Sunteți pe pagina 1din 6

Părintele ADRIAN BELDIANU - biserica "Mihai Vodă" din Bucureşti -

"Suntem fii ai Învierii şi destinaţia noastră este veşnicia"


Formula As nr. 1233/ 09.2016

- La Biserica fostei mânăstiri "Mihai Vodă" din Bucureşti, o mânăstire-martir,


demolată parţial şi apoi mutată de comunişti, slujeşte un preot aparte - părintele Adrian
Beldianu. Un om cu mult har, care a fost dăruit Lui Dumnezeu – E blând şi bun. Nu face
parte dintre preoţii care-şi impun autoritatea. Nu crede în cuvintele aspre care să-i mustre pe
păcătoşi, ci într-o mână caldă, întinsă lor la nevoie, şi într-o inimă largă, în care să poată
încăpea toată parohia. Autoritatea lui este un umăr de care să te sprijini, nu un deget acuzator,
care să te apese a mustrare. Dragostea aceasta, cu care înconjoară lumea şi de care este
înconjurat, vine dintr-o chemare lăuntrică spre slujire. O chemare venită din pruncie, când a
fost închinat Domnului."Ia uite, bătrânelul de el!" Avea pe atunci doar trei luni. A ajuns în
casa bunicii, pentru că tatăl părăsise familia, iar mama nu se putea descurca de una singură.
Era un pruncuţ tare mic şi foarte slab, atât de plăpând, încât buna s-a speriat când l-a văzut.
Femeie credincioasă, l-a luat în braţe şi s-a dus cu el direct în camera mare de oaspeţi, acolo
unde aveau o copie a icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni de la schitul românesc
Prodromu din Muntele Athos. L-a aşezat în faţa Prea Sfintei, a îngenuncheat, apoi s-a rugat
din toată inima, aşa cum numai bunicile cu sufletele dăruite lui Dumnezeu ştiu să o facă -
"Maica Domnului, ajută-mă să-l cresc, că-l fac preot pentru tine.În momentul acela, eu cred că
s-a creat între noi doi o legătură care s-a păstrat până în ziua de astăzi. Eu chiar şi acum simt
căldura bunicii şi am acelaşi dor de ea, pe care îl aveam când eram mic. Am fost mereu
mintea şi inima ei. De la ea am învăţat toate despre neamul nostru, căci ne tragem din boierii
Leonteşti, şi multă istorie. La patru ani, ştiam numele tuturor voievozilor noştri. Aşa am
crescut, în satul bunicii, în Moroeni, la poalele Bucegilor, un sat aşezat într-un căuş al
muntelui, binecuvântat. La noi, natura era foarte blândă cu oamenii. Niciodată nu mureai de
frig iarna sau de cald vara. Bunica mea a fost o femeie excepţională. A rămas văduvă cu şapte
copii, la 33 de ani. Bunicul meu a plecat pe front şi nu s-a mai întors. A fost ucis în 1941, la
începutul celui de-al doilea război mondial. Erau o familie de negustori, iar bunica a fost silită
să se ocupe şi de ceea ce făcea bunicul, dar să aibă grijă şi de cei şapte copilaşi ai ei. Rămasă
fără niciun sprijin, a înţeles că singurul ei reazem nu poate fi decât Dumnezeu. Şi, din clipa
aceea, s-a lipit de strana bisericii, unde, de altfel, cântau şi cumnatele şi verişoarele ei. Dar ea
nu mergea singură la biserică, ci mă lua totdeauna şi pe mine. Eu mă ştiu în biserică de la
patru ani. La vârsta aceea mă ţineam de strană cu mânuţele şi ştiam să cânt antifoanele. Şi
spuneau femeile din sat, «Ia uite, bătrânelul de el!»"
Altarul bisericii

A iubit slujbele bisericii atât de mult, încât le-a învăţat pe toate pe de rost. Înconjurat de
aripile nevăzute ale îngerilor, pe care-i vedea în sfântul lăcaş, făcea slujbe şi acasă, urmând
toate câte văzuse la părintele din sat. În grădină, pe o piatră anume, îşi făcuse un mic altar,
unde se ruga Domnului şi făcea propria liturghie. O fărâmă de pâine şi un strop de vin, pe
care-l păstra într-o sticluţă specială, erau de ajuns pentru a-i aduce lui Hristos jertfa fără de
sânge. Ca prin minune, vinul pe care-l folosea nu se strica niciodată. Dumnezeu răsplătea în
felul lui rugăciunile micuţului Adrian, jumătate joacă, jumătate iubire de copil curat.
"Şi mai aveam o joacă: îngropam toate păsărelele cu slujbă! Atunci se făcea convoi, veneau
toţi copiii de pe uliţă, unul purta crucea, unul coşul cu merinde, că făceam coş de parastas,
altul purta sicriaşul - o cutie de pantofi mai mici, cu rândunica moartă. Şi o duceam pe uliţă în
sus, în spatele cimitirului satului, unde aveam o grădină a noastră, iar acolo, sub măceşi,
făcusem noi un alt cimitir, doar pentru toate păsările. Şi când treceam pe uliţă cu alaiul,
cântam cât ne ţineau rărunchii «Sfinte Dumnezeule», iar femeile, văduve din război, crezând
că trece mortul, ieşeau toate în capul prispei: «Of, e nepotul Miţii lu' Sica! Iar îngroapă o
păsărică».

- La vârsta aceea, ştiaţi pe dinafară tot ritualul bisericesc?

- Tot. Sâmbăta dimineaţa, mama şi bunica slobozeau războaiele în atelierul de covoare, ca să


se odihnească natra. Atunci dădeau drumul la sulul pe care era înfăşurat covorul, un fier care
se chema măic; iar eu îl luam şi băteam cu el la poartă, toaca, şi apoi începeam parastasul,
unde îi pomeneam pe toţi bărbaţii satului morţi în război. Aveam încă de atunci un cult
deosebit pentru eroii neamului, moştenit de la bunica. Şi venea părintele Ciurea, Dumnezeu
să-l ierte, cel de care aparţineam, trecea de la biserică prin faţa porţii, şi-mi dădea colacul cel
mai frumos, şi-mi zicea: "Măi Adrian, ia-l tu, mă, că tu nu sari nimic din slujbă. Noi mereu ne
grăbim, dar tu nu sari un cuvânt!" Avea dreptate părintele. Eu rosteam şi ceea ce trebuia să
spună preotul, nu numai strana, iar la ectenia unde se pomeneau morţii, era teribil, pentru că
tuturor bărbaţilor din sat morţi pe front le spuneam "eroul" - eroul Iosif, eroul Gheorghe, eroul
Ion. Toţi erau pentru mine eroi, şi îi pomeneam de se auzea până în drum, iar apoi le cântam
"veşnică pomenire"...

- Din câte înţeleg, slujbele dvs. din curtea casei nu erau luate în râs, în sat. Oamenii ştiu că
rugăciunea copilului e curată şi sinceră.

- Mă asculta Dumnezeu, sigur că da, pentru că făceam totul din inimă, cu multă dragoste. Îmi
aduc aminte că mama ducea covoarele, în mare parte, la Câmpina, unde era "Biserica de la
Lac", foarte cunoscută pentru rugăciunile preoţilor de atunci. Erau vestiţi pentru slujbe şi
pentru apa care se sfinţea acolo. Aşa că veneau vecinele la mama şi-o rugau să le aducă de
acolo aghiasmă. Mama, care era foarte tânără şi un om foarte vesel, Îl avea pe Dumnezeu în
inimă, dar nu era atât de ferventă ca bunica, cu rânduieli, cu slujbe, aşa că, uneori, uita să
aducă aghiasmă. Iar când vecinele veneau la poartă şi o strigau să le dea aghiasma din Câm-
pina, ea, speriată că uitase să aducă, îmi zicea: "Adrian, te rog mult de tot, pune repede nişte
apă în sticle şi fă tu o rugăciune să le dăm la vecine aghiasmă, că eu am uitat să le aduc!" Şi s-
a întâmplat că au venit femeile şi au zis: "Vivico, să ne mai aduci aghiasmă de la Biserica de
la Lac, că tare ne-am cunoscut din ea, tare bine ne-a mers!" Nu aveam decât vreo zece ani
atunci. Asta a fost atmosfera în care am crescut.

Minunea din postul Crăciunului

- Vi-L mai amintiţi pe Dumnezeul de atunci, Dumnezeul copilăriei sfinţiei voastre?

- Pentru mine, Dumnezeu era Părintele Cel Bun, care-mi împlinea toate dorinţele. Era destul
să mă rog şi să bat câteva metanii, şi mi se împlinea ceea ce doream. Simplu! Şi aveam şi o
legătură deosebită cu sfinţii, Sfântul Nicolae, de pildă, m-a însoţit de-a lungul întregii mele
vieţi. Îmi amintesc de o întâmplare minunată dintr-un post al Crăciunului, în care am fost
foarte lipsiţi de toate cele, pentru că ajunsesem săraci. În 1954 sau în 1956, când regimul
comunist a făcut ultima stabilizare, bunica mea a pierdut toată agoniseala. A scos atunci în
curte şapte saci cu bani, pe care îi avea de zestre pentru cei şapte copii - fiecare era cu sacul
lui de bani ca dotă - şi le-a dat foc, pentru că nu mai valorau nimic, erau simple hârtii; au
rămas bunica şi mama cu ce era pe ele şi cu ce aveau în buzunare, pe atunci. Au rămas sărace-
sărace, şi nu şi-au mai revenit. Şi a venit acel post al Crăciunului cu mari lipsuri, în care nu
aveam nici ce mânca. Era, îmi amintesc bine, ajunul Sfântului Nicolae, şi într-o zi mi s-a făcut
foame rău, cu junghiuri! Aşa că mi-am pus ghetuţele la geam şi l-am rugat din toată inima pe
Sfântul Nicolae: "Te rog mult, Sfinte, să nu-mi aduci jucării, ci să-mi dai ceva de mâncare, că
nu mai pot de foame!" Pe atunci dormeam între mama şi bunica. Şi am aşteptat între ele treaz,
cu genunchii adunaţi la bărbie de foame şi cu mâinile împreunate a rugăciune, ca să vină
Sfântul Nicolae, să-mi aducă ceva să mănânc. Dar s-a făcut miezul nopţii, şi n-am văzut nici
fereastră crăpându-se, nici uşă deschizându-se, nici pe mama sau bunica mişcându-se. Supărat
şi flămând cum eram, m-am ridicat din pat şi i-am spus Sfântului Nicolae: "Bine, Sfinte, nu-
mi aduci de mâncare, asta este! Nici eu nu-ţi las ghetuţele la geam!" Şi m-am dus să mi le iau,
dar, când am băgat mâna în ele, am simţit ceva. Era o ciocolată neagră! Mai târziu, mare fiind,
am întrebat-o pe mama ca să-mi lămuresc misterul, iar ea mi-a spus sinceră: "Nu am pus-o eu,
iar bunica, săraca, nici atât. Mai mult nu ştiu ce să îţi spun." Eu sunt convins şi astăzi că
ciocolata aceea mi-a pus-o în ghetuţe chiar Sfântul Nicolae, pentru că pe mama şi pe bunica
am stat cu ochii şi nu le-am văzut atingându-se de ghetuţe. De aceea şi astăzi, bătrân fiind, îmi
place ciocolata neagră.

Vă doreaţi în anii aceia să ajungeţi preot?

- Da, cu toată fiinţa mea. Tot timpul am fost îndrăgostit de Sfânta Liturghie, de fapt, cred că
este lucrul cel mai frumos din viaţa mea şi pe care ştiu să îl fac cel mai bine. Când ies din
Sfânta Liturghie şi vin în mijlocul credincioşilor, pentru că întotdeauna după liturghie avem o
mică agapă, simt că, de fapt, cobor pe pământ, ca şi când zbor dintr-o înălţime şi ajung în
lumea reală. Au fost şi momente când am fost bolnav şi, totuşi, am plecat de acasă, simţindu-
mă atât de rău, încât veneam din perete în perete, până ajungeam în biserică. Ei bine, aici nu
mai aveam nimic! Venea familia îngrijorată şi mă vedea slujind cu vervă, de se minunau. Le
spuneam: "Credeţi-mă că nu mă prefac. Daţi slavă lui Dumnezeu că sunt bine."

- Părinte, vă pun o întrebare pe care cred că şi-o pun toţi credincioşii aflaţi duminica în
biserică: ce simţiţi în momentul în care spuneţi rugăciunea de prefacere a pâinii şi vinului
în Trupul şi Sângele Mântuitorului?

- Fiori! Simt ca o adiere de vânt, o comuniune totală cu Dumnezeu, simt că mă înalţ. În


momentul în care are loc prefacerea, simt că sunt şi eu parte din tot ceea ce se întâmplă, şi
atunci îl rog pe Dumnezeu, cu mult curaj, pentru toţi, şi, la urmă, şi pentru mine. Întotdeauna
m-am rugat aşa. Îi pomenesc pe toţi credincioşii pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului, şi
vii, şi adormiţi, iar apoi, la sfârşit, mă rog şi pentru mine, pentru că sunt convins că toţi
aceştia, mai ales cei care nu mai sunt, au căpătat trecere înaintea lui Dumnezeu. Şi am nădejde
că ei se roagă pentru mine, acolo unde sunt, şi cu rugăciunile lor şi mijlocirile sfinţilor pe care
îi iubesc, îndrăznesc să cer şi eu de la Domnul anumite lucruri - şi sunt convins că Hristos nu
îmi refuză nimic, pentru că văd cum vin credincioşii să îmi mulţumească pentru rugăciuni şi
slujbe. Atunci primesc mulţumirile şi îi rog să insiste în rugăciune, pentru că rugăciunea este
puternică, este dialogul nostru cu Dumnezeu. Mai nou, mi se întâmplă ceva. Timp de 33 de
ani de preoţie, am slujit botezuri, cununii, parastase. Am făcut totul cu multă dragoste, cred că
am rămas din copilărie cu deprinderea asta. Dar, cu timpul, s-a adăugat ceva: credincioşii mei
nu mă mai vor doar ca slujitor, ci m-au descoperit ca părinte. Au mare nevoie de dragoste, de
sfătuire, au mare nevoie de un om de care să se sprijine. Vin de foarte multe ori, mă
îmbrăţişează şi îmi spun: "Îmi daţi voie să vă pup?" Invariabil le spun: "Sigur că da!" Şi-mi
spun, mai ales de un timp încoace, că mă iubesc pentru că mă simt ca pe un părinte adevărat,
un tată spiritual, de care au mare nevoie. Pentru că eu toată viaţa am suferit de lipsa tatălui.
Mult timp m-am gândit: de ce mi se întâmplă lucrul acesta? L-am întrebat pe Dumnezeu în
rugăciunile mele - că eu aşa vorbesc cu El, aşa cum vorbesc cu dumneavoastră - "De ce,
Doamne, eu? De ce i-ai trimis la mine, să le fiu tată? Eu, care toată viaţa am suferit de lipsa
lui, să le fiu acum altora părinte?" Apoi am înţeles că această lipsă a tatălui din viaţa mea a
născut o afecţiune mai mare pentru ceilalţi, un fel al meu de-a fi mai protector. Şi am înţeles
că, de fapt, credincioşii mei nu au nevoie de mine, ei au nevoie de dragostea care se revarsă
din mine, de felul meu de a fi. Eu tot timpul îi ţin la piept, îi ţin de mână, îi iau în braţe, îi
mângâi: "Cum sunteţi, ce faceţi?" "Lasă, că o să fie bine." Când merg în pelerinaj în Ţara
Sfântă, arabii îmi spun "abbuna" - "părinte" sau, pe scurt, "baba". Aşa am ajuns să le spun şi
eu credincioşilor mei - "Vino la baba, să te odihnească un pic." Mă bucură că pe fiecare în
parte îl pot odihni, aşa cum făceau părinţii sfinţi de demult, cum scrie la Pateric: "Am fost la
avva şi m-a odihnit." Ce însemna această odihnă? Însemna că avva a stat de vorbă cu mine şi
mi-a arătat multă dragoste. Eu, întotdeauna, când merg într-un pelerinaj în Ţara Sfântă, le
aduc credincioşilor mei mici cadouri, pentru că ei sunt parte din familia mea.

-Părinte Adrian, dragostea aceasta creştină, de care îmi vorbiţi, se poate dobândi într-un
fel? Există o reţetă pentru a ajunge să-i iubeşti pe oameni?

-Da, e rugăciunea stăruitoare. Poţi să ceri dragoste! Eu, ani de zile, m-am rugat lui Dumnezeu
să pună o picătură, în inima mea, din dragostea Lui cea mare, din dragostea Lui
dumnezeiască, pentru că mă gândeam că, odată cu ea, o să simt şi bucuria, şi bunătatea Lui,
care nu or să se stingă niciodată în mine. Dar pentru asta este nevoie să te cureţi întruna de
toate păcatele. Eram acum câţiva ani la mare şi lumea era supărată că toată verdeaţa aia din
mare ieşise la mal, se înnegrise şi urâţise nisipul. Dar un bătrân ne-a spus: "Nu ştie lumea ce
vrea. Păi, marea din adâncuri se curăţă şi se înnoieşte acum. Iar ăsta e un lucru bun!" Şi mi-
am adus aminte de versul din psalmii lui David: "Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţele
tale." Totul se înnoieşte, deşi nu ne dăm seama; sub ochii noştri, pământ nou şi cer nou se
petrece, totul se înnoieşte, pentru că, încet-încet, trebuie să se ajungă la ceea ce Dumnezeu a
hotărât să fie. Pământ nou şi cer nou înseamnă lucru desăvârşit - şi noi ne îndreptăm pas cu
pas, mai bine, mai greu, mai cu putinţă, mai cu suferinţă, către acest capitol care încheie exis-
tenţa în lumea aceasta şi ne deschide calea către veşnicie.Mie îmi place foarte mult să le
vorbesc credincioşilor despre faptul că suntem fii ai Învierii şi destinaţia noastră este veşnicia.
De altfel, încă din vechime, strămoşii noştri, dacii, au fost recunoscuţi pentru credinţa în
nemurire. Ei au fost nemuritori prin credinţa puternică pe care au primit-o şi pe care au dus-o
mai departe - şi, iată, eu cred că noi păstrăm ceva din această fermitate a lor.
Întâlnirea din biserică

Credinţa în nemurire se vede şi în cultul pe care românii îl au pentru cei plecaţi dincolo,
cultul morţilor, pe care nu-i percepem ca fiind dispăruţi, ci vii, trăind ca şi noi, dar în altă
lume...

- Atunci când zicem: "Cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi", ne spun părinţii de demult,
că sufletele tuturor adormiţilor pomeniţi în chip tainic la liturghie vin şi se împărtăşesc din
acelaşi potir cu noi. Eu sunt convins că ei sunt toţi în preajma mea la acel moment. Am şi avut
o experienţă mai puţin obişnuită cu mama mea. Ea trecuse la Domnul, iar eu eram la
Mânăstirea Pasărea şi o pomeneam în timpul liturghiei, împreună cu părintele Casian, care o
cunoscuse bine. Am ajuns la momentul împărtăşirii credincioşilor şi, întorcându-mă cu potirul
către Sfânta Masă, am văzut-o aievea pe mama, îmbrăcată în ţinuta în care am înmormântat-o,
aşteptând la rând să o împărtăşesc. Era foarte veselă şi tânără, pentru că dincolo, toţi avem
vârsta pe care a avut-o Hristos când a murit, 33 de ani. A stat puţin, a venit şi a plecat, cât să
ne dăm bine seama că a venit să se împărtăşească şi ea cu noi, să înţelegem că momentul acela
de comuniune este real, aşa cum au zis părinţii de demult. Pe mine m-a bufnit imediat plânsul
şi atunci părintele Casian mi-a zis: "Măi, şi tu ai văzut-o?" I-am spus: "Da, d-aia plâng! Chiar
nu m-aşteptam să-mi descopere Dumnezeu lucrul ăsta!" Şi mi-a răspuns părintele Casian:
"Da, măi, mama ta a fost în biserică!". Dacă aş fi văzut-o doar eu, aş fi putut spune că mi s-a
năzărit sau că sunt nebun, dar am fost doi preoţi în altar la acel moment.