doar o cruce, orice figură geometrică: romb, pătrat, cerc etc.
Adam: E o noapte fără lună. Pentagrama e crucea universală, pentru că în mijlocul ei poți pune
(Lioara se ridică de pe bancă și face câțiva pași.) orice formă geometrică.
Lioara: Adam! Lioara: Omul în pentagramă e simbolul crucii, iar această formațiune de
Adam (mergând spre Lioara): Da, Lioara! cinci stele ivită pe cer într-o noapte fără lună la apusul sărbătorii
Lioara: Privește! (Arată lui Adam o formațiune de cinci stele ce alcătuiau „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” sunt semn mare.
împreună, așa cum erau poziționate, o pentagramă. Adam: Și omul doarme refuzând să privească semnul.
Adam: O pentagramă. Lioara: Dacă i-ai spune să-l privească, ar râde. Nimeni nu ar crede.
Lioara: Nicio constelație nu e în formă de pentagramă. Adam: Sunt timpuri în care omul se închină la idoli.
Adam: Ciudat! Lioara: Idoli?
Lioara: Trebuie să fie un semn! Adam: E plin de idoli în jur: bani, palate, fetișuri.
Adam: E un semn! Doar ce a fost un mare cutremur într-o țară vecină și Lioara: Ar putea să fie prezentat acest semn ca ceva fantastic într-o operă
oamenii nu s-au depărtat de idolii lor. literară.
Lioara: Nu înțeleg. Adam: O să fie privit ca ceva ireal.
Adam: Nu e greu de înțeles. Iona! Lioara: Tu nu vezi nicio îndreptare a omului?
Lioara: Ce este cu Iona?
Adam: Ai citit și tu Cartea lui Iona? Adam: Sunt vremurile din urmă când trebuie să priveghem asemenea
Lioara: Da, am citit. fecioarelor înțelepte, iar candelele să fie mereu pline cu untdelemn, să
Adam (O ia de mână pe Lioara, se așază pe bancă și privesc stelele.) nu credem oricui spune că soarele este la dreapta sau la stânga, ci să
Imaginează- ți că cerul acesta negru e o mare învolburată ce înghite călcăm drept. Sunt vremurile în care iubirea dintre oameni s-a pierdut
stelele. și a lăsat loc egoismului și urii. Omul amețit de libertate a devenit in-
Lioara: A înghițit luna. dividualist.
Lioara: Au fost multe, multe semne, iar omul nu le-a văzut.
Adam: Pecețile romanești erau în formă de pentagramă. Sigiliul lui Dum-
Ana-Cristina POPESCU nezeu de pe inelul lui Solomon primit pe când se ruga în templu de la
Arhanghelul Mihail era în formă de pentagramă. Cu el avea stăpânire
LIMBAJUL STELELOR asupra demonilor. Pentagrama lui David.
– piesă într-un act – Lioara: Iisus e din neamul lui David, prin urmare semnul Fiului Omului
este o pentagramă în care se încadrează perfect o cruce.
Adam: Pe Iona. Adam: Sunt multe simboluri ale vremurilor de pe urmă ca și a celor dintâi.
Lioara: Înseamnă că peste trei ore o să răsară luna?
Adam: Spre dimineață, ca o regină albă, trecută în lumea celor ce nu mai Plânsul Rahelei, soția lui Iacov ce și-a văzut urmașii, copiii, omorâți
au glas. din ordinul lui Irod se va mai auzi o dată la finalul veacurilor „Vai de
Lioara: Și Iona a fost eliberat de acel monstru marin după trei zile. cele însărcinate și de cele ce vor alăpta în zilele acelea!” (Matei 24, 19)
Adam: Și cei din cetatea Ninive au auzit de Dumnezeul lui Iona și s-au Lioara: Trist, foarte trist.
îndepărtat de calea cea rea. Adam: Toate se vor împlini, dar omul poate să amâne vremea de pe urmă
Lioara: Și Dumnezeu s-a milostivit de ei, dar Iona nu a înțeles milostivirea prin îndreptare și dragoste, precum cei din cetatea Ninive. Semne sunt,
lui Dumnezeu până ce viermele nu a înțepat vrejul ce-i ținea umbră. dar el nu le vede.
Adam: A, ne umbrim și noi pentru orice cărămidă care ne scapă printre Lioara: O pentagramă de foc de stele.
degete. Cum să nu se milostivească Dumnezeu de cei care au început Adam (privind cerul): E ora 3, ceasul al nouălea!
să vadă adevărul și să înfăptuiască dreptatea? Lioara: Luna! A răsărit luna!
Lioara: Dar în timpul lui Noe când s-au deschis toate izvoarele apelor, Adam: E semn greu! Fiecare stea e o pecete ce o să fie deschisă.
omul a fost orb? Lioara: Deschiderea peceților?
Adam: Ca și acum. Adam: E greu de priceput ce se află dincolo de puterea omenească. Vino!
Lioara: (tristă) Ca acum. (O ia pe Lioara de mână, se ridică de pe bancă și încep să se plimbe.)
Adam: Doar ce a trecut ziua în care ne-am amintit de „Tăierea capului Lioara: Adam!
Sfântului Ioan Adam: Da, Lioara!
Botezătorul” și acum se arată pe cer o pentagramă. Lioara: Eu sunt individualistă. De fapt, mult timp am fost individualistă.
Lioara: Nici atunci oamenii n-au înțeles că Ioan Botezătorul a venit pe Nu am avut încredere decât în mine.
pământ cu duhul și puterea lui Ilie ca să deschidă calea Mântuitorului. Adam: E bine că ai avut încredere în tine. O plantă nu poate să se înalțe,
Adam: După cădere multe nu au mai înțeles oamenii. dacă nu are încredere în ea. Omul nu poate să plece din zorii zilei spre
Lioara: Înțeleg! soarele de amiază, dacă nu are încredere în el însuși.
Adam: Ce? Lioara: Nu înțeleg.
Lioara: Nașterea lui Iisus Hristos a fost vestită de o stea. Adam: Trebuie să te cunoști pe tine, ca să poți înțelege mai târziu limbajul
Adam: Da? stelelor.
Lioara: Venirea lui la finalul veacurilor nu poate să fie vestită decât de o Lioara: Bunica mea avea un brâu din șapte împletituri. Le-am numărat.
altă stea sau un grup de stele ce formează o pentagramă. Pentagrama Erau șapte ca zilele săptămânii, zilele creației. Am întrebat-o ce
acesta e semnul Fiului Omului. A apărut pe cer acest semn despre care simbolizează brâul ei și mi-a răspuns că fiecare împletitură e un drum,
se credea că este o cruce. Totul e un simbol ca și venirea lui Ioan în total șapte drumuri ale omului în viață.
Botezătorul cu duhul lui Ilie. Adam: La șapte luni se poate naște om din pântecele mamei, nu e nevoie
Adam: Se credea bine că este o cruce. În pentagramă se poate încadra să aștepte până la ceasul al nouălea.
perfect o cruce. Observi? (Arată spre formațiunea celor cinci stele.) Lioara: Pe catrințele ce cădeau pe sub brâul cu șapte drumuri erau cusute
Vârful pentagramei este spre răsărit, iar steaua din vârf lucește cel mai flori de castan, frunze de castan și castane, semn că toamna, bătrânețea,
puternic. Acea stea ar putea fi matematic simbolul orei 12. Cele două vestul a venit și fructele castanului devin hrană pentru iarnă.
stele ce sunt mai puțin luminoase pot simboliza orele 7 și 5 și să Adam: Toate vorbesc de iarnă.
alcătuiască împreună cu cea din vârf un triunghi echilateral, iar stelele Lioara: Și stelele?
ce luminează aproape la fel de puternic ca steaua din vârf sunt orele 9 Adam: Mai cu seamă stelele.
și 3, mediana ce taie triunghiul echilateral și formează pentagrama (Se așeză pe bancă. Adam se întinde pe spate și își așază capul în poala
perfectă. (se uită cu atenție) Vârful pentagramei este spre est, iar baza Lioarei. Lioara îl mângâie pe cap.)
este spre vest. Lioara: Acum e lumină.
Lioara: De unde cunoști toate acestea? Adam: Până când?
Adam: Sunt câteva calcule matematice, nimic mai mult. Lioara: Atâta timp cât omul va cunoaște limbajul stelelor, lumina o să-l
Lioara: Simboluri. însoțească.
Adam: O pentagramă.
8
FOCUS August 2018

Ionuț ȚENE pe bulevardele noului mall al orașului

Buzele tale sunt marcă înregistrată


Dorință pe blugii bărbaților grăbiți în noapte
să prindă ultima reducere a fericirii
Vom vedea cândva răsăritul
pasărea inocentă a nopții
Vom vedea cândva inima
răsărind peste ceață Iubirea
orașul dragostei șopârlă Iubirea a trezit noaptea
ritmurile toamnei cum țipătul lunii tinerele neveste
Iubirea are buze de felină adormită
Vom vedea cândva visurile adolescenților și orașul a devenit un uriaș patinoar
tropăind pe scara ce duce în ochiul lui Dumnezeu pe ca re aleargă visele
Vom vedea cândva luna cum mâini le pe sânii pietroși
lăcrimând icoană de Paști
Iubirea trezește dimineața
cum o cafea tare singurătatea
Iubire domestică…
Iubirea aleargă uitarea pe coapsele
Noua mea baie din cartier are culoarea buzelor tale, marilor bulevarde în orașul
iar apa clipocește galeș ochii tăi unde super-marketurile sunt frumoase catedrale
furtună ivită din senin pe marea iubirii unde femeile se roagă pe altarele electronice
unde clăbucii se lovesc de stânca sânilor unde bărbații și fericirea sunt numere
unde iubirea naufragiază în uitare pe bonuri fiscale și carduri bancare
ultima chemare a sirenelor
Noua mea baie din cartier strălucește
cum coapsele tale lustruite de buze îndrăgostite
Creștinismul românesc
Noua mea baie din cartier seamănă cu tine S-a recules toamna în barba patriarhului
când ieși din clăbuci La margine de inima livezii
asemenea lui Venus din Millo Merele culeg roua iubirii
Noua mea baie din cartier are faianța roșie Fiecare dimineață limpezește toaca
din peretele inimii
S-a recules aburul de pâine al utreniei
țipătul tainic al șoaptelor și întrebărilor
Trecutele iubiri Lacul de liniști al smereniei
S-a recules ochiul de soarele amiezii
Buzele nopții au aprins floarea iubirii răcoarea fierbinte a liturghiei
În bezna de ciocolată a întrebărilor Unde frunzele credinței scutură
copiii plăcerii surâd lunii buzele sărate de uitare
ghioceii de varul primăverii
S-a recules amurgul în izvoare
Am plecat și ne-am dus cum vin și părăsesc Odihnindu-și setea și amnarul
exclamările diminețile de culoarea cafelei în șiștarul de lapte al memoriei
aburii ei topesc amintirile de uitare și foame în plămânul din piatra rugăciunii
În bezna de ciocolată a plăcerilor
buzele de iubire cresc trandafiri
japonezi frumoase grădini botanice Declarație
Buzele nopții au aprins florile iubirii Cerul e albastru și buzele iubitei sunt roșii
marile burguri palpită sălbatice nuduri Simt răsuflarea ei furtuni de nisip
inimi de sticlă aburindă trecătorilor Oamenii topiți de iubire în canicula înghețată
Cerul e albastru și buzele iubitei sunt roșii

Shopping Podul dragostei e coapsa fierbinte


Sirenă în marea ascunsă plăcerea
Buzele tale sunt două poduri Cerul e albastru și buzele iubitei sunt roșii
răsfrânte de iubire războiul Și umedă ploaia de vară
unde gloanțele sunt săruturi
rătăcite pe banca din parcul singurătății Inima mușcată pe terasa memoriei
unde luna bate chemarea Cerul e albastru și buzele iubitei sunt roșii
sânul tău izvor ce adapă lupii tineri Și dulce-i sânul cum strugurii copți toamna
9
August 2018 CRONICA LITERARĂ

Cristian Gabriel MORARU un zid,/ n-au lăsat nici uși nici ferestre/ prin care să intre sugestiile
celorlalți.// Dacă spargi zidul cu argumente ascuțite/ mai tari decât
GEOMETRIILE SINELUI pietrele cu fețe șlefuite,/ prin fanta creată se va năpusti lumina din-
colo.” (p. 111). Limbajul deosebit de expresiv, cultivarea metaforei
revelatorii, a ingambamentului, drama omului înstrăinat de „taina
Structurată tripartit, cartea Geometriile spațiului (Baia
divină”, aspirația spre lumină, adică spre ordinea primordială, sunt
Mare, Ed. Ceconi, 2017, colecția „eCreator”, nr. 10), postfațată de
tot atâtea argumente care demonstrează că lirica lui Nicolae
criticul Ioan Romeo Roșiianu, constituie un súmmum al creației
Vălăreanu Sârbu stă sub apanajul esteticii moderne. Starea de an-
poetului sibian Nicolae Vălăreanu Sârbu, care locuiește „în miezul
goasă, tipic modernă, este surprinsă cel mai bine în poemul
din amiaza cuvintelor/ și-n ochii cutezători să vadă adâncul”. (p. 8).
Căutătorii de lumină: „(...) Razele soarelui firave abia răzbat prin
În primul ciclu de versuri, intitulat sugestiv Căutătorii de lumină,
norii de plumb/ căutătorii de lumină își găsesc cu greu liniștea.//
surprindem, rând pe rând, diferite stări ale ființei: starea de liniștire
(...) Căutătorii de lumină se tem, îndoiala pătrunde-n oase/ se lasă
odată cu acceptarea lui Dumnezeu: „Nimic n-am lăsat pe dinafară/
cu greu în voia înghețului...” (p. 122).
și pe Dumnezeu l-am poftit înăuntru,/ întreaga ființă s-a umplut de
Al doilea ciclu de versuri, Geometriile spațiului, care conferă
liniște.” (p. 18), starea de singurătate: „Singurătatea/ oarbă de
și titlul volumului, adună laolaltă poeme cu o respirație mai amplă,
orgolii și plină de ifose/ se-nchide între pereții îngălbeniți de uitare/
care descriu geometriile sinelui poetic. Poetul ipostaziat într-un astru,
și nu se lasă ruptă din trupul stingher/ ce nu are putere să se
menit să reverse lumină în lume chiar și după ce nu mai este, este
depășească pe sine.// Singurătatea se întreține și regenerează ca și
reperat în versurile următoare: „Se încearcă întotdeauna ceva ine-
rutina/ cu propriile mijloace fără niciun efort...” (p. 25), starea de
dit,/ lumina aruncă din pieptu-i așchii ascuțite,/ cerul se desprinde
fericire: „S-a topit în tine tot ce se uită,/ a înflorit de fericire
din unghiuri, stelele și le împart lacom,/ sclipesc de la distanțe
piersicul soarelui,/ clipele fragede se răcoresc în trup.” (p. 47),
enorme și când nu mai sunt./ Fiecare știe geometriile spațiului său,/
starea de uitare: „Mai mare uitare nu știu/ decât să te uiți pe tine
poartă tainele mirajului prin ele/ se privesc în oglindă, regine.” (p.
afară din trup/ ori să treci cu vederea orice suferință/ care te sapă
173). Ultimul ciclu al cărții, Sub semnul fericirii, redă, în versuri cla-
prin memorie și face șanțuri/ pe unde trec apele Acheronului.” (p.
sice, imanența și/ sau iminența morții: „Sfârșitul vieții, Doamne,
38) sau de înstrăinare de sine: „M-am înstrăinat de mine anoni-
când va fi să vină/ lasă-mă să-mi termin tot vinul din carafă,/
mul...” (p. 50), respectiv starea de inițiere: „Adormit într-un pat de
scrise-n cartea vieții, poeme de lumină,/ pe pagini îmi poartă sufletul
umbre,/ într-o încăpere din scorbura vremii/ m-am supus unui ri-
parafă.”(p. 205). Așadar, cartea Geometriile spațiului îl surprinde
tual necunoscut/ unde odihnesc solemn numai inițiații.” (p. 85).
pe poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu plecat să-și cartografieze sinele,
Prejudecățile oamenilor sunt percepute drept închisoare a minții ca
până-n cele mai întunecate unghere.
în poemul Dacă spargi zidul: „Mulți și-au făcut din propriile păreri

Nimic nu anunța că Mircea Dumitrescu, autorul cărții „Alo! (interval în care substituise proba). Conducându-l acasă cu Opel-ul
Sunt eu…” (ed. Agora, Călărași, 2014) a scris de fapt un roman luxos, făcuse un ocol pe la un debitor, căruia, în prezența autorității
polițist. O familie trecută ușor de prima tinerețe, care trăiește bucu- publice (prietenul ajutat, Grigore) solicitase, în calitate de cămătar,
ria apariției unui copil, Silviu, nu se ajunge cu banii prea puțini. ca bietul debitor să-i dea tot „gălbenușul” (ceea ce în argou însemna
Și din senin, neașteptat primește un telefon de la un fost co- aurăria din casă).
leg de liceu, Nicu Damaschin. Se întâlnesc la restaurantul „Buda-
pesta”, prilej de aduceri aminte despre năzbâtiile adolescentine, dar
și pentru o ofertă neașteptată din partea lui Nicu: un serviciu cu câș-
Constantin ARDELEANU
tiguri mai mari, ca subofițer de poliție la IPG București. Grigore
n-avea nici o îndoială că pe fostul coleg de liceu i-l trimisese Dum-
UN ROMAN ALL INCLUSIVE
nezeu, iar dorința lui de a face bine cunoscuților era o vocație creș-
tină, nedemnă de a fi suspicionată. Grigore, prin seriozitate și meti- Lui Grigore îi era clar că fusese șantajat de aparent
culozitate, se descurca de minune la noul loc de muncă, procop- galantonul Nicu și-i propuse întreruperea acestui gen de colaborare.
sindu-se și cu gestiunea camerei de probe și corpuri delicte. Dar lu- Atunci răufăcătorul îi amintit cât l-a costat promovarea sa, dar mai
crul miraculos se dovedise vindecarea treptată a băiatului, acest ales îl amenințase că boala lui Silviu se poate…întoarce?! Într-o
Nicu capacitând un doctor diagnostician renumit. Natural, Nicu de- situație fără ieșire, Grigore își va retracta cuvintele și-l va invita pe
venise un prieten ales de familie. Șase luni, Luxita și Grigore deve- Nicu să ia liftul (tocmai se reparase!?). Ghinion, liftul se prăbușise
niseră beneficiarii absoluți ai gesturilor mărinimiei prietenului din în gol și totul s-a considerat a fi un act suicidar. Manopera crimei
liceu, astfel că la rarele telefoane schimbate între ei Grigore aproape aparținuse disperatului Grigore. Un act de justiție în nume propriu,
că-l soma să-i solicite, compensatoriu, vreun sprijin. Și prilejul nu despre care nu se va afla vreodată. Câteva zile mai târziu, Grigore
s-a lăsat mult așteptat: lui Grigore i s-au recoltat trei probe de sânge, se întorcea de la piață și luase același lift…justițiar, care iarăși se
el beneficiind de o grupă rară de sânge AB4, cu RH pozitiv, la ce- prăbușise în gol de la etajul V. Fapta asasinului fusese pedepsită de
rerea disperată a lui Nicu. A doua zi, un camarad îi povesti o altcineva. E transparent și polemic faptul că în lipsa unei justiții
întâmplare: un fiu de bani gata, beat, omorâse un bătrânel, echitabile, oamenii încearcă să-și facă singuri dreptate. Această
conducându-și bolidul în viteză. La recoltarea probelor de sânge (o acțiune „Liftul”, cu un ultim autor necunoscut pentru moartea lui
grupă rară AB4, RH pozitiv), testele nu prezentau vreo urmă de Grigore, aș fi încheiat-o într-o cheie optimistă (e un clișeu acel ada-
alcool, Tatăl infractorului aranjase cu familia sărăcăcioasă a gio: „viața merge mai departe”): cele două văduve ar fi mers la un
defunctului, dându-i o sumă de bani și dosarul s-a închis. „Pesemne salon de cosmetică pentru a executa două „liftinguri”, care să le facă
e o coincidență”, îl luase cu frisoane pe Grigore, dar lui i se ceruse mai atrăgătoare pentru viitoarele mariaje…
doar sânge și se conformă. A doua întâmplare se rezumă la prezența Un lucru este cert: Mircea Dumitrescu are stofă de roman-
în camera cu corpuri delicte a lui Nicu, purtând mănuși (chipurile cier. Cărțile lui pot fi lesne transpuse în scenarii cinematografice de
de șofat), când fusese înlocuit un pliculeț-martor cu drog cu un succes.
banal bicarbonat de sodiu. Îl trimise pe subofițer să-i aducă apă

10
STAREA POEZIEI August 2018

Poeme de Ioana PRECUP


Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
Mai presus de zăpezi
Într-o noapte lipsită de cer
Dacă ar ști adevărul
cu toții ar fi revoltați,
Mai presus de zăpezile
nu-l vor afla niciodată, Acestui pământ
în imperiul tăcerii nu poți pătrunde, Ne întoarcem în leagănul
se înțelege faptul de la intrare.
Veșnic și sfânt
Am locuit prin apropiere
într-o comunitate fără frontiere,
acolo unde nimic nu-i reglementat,
Mai presus de lună, de soare,
reclamațiile făcute sunt de prisos. Mai presus de dorul ce doare,
Mai presus de tot ce-am visat
Nu este nicio lumină ruptă din întuneric,
prin beznă nu se poate dibui norocul, Ne-ntoarcem la Tatăl
într-o noapte lipsită de cer Care ne-a creat.
timpul este gârbov și sprinten,
își îndeplinește sarcinile mutante
cu fericirea pusă la iernat.

În fiecare clipă de neliniște Vasile B. GĂDĂLIN


știu ce pași mă așteaptă,
ce drum ocolește iadul,
pe dincolo de stâlpii cunoașterii. Amprente
Fără să mă ucidă boala
care își face loc în trup Eu mi-am lăsat amprentele pe prag,
mă plimbă până obosesc Pe clanța ușii în casa părintească,
cu pământ în mâini, Pe masa-n jurul căreia, cu drag,
o rog să mă ierte.
Au început aripile să-mi crească.
Poezie scrisă de stele
noaptea nu este egală cu întunericul Eu mi-am lăsat amprentele pe plug,
are o poezie a ei scrisă de stele Pe sapă și pe ruda de la car,
plecate la plimbare
Pe coarnele de bivoli prinși la jug
dimineața nu-mi încape în ochi Ce-i îndemnam pe brazdă la hotar.
oraș în schimbare
rătăcit pe străzile soarelui
Eu mi-am lăsat amprentele pe coasă
cerul în aceeași cămașe bleu Pe furca și pe grebla pentru fân,
își spală mânecile
în apele mării Pe pui de ciocârlie-n iarba deasă
lângă țărmurile timpului Ce-i ocroteam cu dragoste la sân.
privesc în depărtare
nu vreau să știu Eu mi-am lăsat amprentele pe bancă,
cum se petrec înnoptările lumii. Pe tablă și pe cărțile citite,
Pe chipul maicii mele de țărancă
Sunt un cutezător Ce-mi oferise clipe fericite.
M-ai trădat cu o frumusețe de promisiuni
să devin un credul convins
dar nu mi-ai spus că o să uiți, Eu mi-am lăsat amprentele prin sat,
într-o zi pe când m-am trezit la realitate
și acum nu mai sufăr, Pe oamenii ce-i întâlneam din mers,
sunt un cutezător în canoanele vieții Și-un dor parcă mă cheamă ne-ncetat
cu toate simțurile în stare de veghe. La locul drag al primului meu vers.
M-am crucificat înlăuntrul cuvântului,
aștept să-mi înflorească răbdarea în poeme Eu mi-am lăsat amprentele prin lume
și le împart ca un moș Crăciun
celor care mă hulesc.
Pe unde am călătorit și eu
Și ca poet mi-am făurit un nume
Mă spovedesc și cer iertare Cu sprijin oferit de Dumnezeu.
dar oare este iertare pentru naivi?
11
August 2018 VARIA

Fiind creierul uman partea cea mai misterioasă a Și astfel, prin limbaj (limba constituie „învelișul
vieții, nu mai puțin uimitoare și inexplicabile din punct de material” al gândirii) ajungem la miezul existenței umane:
vedere științific sunt toate acele procese cerebrale care-i orice act al gândirii se înfăptuiește cu ajutorul cuvintelor,
asigură omului unicitatea și supremația între viețuitoare: mai exact se derulează în cuvinte rostite (limbajul
gândurile, limbajul articulat, planurile de viitor, verbalizat), în cuvinte scrise sau în limbajul interior. Cu
conștiința, trebuința de artă, de principii moral-spirituale mențiunea că limba nu doar că a condiționat dezvoltarea
și de Transcendent. gândirii, ci are și un rol fundamental la fixarea și
Vasăzică, din faptul că nu există limbi primitive transmiterea ideilor: o idee clară, vertebrată pe noțiuni și
sau „un «leagăn” al vorbirii, un loc de unde aceasta s-a concepte precise, are parte de o exprimare clară, pe când
răspândit la grupurile care înainte nu aveau o limbă” o idee confuză are parte de o exprimare pe măsură! De
(Steven Pinker în cartea Instinctul vorbirii), precum și din unde necesitatea permanentei șlefuiri a limbajului prin
faptul că la maimuțe nu s-a descoperit centrul vorbirii sau studiu, claritatea și precizia noțiunilor întrebuințate de noi
zona lui Broca (regiunea din lobul frontal unde se fiind garanțiile unei gândiri corecte și elegante.
stochează informațiile trebuincioase acestui proces), tot Domeniile lor sunt identice, respectiv că au aceeași
mai mulți specialiști din diverse domenii s-au văzut structură și aceeași funcție în anevoiosul proces al
nevoiți să admită că „originea limbajului rămâne unul cunoașterii umane. Da, pentru că dacă ele s-ar confunda,
dintre cele mai deconcertante mistere ale creierului”, iar atunci logica sau știința formelor gândirii ar fi totuna cu
dezvoltarea creierului uman drept „unul dintre aspectele gramatica (știința formelor limbii). Deoarece a gândi
cele mai inexplicabile ale evoluției”! Dar mai poate fi înseamnă a cunoaște, iar a vorbi se cheamă a comunica,
vorba de evoluție (teologul elvețian Ludwig Koehler nici funcțiile lor nu coincid: funcția gândirii este
numește vorbirea umană „o taină, un dar divin, un cunoașterea realității, pe când funcția limbajului este
miracol”), atunci când cimpanzeii nu sunt în stare să comunicarea.
învețe nici măcar cele mai elementare forme ale ...Cât privește limba română și specificul
limbajului uman, pe când creierul unui copil a fost dinamismului ei, constatăm că foarte multe verbe de uz
conceput de Dumnezeu ca să poată rapid asimila cea mai general se formează prin așezarea prepoziției „în” înaintea
complicată limbă?... unui substantiv: a încolona (în+ coloană), a întrona
(în+tron), cu varianta eminamente religioasă „a
întroniza”, a încorona (în+coroană), a întemnița
George PETROVAI (în+temniță), a însărcina (în+sarcină), a înnobila
TAINA LIMBAJULUI ȘI (în+nobil), a înnoda (în+nod), a înnegri (în+negru), a
îndobitoci (în+dobitoc) etc. Gama substantivelor
DINAMISMUL LIMBII corelative (încolonare, întronare, întronizare, încoronare,
întemnițare, însărcinare, înnobilare, înnodare, înnegrire,
ROMÂNE îndobitocire), la care trebuie adăugate îndumnezeire și
îndivinare, concepte cu conținut sacru, nu numai că nu
Cu certitudine că foarte mulți dintre noi se întreabă este mai prejos, ci este chiar mai amplă, dacă avem în
de ce inteligența umană este pe ansamblu mult superioară vedere faptul că verbului „a încălța”, de pildă, i se
inteligenței animalelor. Neurofiziologul William H. asociază atât substantivul „încălțăminte”, cât și
Calvin dă următoarea explicație: „Cimpanzeii sălbatici „încălțare”.
folosesc circa 36 de sunete diferite pentru a transmite circa Tot în această regulă generală (în+rădăcină) întru
36 de mesaje diferite. Ei pot repeta un sunet pentru a-l edificarea unor noi noțiuni, intră acele verbe, substantive
accentua, însă ei nu îmbină trei sunete pentru a adăuga un și adjective a căror întrupare necesită înlocuirea consoanei
nou cuvânt la vocabularul lor”. „Noi, oamenii”, continuă „n” cu „m” și care în acest chip întăresc specificul și, de
doctorul american, „folosim tot cam 36 de sunete, numite ce nu, savoarea limbii noastre: împământenire
foneme. Totuși, numai îmbinările lor au înțeles: noi (în/îm+pământ), îmbrăcăminte, împachetare
îmbinăm sunete care nu au nici un înțeles pentru a obține (franțuzescul empaqueter a impus această formă cu „îm”,
cuvinte cu înțeles”. Dar, ne avertizează Calvin, „încă deși neaoșă pentru principiul nostru lexical-constitutiv
nimeni nu a explicat” trecerea de la modul de semnalizare era/este varianta în+pachet), îmbrobodire sau
al animalelor, cu un sunet pentru fiecare mesaj, „la îmbrobodeală (îm+broboadă, termen care, contrar celor
capacitatea unică a omului de a folosi regulile sintaxei”, afirmate în toate dicționarele explicative, este cu
adică saltul de la fonem (cea mai mică unitate sonoră a certitudine anterior așezării bulgarilor în coasta
limbii), la morfem (elementul morfologic cu ajutorul strămoșilor noștri și apoi a adoptării de către urmașii lor a
căruia, pornind de la o rădăcină, se formează cuvinte și acestei limbi din familia slavonilor sudici), împărțire
forme flexionare noi, respectiv – ne înștiințează (după științifici, cică provine din latinescul impartire, deși
Dicționarul de neologisme – „cea mai mică unitate cu mai corect este să presupunem că lucrurile stau taman pe
sens determinat din structura morfologică a cuvântului”). dos, singularul parte și pluralul părți fiind împrumutate de
latini de la traco-geți) etc.

12
STAREA DE GRAȚIE August 2018

Poeme de IOAN BENCHE Poeme de Lili LAZĂR


Prima lacrimă
Pântecul mamei s-a desfăcut cu dor
și am țâșnit din adânc în afară –
am fost adus acasă, în pridvor,
desculț și gol, în zi de vară...

Lumină! – ochii mi-au strigat


dar, Doamne, crâncen m-au durut;
am săvârșit, prin ochi, primul păcat:
acela de-a mă fi născut...

Ursitoare
Casa stătea clădită
cu patru colțurile sale
pe patru bolovani –
Eu sunt acela...
Mă-ntorc la tine ca-ntr-o gară
talpa ei
În care tu îmi cânți și la refren
din gorun cioplit Să fugi cu mine-n altă primăvară,
nu putea să răspundă Cu șinele legate după tren.
la niciun număr
de ani – Să ne iubim prin ploaie și prin vânt
mi s-a spus că Și să zburăm cu îngeri la fereastră,
de aceea Dispensă de vor cere pe pământ,
ursitoarele m-au ocolit... Vor crește aripi florilor din glastră.

Cu un sărut să facem epopee,


Sat natal Până și timpul să respire a uitat.
Ca-ntr-o potcoavă prinsă din vechime Spune-mi pe nume: te iubesc, Femeie,
de dealuri mari și sărăntoace foc, Eu sunt acela și îți sunt Bărbat!
Valea Hranei n-o știe orișicine,
decât un snop de oameni dintr-un joc...
Iluzie
Mă-ntreabă Valea unde mă tot duc, Am nevoie de tăcere sau de altfel de cuvinte,
fără opinci și fără șapcă sură, Și de tine am nevoie, când eu tac, să te veghez...
de nu aud cum frunzele de nuc De vor răsări din mine, să le-nveți cu luare-aminte,
se sparg îngălbenite în poarta de la șură... Lacrimilor de iubire le-am dat glas să te creez.

Mă tot afund în Valea mea natală, Am nevoie de lumină, fie-n noapte, fie-n zi,
cu hrean istoric răscolit de sape Ce de stele curg șiroaie Cerului când îi vorbesc!
și nu găsesc izvorul din vocală, Toate versurile mele, unde-apari de parcă ai fi,
aleanul greu să mi-l adape... Au prins viață de emoții, învățând să te iubesc.

Patetism Am nevoie acum de vise și-n banalele confuzii,


Și nu știam că mă aștepți să viu – Port în mine, pare-mi-se, roua florilor de măr,
dor de bătăi în geamuri luminate, Dezarmantă e confuzia, n-am nevoie de iluzii!
căci eu puteam mai lesne ca să fiu Eu și tu suntem aievea, parte dintr-un adevăr.
poemul tău de vise fulgerate...
și nu știam că vreau a te chema Scrisoare...
patetic, în arpegii pe vioară, Mă bate gândul să-ți trimit scrisoare.
căci te-mbrăcam suavă-n câte-o stea Ai fost soldat și nu te-am cunoscut...
și te pictam în tuș de primăvară... Și dragostea din piept mă doare,
Ca un obuz dintr-un război pierdut.

Te-am așteptat în margine de front,


Inimă planton deschisă la vedere,
Nu uita, iubite! Trăiesc ultimul rond
Și gândul meu spre tine-i o avere.

Momente de răscruce-ntre hotare,


Anii ce-i avem din nou s-au întâlnit,
Vine peste noi iubirea cea mare
Și mă întreb, iubite, de ce nu ai venit?...

13
August 2018 VARIA

Mircea Dorin ISTRATE Poeme de Viorica ȘUTU


MIRAJUL POEMELOR Gând ruginiu
CONCENTRICE
Ziduri ard sub delir vegetal,
Din cuprinsul acestei frumoase cărți ne putem alege în aer mireasma de scrum de santal.
ce vrem, poezii de dragoste care ne răscolesc amintirile Vântul își ascute cuțite străvezii
ducându-ne în lumea preacuratului și al simțământului ard și umbrele între creneluri pustii.
care a fost odată, dar care mai trăiește încă în neuitare
undeva în țandără de gând frumos, tăinuit acolo cu grijă Apusul își atârnă mantaua purpurie
spre a-l feri de întinare; poezii patriotice care fac apel la peste munții adormiți,
măreția trecutului nostru pentru a ne da putere de a dezrobi la poalele lor, simplă caligrafie,
sufletul din robia lașităților noastre care ne-au îndepărtat copaci desfrunziți.
de neam și țară, dezunindu-ne, sărăcindu-ne de sentimente
și trăiri care țin în nepieire viața neamului românesc. Toamna îți trec pragul smerită,
O remarcă aparte pentru poeziile cu tentă religioasă, ca într-o cetate sibarită,
atât de curat și cu sinceră trăire exprimate, în care poeta timpul să îl omor,
subliniază ideea că fără dragoste, fără iertare, fără smerenie căci în ascunsa-ți firidă
nu ne putem apropria unii de alții și nici de Dumnezeire, văd propria-mi clepsidră
nu ne putem schimba în bine, nu putem merge mai departe, prin care mă strecor.
nu suntem ceea ce s-a dorit a fi de către Creator.
La fel sunt și poeziile care îi întorc gândul poetei În dans ucigaș pescărușii planează,
spre timpul copilăriei, în acea lume fără de griji, fără de din adâncuri exaltă un murmur subtil,
nevoi, plină de toată frumusețea unei fericite copilării. Aici la care caii sălbatici îngenunchează,
cuvântul este vis și vibrație sufletească, lacrimă de suflet cu inorogii într-un vis de copil.
pentru ceva de preț pierdut pentru totdeauna, un fuior de
fum care s-a ridicat spre tăriile cerești unde ne va aștepta
să-l retrăim iar când vom fi veșnicie. Memoria
Am spus și o repet, această carte, ca și celelalte de
până acum ale autoarei, ne arată că suntem în fața unei Seara ce-i șterge culorile
ființe deosebit de sensibile, pe care viața, cu toate cele rele nu-mi cere să uit marea,
și bune ale sale, a încercat-o din plin, îmblânzindu-i nici anii trecând ca valurile
sufletul, făcându-l parcă prea iertător uneori cu toți și cu nu-mi cere drept preț uitarea.
toate relele lumii care s-au abătut asupra ei. Poate că de aici
vine căldura poeziei, smerenia cuvântului ei care nu Nu schimb și nu provoc destinul,
jignește și nu supără niciodată pe nimeni, visul și visare nici nu forțez hotarul atât
într-o lume mai bună, mai umană, mai aplecată spre de departe,
înțelegere, spre iubire și iertare, spre frumosul pe care-l e împotriva firii să despart
merităm ca ființe de lumină trăitoare ce suntem aici. viața de moarte
Iată așadar o carte frumoasă ca sufletul autoarei, o Așa este dat!
carte care mângâie și alină, bună de citit seara pentru a ne Și-n ochii tăi, văd, s-a pietrificat
pregăti pentru a ne prelungi trăirile în visul nopții și a ne spaima singurătății văzută de aproape.
ferici măcar acolo clipita bucuriei.
Schițez spre orizont cu arătătorul
un pin de smoală
în formă de cruce, apoi...
mă întorc ca la o dragoste esențială
din setea de a-ți reda zborul
aflat la răscruce.

Adun timpul, în poală,


nu-l las în istorie, cutez
să-l transform în memorie!
Cândva... numai fosforescența sa
ne mai poate salva
de întunecatul neant.

14
FOCUS August 2018

Al Florin ȚENE Casa de sub nuc


N-am să uit niciodată, până când pământul
Concert în lipsa mea Îmi umple cu vânt gura,
Casa de sub nucul dintre două veacuri.
Suflă soarele în trompeta amiezii, La temelia ei nucul își îngropase rădăcinile
Alămurile zilei galben vibrează, adânc, de au trecut dincolo
Pe când briza doarme în sfârlează în emisfera cealaltă unde se copseseră
Și între oi rumegă-n tăcere iezii. nucile de cocos în rădăcinile înfrunzite.
Prin strania fereastră deschisă numai noaptea
Frunzele rădăcinile la concert le-au chemat Priveam la steaua Soledad.
Cu traista pivotantă, în ea puțină sevă,
Să potolească setea poporului înaripat Pe atunci eram convins că nu se poate muri
Intrat pe caniculă în grevă. În graiul guguștiucului
Și mă îndeletniceam cu ștersul prafului
Pe când briza doarme-n sfârlează, De pe tobe;
Concertul caniculei nu-l ascultă patrupezii, Creșteam îngeri în colivii de aur
Alămurile zilei în zadar a galben vibrează Și încrustam scrisori de dragoste pe inelele porumbeilor
Când soarele suflă în trompeta amiezii. călători.
Da, îmi aduc aminte casa de sub nucul dintre două veacuri,
Pe când briza doarme-n sfârlează De atâta însingurare
Să potolească setea poporului înaripat, nucul scârțâie ca un sicriu
Alămurile zilei în zadar galben vibrează în apele Styxului ce-au luat
În satul de mult la mare plecat. la vale casa…

Au înflorit nucii Despărțire


Aleargă primăvara desculță prin sat S-au ciocnit două stânci ca două valuri în amurg
Și stele au căzut în nucii grădinii și eu am țâșnit ca o flacără
Dimineața nu s-au mai stins, n-au mai plecat din apele Dunării
Au rămas ochiuri de izvoare la rădăcina luminii. metaforă a unei nopți în care iubita
a ascuns izvoarele fântânii în sân,
În apele lor închegate, tremurând în cupe de muguri să nu o mai aștept
Se zămislea rodul de sevă, răcoare... pentru a împărții pâinea.
Luminau crengile ca niște ruguri Când dădeam cailor din stele fân.
Și raze picurau, uimite de soare.
O picătură de rouă ne-a luminat drumul
O, stelele pe punțile nucilor au căzut și am plecat prin câmpul unde se cocea grâul
Cu hlamidele lor muiate în lumină de sub călcâiul nopții
Și nu s-au pierdut, îmbătat de stelele unei înserări ieșite dintr-un tablou de Rembrand,
Au rămas inimi pe vechea tulpină. iar tu te-ai strecurat nevăzută între două culori
ținându-mi calea
Păsările odihnindu-și zborul înalță un tril când eu studiam cu luneta luna ieșită din nori.
Pe crengile nucilor la concert au venit și cucii
E sfârșitul nopților zgribulite de april...
...Era noaptea Sfântului Gheorghe și înfloriseră nucii.
Eternul nud
O plaje de azur aici se așterne,
Au căzut platanii pe gânduri Dinspre mare bate un alizeu,
Iar tu vii cu clipele eterne
Au căzut pe gânduri platanii Și faci din mine un semi-zeu.
Uitând să-și trimită sevele să-nverzească
De când soarele nu-și mai numără anii Luceafărul bate la fereastră,
Purtând pe-o ureche pălăria de iască. Vântul suflă parcă dintr-un corn,
Tu dispari încet în lumea ta albastră
Trunchiul lor de-atâta vreme a orbit Și-un pescăruș își culcă zborul pe un horn.
Prin veacuri trece și se petrece rânduri, rânduri,
De când omul e de propria-i imagine orbit În mine dorința încă țipă,
Au căzut platanii pe gânduri. Îți văd sub lună eternul nud,
Cerul face de lumină risipă
Când clocotul iubirii îl aud.

15
August 2018 STAREA DE GRAȚIE

Cornel UDREA
Poeme de MARIANA MOGA
Poemul reinventării Eu sunt un fulg de zăpadă
Dulcea povară a Chiar dacă sunt o clipă Îmi ninge în suflet iubite,
la poarta veșniciei, privește zăpada pe ramuri,
POESIEI chiar dacă țin pe umeri
o viață trecătoare, se pierde în viscol tăcerea
Recidiva Marianei Moga, în și-ngheață lumina la geamuri.
am gânduri nerostite
parametri poeziei de confesiune, în sângele din vene,
lirică prin excelență și evocativă, Prin noapte trec ca o umbră,
condimentat cu vise
este o altă dovadă a harului din ce notate-n calendare. eu sunt vânzătoarea de vânt,
în ce ai exersat, mai maturizat, cu
Cu mâna tremurândă în seara furtunii cu stele
unelte specifice liricii la purtător. „Iubite, mai știi cine sunt?”
împart pe drum speranțe,
Este o poezie liniștită, coloc- născute azi din gânduri
vială, care nu trebuie rostită în pi- ce mi-au supus ființa Ascultă colindul din zare,
ețe, ci se adresează unui cerc de pe stradă iar trece-un tramvai,
prieteni, ocrotitor atât pentru au- și rătăcesc pe stradă
tor, cât și pentru cei ce o ascultă. reinventând trăirea, întind o mână spre tine
purtând sub pași în noapte „Iubite, te-aștept la un ceai!”
Lumina pe care o emană iubirea, ori dorința.
această poezie aparține celui care
știe ce are de spus și când anume: În mine se-ascund zăpezi numărate
Mă strânge-n brațe vântul
zburând pe nevăzute, și ninge iar stelele vin să mă vadă,
pentru fiecare dintre cititori există
un ceas al său, un moment de re- hoinară sunt pe calea
ce duce la ruine, în noaptea aceasta te rog să m-aștepți
ferință, prin care aduce la supra- „Iubite, eu sunt un fulg de zăpadă!”
față întrebări ce nu și-au aflat răs- în pacea se-ntinde
punsul. Pe de altă parte, există răs- chiar dincolo de ziduri, Salutările infinitului
punsuri fără întrebări, și aici este mai poposesc pe-o urmă Se ridică voci din munte,
chemat cititorul să le formuleze, să mă-mpac cu mine.
curgând înspre dealuri lude,
să le adauge în panoplia de vână- printre cetini râul saltă
toare existențială. Anotimpul cu trifoi mirosind a conuri crude.
Ieri căutam dorințe prin trifoi,
Poezia Marianei Moga se hoinari copii în labirintul verde,
poate așeza pe cântec, pe muzică, Cântau greieri în surdină
versul este îngrijit în cadențe și ar- mai ascundeam la sân un firicel de prin văi cu-apusuri nude,
monii plăcute și, de aceea, reco- cu patru frunze, pentru a nu-l pierde. stropii poartă peste câmpuri
gânduri mute, stele ude.
mand cu toată căldura sinceră și
Ne amintim ades copilăria,
sinceritatea caldă ca să citiți când alergam prin lanul cu trifoi Zac ruine pe colină,
această carte, să vi-o însușiți ce pe vorbesc brazi cu asfințitul,
un bun de care ați fost văduviți și-i căutam pe tata sau pe mama, noaptea trece pe cărare,
până acum. pe frați, vecini în liniștea din noi. mă salut cu infinitul.
Pentru argumentație, am ales
Dar i-am pierdut pe străzile oculte
unul dintre poeme: „Aleargă-n și printre ani în spatele privirii,
Iar în volumul meu de ieri,
mine versuri la-ntâmplare,/ cap- mai trec povestea unei seri.
tive-n sânge precum un blestem,/ sperăm ca răsfoind acum imagini,
neiertătoare gânduri, îndrăznețe,/ să-i vedem pe strada amintirii.
negociind cuvintele-n poem.// În-
Soarta ieri părea că ne surâde,
torc privirea prin amurgul serii,/ azi hoinărim prin viață fără noi,
ce-mi picură în suflet amintiri,/
imagini stau înscripționate-n no- dorind să regăsim din nou speranța,
rii,/ ce au vegheat prin ani peste pierdută-n anotimpul cu trifoi.
iubiri.// și-mi trec prin iriși toată
tinerețea,/ trec scene cu apusu-
rile-n doi,/ trăiri de-atunci fac as-
tăzi legătura,/ între trecut, prezent
și între noi.”

16
STAREA POEZIEI August 2018

Liviu Dean PRODAN


ZANFIRESCU (Cleveland – Ohio, SUA)

Muzei mele
Din zări cu orizonturi infinite
Tu ai venit la ora matinală,
Umplându-mi inima cu doruri tăinuite
De o sensibilă substanță ancestrală.

Ești un miracol existențial


Tu muza mea venită din neant,
Ești o minune vie, de tip sentimental,
Născută în Olimp, sub soare briliant.

Te-am pus la loc de cinste, într-o glastră,


Ți-am sărutat obrajii calzi, înmiresmați,
Spulberate bucurii Ți-am dat iubirea ție, tu pasăre măiastră,
Picături de viață din pământ Ți-am spus că te iubesc, cu ochii-nlăcrimați.
Sub lumina harului din cer
Toate-s bucurie în cuvânt Un suflet
Care se păstrează în mister.
Un suflet zboară spre cincizeci de stele
Mânat de dor de absolut,
Energii vin din necunoscut
Cu gânduri zămislite-n zile grele
Bucurii se scutură-n eter
De abis și de timp pierdut.
În rotundul soarelui născut
Mai pulsează urme de mister.
Păstrează strâns la piept o floare
Crescută pe meleaguri de tumult,
Picături de viață în cuvânt
O floare care-și pierde din culoare
Și în gânduri drumul efemer
Sub vitregia timpului uitat demult.
Spulberate-s bucurii în vânt
Ca o păcăleală în Prier.
Dar viața merge înainte, cu vise și nou început
Pe stelele scăldate de-un univers aprins,
Interpretare Alte grădini cu alte flori, și anii au trecut
Înainte de despărțire Acoperind un dor care demult s-a stins.
Sărutul
Poartă crima roților de tren Trecut, prezent și viitor
Țipătul de divorț al locomotivei Trecutu-i un proces ireversibil
Zborul peronului (Si fiecare dintre noi avem trecut)
Fulgurarea albă a batistei Ne place să-l cotăm ca plauzibil
Din care Si fără cataclisme pe drumul străbătut.
Doar râsu-plânsu
Se mai aude. El este un citat rupt dintr-o epopee,
E invizibil, de neguri estompat,
Cuvinte vii Bătut de ploi, de calde alizee,
Ce pot să-ți spun e că mai am tăcere De vremi acoperit, sub brazdă îngropat.
Uimire arsă-n șoapte de-ntrebare
Dintr-o iubire până la durere Primesc prezentul ca pe un dar ceresc
Și dincolo de ea spre vindecare. Purificat pe drumuri de catarsis,
In fața lui eu umil mă smeresc
Îmi curge roua sub tăiș de gând Și-l venerez într-un divin sinopsis.
Și vers înaripat cutează-n mine
Și lavă sunt când timpul străbătând Privesc, aud și simt realitatea
Poem pulsează versul din ruine. Prezentului pe rol de avanpost,
Pentru o clipă îi gust sacralitatea,
Mai pot să spun că strigătu-l pictez Pe scurta cale dintre „va fi” și „a fost”.
Pentru neprevăzuta evadare
Mai am cuvinte vii de titirez Dar vine traficantul de speranțe
Zvâcnească gândul pân la neuitare... (Cum futuriștii l-au catalogat),
În timp ce retușăm false nuanțe
Ce pot să-ți spun e că mai simt durere Pictate-ntr-un tablou improvizat.
Și patimă de vifor ce mai doare
Mai am iubire dincolo de vrere Ești astăzi arhitectul propriului destin
Cu mușcătura din sărut, savoare Clădind un viitor pentru umanitate,
Cu strigătul, într-un ghioc, tăcere... Elimină iluzii și tot ce-i clandestin,
Cum vezi, cuvinte vii, nemuritoare. Zidește-ți un castel pentru eternitate.
17
August 2018 PUNCTE DE VEDERE

Milena MUNTEANU Cu ceva timp în urmă scrisesem schița „Între râs și


plâns”. Când am încercat să traduc această mică lucrare în
ÎNTRE RÂS ȘI PLÂNS engleză, cititorii anglofoni au fost entuziasmați de traducere.
Au făcut referiri la muzicalitatea textului, deși e altă
Eram într-un sat din Oltenia în care fiecare copac avea muzicalitate decât cea din limba română. Au amintit și alte
o poveste, fiecare văcuță un nume și fiecare sătean îi știa pe calități ale traducerii. Totuși mie NU îmi suna la fel; mă
toți ceilalți. Acolo viața se desfășura ba din deal, ba din vale. întrebam de ce?
Câinele mușca purceaua iar purceaua schilodea puii, toți și În încercarea mea de a imprima spiritul locului și al
toate erau în devălmășie...Puii erau chemați la mâncare: Pui, limbii, sper că cel puțin am reușit să exprim precis și concis
pui, pui, mânca-v-ar moartea! Iar moartea nu era niciodată ceea ce doream.
prea departe. Ori venea dihorul, ori vulpea, ori scroafa, ori Engleza e o limbă ce are alt ritm și impune o anumită
vecinii, pe puii ăia se bătea o lume întreagă. Cred că nimănui concizie. Uneori sugerează chiar o stare de spirit, sau „mood”.
nu-i trecuse prin gând să zică: Mânca-v-ar viața! sau, și mai În engleză ai altă libertate de mișcare, căci limba este
bine: Mânca-v-ar Raiul! structurată și gândită diferit. Totuși, constat că la ei înjurătura
Puteai să prevezi cu certitudine care vor fi poveștile nu are aceeași forță. Nu dă la fel din coadă, nu este atât de
când te duceai în satul cu pricina. Ori a murit vecina, ori a nimicitoare, dar nici nu are aceeași dulceață. În cele mai multe
murit scroafa, ori puii s-au îmbolnăvit, mânca-i-ar moartea. Și limbi ea ofensează și gata.
cu toate acestea, lumea părea mereu mirată, veștile ne erau
prezentate ca ceva mereu nou, surprinzător. Mai auzeam de Milena MUNTEANU
câte unii care au căzut betegi, de-aveau gâtul moale, sau capul
moale, sau au dat în alte alea, și explicația era ori că i-a Câteva considerații de limbă
descântat cineva, ori era vreo vrajă la mijloc. Fantasticul făcea
parte din viața zilnică acolo. Limba română pare însă să aibă o varietate
Un lucru pe care-l credeam uitat, dar mi-a fost readus nelimitată de sudălmi ce pot conține urme fine sau tușe
în memorie, e drumul cu autobuzul de la oraș la satul cu groase de bășcălie și chiar de umor. Indiferent că este
pricina. Țăranii plecau cu corfele pline, doar veneau la oraș exprimată cu năduf sau cu haz, înjurătura pare să fie o
după ale gurii, căutau de la pâine la zahăr și ulei și alte de astea.
artă în sine.
Erau femei încovoiate de greutate, unele cu cobilițe, altele
aveau mâinile pline și de multe ori mai cărau și pe cap câte În experiența mea de traducător realizez că limba
ceva. Odată intrate in autobuz, femeile se țineau cum puteau noastră este extrem de nuanțată într-o arie largă de trăiri,
de corfele pline, nici nu se gândeau să se mai țină cu o mână dar mai ales la capetele spectrului exprimării umane.
de altceva. Din fericire, chiar dacă le scutura bine autobuzul, Pe de o parte limba română pare să exceleze în
ele tot n-ar fi avut unde sa cadă, doar nu era loc să arunci un exprimarea supărărilor de tot felul, de la simpla
ac. Îmi aduc aminte că după ce autobuzul era încărcat ochi, melancolie la tristeți adânci, exprimate fie ca suspine, fie
șoferul se dădea jos de la volan și mai ruga un bărbat să îl ajute cu accente acute de disperare, sau cu răzvrătiri de limbaj
să închidă ușa. Amândoi își uneau forțele, puneau fiecare câte ce pot fi deosebit de colorate și expresive.
un umăr in ușă. Cei de pe scări, împinși, îi înghesuiau pe ăilalți, La celălalt capăt al spectrului, limba română este
până când burțile le erau presate de cei din jur, iar masa aia de
extraordinar de versatilă în exprimarea alintului,
oameni devenea un tot amorf. De afară vedeai câte un obraz
deformat, strivit de câte o fereastră. Vedeai lumea stând în răsfățului, sau al altor emoții de o infinită tandrețe. În
poziții chinuite, nădușind de căldură. Cum ușa îi presa tot mai exprimarea inefabilului. Chiar și în prozaic, vaca nu e
tare, unii vociferau, alții râdeau, bucurându-se poate că au vacă, ci văcuță. Ciorba e ciorbiță. Mămăliga e
făcut un pas înainte pe scară, până când, în fine, ușa se închidea mămăliguță. Însăși țara este răsfățată ca „țărișoara mea”,
ferm în urma lor. și nu vorbesc aici doar despre diminutive. Chiar și
Cum spuneam, nimeni n-avea cum să cadă, autobuzul numele munților falnici sună uneori ca un alint. Cuvinte
putea pleca de-acum, ușa era închisă, dar stai, că pe fereastra ca „omenie” sau „dor” sunt intraductibile sau găsesc
ușii de-abia închise, încep să urce alții, sărind în capul bieților greu echivalențe în alte limbi. Vorbim aici despre o
oameni din autobuz ce de-abia mai răsuflau de înghesuiți ce sensibilitate nuanțată, rafinată și doinită pe strunele
erau. Cu toate acestea, o femeie de lângă mine ținea o corfă cât
sufletului.
toate zilele pe burtă, fără să se gândească că dacă ar pune-o la
bagaje s-ar mai face loc în jurul ei. Șoferul se urcă și el la volan Am rămas astfel surprinsă să constat ce greu se
și speram că, în sfârșit, vom fi gata de plecare. Dar stai, că exprimă în alte limbi mentalul și trăirea românească.
șoferul începe să peroreze, să dea lumea dracului și, în dulcea Cred că explicația nu stă doar în faptul că e totdeauna
limbă română, să se adreseze de această dată sexului frumos: mai greu să exprimi ce simți într-o limbă străină, că nu
– Bă fomeilor, zice, voi nu vedeți, fă, că sunteți și poți avea aceeași precizie, nuanță și impact. Cred însă că
proaste și urâte? acest lucru se explică mai degrabă prin calitățile
Eu am înmărmurit, dar nimeni altcineva nu s-a intrinsece ale limbii române de a exprima lumini, umbre
sinchisit. Părea să fie normal. Acestea fiind spuse, am fost, în și contraste, precum și un specific care nu poate fi
sfârșit, gata de ducă. capturat ușor în alte limbi. Realizez că Sfântul Grai
Relația mea cu Oltenia a fost una complicată, dar știu
Românesc, cu asperitățile dar și cu deliciile sale,
că de atunci mi-am înmuiat judecățile. Am avut nevoie de
perspectivă în spațiu și timp, să ajung să înțeleg farmecul reprezintă pentru mine revenirea ACASĂ.
acelor locuri, ba chiar să le descopăr sufletul.
18
STAREA DE GRAȚIE August 2018

Constantin Grăbindu-se înspre


Piața Stelei Sudului, Vasile MOLDOVAN
ARDELEANU Ce umilință, Doamne,
Să-Ți aud pașii
Femeie frumoasă Distanțe
Cum se depărtau pe nouri
Femeie frumoasă și tristă Între noi doi,
Cu rezonanță de psalmi,
Colbul drumului.
Din care iubire-i blestemul M-am jurat atunci
Copiii nu se mai
Schimbând râsului semnul? Că n-o să mă mai îndrăgostesc zăresc
Mai plângi ascunsă-n batistă? Vreodată de cineva De după norii de
La ce bună suferința? praf.
Cândva, într-o altă trăire, O, de s-ar putea trăi
În șa galopai, amazoană, Fără iubire! Între noi doi
Prada se zbate-n capcană Doamne Dumnezeule, iartă-mă Un masiv muntos
Voiau cavaleri a-ți fi mire. C-am îndrăznit, Acoperit de
Nelegiuitul de mine Codrii seculari.
Cărui timp proxim, garderoba Să mă apropii de Tine
I-o împresori cu busuioc? Ca de o femeie frumoasă... Am pierdut distanța de vedere,
În ce modul ceresc de noroc Nimic nu ne mai leagă acum,
Ispită fiind vei da proba? Coană – Icoană Decât rădăcinile,
Îți mai aduci aminte, coană, Tot mai firave, mai subțiri.
Trecut și viitor coexistă De murgu-acela violent,
Disprețuindu-l pe prezent, Ce nechezase insistent Între noi doi
Treime în criză de sentiment, A echitație – hârjoană? Râul Lethe.
Femeie frumoasă și tristă... Stăm unul pe un mal,
Trap mărunt, întins galop, Unul pe celălalt.
Toamna letargică Și nelipsindu-ne curajul
Prunii iar s-au amețit Experimentam dresajul Depănăm amintiri
Într-un septembrie târziu, Jocheu – amorul mizantrop Și le atârnăm
Simptome de ftizic, gălbiu În cârligele undițelor,
Spasmodic înecat în tușit. Imponderabilitate... Drept nadă pentru pești.
Ce ușor săream pârleazul
Raza din ceruri se curmă Atingând hulpav talazul Soarele-i la scăpătat,
În pal nedeslușit orizont Coapselor împreunate Dar nada încă neatinsă.
Pianistul gavotei e bont,
De armonie, nici urmă. Degete subțiri pe coamă Să nu se scufunde luntrea lui Caron
Pinteni tandri, cu blândețe, Sub greutatea amintirilor!
Balet confuz de frunze moarte Derby strâns, de tinerețe...
Ca-ntr-o speluncă rău famată, Îți mai aduci aminte, coană? Identitate
Unde-i stripteuza revoltată Eu eram soare,
De preludii formal – agasante. Tu un nor întunecat...
Iute te-ai îndepărtat,
Schelete se grăbesc pe trotuar De ce oare?
Pe lângă plopii descărnați
Miroase a clei de oase în Carpați, Se făcea că plouă
Și Europa-ntreagă-i osuar... Peste șes și peste munți
Iar tu te-ai rupt în două...
Pe-un hău de apă două punți.
Tentativă eșuată
Am încercat
Cules de cireșe
Să mă apropii de Dumnezeu
Pe pieptul tău învolt
Ca de o femeie frumoasă, Cireșele au dat în pârg.
Cerșindu-i dragostea, Mă minunez și mă revolt.
Ca să mă aleg E vremea secetei. Cu sârg
Măcar cu o îngăduință
I-am căzut în genunchi, Și patimă voi strânge
Implorându-L, Roadele coapte pânˈ la sânge...
Iar El s-a uitat După cules am să mai trec o dată
Peste umeri la mine Singur prin livada devastată.
19
August 2018 PUNCTE DE VEDERE

Ramiz GJINI (Albania) Ca să-l țin cât mai mult la mine, am


întârziat cât am putut cu cafeaua; iar el, în tot
SĂRUTUL CELUILALT timpul acela, s-a mirat de exactitatea mișcărilor
mele printre lucrurile din casă. L-am întrebat
Tocmai ascultam „Boleroul” lui Ravel dacă-i pun puțin zahăr, ca odinioară, iar el mi-a
când am auzit bătăi în poartă. M-am ridicat și răspuns că da. În momentul acela am simțit o
m-am dus să deschid cu gândul că e vorbăreața mișcare și am înțeles că celălalt se întorsese spre
Berta, vecina de la etajul trei. Îmi promisese că-mi Dajan și-i făcea niște semne misterioase. M-am
aduce două legături de ceai de munte, din acela pe prefăcut că nu înțeleg și, după ce am pus ceașca pe
care-l culege prin lăstăriș nepotul ei. Sunt oarbă și, masă, m-am așezat lângă Dajan. Am simțit ca și
ca toți orbii, am învățat să deosebesc lucrurile prin intuiție. Ba celălalt se așezase alături, de partea cealaltă, ca și când ar fi vrut
chiar la mine în casă mă descurc minunat, așa că nu mă dau nici să fie cât mai aproape de mine. În vreme ce Dajan vorbea
pe una cu doi, ba chiar nici cu patru ochi. despre trecut, i am simțit o neliniște, la început subtilă, apoi din
De cum am deschis poarta, am simțit prezența lângă ce în ce mai mare; și bănuiesc că se simțea la fel de stânjenit că
mine a doi oameni. Ca să fiu sinceră, asta m-a mirat și nu mi-a și mine pentru prezența celuilalt între noi. Am mai flecărit ceva
venit bine când nu s-a prezentat decât unul. și, acceptând cu greu ca totul rămăsese în urmă, după ce ne-am
– Sunt Dajan, Minush, mi-a spus. băut cafeaua, am socotit de cuviință să-i amintesc supărările și
Împreună cu cuvintele lui, am simțit un miros de ciulini, reproșurile pe care trebuia să i le aduc.
din aceia care cresc pe marginea drumului. Apoi, o I-am spus că în anii iubirii noastre îmi rănise inima
străfulgerare mi-a străbătut bezna de-o viață și am simțit pătrunzând în intimitatea mea fecioreasca; că-mi călcase brutal
tentația de a zâmbi strâmb. L-am auzit cum respiră sacadat și cu bocancii pe suflet, ca un soldat nemilos, pentru a-și satisface
cum se atinge de peretele casei. plăcerile egoiste, fără a-și închipui că distrugea niște lucruri
– Bine ai venit, Dajan, i-am spus cu căldură. Și l-am sfinte, a căror valoare nu a cunoscut-o. Dar el nu s-a dezmințit
întrebat cu cine e. nici acum. Mi-a respins argumentele. Mi-a spus că a pășit pe
– Sunt singur, Minush, mi-a răspuns el, uitând că pe urmele altora, așa cum mergi pe un drum bătut; și că o
mine era greu să mă mintă. nevăzătoare ca mine nu-i poate înțelege vorbele. Pronunță rar,
Pe Dajan l-am iubit ca o nebună în tinerețe, înainte de a ca și când ar fi vrut să scoată din adânc mari înțelepciuni ce nu
orbi, așa că nu i-aș fi putut ierta nicio glumă sau vorbă în doi voiau să i se supună. În vremea asta, eu îl simțeam pe celălalt,
peri. Și cu atât mai mult în situația mea de acum. Oricum ar fi care încerca să-i sugereze cuvintele pe care Dajan să le
fost, trebuia să fiu calmă, așa încât să nu mă fac de râs în fața rostească.
lui. M-am ridicat și am mers la portretul meu fixat pe perete.
L-am invitat să intre și să ia loc, iar el a intrat și s-a așezat Am întins mâna și l-am atins. La început, părul castaniu, apoi
pe canapea. Odată cu el, am simțit cum se așază lângă el și ochii cărora acum le lipsește lumina; am atins buzele și, la
celălalt. Atent și tăcut ca o fantomă sinistră. urmă, bluza aproape decolorată de vreme, pe care răposata mea
– Ți-am adus trandafiri, Minush, a mințit Dajan. Și a mamă a cusut-o pentru mine și mi-a dăruit-o când am împlinit
aruncat la întâmplare pe masă buchetul de ciulini sălbatici. șaisprezece ani. Am vrut să șterg toate mângâierile lui Dajan de
Nu i-am spus nimic, căci nu mi s-a părut nimerit să-l atunci; să-i gonesc de pe obraji săruturile și îmbrățișările, iar cu
umilesc la mine în casă. I-am mulțumit pentru vizită și am vârful degetelor să-i descriu pe frunte toată tinerețea mea
început să vorbim.. sfârșită; speranța pierdută și neliniștea prezenta; să-i desenez
Tocmai în clipele acelea, am simțit pașii celuilalt care ochii mei orbi și florile uscate, strălucirea și prospețimea lor
s-a ridicat și s-a apropiat de peretele pe care țineam cel mai ofilită. Iar în realitate chiar așa am făcut: m-am apropiat de el
frumos portret al meu din tinerețe. Dajan mi-a spus că venea de și, cu vârful degetelor, i am atins chipul. În clipa aceea l-am
departe și că-l întristase tare mult starea în care mă aflam. Apoi simțit pe celălalt mișcându-se neliniștit, făcându-i semn lui
mi-a vorbit despre ochii mei din trecut. Că i-am avut foarte Dajan să se ridice și să plece. Dajan s-a ridicat, iar eu am înțeles
frumoși și că chiar și acum ei păstrau frumusețea de altădată. că pentru tot ce era între noi cel care decide era celălalt. Hotăra
Celălalt stătea în picioare în fața portretului meu atârnat cel pe care Dajan îl strecurase între noi pentru a fi poate mai
pe perete și părea că nu-l interesează ceea ce spunea Dajan. liniștit, mai sigur și mai apărat. L-am rugat pe Dajan să mai stea
Cine știe la ce se gândea. Mi-am spus să-l întreb la un moment puțin, dar celălalt l-a luat de braț pentru a-l îndepărta de mine.
dat pe Dajan despre mumia aceea rece și străină, care nu se N-am spus nimic. Am înțeles că orice intervenție din partea
prezentase; să-l întreb ce puseseră la cale împotriva mea și în mea ar fi fost inutilă.
cele din urmă să le spun să plece, căci nu aveam nevoie de Am pornit să-i însoțesc. La poartă, la plecare, i-am
complimentele lui când în spatele lor se ascundea ceva suspect. mulțumit lui Dajan pentru vizită, pentru trandafiri, pentru
Dar el a început să-mi vorbească despre zilele acelea frumoase atenția și respectul lui. La sfârșit, l-am rugat să mă sărute, să mă
în care, ca să ajungă mai repede la mine, urcă treptele din patru sărute așa cum mă săruta atunci, cu ani în urmă. El a acceptat.
în patru. Deși oarbă, am închis ochii precum făceam pe vremea iubirii
Vorbea cu o voce care nu semăna deloc cu vocea lui noastre pierdute, când mă abandonam în brațele lui. Și sărutul
cunoscută; și, dacă nu mi-ar fi spus despre lucruri pe care le a venit: un sărut rece, străin; un sărut ucigaș, care m-a făcut să
știam doar noi doi, n-aș fi crezut că în fața mea se afla mă cutremur. Îngrozită, am închis în urma lui poarta casei și am
într-adevăr acel Dajan din tinerețea mea, Dajan pe care-l început să plâng. Mă sărutase celălalt.
iubisem ca o nebună.
20
STAREA DE GRAȚIE August 2018

Ana Olimpia Fertilitate Nicoleta


NICOLESCU Ulcior de lut ți-am fost iubire,
DRĂGAN-
în care rouă-ai adunat ... BUCȘĂ
și dimineața, c-o privire
în flori de câmp m-ai presărat. Adâncuri
reflexive
Ți-am dăruit îmbujorată Hoinar tăcut…
culoarea macului aprins, în reflexive adâncuri
și din câmpia-nmiresmată curg printre umbre răsfirate-n oval
pe ia dragostei am nins. și alerg cu sufletul de mână
strecurându-mă tainic
Tradiții Și ți-am cusut la întâmplare prin galactice porți de cleștar.
din albăstrele, zori de zi... Deseori mă odihnesc
Sânziene, romaniță în spic de grâu dospit sub soare, pe izlazul albit al inimii
parfumează crânguri iar, privind vârtejuri de anotimpuri
cu bob rotund de poezii.
șapte frați, floare pestriță rătăcite în piept
și miei ce pasc rotunde tristeți
pasul verilor hoinar... Ți-am fost și hrana și izvorul pe sub lună.
dorințelor de început... Stingher atom de azur
Și oricât le-ar fi durut, femeie însetată-n dorul descătușat în necuprinse pustiuri
de pe poalele iubirii, ulcioarelor cu gust de lut . cutreier desculț pe Calea Lactee
toate-n ie au cusut, rostogolindu-mi răsuflarea albă
horele și trandafirii; îngenuncheată în matricea fecundă
Canarul a Universului.
Frunzele ce lăcrimează
gustul verdelui pelin ... Un ultim tril de poezie, Spice de lumină
dragostea care trădează, învăluită în parfum ... Pe o aripă de suflet adie ceva
trecătoare prin destin. Ah! era surâsul Tău, Doamne
canar ucis în colivie, se înălța pe o lacrimă de rouă
este iubirea mea acum. în inima mea
Iar la porți de lemn sculptat,
fluieră amar în vatră prin plete îmi flutură
Un dor nebun de iasomie liturghii albe de crini
românescul nostru sat, între zăbrelele de fier; și-n lutul palmelor
doinele, pe cruci de piatră. o solitară simfonie, își fac cuib ciocârlii
cu aripile frânte-n cer. secundele tac
adâncindu-mă în pace
Introspecție Pe urma ta îmbătătoare, prin timpul altei veșnicii
prin opiul florilor de mac, prin ninsori de păsări albe
M-am săturat de consternare în colivia apăsătoare, în rugăciunea tăcerii
și de iluziile deșarte; femeia veche cu vălu-i de taină
eu sunt canarul care tac...
lumina cade din picioare se înalță în necuprins
eliberată de înnoptări
în mâna mea, cu cioburi sparte. Îmi cad paietele din pene crescând în ea curcubeie
sub raza soarelui senin; ca mai apoi
Speranța zace neclintită ... cu lacrima oprită-n gene din spuze albastre
într-un ungher prea dureros; adorm adânc, într-un suspin. să renască o nouă femeie
ce mult aș vrea să-ți fiu iubită cu nimb de Venere
și timpul, să-l întorc pe dos! purtând în brațe
spicele de lumină
Se-ntinde umbra peste noi culese din brazdele adânci
și-n gardul viu de altădată, a urmelor Tale sihastre.
s-a rătăcit un caprifoi ....
pe-un strop de inimă sfărmată.
Ida ROGNEAN
E praf de vise-n zarea rece
și parcă toate-au amorțit; Campanula
cu pași grăbiți prin mine trece, Cumva ți-ai stors lacrimile
bocancul omului iubit. În pistruii de clopot, floare violet,
În cupele tale am auzit
Tu-mi ești rănită poezie ... Șoaptele cărării argintate de fluturi
din oaza marelui deșert Și timpul curgând tot mai zvelt
morgana clipelor mă-mbie, Și cumva, floare campanulată,
să te doresc și să te iert! Mi-ai adus atât de frumos
Vara pictată și un cer
Așezat pe suflet.
21
August 2018 LECTURI SUBIECTIVE

Lucia-Elena LOCUSTEANU popoarelor lumii, pentru frumos, într-o sintagmă: pentru


adevăratele valori ale umanității.
BALSAM PENTRU SUFLET Călăuzită de bun simț, de iertare și compasiune, încearcă și
reușește să ajute pe cei, care asemenea ei, sunt frământați de temeri,
de gânduri iscoditoare. Întâlnirea cu „grupurile de suport” e
Cartea Mariei Someșan, pe alocuri autobiografică, cum
edificatoare în acest sens, mai ales, atunci când o îndrumă pe fetița
notează Luminița Pop în „Prefață”, e aproape periplu al unui destin
înfiată cum să reacționeze în fața celor ce-o jignesc, trezindu-i
călăuzit de iubire de țară, de semeni, de bun simț și iertare, destin
mândria și bucuria că are o mamă care o iubește, așa cum trebuie
marcat de temeri, frământări, dar și de ecuații fără răspuns.
să-și iubească copilul oricare mamă, fie ea biologică sau nu.
Cartea e greu de încadrat într-o specie epică, e și nuvelă,
Cartea pune în fața cititorului două întrebări esențiale
dar și proză memorialistică, jurnal de călătorie în care prinde viață
pentru drumul vieții cu răspunsuri clare: dreptunghiul iubirii e o
povestirea în povestire. Narațiunea împletită cu monologul
Fata Morgana, o iluzie, în timp ce Adevăr e iubirea adevărată, e
interior, dar și cu dialogul, transmit cititorului puternica trăire,
Aurora
emoție a personajului – ANA, care găsește de cuviință că
Boreală cu tot ce presupune această sintagmă metaforică și
experiența vieții ei trebuie să constituie suport moral atât pentru
că doar de noi depinde cum ne croim drumul vieții și ce alegeri
copiii înfiați / adoptați, cât și pentru părinții adoptatori, mai ales, în
facem: „În viață, suntem ceea ce alegem noi să fim!”.
cadrul întâlnirilor cu „grupurile suport”, întâlniri / ședințe la care
În anul Centenarului Marii Uniri, cartea Doamnei Maria
ea – ANA, împărtășindu-și din trăirile ei, ajută…
Someșan „Dreptunghiul iubirii, Adevăr sau iluzie” e un balsam,
Cartea se deschide și se încheie simetric, deci, putem vorbi
dar și un dicționar de iubire
de o simetrie compozițională, echilibrată, rotunjită, prin explozia
autentică față de trecut, de
de lumină, lumina iubirii părintești, lumina unor prietenii adevărate
istorie, față de pământul
– de durată, lumina sincerității și iertării, lumina florilor de iris,
sfânt al țării, prin respect față
alături de lumina împlinirii erotice, a iubirii mature – lumina
de frumoasele noastre
Aurorii Boreale.
tradițiile, față de semeni, de
Lovitură a sorții, aflarea adevărului, faptul că a fost
părinți.
adoptată / înfiată, vine pentru ANA târziu, la vârsta maturității,
înțelepciunii. De aceea, poate, reușește să ierte, dar, în sufletul ei
se dă o luptă, luptă îmbrăcată în metafora – interogație retorică –
ce dă și titlul cărții: „ Dreptunghiul iubirii, Adevăr sau iluzie”.
Acolo, sus, Cineva îi „orânduie cărarea”. Abandonată de
mama biologică, cu care are o pasageră întâlnire, fără a dezlega
enigma – (necunoscut va rămâne tatăl biologic, despre care nu află
nimic și care, probabil, nici nu știe că există) – Dumnezeu îi dă
părinți adoptivi adorabili care, ani la rând, au vegheat-o,
înconjurând-o cu afecțiune, cu dragoste, sădindu-i în suflet înalte
valori morale: iubirea de țară, de semeni, respect pentru limba
română, pentru însemnele țări, dar și pentru valorile autentice ale

Cartea lui Al. Florin Țene „Aventura ideilor” critică li- „Aventura ideilor”, volum ce adună doar o mică parte din
terară și eseuri adună, în cele peste 200 de pagini, o parte infimă opera gazetarului ce-și exprimă cu prestanță și demnitate
din volumul imens de muncă dedicat puterii „cuvântului”, este opiniile sale, ale omului ce și-a dedicat întreaga viață
o carte „aventură a cunoașterii” diverselor, multiplelor și inci- cunoașterii, militând pentru adevăr, valoare, înalt și autentic
tantelor pagini ale înțelepciunii, setei de cunoaștere și adevăr, sentiment al iubirii de țară.
închise în puterea „ cuvântului”.
Personalitate recunoscută și prin numeroasele premii Lucia-Elena LOCUSTEANU
interne și internaționale, Al. Florin Țene ne invită, de la primele
pagini ale cărții, la o lectură participativă, trăită emoțional, dar O AVENTURĂ A IDEILOR
și polemic, la definirea rostului / menirii bibliotecii, a cărții, a
responsabilității actului de creație, a formării unei judecăți de Titlurile articolelor sale sunt adevărate sinteze ale ideilor
valoare autentice, a stabilirii locului operei și a creatorului ei în ce apoi sunt dezvoltate cu puterea dată de o documentare și o
planul literaturii și culturii universale, fără a uita importanța pe cunoaștere profundă a operelor marilor filozofi și creatori de
care o are fiecare critic, eseist în ierarhizarea corectă a unei frumos din lume, dar și a celor din literatura română.
opere în cadrul literaturii române. Comentariile critice, eseurile cuprinse în cartea sugestiv
Al. Florin Țene își structurează cartea așezând într-o intitulată „Aventura ideilor” e rodul muncii, gândirii și efortu-
ordine aleatorie articolele – eseuri, dar și de critică literară, apoi lui/ jertfei creatoare a unui om înzestrat de Dumnezeu cu harul
câteva date biografice, de activitate profesională și literară, divin al cuvântului ce mângâie, biciuie și doare…, a unui om
urmate: de aprecieri recente asupra „omului și operei”; de ce iubește adevărul exprimat de semeni, e rodul gândirii gaze-
pagini în care apar „Premii naționale” și „Premii tarului, criticului, eseistului, romancierului, ce-și pune – pe ta-
internaționale”; de tabelul cu titlurile celor peste 77 de „Opere” bla vieții literare – sufletul unui om – cetățean al cetății nemu-
ale autorului, apoi, în ce publicații „Este prezent”; și „Referințe ritoare a cuvântului, e omul – Alexandru Florin Țene.
critice (selectiv). Câteva fotografii edificatoare încheie volumul

22
FOCUS August 2018

Alensis De NOBILIS Iubirea ta denunț la păsări oarbe,


Un locatar al gurii mele-n van;
Beau din otrăvuri, că avid mă soarbe
Firul de praf Eleusina taină, când declam.
Tu, praf de stele, picuri des în spații:
Se lasă noaptea în ce-aș vrea să-ți fiu,
„Hai, novă albă, vino să mă sorbi
Cade-mpușcat amurgul de-un diliu...
Și-atinge-mă cu taina din creații
Pe fulgurări de fluturi calzi și orbi!”

Și zi de zi în cale vrei să-i stai, Nesfârșirea


Cumva să crești ca nova călătoare,
Dar, fir de praf, tu oare nu știai Amurgul sângerează-n al său pliu,
Că steaua-i visul, nu o biată floare? Pe podul lumii vulturi vând orbiri,
Se face printre gene prea târziu
Mai ceri prin scâncet aura aceea S-alungi departe prins între priviri,
Împrumutată-n mângâieri de rază
Și-ai vrea să spui că steaua e femeia, Iar dacă pârgul trece peste triluri,
Dar orice colb, să fie stea, visează. Se va desface-n coajă fructul copt
Cum ies din umbre faraoni pe niluri,
Pe frunți de ’nalturi nu se poate ține Ca să pășească-n nesfârșitul opt.
Nici fir de praf din pulberea luminii,
Căci pe efigii de-ar păși oricine, Tresar fantasme-n igluri demodate,
S-ar sinucide-n întuneric crinii! Ți-am ridicat o scenă chiar pe lună,
Să pleci din ochiul meu în libertate,
Când drumurile-n mine robi adună.
Încarcerare
De o să cazi în hăul meu de-oglinzi,
Îmi cauți gustu-n amintiri de vinuri
Un labirint din care nu mai pleci,
Ce le-am băut din gura ta. Sloboade
Să îți aduci aminte, când mă vinzi,
Țâșniri de lapte desfrânând leșinuri,
Că diamantele sunt pure, însă reci.
Când tremură în carnea ta năvoade.
Se înserează prematur în tine,
Solii în vise îmi trimiți; ce-i graba
În ochii tăi chiar muzica s-a stins,
Cu care-mi taci din ochiul verde? Știu,
Mai trec pe valuri umbrele mezine
Tu ești regina norilor din Saaba,
Să plângă-n turnuri, parcă dinadins...
Ce m-a-ncuiat în ochiul său diliu

Și în oglinzi de gheață mă păstrezi, Desfacere


Să nu mă ia ispite-n brațe lucii;
În jurul meu, în gheață, tu sculptezi Scăldat în muzici, dai iubire-un pic,
Priviri ce-ți ling unghere... eunucii. Când forma-și desfășoară catifeaua;
De stele vin pe fruntea ta, lic-lic,
Îmbrățișări din ce-ți aduci aminte Și peste-abisuri s-a întins perdeaua,
Lectica ta înjugă-n mers încet,
Iar tu adormi căzând între cuvinte Să nu rămâi restant și prin tablouri,
Și-o să visezi la mine berechet... Să mergi cu totul după pendulare,
Că-n urma ta se-aruncă, știi, lasouri,
Ca să te lege-n temniți de-ntâmplare.
Apus cu tăcere
Prisos nu este, cum se spune-n script,
Lucirea-mi duce semnele în vrie,
Doar bogăția noastră-i pretutindeni;
Orice vorbire pare de prisos;
Cum de pe jerbe-n tâmple s-au suit
Rupt din oglindă, ochiul meu învie
Culori vărsate-n ape de armindeni,
Încarcerat în ochii lui Cristos.
Din degete ce urcă flori în susuri,
Trecând pe tocuri, umbra argintie
Prin rugă și dorință ceri nespus
E doar fantoma unui vis frumos.
Și se topesc potecile spre-apusuri,
Iar întrebarea-i umbră-n cel ce-i dus...
23
August 2018 CRONICA LITERARĂ

Luminița POP Doru Dinu GLĂVAN


Poveste din dreptunghiul Polemica și
iubirii Aventura ideilor
De la primele pagini ale acestei noi cărți, de acum prolifica scrii- Scriitor și jurnalist consacrat, cu peste 75
toarea Maria Someșan, te invită cu brațele deschise în casa sufletului ei. de volume tipărite în mai bine de patru decenii
Narațiunea, pe alocuri autobiografică, dar și frumoasele lecții de de activitate literară, dar și aproape 6.000 de
istorie te îndeamnă la o lectură captivantă, antrenantă, care te așază articole risipite în presa locală, națională, dar și
într-un fotoliu, uitând te timp și spațiu, dorindu-ți doar să mai parcurgi de peste hotare, prezent deopotrivă în
încă și încă o pagină. Dicționarul General al Literaturii Române
O continuare frumoasă a primei cărți „Se poate și mai târziu: până (coordonator, acad. Eugen Simion, 2009) și
la capăt”, în care din nou, autoarea vorbește despre iubire și adevăr, sui- Dicționarul Scriitorilor Români (coordonator
șuri și coborâșuri, într-un cuvânt despre viață. Aurel Sasu, 2006), ca și în Dicționarul
Primul capitol te introduce familiar în atmosfera unei aniversări scriitorilor Români de Azi (ediție de Boris și
care, inevitabil, aduce după sine amintiri din trecut, bucurii din prezent și Daniela Costin-Crăciun, 2011), ori O altfel de
planuri din viitor. Toate acestea nu pot fi trăite fără prieteni, cuvântători istorie a literaturii române (autori, Doru Ștefan
sau necuvântători, cei care stau și au stat alături de personajul principal, Dâncuș, George Coandă și Vali Nițu, 2013),
Ana, în toate momentele vieții ei, bune sau rele. Și dintr-o dată te cople-
mentor de școală literară și lider al Ligii
șește emoția, tristețea, bucuria, durerea, iubirea, simțite și trăite de copilul
Scriitorilor Români, jurnalist profesionist,
adoptat, Ana, care, adult fiind, pășește cu sfială în lumea care i-a adus
atâta suferință dar și atâta bucurie: Centrul de Asistență Socială și Protec-
premiat de U.Z.P.R., în 2015, la Concursul
ția Copilului unde va aduce o rază de speranță copiilor adoptați, dar și național de Presă Scrisă, Al. Florin Țene (n. la
părinților adoptatori. Adopția, un subiect delicat pe care îl întâlnești doar Drăgășani, jud. Vâlcea, 13 iunie 1942) revine,
în cărți de specialitate, abordat de autoare cu îndrăzneală și verticalitate, odată cu Aventura ideilor, la preocupările sale
te introduce într-o lume complicată despre care poate nici nu știai că perene, filosofia științelor literare, dovedind
există! astfel că deține vocația distanței și a
Dar pentru că această carte nu înseamnă doar tristețe, elegant ești perspectivei.
plasat în mijlocul unor discuții amicale care te fac să te simți acolo, printre Nostalgic și sentimental, Al. Florin Țene
personajele cărții, dornic să participi și tu la ele, dar și la călătoriile ce vor nu-și uită niciodată originile și, scormonind prin
urma. „lada cu amintiri”, se întoarce mereu la „anii
Și iată, călătoriile ne poartă dintr-un capăt al lumii în celălalt, ală- fragezi”, când alături de foștii săi colegi de clasă,
turi de cel care a fost mereu lângă Ana, simbolul iubirii adevărate, pro- Radu Vasile, fostul prim-ministru, Mugur
funde, a iubirii după care fiecare muritor tânjește, poate o viață întreagă. Isărescu, Virgil Mazilescu, ori istoricul Ilie
Călătorii presărate cu istorie, cu date și informații pertinente, care te în- Vulpe, punea la cale șotii sancționate prompt de
deamnă ca și tu, cititorule, să-ți dorești să vizitezi acele locuri, iar dacă profesorul Mușulescu, care îi punea pe
deja ai făcut-o, cu siguranță să vrei să revii pentru a le vedea în altă lu- recalcitranți „la colț, pe coji de nucă”, așa că, „de
mină. teamă, iar nu din conștiință, învățam!”.
Dar din orice colț al lumii ar fi, Ana se întoarce acasă cu aceeași Parcurgând suita de eseuri și comentarii
dragoste de patrie, cu același dor pentru plaiurile strămoșești, cu aceeași critice pe teme diverse, și deopotrivă de
dorință de-a ne oferi o istorie adevărată a românilor, nespusă și nescrisă,
incitante, de la Heidegger, la Nietzsche, și de la
culeasă din locurile pe care le vizitează cu drag și entuziasm.
Socrate la … Patapievici (văzut ca model
Cu o călătorie prin viață, din primăvara celor 18 ani evocați la în-
ceputul cărții, în ultimele capitole autoarea ne aduce în iarnă, unde Cră-
invers!) regăsim un amestec suav de idealism
ciunul, sărbătoarea familiei, ne amintește tuturor importanța oamenilor liric, altoit pe un solid fundament cărturăresc.
minunați care ne-au îndrumat în viață, a celor care fac parte din viața Aventura
noastră, a prietenilor care ne sunt alături, la bine și la rău. Iar sărbătoarea ideilor rămâne, în
sfârșitului de an nu poate fi deplină fără a evoca Viena și tot ce înseamnă structura
ea și fără o călătorie în locurile în care pentru Ana a înflorit din nou dra- academică a
gostea. demonstrațiilor
Ajunsă la finalul cărții mă întreb: Cine face parte din Dreptunghiul sale, o carte
Iubirii? Și mă copleșesc imaginile copiilor adoptați, a părinților adopta- puternic
tori, a tuturor celor care muncesc, pe tăcute, pentru împlinirea unui vis polemică, croită
fantastic, de a avea o familie, imaginile prietenilor și nu în ultimul rând, după chipul și
a două fenomene opuse, dar și asemănătoare (așa cum suntem noi, muri- personalitatea
torii de rând): Fata Morgana și Aurora Boreală. vulcanică a
Răspunsul rămâne nerostit poate tocmai pentru a-l căuta într-o autorului ei.
nouă carte a Mariei Someșan, scrisă cu aceeași sensibilitate și dragoste
de viață ca toate celelalte care au precedat acest Dreptunghi al Iubirii.
24
STAREA POEZIEI August 2018

Poeme de Dana CRISTE Poeme de Sau timpul despărțirii să-l trecem în


pirogi
V. UMBREANU Și buzele să știe doar pentru noi
araba

Îmi tremură în mână a cârmei roată


iară
Și golul dinainte pe punte
mă-nfioară

*
Raiul meu
Am să durez un rai din cuvinte.
Ce lecție ciudată să-nvăț să cad din
În el să mă adăpostesc zbor
cu mâna stângă sprijinită de tâmplă, Rotirea cheiței în gol Din înălțimea castă a cerurilor
cu dreapta pregătită mereu, tale
voi visa... Cum se observă fumul din mijlocul Pe stâncile rămase cel mai perfid
ramura de pom înflorit pădurii sobor
uneori verde, Și păsările care se-ndepărtează-n A renunțării luptei depline și
alteori albastră. zbor totale
Ai crede că incendiul ca aliat al
Un cântec de dor primenit urii Și când pe răni pui zâmbet și cel mai
ce-și poate alege oricând
vioara, dulce glas
Preface-ntreaga fire în cenușiu Încât din tresărire nu ști de-i rău sau
arcușul îndelung odihnit.
covor bine
Am zidit un rai din cuvinte, Și în zadar îți cauți doar prin Te uită la cadranul crăpat din
zâmbete, fugă plexiglas
plete de aur din soare, Când împrejur pârjolul se-apropie Sub care-ai scris iubirea cu miere de
lacrimi, trosnind albine
raze după ploaie... Când simțurile toate își caută
se îndreaptă spre tine… calugă De o busolă cârmă ori simplu gând
curat
Îți spun „bun găsit”! Precum cel ce se-neacă neașteptatul Te-aduce precum lodea lui noe
grind pe-arat.
Combustie Așa târziu descopăr pe-ntinderea
În zori, tăcută
În clipa aceea dintre noapte și zi
Că nimeni nu mai face o cât de slabă
Când lumina învinge,
cută
Împart în stânga și dreapta
Visele mele, *
Într-o combustie
Cu tulpini de flori și frunze, Să nu mai urci pe scară când este tot
Între cele două lumi. aici
Ca-n ziua ridicării cu visele în
Cuvinte simple și lacrimi
slavă
Brațul, o tulpină subțire,
Sufletul, o frunză ruginie Ori pe podișul lumii nevinovați
Ce cade complici
Dintr-un copac uriaș Când anii dispărură-n privirea-ne
Legănând sentimente, jilavă

În zori, Să nu intri-n alcovul cel gotic să te


În clipa aceea dintre noapte și zi, rogi
Când lumina învinge. Sau pelerini prin stații să nu
cunoaștem graba

25
August 2018 CRONICA LITERARĂ

Radu VIDA personajele „cumsecade”, cu toate că sunt mai puține și


strivite de nemerniciile celorlalți (mult mai mulți și mai…
COCTAIL activi), restabilesc un echilibru dătător de speranțe.
Chiar și într-o lume aflată în degringoladă, echilibrul
SATIRICO-UMORISTIC este necesar pentru a putea merge înainte. Autorul ține,
așadar, cumpăna dreaptă, cu toate că
Noua carte a domnului Ion biciul satiric lovește (adesea cu umor)
Constantinescu are un defect: rigoarea. Aș situațiile reprobabile. De cele mai multe
fi preferat ca forma concentrată dar ori, formulările sunt concrete și concise,
substanțială a societății românești eliminând digresiunile, elanurile poetice
contemporane să nu fie marcată de sau teoretizările abstruse. Lipsesc însă
clivajele genurilor literare în care autorul atacurile la persoană, fie și pentru că
se manifestă. Și asta nu de azi, de ieri. personajele sunt alcătuiri generice, în
Proza (satirică), poezia (lirică), fabula haine noi, de râs și plâns, totodată.
(mascată), epigrama (acidă) și teatrul (de Politica, justiția, atotputernicia
actualitate) se regăsesc între aceleași banului și toată încrengătura de relații
coperți, fără să se producă acel mix pe sociale se întrepătrund și, prin firescul
care îl presupune cocteilul din titlu. observațiilor și puterea narațiunii devin
Scopul însă este atins. stâlpi ai infamiei. Autorul însă nu
Numitorul comun este evident. lapidează și nici nu aruncă cu roșii sau ouă
Când întâlnești în fiecare text literar tare stricate. În spatele cuvintelor tăioase se
„vechi de când lumea”, te gândești simte mereu dorința de a îndrepta
imediat la tușele grele care încoronează lucrurile, de a face în așa fel încât armonia
leatul. Pornind de la această constatare, „vițiile” sociale să se instaleze în relațiile dintre semeni.
tentează nu atât prin eventualitatea unei generalizări, cât Ca în adierea de acant a unor cuvinte alese dintr-un
îndeosebi prin cadru. Iar cadrul oferă și alternative, viers frumos.

Cartea de versuri a lui Constantin Stroe, Eșarfe de Octavian MIHALCEA


borangic (Societatea Scriitorilor Militari, București, 2017),
trezește impresia efluviilor unei impresionante nostalgii ce ÎN CĂUTAREA
se revarsă peste suflet. Sensibilitatea nu se mulțumește să
anime numai interiorul, exteriorizându-se prin intermediul
ATEMPORALULUI
acestor poezii ce vorbesc eminamente despre un trecut em-
blematic, reunit cu mereu vibrantul prezent. străjuind malurile...// Poemul iubirii/ E ofranda ce ți-o
Datele naturii participă la manifestele sublimări aduc,/ Pe altarul unei amintiri/ Fără de sfârșit... (Poemul
lirice. Persoana iubită este elementul esențial în numeroase iubirii). Conform autorului, natura poetului are ceva între
dintre desfășurările pline de energii benefice, cu o deosebită delicat și triumfător, atitudini care conturează un profil
însemnătate pentru autor. Câteodată, falii temporale serafice exemplar. Elementul ideal copleșește inerentele limite ale
vin să ne introducă în peisajul unor „simfonii de toamnă în vieții cotidiene, în folosul mult clamatei perenități a versului.
amurg” (Pleoapa cerului). Este vorba despre pasteluri care Cuvântul în limba română are parte de reprezentări
asigură o tonalitate a temperanței, a împăcării în raport cu iconice. „Primăvara pură din copilărie” (Dorul de a scrie)
cele ce sunt. Se detașează următoarea accepțiune va reprezenta întotdeauna Etalonul. Discursul poetic
sacramentală: „Ascult cuvintele cum sună-n mine/ Ca într-o abordează și temele grave, cum ar fi această ipostaziere
catedrală sfântă,/ Cu altarul reflectat de coline/ Cu păsări, sepulcrală: „A înflorit țintirimul/ Cu lalele negre și sfinte,/
psalmii-n cor cântă// Când sufletul însuși mi-i daltă/ Cu vers Își scutură florile salcâmul,/ Pe marmure de cripte,// A
șlefuind iubitei zenitul,/ Columnei-i atașez aripă înaltă/ înmugurit și via/ Ce a îmbrățișat merii,/ Statornicindu-se
Cioplind întru vecie timpul... (Ascult cuvintele). vecia/ În țintirimul tăcerii... (În țintirim). Amintire cumva
Tainele atemporalității se manifestă intens. Tonul salvatoare, casa părintească perpetuează imagini dragi ce nu
elegiac abordat de Constantin Stroe, neafiliat celor se vor altera niciodată. Prezența iubirii are darul de a ne
dominante în poezia contemporană, vibrează într-o zonă a transporta printre stări alese, de grație. Valorile sufletului vor
sensibilității ce nu-i poate lăsa nepăsători pe cei cu o avea întotdeauna primordialitate, astfel arătând o cale
structură interioară similară. Atingerea idealului se traduce salvatoare, în zodia luminoasă a lirismului: „Liniștea iubirii
aici prin starea de comuniune cu sufletul-pereche. se-așterne/ Peste oceanele de suferință,/ Că vine Ziua
Citind multe din versurile lui Constantin Stroe, atrage Învierii eterne/ Și-a căii umile spre pocăință!// Deschide
atenția frecvența ideaticii paradisiace. În registrul Doamne, larg Cerul/ Și dă-ne binele cu măsură,/ Curioși să
îndrăgostitei comuniuni om – natură, „Adevărurile despre deslușim misterul,/ Vieții-n cuminecătură!... (Rugă).
viață/ Curg ca un râu liniștit,/ Umbrit de sălciile pletoase/
26
STAREA POEZIEI August 2018

George IONIȚĂ Aurelia RÎNJEA Regéczy Szabina


PERLE
Schimbarea la față
Vei fi cu mine
Caii mei de zăpadă Te păzesc,
Condamnați la neliniște ca mama fătul în pântec
Pe marginea visului silitoare
Cu frunze în zori acoperiți de zăpadă,
Golite de cântec în mine mănânci
Cutreieră ora te odihnești
În care vin și se-adapă respiri
dor de tine La ochiul secat în mine te gândești
De așteptare creezi
mi-e ziua de vise plină Care nu mai seamănă lucrezi.
în gând pe toate le strâng Cu toamna
să-mi fie în noapte lumină Solidarizare reușită
să pot la tine s-ajung Nesațiu S-au solidarizat poeții
și buzele-mi însetate împotriva rimelor
cu buzele tale să se-adape Golul acesta să dispară ritmul,
și-atunci când vom fi împreună Pe care-l port forma, atmosfera
orele să-mi pară mai scurte Cu mine și toate semnele de punctuație –
că prea repede clipele trec Pe care nu-l ating lirica
căci dorul de tine Niciodată nu cunoaște stavilă.
la fel de-nsetat va rămâne Casa lui
când o să plec... M-apasă În dimineața aceea
Cu nemarginea albă un poet mai în vârstă
Cu stelele a lipsit din cafenea.
amintirea ta Pe care le strâng
Și nu le numără nimeni
amintirea ta Cu cei pe care îi iubesc
Nici astăzi nu înțeleg
o umbră în gând un miner
Și care nu se mai văd.
pe care nu pot s-o ating de ce trebuie
nici să-i vorbesc să cânte la vioară?
Însingurare
prin cețuri
uneori o privesc O femeie așteaptă
Condamnare
și îngân Pe țărm
au ajuns înapoi
tu mereu tânără Marea își deschide împărăția
cuvintele
eu de ce atât de bătrân?... Clipa o privește
consumate
Din vârful catargului
Întinzându-i mâna Greșeală
poveste neterminată într-o zi
Fulgerul de nisip
Îi sfâșie însingurarea îmbrățișa trândav infidelitatea,
cum se năruie totul apoi s-a dus cu ea
și-n urmă se-așterne uitarea Tăcerea ca un cuib
De zăpadă la doamna vecină
rămâne doar clipa la birt.
când tu-mi erai înaltul Peste cuvintele umede
eu ție aripa Acum în genunchi
La picioarele ei. În sfârșit!
să ne fie întreg zborul
Azi voi fi răvășită:
dar cum sorții
din mulțimea mărfurilor
nu ne împotrivim
ieftine
nesfârșit ne vom căuta
smulg oglinda.
purtând pe aripi celeste
ca o pedeapsă
ori poate un dar Mărimea-i uriașă
neterminata noastră poveste Biserica asta-i colosală:
tu mereu când apui nu mă găsește
eu de-atâta ori să-ți răsar... nimeni.

27
August 2018 CRONICA LITERARĂ

Ștefania Kory clinică, el a știut să soluționeze Paraschiva CĂRBUNAR


mari probleme organizatorice în
CALOMFIRESCU cadrul Universității clujene, prin Emblema de noblețe
Cartea – ca model Alma Mater din Ardeal (1919), la
a cărei înființare a contribuit în Revista „Agora literară”- publicație a Li-
și învățătură calitate de decan, mai apoi „rector gii Scriitorilor din România, mi-a oferit prilejul
magnificus” asumându-și de a pătrunde în universul estetic al creației po-
temporar chiar și responsabilitățile etului Iulian Patca – redactorul șef al acestei re-
de ministru al sănătății. viste, descoperind un om devotat profesiei, care
A fost animatorul a pus tot sufletul și substanța ființei sale în crea-
înfierbântat al unor mari acțiuni ția artistică, impresionând prin sensibilitatea
populare de tineret, nepieritoare limbajului cunoscut mie, în fragmente de ver-
prin frumusețea și menirea lor, de suri cuprinse în volumele: „Să vii și mâine” și
conservare și optimizare a sănătății „De dragul tău”, În poeme cum sunt: „În rana
mulțimilor din mediul rural și din dorului, Adio! Te iubesc! Rămân”, „Migrează
acest centru universitar, de călire a gândul”, „Starea de dor”, „Două gânduri răz-
lor prin educație fizică și sport. lețe” etc…, descopăr un real confort, tonul plin
Ca unul dintre cei mai iubiți de sinceritate al poetului, ceea ce conferă atâta
adevărați și rari nemuritori ai puritate creației sale lirice, într-o lume în care
medicinii românești, a cărui erosul sănătos a dispărut. Când sufletul meu s-a
S-a stins un mare astru... celebritate a trecut granițele țării îndoit și încă se îndoaie ca un copac doborât de
O emoție copleșitoare ne încă din timpul vieții sale, furtuni, gândindu-mă la „oamenii care au blocat
cuprinde la încercarea de a evoca, impunându-se prin competență și poziția vitală a țării” – spunea Sergiu Celibida-
chiar și numai în câteva rânduri, dârzenie în propagarea che, iată am întâlnit creația acestui minunat poet,
imaginea aureolată a marelui patriotismului democrat, IULIU Iulian Patca, cu mesajul ei vibrant pentru valo-
slujitor al altarului medicinii care a HAȚIEGANU a devenit ținta unor rile umane; se dorește extinderea acestui mesaj
fost profesorul IULIU lovituri ale vremurilor vitrege, prin în rândul maselor, determinându-ne să păstrăm
HAȚIEGANU, în plenitudinea care poporul nostru a trecut în creația acestui poet în sipetul cu comori ale po-
vivacității sale, resimțită și acum, perioada interbelică, de instalare a eziei românești autentice.
după atâția ani de la apusul său... totalitarismului, înscriindu-și cu Pământul românesc este un palat cu pie-
O rechemare a părintelui stoicism numele în memorialul tre prețioase care, scoase din măruntaiele lui,
învățământului medical românesc umilinței și rezistenței. strălucesc meteoric, transformându-se în florile
din Transilvania, conceput într-o Onorurile de „reabilitare” iubirii, pe care le purtăm în inimă, pe cărările vi-
armonioasă viziune europeană din ultimii șase ani de viață (titlul eții.
profund adaptată particularităților de academician ș.a) nu-l mai În efemeritatea vieții omului pe pământ,
socio-sanitare ale populației puteau încânta. versul ca și cântecul creionează o adevărată le-
noastre, pentru a cărei emancipare Fericită este urbea care i-a gendă. O legendă perpetuă pentru inimă și su-
s-a străduit neabătut; a simțit pașii și-i păstrează amintirea flet, deopotrivă.
reprezentantului strălucit al cu fidelitate! Creația poetului Iulian Patca este o em-
pleiadei de reputație continentală, Înflăcărată este onoarea și blemă de noblețe din care răzbat privirile blânde
formată din maeștrii Iuliu satisfacția miilor de contemporani și luminoase ale poetului, cu puterea de a meta-
Moldovan, Ioan Goia, Victor – medici, colaboratori, studenți și morfoza versul în muzică, insuflând credință,
Papilian, Titu Vasiliu, Leon personal mediu – care au vibrat la efluvii de sonorități maiestoase și colorate, încât
Daniello și mulți alții – în mare cuvântul și entuziasmul său, mulți plângi de emoție. O
parte de el formați, ale căror nume încă în viață, care i-au admirat astfel de creație re-
s-au înscris cu litere de aur pe priceperea și modestia, omenia și flectă tezaurul su-
primul tratat de nivel mondial din dăruirea, optimismul și căldura fletesc al poetului –
România în domeniul medicinii încurajatoare. Tezaur, cu care a
interne. Prin tot ceea ce a oferit fost investit din co-
Pe lângă activitatea sa semenilor, zi de zi, în viața și opera pilărie, purtând pe-
extrem de complexă, susținută cu sa matură de peste o jumătate de cetea unei vibrații
robustețe și simț artistic, pe plan veac, IULIU HAȚIEGANU captivante și origi-
didactic în sălile de curs și la patul trăiește și va trăi mereu, nale.
bolnavului, în laboratoare și în transmițând peste timp unda Cu dragoste
„tranșeele” din teren, mereu permanentă de înțelepciune și și prețuire, îmbrăți-
preocupat de descifrarea surâsul său înălțător. șez creația și poetul.
determinismului în patologia

28
STAREA POEZIEI August 2018

Maria Ieva Poeme de Liliana MOLDOVAN


Așteptare
Încătușată în propriile așteptări,
mă comport ca o prizonieră
dezamăgită,
revoltată și tristă.

Ca un gardian incompetent,
mintea mea refuză să își aducă aminte
unde a pierdut cheia depărtării de lume
și de propriile așteptări
care nu conving pe nimeni, nu mă duc nicăieri.
Condeiul
Ferestrele ochilor mei
Condeiul stă pe masă de multe săptămâni,
Ferestrele ochilor mei
Dar mâna îl privește de-aseară cu uimire
au gene albastre.
Și ciutura se-aude cum cade în fântâni, Le-a vopsit așa un meșter de suflete,
Strivind sub pleoapa verde sărutul cast de mire. le-a atins cu un strop de cer senin.
Chemarea lui o-mbată, o-nvăluie-n lumini Ferestrele ochilor mei
Și aura îi face în palmă un culcuș, satu deschise spre inima ta
Dar talpa lăcrimează să prindă rădăcini, prizonieră în dorul ochilor mei,
Când inima vibrează, o coardă sub arcuș. de unde nu mai poți scăpa.
De unde vii, iubite, din care cer cobori,
De ce mă frângi în mine când nu găsesc cuvinte,
Cu mâna mea de lacrimi ți-am tot trimis scrisori
În cupe de magnolii, îți mai aduci aminte?

Condeiul stă pe masă și mâna îl privește,


Scrisorile sunt scrise cu flăcări pe retină;
Am rupt în patru pâinea și am primit și pește,
Ca inima să fie pătrunsă de Lumină.

De la capătul mâinii Declarație de dragoste


Dacă viața ar fi
Femeia de la capătul mâinii-a plecat o permanentă declarație de dragoste,
În omul din vis, alt vis să găsească ne-am îmbolnăvi de diabet sentimental,
Și-un înger în mire în zori s-a-mbrăcat,
Să-i spulbere dorul ascuns de o mască. am pluti prin lume amețiți,
năuciți de frumusețea unor povești
În ochiul în care dorința se zbate, perfecte și înfiorător de frumoase.
El vede minutul cum umblă hoinar
Și-n clopote sparte, lumina, de bate, Iubesc
Aprinde tăcerea cu vechiul amnar. Iubesc vibrația vorbelor tale
atașate de mine.
Petale de roze îi mângâie chipul, Iubesc orizontala trupurilor noastre
O icoană, în piept, un nimb a primit, încărcate de dulci promisiuni.
Sub pleoapa ei plânge, timid, începutul:
– Ajunge, iubito, prea mult ai dormit! Te iubesc așa cum ești,
așa cum te văd și cum te vreau.
Ca floarea de nufăr lumina îi soarbe,
Cuprinde în palme a lui mângâiere: Iubesc cuvintele-ți flămânde,
– Îmi iartă, tu înger, oglinzile oarbe, mângâierile oacheșe
Cu tine păși-voi mereu spre ’nviere! și săruturile înflorite în colțul gurii.

ERATĂ: Textul publicat în această pagină în numărul 35 al Iubesc felul în care ele mă schimbă
revistei (din aprilie 2018) nu aparține poetei Viorica Popescu! și rodesc în trupul meu.
29
August 2018 STAREA DE GRAȚIE

Lucia Bibarț Carina A. IENĂȘEL


liniște...
Toate femeile din mine ascultă:
Mă preschimb, dimineața își întinde brațele spre cer
zilnic, într-o altă femeie. cu lenea unui lup îndrăgostit de lună!...
Îmi golesc inima de conținut
Și-o reumplu după caz. ascultă:
Îmi potrivesc culoarea ochilor și a pletelor
tăcut bat zorii-n porți de ger,
după marea în soare,
unduirile după vânt, iar parfumul până în suflet se-ncunună!...
după ploile de vară.
Cu fiecare zi adaug ascultă:
Misterului din mine se risipește întunericul ușor
tresăritoare umbre. și gândul pare-o scamă de lumină!...
Din imaterialitatea cărora
se închipuie crisaldic, ascultă:
– ca-ntr-un spectacol – mi se preface sângele în dor
toate femeile din mine. și arde molcom – jar fără de vină!...

Lazăr MAGU
Elena ANGHEL
Ninsoare pe rană S.O.S.
Lupul a ajuns Ieri treceam călare Prutul pân-la Nistru,
să-și fie pradă sieși. Înfruntând dulăii cu puterea mâinii.
Și-a făcut o gaură în stern Azi în România e-un tablou sinistru:
și linge sângele Au murit toți caii și-au rămas doar câinii.
mulțumit că se hrănește.
Bagă botul adânc Tinerii pragmatici pleacă-n Lumea Nouă
și mănâncă o bucată de ficat. Și să se întoarcă nu se mai îndură.
Oricum ficatul se regenerează. Vremurile-s tulburi, parcă-ntr-una plouă,
Trebuie să fie atent Doarme națiunea – Mafia ne fură.
să nu înfulece o bucată de plămân.
Atunci va respira prin rană Ca niște gunoaie suntem duși la vale,
și nu va mai putea adulmeca Iuda ne sfidează numărând talanții.
niciun miros cunoscut. Unii dorm în vile, alții prin canale,
Vântul transformă rana în fluier, Țara-i sfârtecată, orbi sunt guvernanții.
iar lupul vede o turmă de oi
coborând dinspre cer. Coborâți îndată steagurile-n bernă!
Limba Românească dintre munți se stinge!
Spitalul de mângâieri Cum este posibil să dormiți pe pernă,
Ninge duios în parcuri și în piețe Fără să vă pese că Ardealul plânge?
de parcă o asistentă preafrumoasă
pansează răni de dor și de tristețe N-auziți cum câinii urlă-n fața porții
cu voaluri și cu rochii de mireasă. Și ne înconjoară vetrele hăitașii?
Să salvăm Ardealul de infernul morții,
Ninge duios de parcă o mămică Altfel nu ne iartă-n veci urmașii!
ce a născut un țipăt și un nume
în grabă alăptează o rândunică
și laptele împroșcă peste lume.

Ninge duios – o mână de femeie


mângâie palate și bordeie.
Iar un morar primind colindătorii
împrăștie făină-n jurul morii.

Un vechii artist, nuanțe dând culorii,


dintr-un marfar descarcă-n gară norii.

30
STAREA POEZIEI August 2018

Ligya Ion Vasile MARCU


DIACONESCU MESTER
Dor de Iancu
S-aude tulnicul pe deal JOZSEF
A plâns în mine Chemând izvoarele la nuntă. Tamás
Dumnezeu Un călăreț fără de cal
Sub cetină de brad tot cântă.
A plâns în mine Dumnezeu
Nu lepădam păcate grele Și trupul lui îl simt intrând
Prin jertfa sa m‐am ridicat Precum o lance de alun Amurg de toamnă
Dorind să fug din cele rele În casa unui moț flămând
Cu ochii mari și suflet bun. fascicolul de lumină a nopții
Dar ca‐ntr‐o chingă mă țineau zburdalnice de toamnă
Întoarcerile la plăcere Se face noapte-n Apuseni; strălucește în lumina argintie
Chemându‐mă, atât de lin, Se-ntoarce luna să se culce; pe coamele unduitoare ale munților
Mierlos și tainic, plin de vrere. Mai umblă Iancu prin poieni, la poalele dealurilor închinătoare
Să aibă moții somnul dulce. ce mă îmbrățișează cu farmecul ei
Am adunat și suferinți, cu zâmbetul răsuflării pișcătoare
Plâns, lipsuri și dureri amare S-au dus părinții-n munți la oi, al valurilor ceții mătăsoase ce plutesc
Și mi‐au adus scrâșniri din dinți O ceteră plânge-ntr-o casă ca o perdea transparentă oscilatoare
Păcate vechi, reci, secular Și cântul ei aduce ploi în miez de noapte
Să crească iarba pentru coasă. frunzele ruginite cad una câte una
L‐am cunoscut pe Dumnezeu în cascada vârtejului zbenguitor
Și Maica Sa cea iubitoare Veghează vulturii pe creste al valurilor
În zi cu soare și iubiri Sângele viu s-a scris în carte, luna plină străjerul nopții zâmbește
De semeni, țară și de floare Repetă frunzele-o poveste țesând cu grijă covorul auriu
Despre un Crai ce n-are moarte. din razele stelelor
M‐a îmbăiat liniștea Sa ce se strecoară fir cu fir
Simțind adâncul nemuririi Și zi de zi neobosit, în adâncul nopților târzii de toamnă
Dorința mare de‐ a ierta Un clopot aninat de-o zare, al viselor amoroase
Cu dangătu-i repetă-un mit:
Și‐a alunga păcatul firii cu zâmbetul zeilor plin de flori albe
Noi suntem mici, dar țara-i mare! cu a lor sărut dulce în toi de noapte
Cred Doamne că Mă însoțești, cu dragoste adevărată.
Un fluier nalță cântec sfânt,
Îți cer iertare, Preamărite Cânt de iubire și durere
Chiar de greșesc în orice zi, Iancu e cuget și cuvânt,
Adună‐mi zilele smerite E lacrima care nu piere. De mai multe secole
Și să mă porți pe brațul Tău stă acolo
Se zice
În clipe grele‐aș vrea să‐ti cer de mai multe secole
Se zice că viața-i un țipăt
Să ai răbdare și să‐mi dai Ascuns între umerii goi, acolo stă casa veche
Răbdare…ca să urc la cer Iar cerul ar fi doar oglinda înrădăcinată în pământ
Luminii trecute prin noi. din trupul lui a crescut
Să mă adun prin pocăinți locuința străveche
Prin bunătate și lumină Se zice că toamna-i femeia liniștea nopții orbecăie încet
Te rog, iartă și neamul meu Iubită și plânsă de-un zeu, speranța bate în geam
Dă‐i României, zi senină Că zilnic o mână adună cu raza aurie a dimineții
Din rouă un sfânt curcubeu. nepoți, strănepoți și amintiri
Smerenie îți cer acum bunicii vor fi modele
N‐am învățat să mă smeresc Se zice că însăși ninsoarea patriarhii care sfințesc istoria
Sau poate nu am vrut prea mult E-un mare adaos de flori, e bine să auzi când triumfă
Te rog Doamne, Să‐mi dăruiești Că lumea e sigur mai vie râsul zgomotos al glasului amar
Atunci când o scalzi în culori. temnița umilinței se surpă
Nădejde, cale spre‐adevăr ca un castel din cărți
Și spre lumina nemuririi Se zice că nimeni nu știe dar casa veche acolo stă și acum
Sunt doar un prunc, copilul Tău Să plângă cuvinte râzând nu cerșește grațierea
Ce‐am moștenit păcatul firii. Și totuși, în taină, poetul, suportă în tăcere furtuna secolelor.
Le face pe toate, pe rând…

31
August 2018 STAREA DE GRAȚIE

Carmen PASAT Titina NICA ȚENE Alexandru BIROU


Fără titlu De ce scriu?
Azi nu te mai aștept Cu fiecare toamnă
cu ceai, Te văd privind
La crizanteme
pe masă am pus
Te caut
doar macii înfloriți, În frunza de pe caldarâm
să-ți amintești Cu fiecare ceas trăit.
cum clocotește Cu timpul doar mă răfuiesc
sângele ce-l ai Aș vrea să fii numai a mea
și să ne mai dăm Să te iubesc
o șansă Văzând ce faci
de-a fi Cui să mă plâng
Nu-s vinovat
iar fericiți... Aș vrea
Frântură de soare Când tu vei pleca
În ziua din urmă
E toamna frântură de soare
Virginia BRĂNESCU ce peste câmp, ușor s-a întins
Prin roua iubirilor
Să mă cuprinzi
și fără să prindem de veste La braț cu luna
Fabulă cu brațele ei ne-a cuprins. Întrebându-mă pe mine
Trandafirul și-o cârtiță De ce scriu?
Stau la sfat în grădiniță. E toamna o blândă chemare Scriu pentru tine
Ea e mică, dar bogată, ce brumă la tâmple ne-a pus Zâna de la vamă.
Și e mare răsfățată! hai să simțim împreună
nostalgia timpului dus. De vorbă cu sufletul
El e tânăr și frumos, În toamna asta care vine
De aceea-i și fălos Vremea noastră a trecut
Să mai privim împreună
Scriu pentru tine
Și-are maniere-alese, cum cade o frunză, planând Chiar dacă mă iubești
Se uită doar la prințese! cum doarme pădurea sub lună Așa de rar
în cântecul vântului blând. Să vii și mâine
Însă ea e cam pitică În prag de centenar
Și vrea o pereche mică, Stare Te-aș invita
Trandafirul bosumflat De vorbă cu sufletul meu
Ce dimineață, Doamne, și ce zori!
S-a retras și-a meditat: La o cafea
Privirile cu toamnă se-nconjoară În țara asta
și simt tristețe adâncă, deseori, Am fost
Cine coboară prea jos, când florile se pregătesc să moară. Ultimul soldat
N-are parte de frumos! Cu timpul doar
Și trece timpul, se subțiază ața, Mi-am lăsat
Pesimism doar Someșul rămâne veșnic viu Gustul iubirii
Când sunt tristă, amintirea, se scurge, încet, pe nesimțite, viața Vocea sufletului
Precum vălul de aramă La toamna ta fierbinte.
și simt acum că mi-e, deja, târziu.
Îmi coboară peste firea
Ochilor – o neagră geană. Melancolie
Puterea toamnei Cu fiecare toamnă
Sunt atât de tristă, Doamne! Stai în fața ferestrei
Văd o toamnă risipită Toamna a topit câmpia, Pe urmele vieții
Pe păduri și peste văi, a dat iama printre flori Vine o clipă
Arde frunza ruginită și mi-a argintat și via. De vorbă cu sufletul meu
Ici și-acolo, în văpăi! Chiar dacă mă iubești
A venit la mine, azi, Simt că nu-s al nimănui
Dar acum e De-aș ști unde să mă duc
și mi-a spus cu suflul rece: În toamna asta care vineri îl întreb pe
primăvară – Nu te supăra, Titină, Dumnezeu
Vezi nădejdile implacabil, timpul trece. De ce, Doamne
mijesc, Mi-am lăsat
Numai eu – ca Nu trebuia să-mi mai spună În țara asta
trenu-n gară că eu simt după puteri, Lacrima din cuvânt,
Tot mereu mă astăzi, oricât aș dori, Doamne ce trist deznodământ
poticnesc. Vremea noastră a trecut?!
nu mai sunt cum am fost ieri.
32