Sunteți pe pagina 1din 249

GHEORGHE PROCOPIUC

ALGEBRĂ LINIARĂ
ŞI
GEOMETRIE

IAŞI, 2002
Cuprins

1 MATRICE ŞI SISTEME ALGEBRICE LINIARE 3


1.1 Matrice şi determinanţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.1.1 Operaţii cu matrice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.1.2 Determinantul unei matrice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
1.2 Sisteme de ecuaţii algebrice liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
1.2.1 Sisteme de m ecuaţii cu n necunoscute . . . . . . . . . . . . . . . . 9
1.2.2 Sisteme Cramer . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.2.3 Sisteme omogene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12

2 SPAŢII VECTORIALE 13
2.1 Definiţia spaţiului vectorial. Consecinţe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
2.2 Exemple de spaţii vectoriale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
2.3 Subspaţii vectoriale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
2.4 Exemple de subspaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
2.5 Intersecţii şi sume de subspaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
2.6 Subspaţiul generat de un sistem de vectori . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
2.7 Dependenţă şi independenţă liniară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
2.8 Bază şi coordonate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
2.9 Schimbări de baze şi coordonate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25

3 APLICAŢII LINIARE PE SPAŢII VECTORIALE 27


3.1 Aplicaţii liniare. Nucleu şi imagine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
3.2 Operaţii cu aplicaţii liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
3.3 Aplicaţii liniare pe spaţii finit dimensionale . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
3.3.1 Matricea unei aplicaţii liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
3.3.2 Rangul şi defectul unei aplicaţii liniare . . . . . . . . . . . . . . . . 32
3.4 Legea de schimbare a matricei aplicaţei liniare . . . . . . . . . . . . . . . . 33
3.5 Diagonalizarea transformărilor liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
3.5.1 Valori proprii şi vectori proprii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
3.5.2 Existenţa matricei diagonale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37

4 FORME LINIARE, BILINIARE ŞI PĂTRATICE 40


4.1 Forme liniare. Spaţiul vectorial dual . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40
4.2 Forme biliniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42
4.3 Forme pătratice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44

2
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 3

4.3.1 Definiţia unei forme pătratice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44


4.3.2 Reducerea unei forme pătratice la expresia canonică . . . . . . . . 45
4.3.3 Forme pătratice reale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49

5 SPAŢII EUCLIDIENE 52
5.1 Spaţiu euclidian. Produs scalar, normă, distanţă, unghi . . . . . . . . . . 52
5.2 Baze ortonormate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
5.3 Subspaţii ortogonale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
5.4 Transformări liniare ortogonale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
5.5 Transformări liniare simetrice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61
5.6 Forme pătratice pe spaţii euclidiene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64

6 ALGEBRĂ VECTORIALĂ 67
6.1 Noţiunea de vector ı̂n geometrie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
6.2 Spaţiul vectorial al vectorilor liberi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
6.3 Vectori coliniari şi vectori coplanari . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
6.4 Baze ı̂n spaţiul vectorial V . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74
6.5 Subspaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
6.6 Orientarea spaţiului vectorial V . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
6.7 Proiecţia unui vector . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
6.8 Produse de vectori . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79
6.8.1 Produsul scalar. Structura euclidiană a lui V . . . . . . . . . . . . 79
6.8.2 Produsul vectorial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81
6.8.3 Produsul mixt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84
6.8.4 Produsul dublu vectorial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
6.9 Ecuaţii vectoriale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87

7 SPAŢIUL PUNCTUAL EUCLIDIAN 89


7.1 Spaţiul punctual afin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
7.1.1 Subspaţii punctuale afine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90
7.2 Repere carteziene. Coordonatele unui punct . . . . . . . . . . . . . . . . . 90
7.3 Aplicaţii ale calculului vectorial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
7.3.1 Distanţa dintre două puncte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
7.3.2 Impărţirea unui segment orientat ı̂ntr-un raport dat . . . . . . . . 93
7.3.3 Centrul de greutate al unui sistem de puncte materiale . . . . . . . 93
7.3.4 Aria unui triunghi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94
7.3.5 Volumul unui tetraedru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
7.4 Schimbarea reperelor carteziene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96
7.5 Schimbarea reperelor carteziene ortonormate . . . . . . . . . . . . . . . . 97
7.5.1 Schimbarea reperelor ortonormate ı̂n plan . . . . . . . . . . . . . . 97
7.5.2 Schimbarea reperelor ortonormate ı̂n spaţiu . . . . . . . . . . . . . 98
7.6 Repere polare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101
7.6.1 Repere polare ı̂n plan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101
7.6.2 Repere polare ı̂n spaţiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102
7.7 Reprezentări analitice: curbe şi suprafeţe . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103
7.7.1 Curbe plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 4

7.7.2 Suprafeţe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105


7.7.3 Curbe ı̂n spaţiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106

8 DREAPTA ŞI PLANUL 107


8.1 Dreapta ı̂n plan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107
8.1.1 Dreapta determinată de un punct şi subspaţiul ei director . . . . . 107
8.1.2 Ecuaţia normală a dreptei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109
8.1.3 Dreapta determinată de două puncte . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
8.1.4 Probleme asupra dreptei ı̂n plan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111
8.2 Planul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
8.2.1 Planul determinat de un punct şi subspaţiul său director . . . . . . 113
8.2.2 Ecuaţia normală a planului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115
8.2.3 Planul determinat de trei puncte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116
8.2.4 Probleme asupra planului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116
8.3 Dreapta ı̂n spaţiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
8.3.1 Dreapta determinată de un punct şi subspaţiul ei director . . . . . 117
8.3.2 Dreapta ca intersecţie a două plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
8.3.3 Dreapta determinată de două puncte . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
8.3.4 Probleme asupra dreptei ı̂n spaţiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120
8.4 Probleme asupra dreptei şi planului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
8.4.1 Poziţiile relative a două plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
8.4.2 Fascicule de plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123
8.4.3 Poziţia relativă a unei drepte faţă de un plan . . . . . . . . . . . . 123
8.4.4 Proiecţia unei drepte pe un plan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124
8.4.5 Perpendiculara comună a două drepte necoplanare . . . . . . . . . 125
8.5 Cilindri, conuri, conoizi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 126
8.5.1 Cilindri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 126
8.5.2 Conuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128
8.5.3 Conoizi cu plan director . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129

9 CERCUL ŞI SFERA 132


9.1 Cercul ı̂n plan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 132
9.1.1 Definiţia cercului. Caracterizări analitice . . . . . . . . . . . . . . . 132
9.1.2 Cercul prin trei puncte necoliniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133
9.1.3 Intersecţia unui cerc cu o dreaptă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134
9.1.4 Tangente la cerc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135
9.2 Sfera . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137
9.2.1 Definiţia sferei. Caracterizări analitice . . . . . . . . . . . . . . . . 137
9.2.2 Sfera prin patru puncte necoplanare . . . . . . . . . . . . . . . . . 139
9.2.3 Intersecţia unei sfere cu o dreaptă . . . . . . . . . . . . . . . . . . 140
9.2.4 Probleme de tangenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 141
9.2.5 Intersecţia unei sfere cu un plan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
9.3 Suprafeţe de rotaţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 144
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 5

10 CONICE ŞI CUADRICE 146


10.1 Conice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146
10.1.1 Definiţia comună a conicelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146
10.1.2 Forma conicelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147
10.1.3 Reprezentări parametrice. Construcţii prin puncte . . . . . . . . . 151
10.2 Cuadrice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
10.2.1 Cuadrice nedegenerate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
10.2.2 Cuadrice degenerate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159
10.2.3 Generatoarele rectilinii ale cuadricelor . . . . . . . . . . . . . . . . 161

11 CURBE ALGEBRICE DE ORDINUL AL DOILEA 162


11.1 Transformări liniare asociate unei curbe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162
11.2 Centrele unei curbe algebrice de ordinul al doilea . . . . . . . . . . . . . . 163
11.3 Reducerea ecuaţiei la expresia canonică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164
11.4 Invarianţii ortogonali ai unei conice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 167
11.5 Clasificarea metrică a conicelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
11.6 Proprietăţi diametrale şi asimptotice ale conicelor . . . . . . . . . . . . . . 170
11.6.1 Intersecţia unei conice cu o dreaptă . . . . . . . . . . . . . . . . . 170
11.6.2 Tangente la o conică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171
11.6.3 Diametrii conjugaţi. Direcţii principale. Axele unei conice . . . . . 173
11.6.4 Direcţii asimptotice. Asimptotele unei conice . . . . . . . . . . . . 176

12 SUPRAFEŢE ALGEBRICE DE ORDINUL AL DOILEA 178


12.1 Transformări liniare asociate unei suprafeţe . . . . . . . . . . . . . . . . . 178
12.2 Centrele unei suprafeţe algebrice de ordinul doi . . . . . . . . . . . . . . . 179
12.3 Reducerea ecuaţiei la expresia canonică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180
12.4 Invarianţii ortogonali ai unei cuadrice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 184
12.5 Clasificarea metrică a cuadricelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 186
12.6 Proprietăţi diametrale şi asimptotice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189
12.6.1 Intersecţia unei cuadrice cu o dreaptă . . . . . . . . . . . . . . . . 189
12.6.2 Tangente la o cuadrică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190
12.6.3 Diametrii conjugaţi. Direcţii principale . . . . . . . . . . . . . . . 192
12.6.4 Direcţii asimptotice. Asimptotele unei cuadrice . . . . . . . . . . . 194

13 ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ 197


13.1 Curbe plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197
13.1.1 Reprezentări analitice regulate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197
13.1.2 Tangenta şi normala la o curbă plană . . . . . . . . . . . . . . . . 200
13.1.3 Punctele multiple ale unei curbe plane . . . . . . . . . . . . . . . . 202
13.1.4 Elementul de arc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 203
13.1.5 Cerc osculator. Curbură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204
13.1.6 Interpretarea geometrică a curburii . . . . . . . . . . . . . . . . . . 206
13.1.7 Infăşurătoarea unei familii de curbe plane . . . . . . . . . . . . . . 207
13.1.8 Evoluta unei curbe plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 208
13.1.9 Evolventa unei curbe plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209
13.1.10 Formulele lui Frénet pentru o curbă plană . . . . . . . . . . . . . . 210
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 6

13.1.11 Ramuri infinite. Asimptote . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211


13.1.12 Trasarea graficului unei curbe plane . . . . . . . . . . . . . . . . . 213
13.2 Curbe ı̂n spaţiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213
13.2.1 Reprezentări analitice regulate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213
13.2.2 Tangenta şi planul normal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 215
13.2.3 Elementul de arc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 218
13.2.4 Planul osculator. Reperul lui Frénet . . . . . . . . . . . . . . . . . 219
13.2.5 Curbura unei curbe ı̂n spaţiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 222
13.2.6 Torsiunea unei curbe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 223
13.2.7 Formulele lui Frénet . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 225
13.3 Suprafeţe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 226
13.3.1 Reprezentări analitice regulate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 226
13.3.2 Curbe pe o suprafaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 228
13.3.3 Planul tangent şi normala la o suprafaţă . . . . . . . . . . . . . . . 229
13.3.4 Linii şi reţele pe o suprafaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231
13.3.5 Prima formă fundamentală a unei suprafeţe . . . . . . . . . . . . . 232
13.3.6 A doua formă fundamentală a unei suprafeţe . . . . . . . . . . . . 234
13.3.7 Curbura normală. Curburi principale . . . . . . . . . . . . . . . . 237
Capitolul 1

MATRICE ŞI SISTEME


ALGEBRICE LINIARE

1.1 Matrice şi determinanţi


1.1.1 Operaţii cu matrice
Fie M = {1, 2, . . . , m} şi N = {1, 2, . . . , n} mulţimile primelor m, respectiv n numere
naturale şi K un corp comutativ (R sau C).

Definiţia 1.1 Se numeşte matrice de tipul m × n peste K o aplicaţie A : M × N → K.

Dacă A(i, j) = aij ∈ K, i ∈ M , j ∈ N , vom nota matricea A sub forma


 
a11 a12 . . . a1n
 a21 a22 . . . a2n 
A=  ...
,
... ... ... 
am1 am2 . . . amn

adică printr-un tablou cu m linii şi n coloane care conţine valorile aplicaţiei A sau sub
forma A = ||aij ||.
Vom nota cu Mm×n (K) mulţimea tuturor matricelor de tipul m × n peste K. In
cazul m = n, se obţine mulţimea matricelor pătratice de ordinul n, notată Mn (K).
Două matrice A = ||aij ||, B = ||bij || ∈ Mm×n (K) sunt egale dacă aij = bij , pentru
toţi i = 1, m, j = 1, n.

Definiţia 1.2 Numim sumă a matricei A cu matricea B matricea

A + B = ||aij + bij || ∈ Mm×n (K).

7
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 8

Adunarea este asociativă, adică oricare ar fi matricele A, B, C ∈ Mm×n (K) avem


(A + B) + C = A + (B + C), are ca element neutru matricea ale cărei elemente sunt
toate egale cu 0, notată 0 şi se numeşte matricea nulă. Pentru orice A ∈ Mm×n (K)
avem A + 0 = 0 + A = A şi orice element din Mm×n (K) are un simetric, adică oricare
ar fi A ∈ Mm×n (K), există o matrice notată −A, numită opusa matricei A, a.ı̂. A +
(−A) = (−A) + A = 0. In plus adunarea este şi comutativă, adică oricare ar fi matricele
A, B ∈ Mm×n (K) avem A + B = B + A. In concluzie, mulţimea Mm×n (K) formează ı̂n
raport cu operaţia de adunare un grup aditiv abelian.
Fie A ∈ Mm×n (K) şi B ∈ Mn×p (K).

Definiţia 1.3 Numim produs al matricei A cu matricea B matricea


n
X
AB = || aij bjk || ∈ Mm×p (K).
j=1

Inmulţirea este asociativă, adică oricare ar fi A ∈ Mm×n (K), B ∈ Mn×p (K) şi
C ∈ Mp×q (K) avem (AB)C = A(BC), este distributivă la stânga faţă de adunare,
adică oricare ar fi A ∈ Mm×n (K) şi B, C ∈ Mn×p (K) avem A(B + C) = AB + AC,
este distributivă şi la dreapta faţă de adunare, adică oricare ar fi A, B ∈ Mm×n (K) şi
C ∈ Mn×p (K) avem (A + B)C = AC + BC.
In mulţimea Mn (K) există un element neutru faţă de ı̂nmulţire şi anume matricea
 
1 0 ... 0
 0 1 ... 0  
In =   ,
... ... ... ... 
0 0 ... 1

sau In = ||δij ||, unde š


1, pentrui = j
δij =
0, pentrui =
6 j
sunt simbolurile lui Kronecker, care are proprietatea că oricare ar fi A ∈ Mn (K), AIn =
In A = A. In se numeşte matricea unitate de ordinul n.
Să mai observăm că dacă A ∈ Mm×n (K) şi B ∈ Mn×m (K), deşi au sens produsele
AB şi BA, totuşi, ı̂n general, AB =
6 BA, adică ı̂nmulţirea nu este comutativă.
Mulţimea Mn (K) formează un inel cu element unitate.
Fie A = ||aij || ∈ Mm×n (K) şi λ ∈ K.

Definiţia 1.4 Numim produs al matricei A cu scalarul λ matricea

λA = ||λaij || ∈ Mm×n (K).

Inmulţirea cu scalari are următoarele proprietăţi:

1. λ(A + B) = λA + λB, ∀λ ∈ K, ∀A, B ∈ Mm×n (K);


2. (λ + µ)A = λA + µA, ∀λ, µ ∈ K, ∀A ∈ Mm×n (K);
3. (λµ)A = λ(µA), ∀λ, µ ∈ K, ∀A ∈ Mm×n (K);
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 9

4. 1A = A, ∀A ∈ Mm×n (K).
Fie A = ||aij || ∈ Mm×n (K).
Definiţia 1.5 Numim transpusă a matricei A matricea notată t A = ||aji || ∈ Mn×m (K),
care are drept linii, respectiv coloane, coloanele, respectiv liniile matricei A.
Operaţia de transpunere a unei matrice are următoarele proprietăţi:
1. t (A + B) = t A + t B, ∀A, B ∈ Mm×n (K);
2. t (AB) = t B t A, ∀A ∈ Mm×n (K), ∀B ∈ Mn×p (K);
3. t (λA) = λ t A, ∀λ ∈ K, ∀A ∈ Mm×n (K).
Spunem că matricea pătratică A este simetrică dacă t A = A şi antisimetrică dacă
t
A = −A.

1.1.2 Determinantul unei matrice


Fie A = ||aij || ∈ Mn (K) o matrice pătratică.
Definiţia 1.6 Numim determinant al matricei A elementul D(A) ∈ K dat de
X
D(A) = ε(σ)a1i1 a2i2 . . . anin ,
σ∈Sn

unde Sn este mulţimea permutărilor mulţimii {1, 2, . . . , n}, iar ε(σ) este signatura per-
mutării σ.
Determinantul matricei A se notează
Œ Œ
Œ a11 a12 . . . a1n ŒŒ
Œ
Œ a21 a22 . . . a2n ŒŒ
D(A) = det A = ΠΠ.
Œ ... ... . . . . . . ŒŒ
Œ an1 an2 . . . ann Œ

Proprietăţile determinanţilor
1. Determinantul transpusei unei matrice este egal cu determinantul acelei matrice:
D(t A) = D(A).
Rezultă că orice proprietate referitoare la liniile unui determinant este adevărată şi
pentru coloane.
2. Dacă elementele unei linii i sunt sume de câte doi termeni, aij = a0ij + a00ij , j = 1, n
şi A0 (respectiv A00 ) este matricea care se obţine din A ı̂nlocuind elementele liniei
i cu a0ij (respectiv a00ij ), atunci D(A) = D(A0 ) + D(A00 ).
3. Dacă elementele unei linii se ı̂nmulţesc cu un scalar λ, atunci determinantul se
ı̂nmulţeşte cu λ.
4. Dacă ı̂ntr-un determinant se schimbă ı̂ntre ele două linii, atunci se schimbă semnul
determinantului.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 10

Consecinţe
(i) Un determinant este nul dacă: toate elementele unei linii sunt nule, are două linii
egale, are două linii proporţionale, una dintre linii este o combinaţie liniară de alte
linii.
(ii) Valoarea unui determinant nu se schimbă dacă la elementele unei linii adăugăm
combinaţii liniare formate cu elementele celorlalte linii.

Calculul determinanţilor
Fie A = ||aij || ∈ Mn (K) o matrice pătratică şi p ≤ n, un număr natural.
Definiţia 1.7 Numim minor de ordinul p al matricei A determinantul matricei de or-
dinul p formată cu elementele situate la intersecţia a p linii şi p coloane ale matricei
A.
Dacă i1 < i2 < . . . < ip şi j1 < j2 < . . . < jp sunt p linii şi respectiv p coloane ale
matricei A, atunci minorul corespunzător este
Œ Œ
Œ ai1 j1 ai1 j2 . . . a i 1 jp Œ
Œ Œ
Œ ai2 j1 ai2 j2 . . . ai2 jp Œ
M = ŒŒ Œ.
Œ
Œ ... ... ... ... Œ
Œ aip j1 aip j2 . . . aip jp Œ

Definiţia 1.8 Numim minor complementar minorului M de ordinul p al matricei A


determinantul Mc de ordinul n − p al matricei extrase din A prin suprimarea celor p linii
şi p coloane corespunzătoare lui M .
Minorii de ordinul 1 ai matricii A sunt elementele sale, aij . Minorii complementari
ai acestora sunt determinanţi de ordinul n − 1.
Definiţia 1.9 Numim complement algebric al minorului M al matricei A elementul din
K dat de C = (−1)s Mc , unde s = (i1 + i2 + . . . + ip ) + ( j1 + j2 + . . . + jp ), adică suma
indicilor liniilor şi coloanelor matricei A utilizate ı̂n M .
Determinantul matricei pătratice de ordinul n−1 care se obţine din A prin suprimarea
liniei i şi coloanei j se numeşte minorul complementar al elementului aij şi se notează cu
Mij . Numărul Cij = (−1)i+j Mij se numeşte complementul algebric al elementului aij .
Teorema 1.1 (Teorema lui Laplace) Determinantul matricei A este egal cu suma
produselor minorilor de ordinul p ce se pot construi cu elementele a p linii (coloane)
fixate ale matricei A prin complemenţii lor algebrici.
In particular, pentru p = 1, rezultă că oricare ar fi i ∈ {1, 2, . . . , n} fixat, are loc
egalitatea
D(A) = ai1 Ci1 + ai2 Ci2 + · · · + ain Cin , (1.1)
numită regula de dezvoltare a determinantului matricei A după linia i. In mod asemănă-
tor, pentru orice j ∈ {1, 2, . . . , n} fixat, are loc egalitatea
D(A) = a1j C1j + a2j C2j + · · · + anj Cnj , (1.2)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 11

numită regula de dezvoltare a determinantului matricei A după coloana j.


Să observăm că dacă ı̂n matricea A ı̂nlocuim linia i cu linia k, matricea astfel obţinută
având două linii identice, are determinantul nul. Aplicând acestui determinant formula
(1.1), găsim că
ak1 Ci1 + ak2 Ci2 + · · · + akn Cin = δki D(A). (1.3)

Determinantul produsului a două matrice


Teorema 1.2 Determinantul produsului a două matrice A şi B este egal cu produsul
determinanţilor celor două matrice, adică D(AB) = D(A)D(B).

/ Fie A = ||aij ||, B = ||bjk ||, C = AB = ||cik || ∈ Mn (K), cu


n
X
cik = aij bjk , i, k = 1, n. (1.4)
j=1

Construim matricea pătratică de ordinul 2n


 
a11 a12 . . . a1n 0 0 ... 0
 a21 a22 . . . a2n 0 0 ... 0 
 
 ... ... ... ... ... ... ... ... 
 
 an1 an2 . . . ann 0 0 ... 0 
P = 
.

 −1 0 ... 0 b11 b12 . . . b1n 
 0 −1 . . . 0 b b22 . . . b2n 
 21 
 ... ... ... ... ... ... ... ... 
0 0 . . . −1 bn1 bn2 . . . bnn

Dezvoltând determinantul matricei P , folosind Teorema lui Laplace, după primele n linii,
obţinem D(P ) = D(A) D(B).
Pe de altă parte, matricea P poate fi transformată, fără a modifica valoarea deter-
minantului ei, folosind proprietăţile determinanţilor, ı̂ncât la intersecţia ultimelor n linii
şi n coloane să obţinem zerouri. Pentru aceasta este suficient ca la elementele coloanei
n + k să adunăm elementele corespunzătoare ale primelor n coloane ı̂nmulţite respectiv
cu b1k , b2k , . . ., bnk , pentru k = 1, n. Ţinând seama de (1.4), matricea P devine
 
a11 a12 . . . a1n c11 c12 . . . c1n
 a21 a22 . . . a2n c21 c22 . . . c2n 
 
 ... ... ... ... ... ... ... ... 
 
 an1 an2 . . . ann cn1 cn2 . . . cnn 
Q=  .
 −1 0 ... 0 0 0 ... 0  
 0 ... 0 
 0 −1 . . . 0 0 
 ... ... ... ... ... ... ... ... 
0 0 . . . −1 0 0 ... 0

Dezvoltând determinantul matricei Q, folosind Teorema lui Laplace, după ultimele n


linii, obţinem D(Q) = (−1)2n(n+1) D(C) = D(C). Cum D(P ) = D(Q), deducem că
D(AB) = D(A)D(B).
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 12

Matrice inversabile
O matrice pătratică A al cărei determinant este nenul se numeşte nesingulară, iar dacă
D(A) = 0 matricea se numeşte singulară.
Spunem că matricea A ∈ Mn (K) este inversabilă dacă există o matrice notată A−1 ∈
Mn (K) a.ı̂.
A · A−1 = A−1 · A = In . (1.5)
Matricea A ∈ Mn (K) este inversabilă d.d. este nesingulară, adică D(A) 6= 0. Ma-
tricea A−1 se numeşte inversa matricei A. Pentru calculul inversei matricei A se obţine
mai ı̂ntâi matricea A∗ numită adjuncta sau reciproca matricei A, ı̂nlocuind fiecare element
al matricei t A prin complementul său algebric. Adică, A∗ = ||a∗ij ||, cu a∗ij = Cji . Atunci

1
A−1 = A∗ .
D(A)

Că matricea A−1 astfel obţinută verifică (1.5) rezultă imediat din (1.3). Operaţia de
inversare a matricelor are următoarele proprietăţi

(t A)−1 = t (A−1 ), (A−1 )−1 = A,


1 −1
(kA)−1 = A , k 6= 0, (AB)−1 = B −1 A−1 .
k

Rangul unei matrice


Fie A ∈ Mm×n (K) şi p ≤ min(m, n). Prin suprimarea ı̂n matricea A a m − p linii şi a
n − p coloane, se obţine o matrice pătratică de ordinul p al cărei determinant se numeşte
minor de ordinul p al matricei A.
Spunem că matricea A are rangul r dacă există ı̂n A cel puţin un minor de ordinul r
diferit de zero şi toţi minorii de ordin mai mare decât r, dacă există, sunt egali cu zero.
Numim transformări elementare asupra liniilor (coloanelor) matricei A:

(1) schimbarea a două linii (coloane) ı̂ntre ele;

(2) ı̂nmulţirea elementelor unei linii (coloane) cu un scalar nenul;


(3) adunarea la elementele unei linii (coloane) a elementelor corespunzătoare altei linii
(coloane) ı̂nmulţite cu un scalar.

Matricele obţinute din matricea A prin transformări elementare au acelaşi rang ca şi
matricea A.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 13

1.2 Sisteme de ecuaţii algebrice liniare


1.2.1 Sisteme de m ecuaţii cu n necunoscute
Prin sistem algebric liniar de m ecuaţii cu n necunoscute ı̂nţelegem un ansamblu de m
relaţii de forma 
 a11 x1 + a12 x2 + · · · + a1n xn = b1 ,


a21 x1 + a22 x2 + · · · + a2n xn = b2 ,

 ··· ··· ···

am1 x1 + am2 x2 + · · · + amn xn = bm ,
sau
Xn
aij xj = bi , i = 1, m (1.6)
j=1

ı̂n care aij , bi ∈ K, i = 1, m, j = 1, n, sunt date, iar xj , i = 1, n sunt necunoscutele


sistemului.
Matricea A = ||aij || ∈ Mm×n (K) se numeşte matricea coeficienţilor, iar
 
b1
 b2 
B= 
 ...  ∈ K
m

bm

matricea coloană a termenilor liberi. Fie X = t (x1 , x2 , . . . , xn ) ∈ K n matricea coloană a


necunoscutelor, atunci sistemul se scrie sub forma matriceală

AX = B. (1.7)

Matricea [A, B] se numeşte matricea extinsă a sistemului.


Prin soluţie a sistemului (1.6) ı̂nţelegem orice n-uplă (α1 , α2 , . . . , αn ) ∈ K n care
verifică toate cele m ecuaţii ale sistemului, deci pentru care avem
n
X
aij αj = bi , i = 1, m.
j=1

Sistemul (1.6) se numeşte compatibil dacă are cel puţin o soluţie şi incompatibil ı̂n caz
contrar. Dacă sistemul, compatibil fiind, are o singură soluţie se numeşte determinat, iar
dacă are mai multe soluţii se numeşte nedeterminat.
Două sisteme care au aceleaşi soluţii se numesc echivalente.
Aplicând transformări elementare liniilor matricei extinse a sistemului (1.6), se obţin
matrice extinse ale unor sisteme echivalente cu sistemul (1.6).
Fie r = rg A. Presupunem că det ||aαβ || 6= 0, α, β = 1, r. Prin transformări ele-
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 14

mentare asupra liniilor, matricea [A, B] poate fi adusă la forma


 
p11 p12 . . . p1r . . . p1n | q1
 0 p22 . . . p2r . . . p2n | q2 
 
 ... ... ... ... ... ... | ... 
 
[P, Q] =  0 0 . . . prr . . . prn | qr , (1.8)

 0 0 ... 0 ... 0 | qr+1 
 
 ... ... ... ... ... ... | ... 
0 0 ... 0 ... 0 | qm

ı̂n care pαα 6= 0, α = 1, r. Sistemul care are drept matrice extinsă matricea [P, Q] este
echivalent cu sistemul (1.6).
Dacă r = m sistemul este compatibil. Pentru r < m din (1.8) deducem următoarea
teoremă de compatibilitate.

Teorema 1.3 Sistemul (1.6) este compatibil d.d. toţi

qr+1 = qr+2 = . . . = qm = 0.

Dacă sistemul este compatibil şi r = n el are o singură soluţie, adică este compatibil
determinat, iar dacă r < n el admite ∞n−r soluţii, adică este compatibil nedeterminat.

Teorema 1.4 (Teorema lui Kronecker-Capelli) Sistemul (1.6) este compatibil d.d.
rangul matricei sistemului este egal cu rangul matricei extinse, adică

rg A = rg[A, B].

Un minor nenul de ordinul r al matricei A se numeşte minor principal. Ecuaţiile


şi necunoscutele ale căror coeficienţi intră ı̂n formarea acestui minor se numesc princi-
pale. Minorii de ordinul r + 1 obţinuţi prin bordarea minorului principal cu elementele
corespunzătoare ale coloanei termenilor liberi, precum şi cu cele ale uneia dintre liniile
corespunzătoare unei ecuaţii secundare se numesc minori caracteristici. Pentru un sistem
de m ecuaţii, cu rangul matricei sistemului egal cu r, există minori caracteristici numai
dacă m > r, iar numărul lor este m − r. Putem atunci formula teorema precedentă şi
astfel:

Teorema 1.5 (Teorema lui Rouché-Frobenius) Sistemul (1.6), cu r < m, este com-
patibil d.d. toţi minorii caracteristici sunt egali cu zero.

Analiza naturii unui sistem liniar se poate face ı̂n conformitate cu următoarea schemă
logică.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 15

AX = B

A ∈ Mm×n (K)

B ∈ Mm×1 (K)

?
r = rgA

r0 = rg[A, B]

?
€@ €@
€ @ NU € @ NU
€ r=m @ -€ r = r 0 @ - Sist. incomp.
@ € @ €
@ € @ €
@€ @€
DA DA
? ?
Sistem compatibil

?
€@
DA € @ NU
Sist. comp. det. › € r=n @ - Sist. comp. nedet.
@ €
@ €

In fiecare caz de compatibilitate, rezolvarea sistemului se face plecând de la matricea
extinsă sub forma (1.8). Metoda aceasta se numeşte metoda eliminării (Gauss). Ea
poate fi ı̂mbunătăţită, aplicând ı̂n continuare transformări elementare liniilor matricei
[P, Q] până când toate elementele nediagonale ale matricei P devin nule. In acest caz
metoda se numeşte metoda eliminării complete (Gauss-Jordan).

1.2.2 Sisteme Cramer


Un sistem liniar ı̂n care r = m = n se numeşte sistem Cramer. Un astfel de sistem se
scrie:
Xn
aij xj = bi , i = 1, n,
j=1

cu D(A) 6= 0.
Un sistem Cramer este totdeauna compatibil determinat. Soluţia sa se poate obţine
cu formulele lui Cramer:
D(Aj )
xj = , j = 1, n,
D(A)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 16

ı̂n care matricea Aj se obţine din matricea A prin ı̂nlocuirea coloanei j cu coloana ter-
menilor liberi.
Intr-adevăr, deoarece det A 6= 0, matricea A este inversabilă. Din (1.7), ı̂nmulţind la
stânga cu A−1 , găsim
1
X = A−1 B = A∗ B.
D(A)
De unde, cu (1.2) pentru Aj , rezultă:

1 1
xj = (b1 C1j + b2 C2j + · · · + bn Cnj ) = D(Aj ), j = 1, n.
D(A) D(A)

1.2.3 Sisteme omogene


Un sistem liniar cu toţi bi = 0, i = 1, m, se numeşte omogen. El are deci forma
n
X
aij xj = 0, i = 1, m.
j=1

Un sistem omogen este totdeauna compatibil. El admite cel puţin soluţia banală:
x1 = x2 = . . . = xn = 0.
Un sistem omogen cu n necunoscute şi rangul r admite şi soluţii diferite de soluţia
banală d.d. r < n.
Un sistem omogen de n ecuaţii cu n necunoscute admite şi soluţii diferite de soluţia
banală d.d. D(A) = 0.
Capitolul 2

SPAŢII VECTORIALE

2.1 Definiţia spaţiului vectorial. Consecinţe


Fie V o mulţime nevidă ale cărei elemente vor fi notate cu litere mici ale alfabetului
latin a, b, c, . . . , x, y, z şi (K, +, ·) un corp comutativ (câmp), ale cărui elemente vor fi
notate cu litere mici ale alfabetului grec sau latin: α, β, γ, . . . , a, b, c, . . . . Elementul
nul din K este 0, elementul unitate 1. Elementele lui K vor fi numite scalari.
Definiţia 2.1 Două legi de compoziţie binare pe V , una internă σ : V × V → V , numită
adunare σ(u, v) = u + v şi una externă τ : V × K → V , numită ı̂nmulţire cu scalari
τ (a, u) = au, determină pe V o structură algebrică de spaţiu vectorial (liniar) peste
câmpul K, dacă:
I. (V, +) este grup abelian, adică:
1. Adunarea este asociativă: (u + v) + w = u + (v + w), ∀u, v, w ∈ V ;
2. Adunarea este comutativă: u + v = v + u, ∀u, v ∈ V ;
3. Există un element 0 ∈ V a.ı̂. u + 0 = 0 + u = u, ∀u ∈ V ;
4. ∀u ∈ V există −u ∈ V a.ı̂. u + (−u) = (−u) + u = 0.
II. Inmulţirea cu scalari satisface axiomele:
1. a(u + v) = au + av, ∀a ∈ K, ∀u, v ∈ V ;
2. (a + b)u = au + bu, ∀a, b ∈ K, ∀u ∈ V ;
3. (ab)u = a(bu), ∀a, b ∈ K, ∀u ∈ V ;
4. 1u = u, ∀u ∈ V .

Elementele unui spaţiu vectorial se numesc vectori. Elementul neutru al grupului


(V, +), 0, se numeşte vectorul nul. Vectorul −u se numeşte opusul vectorului u.
Spunem că V este un spaţiu vectorial real sau complex după cum K = R sau K = C.
Câteva consecinţe ale definiţiei precedente.

Consecinţa 2.1 (Unicitatea elementului neutru) In orice spaţiu vectorial, vectorul nul
0 este unic.

17
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 18

/ Fie 01 şi 02 a.ı̂. (a) u + 01 = u, (b) u + 02 = u, pentru orice u ∈ V . Luând ı̂n (a)
u = 02 , iar ı̂n (b) u = 01 şi ţinând seama de comutativitatea adunării, avem:

02 = 02 + 01 = 01 + 02 = 01 .

Deci, elementul nul din V este unic. .

Consecinţa 2.2 (Unicitatea opusului unui vector) Pentru orice vector u ∈ V există un
singur vector v ∈ V a.ı̂. u + v = 0.

/ Fie v1 , v2 ∈ V a.ı̂. u + v1 = 0, u + v2 = 0. Folosind axiomele I.1.-I.3., avem

v1 = 0 + v1 = (u + v2 ) + v1 = u + (v2 + v1 )

= u + (v1 + v2 ) = (u + v1 ) + v2 = v2 .
Având definit opusul unui vector, putem defini diferenţa u − v a doi vectori din V prin
u − v = u + (−v). .

Consecinţa 2.3 Fie a ∈ K şi u ∈ V . Atunci au = 0 d.d. a = 0 sau u = 0.

/ Avem u + 0u = 1u + 0u = (1 + 0)u = 1u = u. Ţinând seama de unicitatea


elementului neutru, deducem că 0u = 0. In continuare, avem a0 + au = a(0 + u) = au
şi ı̂n baza aceluiaşi argument găsim a0 = 0.
Reciproc, presupunem că au = 0. Dacă a 6= 0, atunci u = 1u = (a−1 a)u =
a (au) = a−1 0 = 0. Deci dacă au = 0 atunci a = 0 sau u = 0. .
−1

Consecinţa 2.4 Pentru orice vector u ∈ V avem (−1)u = −u.

/ Pentru orice vector u ∈ V putem scrie: u + (−1)u = 1u + (−1)u = (1 − 1)u =


0u = 0, ı̂ncât (−1)u = −u. .

2.2 Exemple de spaţii vectoriale


Exemplul 2.1 Orice corp comutativ K poate fi considerat ca spaţiu vectorial peste el
ı̂nsuşi, faţă de operaţiile ce definesc structura sa de corp. Putem deci vorbi de spaţiul
vectorial real R al numerelor reale şi de spaţiul vectorial complex C al numerelor com-
plexe. Mulţimea C a numerelor complexe poate fi organizată şi ca spaţiu vectorial real.

Exemplul 2.2 Spaţiul vectorial artimetic K n . Pe produsul cartezian

K n = K × K × . . . × K = {x = (x1 , x2 , . . . , xn ), xi ∈ K, i = 1, n},

se poate defini o structură de K-spaţiu vectorial, numită structura canonică de spaţiu


vectorial a lui K n , astfel:
- operaţia internă pe K n , adunarea se defineşte prin:

∀x, y ∈ K n , x + y = (x1 + y1 , x2 + y2 , . . . , xn + yn ) ∈ K n ;
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 19

- operaţia externă se defineşte prin:

∀a ∈ K, ∀x ∈ K n , ax = (ax1 , ax2 , . . . , axn ) ∈ K n .

Elementul nul din K n este 0 = (0, 0, . . . , 0), iar opusul unui element x este vectorul
−x = (−x1 , −x2 , . . . , −xn ). Se verifică uşor restul axiomelor. In particular Rn şi C n
sunt spaţii vectoriale.

Exemplul 2.3 Spaţiul vectorial V n . Fie V un spaţiu vectorial peste câmpul K şi

V n = V × V × . . . × V = {u = (u1 , u2 , . . . , un ), ui ∈ V, i = 1, n}.

Definim operaţiile de adunare şi ı̂nmulţire cu scalari din K, astfel:

∀u, v ∈ V n , u + v = (u1 + v1 , u2 + v2 , . . . , un + vn ) ∈ V n ,

∀a ∈ K, ∀u ∈ V n , au = (au1 , au2 , . . . , aun ) ∈ V n .


V n formează un spaţiu vectorial. Elementul nul este 0 = (0, 0, . . . , 0), iar opusul vectoru-
lui u = (u1 , u2 , . . . , un ) este vectorul −u = (−u1 , −u2 , . . . , −un ). Se verifică uşor restul
axiomelor.

Exemplul 2.4 Spaţiul vectorial Mm×n (K). Notăm cu Mm×n (K) mulţimea ma-
tricelor dreptunghiulare cu m linii şi n coloane, cu elemente din corpul comutativ K.
Dacă A = ||aij ||, B = ||bij || ∈ Mm×n (K), definim suma prin:

A + B = ||aij + bij || ∈ Mm×n (K),

iar pentru λ ∈ K, definim produsul cu scalarul λ, prin

λA = ||λaij || ∈ Mm×n (K).

Elementul neutru la adunare este matricea nulă 0, cu toate elementele zero, iar opusa
matricii A = ||aij || este matricea −A = || − aij ||.
Dacă m = n se obţine spaţiul vectorial al matricelor pătrate de ordinul n, notat
Mn (K).

Exemplul 2.5 Spaţiul vectorial C[a, b]. Notăm cu C[a, b] mulţimea funcţiilor con-
tinue pe [a, b] cu valori reale. Definim cele două operaţii prin:

(f + g)(x) = f (x) + g(x), ∀x ∈ [a, b], ∀f, g ∈ C[a, b],

∀a ∈ R, (af )(x) = a · f (x), ∀x ∈ [a, b], ∀f ∈ C[a, b].


Cum suma a două funcţii continue şi produsul cu un număr real al unei funcţii continue
sunt funcţii continue, rezultă că f + g, af ∈ C[a, b]. Se verifică uşor axiomele spaţiului
vectorial.

Exemplul 2.6 Spaţiul vectorial Kn [x]. Mulţimea Kn [x] a polinoamelor de grad cel
mult n cu coeficienţi din K formează un spaţiu vectorial.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 20

Exemplul 2.7 Spaţiul vectorial V A . Fie A o mulţime oarecare nevidă şi V un spaţiu
vectorial. Notăm cu V A = {f |f : A → V } mulţimea funcţiilor definite pe A cu valori ı̂n
V . Definim cele două operaţii prin:

(f + g)(x) = f (x) + g(x), ∀x ∈ A, ∀f, g ∈ V A ,

∀a ∈ K, (af )(x) = a · f (x), ∀x ∈ A], ∀f ∈ V A .


Funcţia f (x) = 0, ∀x ∈ A este elementul neutru la adunare. Opusul unui element
f ∈ V A este elementul −f ∈ V A , definit prin (−f )(x) = −f (x), ∀x ∈ A.

Exemplul 2.8 Complexificatul C V al unui spaţiu vectorial real V . Fie V un


spaţiu vectorial real. Definim pe V 2 = V × V o structură complexă astfel:
- adunarea:

∀(u1 , v1 ), (u2 , v2 ) ∈ V 2 , (u1 , v1 ) + (u2 , v2 ) = (u1 + u2 , v1 + v2 ),

- ı̂nmulţirea cu scalari:

∀a + ib ∈ C, (u, v) ∈ V 2 , (a + ib)(u, v) = (au − bv, av + bu).

Prin calcul direct se constată că sunt satisfăcute axiomele spaţiului vectorial. V 2 cu
structura de spaţiu vectorial complex se numeşte complexificatul lui V .

2.3 Subspaţii vectoriale


Definiţia 2.2 O submulţime nevidă S ⊂ V se numeşte subspaţiu vectorial (liniar) al lui
V dacă cele două operaţii definite pe V induc pe S o structură de spaţiu vectorial peste
K.

Teorema 2.1 Submulţimea S ⊂ V este subspaţiu vectorial al lui V d.d.

∀u, v ∈ S =⇒ u + v ∈ S, (2.1)

∀a ∈ K, ∀u ∈ S =⇒ au ∈ S. (2.2)

/ Necesitatea rezultă din definiţiile subspaţiului şi spaţiului vectorial, căci: σ :


S × S → S, τ : S × K → S.
Suficienţa. Din (2.2) pentru a = −1 şi Consecinţa 2.4, rezultă că pentru orice u ∈ S,
avem −u ∈ S. Apoi, din (2.1) pentru v = −u, rezultă 0 = u + (−u) ∈ S. Celelalte
axiome din definiţia spaţiului vectorial fiind verificate pe V sunt verificate şi pe S şi deci
S este subspaţiu vectorial al lui V . .

Teorema 2.2 (de caracterizare a subspaţiilor vectoriale) O condiţie necesară şi sufi-
cientă ca submulţimea nevidă S a lui V să fie subspaţiu vectorial al lui V este ca

∀a, b ∈ K, ∀u, v ∈ S =⇒ au + bv ∈ S.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 21

2.4 Exemple de subspaţii


Să observăm mai ı̂ntâi că ı̂n orice spaţiu vectorial V , submulţimea S = {0}, constând
numai din vectorul nul, este un subspaţiu vectorial al lui V , deoarece pentru orice a, b ∈
K, a0 + b0 ∈ S. Evident, V este subspaţiu al lui V . Orice alt subspaţiu al lui V , diferit
de acestea două, se numeşte subspaţiu propriu.
Exemplul 2.9 Fie S ⊂ K n , definită prin S = {x = (0, x2 , . . . , xn ), xi ∈ K, i = 2, n}.
Pentru orice a, b ∈ K şi orice x, y ∈ S, avem

ax + by = a(0, x2 , . . . , xn ) + b(0, y2 , . . . , yn ) = (0, ax2 + by2 , . . . , axn + byn ),

deci ax + by ∈ S şi ca atare S este subspaţiu vectorial al lui K n .

Mulţimea S din exemplul precedent se mai poate scrie sub forma

S = {x = (x1 , x2 , . . . , xn ), x1 = 0}.

Putem atunci generaliza acest exemplu.

Exemplul 2.10 Fie S ⊂ K n , definită prin


n
X
S = {x = (x1 , x2 , . . . , xn ), aij xj = 0, aij ∈ K, i = 1, m, j = 1, n},
j=1

adică, mulţimea soluţiilor unui sistem omogen de m ecuaţii liniare cu n necunoscute.


Mulţimea S este nevidă, căci orice sistem omogen admite cel puţin soluţia banală.
Fie x = (x1 , x2 , . . . , xn ), y = (y1 , y2 , . . . , yn ) ∈ S. Atunci
n
X n
X
aij xj = 0, aij yj = 0, i = 1, m.
j=1 j=1

Oricare ar fi a, b ∈ K, avem
n
X n
X n
X
aij (axj + byj ) = a aij xj + b aij yj = 0,
j=1 j=1 j=1

deci ax + by ∈ S şi ca atare S este subspaţiu vectorial al lui K n .

Exemplul 2.11 Fie Msn (K) ⊂ Mn (K) mulţimea matricelor pătratice de ordinul n,
simetrice, adică
Msn (K) = {A ∈ Mn (K), tA = A}.
Evident Mns (K) 6= ∅, deoarece 0 ∈ Msn (K). Folosind proprietăţile operaţiei de transpu-
nere, pentru orice a, b ∈ K şi orice A, B ∈ Msn (K), avem
t
(aA + bB) =t (aA) +t (bB) = a tA + b tB = aA + bB.

Rezultă că Msn (K) este subspaţiu vectorial al lui Mn (K).


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 22

Exemplul 2.12 Fie Mnas (K) ⊂ Mn (K) mulţimea matricelor pătratice de ordinul n,
antisimetrice, adică
Man (K) = {A ∈ Mn (K), tA = −A}.
Ca şi ı̂n exemplul precedent se arată că Mna (K) este subspaţiu vectorial al lui Mn (K).

Exemplul 2.13 Fie Mdn (K) ⊂ Mn (K) mulţimea matricelor pătratice de ordinul n,
diagonale, adică

Mdn (K) = {A ∈ Mn (K), A = ||ai δij ||, ai ∈ K}.

Pentru orice a, b ∈ K şi orice A, B ∈ Mdn (K), avem

aA + bB + ||aai δij || + ||bbi δij || = ||(aai + bbi )δij || ∈ Mdn (K),

deci Mdn (K) este subspaţiu vectorial al lui Mn (K).

Exemplul 2.14 Fie S = {f ∈ C[a, b], f (a) = f (b), unde C[a, b] este spaţiul vectorial
real al funcţiilor reale continue pe [a, b].
Mulţimea S este nevidă, căci, de exemplu, orice funcţie constantă aparţine lui S.
Oricare ar fi α, β ∈ R şi pentru orice f, g ∈ S avem

(αf + βg)(a) = αf (a) + βg(a) = αf (b) + βg(b) = (αf + βg)(b),

adică (αf + βg) ∈ S. Deci S este subspaţiu vectorial al lui C[a, b].

2.5 Intersecţii şi sume de subspaţii


Fie S1 şi S2 două subspaţii ale spaţiului vectorial V .
Teorema 2.3 Intersecţia S1 ∩ S2 a subspaţiilor S1 şi S2 este un subspaţiu vectorial al
lui V .

/ Deoarece 0 ∈ S1 şi 0 ∈ S2 , rezultă că 0 ∈ S1 ∩ S2 , deci mulţimea S1 ∩ S2 este


nevidă.
Pentru orice u, v ∈ S1 ∩S2 , rezultă u, v ∈ S1 şi u, v ∈ S2 . Cum S1 şi S2 sunt subspaţii,
pentru orice α, β ∈ K, avem: αu + βv ∈ S1 şi αu + βv ∈ S2 şi deci αu + βv ∈ S1 ∩ S2 . .
Reuniunea a două subspaţii nu este subspaţiu. De exemplu, submulţimile

S1 = {(x1 , 0), x1 ∈ K}, S2 = {(0, x2 ), x2 ∈ K}

ale lui K 2 sunt subspaţii şi elementele (1, 0), (0, 1) aparţin reuniunii S1 ∪ S2 , dar suma
lor (1, 1) nu aparţine reuniunii.

Definiţia 2.3 Se numeşte sumă a subspaţiilor S1 şi S2 ale lui V , mulţimea S1 + S2 =


{u = u1 + u2 , u1 ∈ S1 , u2 ∈ S2 }.

Teorema 2.4 Suma S1 + S2 a subspaţiilor S1 şi S2 este un subspaţiu vectorial al lui V .


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 23

/ Deoarece 0 = 0 + 0 cu 0 ∈ S1 şi 0 ∈ S2 , rezultă că 0 ∈ S1 + S2 şi deci S1 + S2 6= ∅.


Fie u, v ∈ S1 + S2 . Atunci u = u1 + u2 cu u1 ∈ S1 şi u2 ∈ S2 , v = v1 + v2 cu v1 ∈ S1
şi v2 ∈ S2 . Pentru a, b ∈ K, arbitrare, avem

au + bv = a(u1 + u2 ) + b(v1 + v2 ) = (au1 + bv1 ) + (au2 + bv2 ).

Cum au1 + bv1 ∈ S1 şi au2 + bv2 ∈ S2 , urmează au + bv ∈ S1 + S2 . .


Rezultatele precedente se pot extinde la un număr finit oarecare de subspaţii.

Definiţia 2.4 Dacă subspaţiile S1 şi S2 au intersecţia formată numai din subspaţiul nul,
adică S1 ∩ S2 = {0}, atunci suma subspaţiilor se numeşte sumă directă şi se notează cu
S1 ⊕ S2 .

Definiţia 2.5 Două subspaţii S1 , S2 ∈ V se numesc suplimentare ı̂n V dacă S1 ⊕S2 = V .

Exemplul 2.15 Subspaţiile Msn (K) şi Mna (K) sunt subspaţii suplimentare ı̂n Mn (K),
deoarece
Msn (K) ⊕ Man (K) = Mn (K),
căci orice matrice A ∈ Mn (K) se scrie ca A = As + Aa , cu
1 1
As = (A +t A) ∈ Msn (K), Aa = (A −t A) ∈ Mna (K)
2 2
şi Msn (K) ∩ Man (K) = {0}.

Teorema 2.5 Condiţia necesară şi suficientă ca suma subspaţiilor vectoriale S1 şi S2
din V să fie directă este ca descompunerea oricărui vector u ∈ S1 + S2 ı̂n u = u1 + u2
cu u1 ∈ S1 şi u2 ∈ S2 să fie unică.

/ Necesitatea. Presupunem că suma subspaţiilor S1 şi S2 este directă. Deci S1 ∩S2 =
{0}. Dacă u = u1 + u2 şi u = u01 + u20 , cu u1 , u01 ∈ S1 şi u2 , u02 ∈ S2 , urmează,
u1 − u01 = u02 − u2 ∈ S1 ∩ S2 = {0} şi deci u01 = u1 , u02 = u2 .
Suficienţa. Presupunem că descompunerea oricărui vector din S1 + S2 este unică şi
fie u ∈ S1 ∩ S2 . Atunci u = u + 0 cu u ∈ S1 şi 0 ∈ S2 şi u = 0 + u cu 0 ∈ S1 şi u ∈ S2 ,
de unde deducem că u ∈ S1 + S2 . Dar cum descompunerea oricărui vector este unică,
rezultă că u = 0, adică S1 ∩ S2 = {0}. .

2.6 Subspaţiul generat de un sistem de vectori


Fie Sp = {u1 , u2 , . . . , up }, p ∈ N, un sistem finit de vectori din V .
Definiţia 2.6 Spunem că vectorul a ∈ V este o combinaţie liniară de vectorii sistemului
Sp , dacă există scalarii a1 , a2 , . . . , ap ∈ K a.ı̂.
p
X
a = a1 u1 + a2 u2 + · · · + ap up = ak uk . (2.3)
k=1

Scalarii ak se numesc coeficienţii combinaţiei liniare.


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 24

Fie [Sp ] mulţimea tuturor combinaţiilor liniare de vectorii sistemului Sp , deci mulţi-
mea tuturor vectorilor de forma (2.3) când ak ∈ K, k = 1, p.

Teorema 2.6 Mulţimea [Sp ] ⊂ V este un subspaţiu vectorial al lui V .

/ Fie a, b ∈ [Sp ], deci


p
X p
X
a= ak uk , b= bk uk .
k=1 k=1

Pentru orice α, β ∈ K, avem


p
X p
X p
X
αa + βb = α ak uk + β bk uk = (αak + βbk )uk ,
k=1 k=1 k=1

adică αa + βb ∈ [Sp ]. .

Definiţia 2.7 Subspaţiul [Sp ] al tuturor combinaţiilor liniare de vectorii sistemului Sp


se numeşte subspaţiul generat de sistemul Sp .

Fie S ⊂ V un subspaţiu vectorial al lui V .

Definiţia 2.8 Un sistem Sp ⊂ V se numeşte sistem de generatori al subspaţiului S dacă


[Sp ] = S. In acest caz, spunem că Sp generează pe S.
Dacă Sn este o mulţime finită şi [Sn ] = V , spunem că V este finit generat.

Teorema 2.7 Fie Sp un sistem de generatori al subspaţiului S. Dacă unul din vectorii
sistemului, de exemplu ui , i ∈ {1, 2, . . . , p}, este o combinaţie liniară de ceilalţi vectori
ai sistemului, atunci sistemul Sp−1 = Sp \ {ui } generează acelaşi subspaţiu S.
P
/ Avem ui = αk uk şi cum [Sp ] = S, pentru orice vector a ∈ S, există ak ∈ K a.ı̂.
k6=i
P
n
a= ak uk , de unde:
k=1
X X X X
a= ak uk + ai ui = ak uk + ai αk uk = (ak + ai αk )uk ,
k6=i k6=i k6=i k6=i

de unde deducem că [Sp−1 ] = S. .

2.7 Dependenţă şi independenţă liniară


Definiţia 2.9 Spunem că sistemul de vectori Sp = {u1 , u2 , . . . , up } din V este liniar
dependent dacă există scalarii a1 , a2 , . . . , ap ∈ K, nu toţi nuli, a.ı̂.

a1 u1 + a2 u2 + · · · + ap up = 0. (2.4)

In caz contrar, adică dacă (2.4) are loc numai pentru a1 = 0, a2 = 0, . . . , ap = 0 sistemul
Sp se numeşte liniar independent.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 25

Sistemul format numai din vectorul nul, {0}, este liniar dependent, deoarece 10 =
0, iar sistemul format dintr-un singur vector v 6= 0 este liniar independent, deoarece
egalitatea av = 0, cu v 6= 0 are loc numai pentru a = 0.
Dacă sistemul Sp = {u1 , u2 , . . . , up } este liniar dependent (liniar independent) spu-
nem că vectorii u1 , u2 , . . . , up sunt liniar dependenţi (liniar independenţi).
Exemplul 2.16 Vectorii u1 = (0, 1, 1), u2 = (1, 0, 1), u3 = (1, 1, 0) din R3 sunt liniar
independenţi.
Egalitatea a1 u1 + a2 u2 + a3 u3 = 0 revine la a2 + a3 = 0, a1 + a3 = 0, a1 + a2 = 0,
de unde a1 = a2 = a3 = 0 este singura soluţie a sistemului.
Exemplul 2.17 Vectorii din R3 : u1 = (1, 0, 2), u2 = (0, 1, −3), u3 = (−1, −2, 4) sunt
liniar dependenţi.
Egalitatea a1 u1 +a2 u2 +a3 u3 = 0 revine la a1 −a3 = 0, a2 −2a3 = 0, 2a1 −3a2 +4a3 =
0, cu soluţia generală a1 = λ, a2 = 2λ, a3 = λ, λ ∈ R, de unde u1 + 2u2 + u3 = 0, adică
vectorii sunt liniar dependenţi.
Teorema 2.8 Condiţia necesară şi suficientă ca sistemul Sp să fie liniar dependent este
ca cel puţin unul dintre ei să se exprime ca o combinaţie liniară a celorlalţi.

/ Necesitatea. Dacă sistemul Sp este liniar dependent are loc (2.4). Cum nu toţi
scalarii sunt nuli, putem presupune că, de exemplu, ap 6= 0. Punând bi = −ai /ap ,
i = 1, p − 1, din egalitatea (2.4) obţinem

up = b1 u1 + b2 u2 + · · · + bp−1 up−1 . (2.5)


Suficienţa. Dacă cel puţin unul dintre vectorii sistemului se exprimă ca o combinaţie
liniară a celorlalţi, putem presupune că are loc (2.5), care se mai poate scrie

b1 u1 + b2 u2 + · · · + bp−1 up−1 + (−1)up = 0,

de unde deducem că sistemul Sp este liniar dependent. .

Teorema 2.9 Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K. Atunci:


(i) Orice sistem de vectori din V care conţine un subsistem liniar dependent este
liniar dependent.
(ii) Orice subsistem al unui sistem liniar independent este liniar independent.
/ (i) Fie dat sistemul Sp = {u1 , u2 , . . . , up } şi fie Sh = {u1 , u2 , . . . , uh }, h < p, un
subsistem liniar dependent al sistemului Sp . Există deci scalarii a1 , a2 , . . . , ah ∈ K, nu
toţi nuli, a.ı̂.
a1 u1 + a2 u2 + · · · + ah uh = 0.
Această relaţie se mai poate scrie
a1 u1 + a2 u2 + · · · + ah uh + 0uh+1 + · · · + 0up = 0,
care exprimă faptul că sistemul Sp este liniar dependent.
(ii) Dacă un sistem liniar independent ar avea un subsistem liniar dependent, atunci,
după (i), sistemul ar fi liniar dependent. Contradicţie. .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 26

2.8 Bază şi coordonate


Fie V un spaţiu vectorial finit generat.
Definiţia 2.10 Sistemul de vectori B = {e1 , e2 , . . . , en } ⊂ V se numeşte bază a lui V
dacă:
(i) B este liniar independent;
(ii) B formează un sistem de generatori pentru V .
Teorema 2.10 Condiţia necesară şi suficientă ca sistemul de vectori B ⊂ V să fie o
bază a spaţiului vectorial V este ca orice vector u ∈ V să se exprime ı̂n mod unic ca o
combinaţie liniară de vectorii sistemului B, adică, să existe scalarii x1 , x2 , . . . , xn ∈ K,
unic determinaţi a.ı̂.
n
X
u = x1 e1 + x2 e2 + · · · + xn en = xi ei = e · X, (2.6)
i=1

cu e = (e1 , e2 , . . . , en ) ∈ V n şi X =t (x1 , x2 , . . . , xn ).


/ Necesitatea. Presupunem că B este o bază. Fiind un sistem de generatori pentru
V , orice vector u ∈ V se scrie sub forma (2.6). Să arătăm că exprimarea (2.6) este unică.
Presupunem că vectorul u se scrie şi sub forma u = y1 e1 + y2 e2 + · · · + yn en . Scăzând
din (2.6) rezultă:
(x1 − y1 )e1 + (x2 − y2 )e2 + · · · + (xn − yn )en = 0.
Sistemul B fiind liniar indepndent, de aici deducem că y1 = x1 , y2 = x2 ,..., yn = xn şi
deci descompunerea este unică.
Suficienţa. Dacă orice vector u ∈ V se exprimă sub forma (2.6), rezultă că [B] = V ,
adică condiţia (ii) este satisfăcută. Demonstrăm că B este un sistem liniar independent.
Presupunem că avem o relaţie de forma
a1 e1 + a2 e2 + · · · + an en = 0. (2.7)
Dar vectorul nul se poate scrie sub forma
0 = 0e1 + 0e2 + · · · + 0en . (2.8)
Cum descompunerea oricărui vector din V , deci şi a lui 0, este unică, din (2.7) şi (2.8),
deducem că (2.7) are loc numai dacă a1 = 0, a2 = 0, ..., an = 0. .
Definiţia 2.11 Scalarii {x1 , x2 , . . . , xn } din descompunerea (2.6) se numesc coordo-
natele vectorului u ı̂n baza B.
Lema 2.1 Dacă B = {e1 , e2 , . . . , en } este o bază a lui V şi Sm = {u1 , u2 , . . . , um } este
liniar independent, atunci m ≤ n.
/ Demonstrăm prin reducere la absurd. Presupunem m > n. Vom arăta că atunci
sistemul Sm este liniar dependent. Considerăm ı̂n acest scop relaţia
m
X
xj uj = 0. (2.9)
j=1
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 27

Deoarece uj ∈ V şi B este o bază a lui V , avem


n
X
uj = aij ei , j = 1, m
i=1

şi deci (2.9) este echivalentă cu


 
n
X m
X
 aij xj  ei = 0.
i=1 j=1

B fiind bază, deducem că relaţia vectorială (2.9) este echivalentă cu sistemul algebric
liniar de n ecuaţii şi m necunoscute
m
X
aij xj = 0, i = 1, n. (2.10)
j=1

Cum m > n, sistemul (2.10) admite şi soluţii diferite de soluţia banală, deci egalitatea
(2.9) are loc şi pentru nu toţi x1 , x2 , ..., xm nuli, adică sistemul Sm este liniar dependent.
Această concluzie este ı̂nsă ı̂n contradicţie cu ipoteza. .

Teorema 2.11 Dacă ı̂n V există o bază formată din n vectori, atunci orice altă bază
din V este formată din n vectori.
0
/ Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } şi B0 = {e01 , e02 , . . . , em } două baze ale lui V . Deoarece B 0
este liniar independent şi B este o bază, rezultă, după teorema precedentă, că m ≤ n.
Analog, deoarece B este liniar independent şi B0 este o bază, rezultă că n ≤ m. Deci,
m = n. .

Definiţia 2.12 Numim dimensiune a spaţiului vectorial V numărul vectorilor unei baze
a acestuia.

Dimensiunea spaţiului vectorial V se notează dim V . Dacă dim V este finită, spunem
că V este finit dimensional. Dacă dim V = n spunem că V este n - dimensional. Dimen-
siunea spaţiului nul {0} este egală cu 0.

Exemplul 2.18 In spaţiul vectorial aritmetic K n , sistemul B = {e1 , e2 , . . . , en }, format


din vectorii 
 e1 = (1, 0, 0, . . . , 0),


e2 = (0, 1, 0, . . . , 0),

 ... ... ...

en = (0, 0, 0, . . . , 1),
formează o bază.
Sistemul B este liniar independent. Intr-adevăr, egalitatea a1 e1 +a2 e2 +· · ·+an en = 0
este echivalentă cu (a1 , a2 , . . . , an ) = (0, 0, . . . , 0), adică a1 = 0, a2 = 0, ..., an = 0.
B este şi sistem de generatori pentru V . Intr-adevăr, pentru orice vector x ∈ V putem
scrie x = (x1 , x2 , . . . , xn ) = x1 e1 + x2 e2 + · · · + xn en .
Această bază a lui K n se numeşte baza canonică sau naturală. Deci dim K n = n.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 28

Exemplul 2.19 In spaţiul vectorial Mm×n (K) al matricelor dreptunghiulare cu m linii


şi n coloane, notăm cu Eij , i = 1, m, j = 1, n, matricea cu toate elementele nule, cu
excepţia elementului situat pe linia i şi coloana j care ı̂l luăm egal cu 1 şi fie

B = {Eij ∈ Mm×n (K), i = 1, m, j = 1, n.}

Ca şi ı̂n exemplul precedent se constată că din egalitatea


m X
X n
xij Eij = 0,
i=1 j=1

urmează xij = 0, i = 1, m, j = 1, n, deci sistemul B este liniar independent, iar din


m X
X n
A = ||aij || = aij Eij ,
i=1 j=1

pentru orice A ∈ Mm×n (K), urmează că B este şi sistem de generatori pentru spaţiul
Mm×n (K). In concluzie B este o bază a spaţiului Mm×n (K), iar dim Mm×n (K) = mn.

Exemplul 2.20 In spaţiul vectorial Kn [x] al polinoamelor de grad cel mult n cu coefi-
cienţi din K, sistemul B = {1, x, x2 , . . . , xn } formează o bază. Deci dim Kn [x] = n + 1.

Exemplul 2.21 In spaţiul vectorial real C al numerelor complexe, sistemul B = {1, i}


formează o bază. Deci dim C = 2.

Dăm ı̂n continuare, fără demonstraţie, câteva proprietăţi ale bazelor şi dimensiunii
unui spaţiu vectorial.

Teorema 2.12 Fie V un spaţiu vectorial finit dimensional. Atunci:


(i) Orice sistem de generatori pentru V conţine o bază a lui V .
(ii) Orice sistem liniar independent de vectori din V poate fi completat cu vectori
până se obţine o bază a lui V .

Teorema 2.13 Fie V un spaţiu vectorial finit dimensional. Atunci:


(i) Dimensiunea lui V este egală cu numărul minim de generatori ai lui V .
(ii) Dimensiunea lui V este egală cu numărul maxim de vectori liniar independenţi
din V .

Teorema 2.14 Dacă dim V = n, atunci:


(i) Orice sistem format din n vectori care generează pe V este o bază a lui V .
(ii) Orice sistem format din n vectori liniar independenţi este o bază a lui V .

Teorema 2.15 Orice subspaţiu S al spaţiului finit dimensional V este finit dimensional
şi dim S ≤ dim V . Egalitatea are loc d.d. S = V .

Teorema 2.16 (Teorema lui Grassmann) Dacă S1 şi S2 sunt subspaţii vectoriale ale
spaţiului vectorial finit dimensional V , atunci

dim S1 + dim S2 = dim(S1 + S2 ) + dim(S1 ∩ S2 ).


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 29

Dacă suma celor două subspaţii este directă, atunci

dim(S1 ⊕ S2 ) = dim S1 + dim S2 .

Exemplul 2.22 Fie ı̂n spaţiul vectorial Mn (K) al matricelor pătratice de ordinul n,
subspaţiile Msn (K) şi Man (K) ale matricelor simetrice şi respectiv, antisimetrice. Se
poate verifica imediat că dim Mns (K) = n(n + 1)/2, iar dim Man (K) = n(n − 1)/2, ı̂ncât

dim(Mns (K) ⊕ Man (K)) = dim Msn (K) + dim Man (K).

2.9 Schimbări de baze şi coordonate


Deoarece ı̂ntr-un spaţiu vectorial există o infinitate de baze, se pune, ı̂n mod normal,
problema de a găsi modul ı̂n care se face trecerea de la o bază la alta şi legătura dintre
coordonatele unui vector ı̂n două baze.
Fie deci B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază a spaţiului vectorial V şi B 0 = {e01 , e02 , . . . , e0n }
un sistem de n vectori din V . Deoarece vectorii e0j ∈ V , putem scrie
n
X
e0j = cij ei , j = 1, n. (2.11)
i=1

Dacă notăm: e = (e1 , e2 , . . . , en ) ∈ V n , e0 = (e01 , e02 , . . . , e0n ) ∈ V n şi C = ||cij || ∈


Mn (K), coloana j a matricei C având drept elemente coordonatele vectorului e0j , relaţiile
(2.11) se mai scriu sub forma matriceală

e0 = e · C. (2.12)

Teorema 2.17 Condiţia necesară şi suficientă ca sistemul B 0 să fie o bază a lui V este
ca matricea C să fie nesingulară, adică det C 6= 0.

/ Sistemul B 0 de vectori din spaţiul vectorial V de dimensiune n formează o bază a


lui V d.d. este liniar independent, ceea ce se ı̂ntâmplă d.d. egalitatea
n
X
xj ej0 = 0, (2.13)
j=1

are loc numai pentru toţi xj = 0, j = 1, n. Ţinând ı̂nsă seama de (2.11), egalitatea (2.13)
este echivalentă cu sistemul liniar şi omogen de n ecuaţii cu n necunoscute
n
X
cij xj = 0, i = 1, n. (2.14)
j=1

Dar, sistemul (2.14) admite numai soluţia banală d.d. este safisfăcută condiţia det C 6= 0.
.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 30

Dacă B0 este o bază, atunci matricea C este inversabilă, adică există C −1 ∈ Mn (K)
a.ı̂. C · C −1 = C −1 · C = In . In acest caz, din (2.12) obţinem
e = e0 · C −1 . (2.15)
Dacă B şi B 0 sunt baze ale lui V , formulele (2.11) se numesc formulele de trecere de
la baza B la baza B0 , iar matricea C se numeşte matricea schimbării de baze sau matricea
de trecere de la baza B la baza B 0 . Trecerea inversă, de la baza B 0 la baza B este dată de
(2.15), matricea de trecere fiind C −1 .
Definiţia 2.13 Spunem că bazele B şi B 0 sunt la fel orientate dacă determinantul ma-
tricei de trecere de la baza B la baza B 0 este pozitiv, det C > 0 şi contrar orientate dacă
det C < 0.
Orice spaţiu vectorial finit dimensional poate fi orientat, adică poate fi aleasă o clasă
de baze la fel orientate ı̂n spaţiu.
Intr-adevăr, se fixează o bază ı̂n V şi se consideră apoi toate bazele care se obţin din
aceasta cu ajutorul unor matrici de trecere cu determinant pozitiv. Am construit astfel
clasa bazelor orientate pozitiv ı̂n V . Considerând celelalte baze care au proprietate că
determinantul matricei de trecere este negativ, se obţine clasa bazelor orientate negativ.

Să stabilim acum legătura ı̂ntre coordonatele unui vector u ∈ V ı̂n bazele B şi B 0 .
Fie X = t (x1 , x2 , . . . , xn )B şi X 0 = t (x01 , x02 , . . . , x0n )B0 , matricele coloană ale coordo-
natelor vectorului u ı̂n cele două baze. Avem, atunci
u = e · X = e0 · X 0 = e · (CX 0 ),
de unde relaţiile
X = CX 0 , X 0 = C −1 X,
care dau legile de schimbare a coordonatelor unui vector la o schimbare de baze ı̂n V .
Exemplul 2.23 Fie B = {e1 , e2 , e3 } cu e1 = (1, 0, 0), e2 = (0, 1, 0), e3 = (0, 0, 1) baza
canonică din R3 şi fie B0 = {e01 , e02 , e03 } ⊂ R3 un sistem de trei vectori daţi prin
e10 = 2e1 + e2 − 3e3 , e02 = 3e1 + 2e2 − 5e3 , e03 = e1 − e2 + e3 .
Atunci  
2 3 1
C= 1 2 −1 
−3 −5 1
are D(C) = 1 6= 0, deci B 0 este o nouă bază a lui R3 , C fiind matricea schimbării de
baze. Dacă vectorul u are ı̂n baza B coordonatele (6, 2, −7), adică u = 6e1 + 2e2 − 7e3 ,
coordonatele sale ı̂n baza B 0 sunt date de:
    
−3 −8 −5 6 1
X 0 = C −1 X =  2 5 3  2  =  1 ,
1 1 1 −7 1
adică u = e10 + e02 + e03 .
Capitolul 3

APLICAŢII LINIARE PE
SPAŢII VECTORIALE

3.1 Aplicaţii liniare. Nucleu şi imagine


Fie V şi W două spaţii vectoriale, peste acelaşi corp comutativ K.
Definiţia 3.1 Aplicaţia f : V → W se numeşte aplicaţie liniară dacă pentru orice
u, v ∈ V şi orice a ∈ K,

f (u + v) = f (u) + f (v), f (au) = af (u). (3.1)


O aplicaţie liniară se mai numeşte morfism de spaţii vectoriale, operator liniar sau
omomorfism liniar.
Dacă W = V , aplicaţia liniară T : V → V se numeşte transformare liniară sau
endomorfism liniar.

Teorema 3.1 Aplicaţia f : V → W este liniară d.d. pentru orice u, v ∈ V şi orice
a, b ∈ K,
f (au + bv) = af (u) + bf (v). (3.2)

/ Dacă f este liniară, sunt satisfăcute condiţiile (3.1) şi deci

f (au + bv) = f (au) + f (av) = af (u) + bf (v).

Reciproc, dacă are loc (3.2) pentru orice a, b ∈ K, luând a = b = 1 şi respectiv, a arbitrar
iar b = 0, obţinem (3.1). .
Prin inducţie matematică deducem că dacă f este liniară, oricare ar fi ui ∈ V şi
oricare ar fi ai ∈ K, i = 1, n, are loc relaţia
  n ! n
X X
f ai ui = ai f (ui ).
i=1 i=1

31
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 32

Lema 3.1 Pentru orice aplicaţie liniară f : V → W avem:


a) imaginea vectorului nul 0 ∈ V prin f , este f (0) = 0 ∈ W ,
b) imaginea opusului vectorului u ∈ V este f (−u) = −f (u) ∈ W .

/ a) Din (3.1)2 pentru a = 0, obţinem f (0u) = 0f (u), de unde f (0) = 0.


b) Deoarece u + (−u) = 0 urmează că f (u) + f (−u) = 0, iar din unicitatea opusului
oricărui vector din W , deducem f (−u) = −f (u). .

Exemplul 3.1 Aplicaţia f : R3 → R2 , definită prin f (x1 , x2 , x3 ) = (x1 + 2x3 , x1 + x2 −


x3 ) este o aplicaţie liniară.

Exemplul 3.2 Aplicaţia f : R2 → R3 , definită prin f (x1 , x2 ) = (x1 + 1, x2 , x3 ) nu este


o aplicaţie liniară.

Exemplul 3.3 Aplicaţia T : Kn [X] → Kn [X], definită prin T (P ) = P 0 , care duce


fiecare polinom de grad cel mult n ı̂n derivata sa, este o transformare liniară pe Kn [X].

Exemplul 3.4 Fie P ∈ Mm (K), Q ∈ Mn (K) două matrice pătratice. Aplicaţia


T : Mm×n (K) → Mm×n (K), definită prin T (A) = P AQ, pentru orice matrice A ∈
Mm×n (K), este o transformare liniară pe Mm×n (K).

Exemplul 3.5 Orice scalar a ∈ K defineşte o transformare liniară pe spaţiul vectorial


V , prin T (u) = au, pentru orice u ∈ V . Această transformare se numeşte omotetie a
spaţiului vectorial V de raport a.

Definiţia 3.2 Se numeşte nucleu al aplicaţiei liniare f : V → W submulţimea lui V ,


notată ker f , definită prin

ker f = {u ∈ V | f (u) = 0}.

Definiţia 3.3 Se numeşte imagine a aplicaţiei liniare f : V → W submulţimea lui W ,


notată Im f , definită prin

Im f = {v = f (u), u ∈ V } = {v ∈ W | ∃u ∈ V, a.i. f (u) = v}.

Teorema 3.2 Submulţimile ker f ∈ V şi Im f ∈ W sunt subspaţii vectoriale.

/ Deoarece f (0) = 0, mulţimile ker f şi Im f nu sunt vide. Fie a1 , a2 ∈ K şi u1 , u2 ∈


ker f . Cum f (u1 ) = 0 şi f (u2 ) = 0, urmează

f (a1 u1 + a2 u2 ) = a1 f (u1 ) + a2 f (u2 ) = 0.

Deci a1 u1 + a2 u2 ∈ ker f .
Fie apoi v1 , v2 ∈ Im f . Există deci vectorii u1 , u2 ∈ V a.ı̂. f (u1 ) = v1 şi f (u2 ) = v2 .
De unde a1 f (u1 ) + a2 f (u2 ) = a1 v1 + a2 v2 , sau

f (a1 u1 + a2 u2 ) = a1 v1 + a2 v2 ,

ceea ce probează că Im f este subspaţiu. .


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 33

Teorema 3.3 Fie f : V → W o aplicaţie liniară şi S un subspaţiu vectorial al lui V ,


atunci imaginea sa prin f , adică

f (S) = {v = f (u), u ∈ S}

este un subspaţiu vectorial al lui W .

/ Demonstraţie asemănătoare celei de la teorema precedentă. .


Reamintim că o aplicaţie f : V → W se numeşte injectivă dacă pentru orice u1 , u2 ∈
V , cu u1 6= u2 , urmează f (u1 ) 6= f (u2 ) sau echivalent, dacă are loc implicaţia f (u1 ) =
f (u2 ) ⇒ u1 = u2 şi surjectivă dacă pentru orice v ∈ W există cel puţin un vector u ∈ V
a.ı̂. f (u) = v. O aplicaţie injectivă şi surjectivă se numeşte bijectivă.
O aplicaţie liniară injectivă se numeşte monomorfism.
O aplicaţie liniară surjectivă se numeşte epimorfism.
O aplicaţie liniară bijectivă se numeşte izomorfism. In acest caz spunem că spaţiile
liniare V şi W sunt izomorfe.

Teorema 3.4 Fie f : V → W o aplicaţie liniară. Atunci:


a) f este injectivă d.d. ker f = {0},
b) f este surjectivă d.d. Im f = W ,
c) f este bijectivă d.d. ker f = {0} şi Im f = W .

/ a) dacă f este injectivă, din f (u) = 0 = f (0), urmează u = 0, deci ker f = {0}.
Reciproc, dacă ker f = {0}, din f (u1 ) = f (u2 ), adică f (u1 − u2 ) = 0, urmează u1 − u2 ∈
ker f = {0} şi deci u1 = u2 şi prin urmare f este injectivă.
b) Dacă f este surjectivă, pentru orice vector v ∈ W există un vector u ∈ V a.ı̂.
f (u) = v, deci W ⊂ f (V ) = Im f şi cum totdeauna f (V ) ⊂ W , urmează Im f = W .
Reciproc, dacă Im f = W , orice element din W este imaginea a cel puţin unui element
din V prin f şi deci f este surjectivă.
c) rezultă din a) şi b) şi definiţia aplicaţiilor bijective. .

Teorema 3.5 Fie f : V → W o aplicaţie liniară şi Sp = {u1 , u2 , . . . , up } un sistem de


vectori din V .
i) Dacă f este injectivă şi Sp este liniar independent, atunci sistemul

f (Sp ) = {f (u1 ), f (u2 ), . . . , f (up )}

este liniar independent.


ii) Dacă f este surjectivă şi Sp este un sistem de generatori pentru V , adică [Sp ] = V ,
atunci f (Sp ) este un sistem de generatori pentru W , adică [f (Sp )] = W .
iii) Dacă f este bijectivă şi B este o bază a lui V , atunci f (B) este o bază a lui W .

/ i) Relaţia a1 f (u1 )+a2 f (u2 )+· · ·+ap f (up ) = 0 este echivalentă cu f (a1 u1 +a2 u2 +
· · · + ap up ) = 0. Deoarece f este injectivă, de aici urmează a1 u1 + a2 u2 + · · · + ap up = 0,
de unde, Sp fiind liniar independent, rezultă a1 = 0, a2 = 0, ..., ap = 0.
ii) Deoarece f este surjectivă, W = Im f . Rezultă că pentru orice vector v ∈ W
există un vector u ∈ V a.ı̂. v = f (u). Dar cum [Sp ] = V , există t1 , t2 , . . . , tp ∈ K
a.ı̂. u = t1 u1 + t2 u2 + · · · + tp up . Atunci v = f (u) = f (t1 u1 + t2 u2 + · · · + tp up ) =
t1 f (u1 ) + t2 f (u2 ) + · · · + tp f (up ), de unde rezultă că [f (Sp )] = W .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 34

iii) Deoarece f este bijectivă şi B este bază a lui V , din i) rezultă că f (B) este liniar
independent, iar din ii) că este sistem de generatori pentru W , deci este bază a lui W . .

3.2 Operaţii cu aplicaţii liniare


Notăm cu L(V, W ) mulţimea aplicaţiilor liniare definite pe V cu valori ı̂n W .
Definiţia 3.4 Se numeşte sumă a aplicaţiilor liniare f, g ∈ L(V, W ), aplicaţia notată
f + g : V → W , definită prin

(f + g)(u) = f (u) + g(u), ∀u ∈ V.

Definiţia 3.5 Se numeşte produs a aplicaţiei liniare f ∈ L(V, W ) cu scalarul a ∈ K,


aplicaţia notată af : V → W , definită prin

(af )(u) = a · f (u), ∀u ∈ V.

Teorema 3.6 Aplicaţiile f + g şi af sunt liniare.

/ Intr-adevăr,

(f + g)(αu + βv) = f (αu + βv) + g(αu + βv) =


(αf (u) + βf (v)) + (αg(u) + βg(v)) = α(f + g)(u) + β(f + g)(v)

şi (af )(αu + βv) = a · f (αu + βv) = a(αf (u) + βf (v)) = α(af )(u) + β(af )(v). .

Teorema 3.7 In raport cu operaţiile de adunare şi ı̂nmulţire cu scalari, L(V, W ) a


mulţimea aplicaţiilor liniare definite pe V cu valori ı̂n W formează un spaţiu vectorial.

/ Elementul neutru faţă de adunare este aplicaţia nulă, definită prin 0(u) = 0, pen-
tru orice u ∈ V , iar opusa aplicaţiei f este aplicaţia liniară notată −f , definită prin
(−f )(u) = −f (u), pentru orice u ∈ V . Celelalte axiome ale spaţiului vectorial se verifică
prin calcul direct. .
L(V, W ) se numeşte spaţiul vectorial al aplicaţiilor liniare sau homomorfismelor lui
V ı̂n W .
Din Teorema 3.7 rezultă că mulţimea L(V ) = L(V, V ), a transformărilor liniare sau
endomorfismelor pe V este de asemenea un spaţiu vectorial.

Teorema 3.8 Dacă f ∈ L(U, V ) şi g ∈ L(V, W ), atunci aplicaţia compusă g◦f : U → W
este liniară.

/ Intr-adevăr,

(g ◦ f )(αu + βv) = g(f (αu + βv)) = g(αf (u) + βf (v)) = αg(f (u)) + βg(f (v))
= α(g ◦ f )(u) + β(g ◦ f )(v)..

Teorema 3.9 Operaţiile de adunare şi compunere (produs) a aplicaţiilor liniare deter-
mină pe L(V ) o structură de inel.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 35

/ Intr-adevăr, L(V ) fiind spaţiu vectorial este grup abelian faţă de operaţia de
adunare. Apoi, operaţia de compunere este asociativă şi distributivă faţă de adunare.
Elementul unitate este aplicaţia identică i : V → V , i(u) = u, ∀u ∈ V , numită şi
transformarea unitate. .

Teorema 3.10 Mulţimea transformărilor liniare bijective pe V formează un grup faţă


de operaţia de compunere.

/ Intr-adevăr, operaţia de compunere definită pe L(V ) este asociativă şi are element
neutru. Dacă T : V → V este o transformare liniară bijectivă, atunci există aplicaţia
inversă T −1 : V → V . Este uşor de verificat că aplicaţia inversă este liniară. .
Grupul transformărilor liniare bijective pe V se mai numeşte şi grupul general liniar
al lui V şi se notează GL(V ).

3.3 Aplicaţii liniare pe spaţii finit dimensionale


3.3.1 Matricea unei aplicaţii liniare
Fie V şi W două spaţii vectoriale peste un acelaşi corp K, finit dimensionale, n = dim V
şi m = dim W şi B = {e1 , e2 , . . . , en } ⊂ V şi B̃ = {ẽ1 , ẽ2 , . . . , ẽm } ⊂ W , câte o bază ı̂n
cele două spaţii.
O aplicaţie liniară f ∈ L(V ) este cunoscută dacă se cunoaşte vectorul f (u) ∈ W
pentru orice vector u ∈ V . Dar cum
n
X
u= xj ej = e · X,
j=1

avem

Xn n
X
f (u) = f ( xj ej ) = xj f (ej ) = f (e) · X. (3.3)
j=1 j=1

Rezultă că putem cunoaşte imaginea f (u) a oricărui vector u ∈ V dat prin coor-
donatele sale (x1 , x2 , . . . , xn ) ı̂n baza B, dacă cunoaştem imaginile prin f ale vectorilor
bazei, adică
f (e) = (f (e1 ), f (e2 ), . . . , f (en )) ∈ W n .
Fie deci
m
X
f (ej ) = aij ẽi , j = 1, n, (3.4)
i=1

imaginile vectorilor bazei B prin aplicaţia liniară f .


Matricea A = ||aij || ∈ Mm×n (K), ce are drept coloane coordonatele vectorilor f (ej ),
j = 1, n, ı̂n baza B̃ din W , se numeşte matricea aplicaţiei liniare f ı̂n bazele B şi B̃.
Notând ẽ = (ẽ1 , ẽ2 , . . . , ẽm ) ∈ W m , relaţiile (3.4) se scriu sub forma vectorială
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 36

f (e) = ẽ · A. (3.5)
Avem deci  
m
X n
X
f (u) =  aij xj  ẽi = ẽ · (AX). (3.6)
i=1 j=1

Pe de altă parte, fie v = f (u) ∈ W şi


m
X
v= yi ẽi = ẽ · Y,
i=1

deducem că
n
X
yi = aij xj , sau Y = AX,
j=1

care se numesc ecuaţiile aplicaţiei liniare f ı̂n bazele B şi B̃.


Dacă W = V şi T : V → V este o transformare liniară pe V , atunci se ia de obicei
B̃ = B şi (3.5) devine,
T (e) = e · A,
iar (3.6) se scrie
T (u) = e · (AX), ∀u ∈ V,
cu A ∈ Mn (K).

3.3.2 Rangul şi defectul unei aplicaţii liniare


Definiţia 3.6 Se numeşte rang al aplicaţiei liniare f : V → W dimensiunea subspaţiului
imagine, r = rg f = dim Im f .

Definiţia 3.7 Se numeşte defect al aplicaţiei liniare f : V → W dimensiunea subspa-


ţiului nucleu, d = def f = dim ker f .

Din (3.3) rezultă că f (e) formează un sistem de generatori pentru subspaţiul Im f şi
deci, r = rg f ≤ dim V . Deoarece ker f ⊂ V , rezultă că def f ≤ n.

Teorema 3.11 Pentru orice aplicaţie liniară f : V → W are loc egalitatea:

def f + rg f = dim V.

/ Fie d = def f = dim ker f şi {e1 , e2 , . . . , ed } ⊂ ker f o bază ı̂n ker f ; atunci
f (ei ) = 0, i = 1, d. Fie B = {e1 , e2 , . . . , ed , ed+1 , . . . , en } o bază a lui V obţinută prin
completarea sistemului liniar independent {e1 , e2 , . . . , ed } cu vectori din V . Sistemul
{f (ed+1 ), . . . , f (en )} formează o bază ı̂n Im f .
Intr-adevăr, el generează pe Im f şi este liniar independent deoarece relaţia

αd+1 f (ed+1 ) + · · · + αn f (en ) = 0, (3.7)


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 37

care este echivalentă cu f (αd+1 ed+1 + · · · + αn en ) = 0, implică αd+1 ed+1 + · · · +


αn en ∈ ker f , deci există α1 , . . . , αd ∈K, a.ı̂. α1 e1 + · · · + αd ed = αd+1 ed+1 + · · · + αn en
sau α1 e1 + · · · + αd ed − αd+1 ed+1 − · · · − αn en = 0. Dar cum B este o bază, de-
ducem că α1 = . . . = αd = αd+1 = . . . = αn = 0, adică (3.7) are loc numai pentru
αd+1 = . . . = αn = 0. Rezultă că dim Im f = n − d, sau def f + rg f = dim V. .

Teorema 3.12 Dacă dim V = dim W atunci orice aplicaţie liniară f : V → W surjec-
tivă sau injectivă este bijectivă.

/ Dacă f este surjectivă, Im f = W şi deci rg f = dim Im f = dim W = dim V şi din
Teorema 3.11 rezultă că def f = 0, adică ker f = {0} şi prin urmare f este injectivă şi
deci bijectivă.
Dacă f este injectivă, ker f = {0} şi deci def f = 0. Rezultă rg f = dim V sau
dim Im f = dim W şi cum Im f ⊂ W avem că Im f = W , adică f este surjectivă şi deci
bijectivă. .

Teorema 3.13 Dacă dim V = n, dim W = m şi f : V → W este o aplicaţie liniară,


atunci:
a) f este injectivă d.d. rg f = n,
b) f este surjectivă d.d. rg f = m,
c) f este bijectivă d.d. rg f = m = n.

/ Afirmaţiile rezultă din Teorema 3.4. .


Ca o consecinţă, rezultă că două spaţii vectoriale sunt izomorfe d.d. au aceeaşi
dimensiune. Deci orice spaţiu vectorial V n-dimensional este izomorf cu spaţiul vectorial
aritmetic K n .
Aplicaţia ϕ : L(V, W ) → Mm×n (K) ce asociază fiecărei aplicaţii liniare f ∈ L(V, W )
matricea ei A ∈ Mm×n (K) ı̂n două baze date B ⊂ V şi Be ⊂ W este un izomorfism.
Rezultă că dim L(V, W ) = dim Mm×n (K) = mn.

3.4 Legea de schimbare a matricei aplicaţei liniare


Fie A ∈ Mm×n (K) matricea aplicaţiei liniare f ∈ L(V, W ) ı̂n perechea de baze B ⊂ V
şi Be ⊂ W , definită prin
f (e) =e e·A (3.8)
şi A0 ∈ Mm×n (K) matricea aceleaşi aplicaţii liniare ı̂n perechea de baze B 0 ⊂ V şi
Be0 ⊂ W , definită prin
f (e0 ) =ee0 · A0 . (3.9)
Teorema 3.14 Dacă e0 = e · C şi respectiv ẽ0 = ẽ · C̃ sunt legile de schimbare a bazelor
ı̂n cele două spaţii vectoriale, atunci legea de schimbare a matricei aplicaţiei liniare f
este
A0 = C e −1 · A · C (3.10)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 38

/ Intr-adevăr, din (3.9) avem f (e · C) = (e e · A0 sau f (e) · C = e


e · C) e · A0 ) şi cu
e · (C
(3.8), ee · (AC) = e e · A ), ceea ce implică AC = CA
e · (C 0 e , de unde (3.10). .
0

e e0 0
In particular, dacă W = V , luı̂nd B = B, B = B şi deci C e = C , din (3.10) obţinem
legea de schimbare a matricei unei transformări liniare T : V → V la o schimbare a bazei
ı̂n V . Anume, dacă A ∈ Mn (K) şi A0 ∈ Mn (K) sunt matricele transformării ı̂n cele
0
două baze B0 şi B0 din V , definite prin T (e) = e · A, T (e ) = e0 ·A0 şi e0 = e · C, atunci

A0 = C −1 · A · C. (3.11)

Definiţia 3.8 Două matrice A, A0 ∈ Mm×n(K) se numesc echivalente dacă există ma-
tricele P ∈ Mm (K) şi Q ∈ Mn (K), nesingulare, a.ı̂. A0 = P AQ.

Din (3.10) rezultă

Teorema 3.15 Matricele A şi A0 ale unei aplicaţii liniare ı̂n două perechi de baze sunt
echivalente.

Definiţia 3.9 Două matrice A, A0 ∈ Mn se numesc asemenea dacă există o matrice


C ∈ Mn (K), nesingulară, a.ı̂. A0 = C −1 · A · C.

Din (3.11) rezultă

Teorema 3.16 Matricele A şi A0 ale unei transformări liniare ı̂n două baze sunt aseme-
nea.

Reciproc,

Teorema 3.17 Dacă A, A0 ∈ Mn sunt două matrice asemenea atunci ele reprezintă
aceeaşi transformare liniară T : V → V ı̂n două baze convenabil alese din V .

/ Deoarece A şi A0 sunt două matrce asemenea, există matricea C ∈ Mn , nesingulară,


a.ı̂. A0 = C −1 AC.
Fie T : V → V transformarea liniară a cărei matrice ı̂ntr-o bază B ⊂ V este A, adică

T (e) = e · A (3.12)

şi B0 baza din V dată de


e0 = e · C.
Avem atunci: e = e0 · C −1 şi prin urmare, T (e0 ) = T (e · C) = T (e) · C = e · (AC) =
(e0 · C −1 )(AC) = e0 · A0 , adică A0 este matricea aceleiaşi transformări liniare T ı̂n baza
B0 . .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 39

3.5 Diagonalizarea transformărilor liniare


Fie A ∈ Mn (K). In cele ce urmează vom studia următoarea problemă: Există o
matrice diagonală A0 care să fie asemenea cu matricea A ? Cu alte cuvinte, există o
matrice C ∈ Mn (K), nesingulară, a.ı̂. matricea A0 = C −1 · A · C să fie diagonală ?
Având ı̂n vedere Teoremele 3.16 şi 3.17, această problemă poate fi formulată şi astfel:
Fie V un spaţiu n-dimensional şi T : V → V o transformare liniară pe V . Există o
bază ı̂n V ı̂n care matricea transformării T să aibă forma diagonală ?
Dacă există o bază B 0 = {e0 } ⊂ V ı̂n care matricea transformării T , A0 = ||a0 ij || are
forma diagonală, adică
a0ij = λi δij , λi ∈ K, i, j = 1, n,
atunci
T (e0j ) = λj e0j , j = ø1, n. (3.13)
Suntem astfel conduşi la studiul următoarelor două probleme:
(i). Să se găsească perechile (λ, u), λ ∈ K, u ∈ V , a.ı̂.
T (u) = λu. (3.14)
(ii). Să se cerceteze condiţiile ı̂n care există n scalari λj ∈ K, j = 1, n, a.ı̂. să aibă
loc (3.13).
3.5.1 Valori proprii şi vectori proprii
Definiţia 3.10 Fie T : V → V o transformare liniară. Scalarul λ ∈ K se numeşte
valoare proprie a transformării liniare T , dacă există vectorul u ∈ V , u 6= 0 a.ı̂. să
aibă loc (3.14). In acest caz, vectorul u se numeşte vector propriu al transformării T
corespunzător valorii proprii λ.
Deci problema I revine la determinarea valorilor proprii şi vectorilor proprii core-
spunzători ai transformării T .
Fie B = {e} ⊂ V o bază ı̂n V şi A = ||aij || ∈ Mm×n (K) matricea transformării
liniare T ı̂n această bază, deci
T (e) = eA.
Dacă u = eX, cu X = t (x1 , x2 , . . . , xn ), este un vector propriu corespunzător valorii
proprii λ ∈ K, atunci T (eX) =λeX sau T (e)X = e(λX), e(AX) = e(λX), adică
AX = λX
sau
(A − λIn )X = 0,
care se scrie: 

 (a11 − λ)x1 + a12 x2 + · · · + a1n xn = 0,

a21 x1 + (a22 − λ)x2 + · · · + a2n xn = 0,
(3.15)
 ... ... ...


an1 x1 + an2 x2 + · · · + (ann − λ)xn = 0.
Deci coordonatele (x1 , x2 , . . . , xn ) ale unui vector propriu trebuie să fie o soluţie
nebanală a sistemului omogen de ecuaţii liniare (3.15). Ori un astfel de sistem admite
soluţii nebanale d.d. determinantul său este egal cu zero. Avem deci teorema
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 40

Teorema 3.18 Scalarul λ ∈ K este valoare proprie a transformării liniare T a cărei


matrice ı̂n baza B este A, d.d.
det(A − λIn ) = 0. (3.16)

Determinantul matricei A − λIn este un polinom de gradul n cu coeficienţi din K:

p(λ) = det(A − λIn ) = det ||aij − λδij ||.

Deoarece fiecare coloană a matricei A − λIn este suma a două coloane, o coloană a
matricei A şi o coloană a matricei −λIn , putem descompune det(A − λIn ) ı̂ntr-o sumă
de 2n determinanţi. Este evident că termenul liber ı̂n p(λ) este egal cu det A. Apoi,
coeficientul lui (−λ)k este egal cu suma determinanţilor ce se obţin prin ı̂nlocuirea a k
dintre coloanele matricei A cu coloanele corespunzătoare ale matricei In . Un asemenea
determinant este egal cu un minor de ordinul n − k al matricei A, care are pe diagonala
principală n − k elemente ale diagonalei principale ale matricei A.
Prin urmare:
Xn Xn
p(λ) = δn−k (−λ)k = (−1)n−k δk λn−k ,
k=0 k=0

ı̂n care, δ0 = 1, δ1 = a11 + a22 + · · · + ann ,


Œ Œ Œ Œ Œ Œ
Œ a a12 ŒŒ ŒŒ a11 a13 ŒŒ Œ an−1,n ŒŒ
δ2 = ŒŒ 11 + + · · · + Œ an−1,n−1 ,...,
a21 a22 Œ Œ a31 a33 Œ Œ an,n−1 ann Œ

iar δn = det A.

Definiţia 3.11 Polinomul p(λ) = det(A − λIn ) se numeşte polinomul caracteristic al


matricei A.

Ecuaţia p(λ) = 0 se numeşte ecuaţia caracteristică a matricei A.

Teorema 3.19 Polinomul caracteristic al unei transformării liniare T este invariant la


schimbarea bazei ı̂n V .

/ Dacă B 0 = {e0 } este o nouă bază ı̂n V şi C ∈ Mn (K) este matricea de trecere, atunci
matricea transformării liniare T ı̂n baza B 0 este A0 = C −1 AC iar polinomul caracteristic
al transformării liniare T ı̂n baza B0 este det(A0 − λIn ). Avem deci

det(A0 − λIn ) = det(C −1 AC − C −1 (λIn )C) = det(C −1 (A − λIn )C),

de unde det(A0 − λIn ) = det(A − λIn ). .


In consecinţă, două matrice asemenea au acelaşi polinom caracteristic. In particular,
două matrice asemenea au acelaşi determinant.

Definiţia 3.12 Rădăcinile polinomului caracteristic se numesc rădăcini caracteristice


ale transformării liniare T . Rădăcinile caracteristice formează spectrul transformării
liniare T .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 41

Din Teorema 3.19 rezultă:


a) spectrul unei transformării liniare nu depinde de baza cu care se determină,
b) două matrice asemenea au acelaşi spectru.
Teorema 3.18 poate fi reformulată astfel:

Teorema 3.20 Condiţia necesară şi suficientă ca scalarul λ ∈ K să fie o valoare proprie
pentru T este ca λ să fie o rădăcină caracteristică pentru T .

Deoarece orice ecuaţie algebrică de gradul n cu coeficienţi ı̂n C are n rădăcini ı̂n C,
avem:

Teorema 3.21 Dacă V este un spaţiu n-dimensional peste C şi T ∈ L(V ), atunci T are
n valori proprii (distincte sau nu).

3.5.2 Existenţa matricei diagonale


Teoremele care urmează pun ı̂n evidenţă câteva proprietăţi ale mulţimii vectorilor proprii
ai unei transformări liniare, care ne vor permite să precizăm condiţiile ı̂n care există o
bază ı̂n care matricea transformării are forma diagonală.

Teorema 3.22 Dacă λ0 ∈ K este o valoare proprie a lui T , atunci mulţimea

S(λ0 ) = {u ∈ V | T (u) = λ0 u},

a tuturor vectorilor proprii corespunzători lui λ0 ı̂mpreună cu vectorul nul este subspaţiu
vectorial al lui V .

/ Egalitatea T (u) = λ0 u este echivalentă cu (T − λ0 i)(u) = 0, unde i : V → V


este transformarea identică pe V , de unde rezultă că S(λ0 ) = ker(T − λ0 i) şi deci este
subspaţiu vectorial. .

Definiţia 3.13 S(λ0 ) se numeşte subspaţiu propriu al transformării liniare T core-


spunzător valorii proprii λ0 ∈ K.

Teorema 3.23 Subspaţiul propriu S(λ0 ) are dimensiunea cel mult egală cu ordinul de
multiplicitate a rădăcinii λ0 a polinomului caracteristic p(λ0 ).

/ Fie m multiplicitatea rădăcinii caracteristice λ0 şi k = dim S(λ0 ). Avem de stabilit


inegalitatea k ≤ m.
Fie {e1 , e2 , . . . , ek } ⊂ S(λ0 ) o bază ı̂n subspaţiul propriu S(λ0 ). Din ei ∈ S(λ0 ),
i = 1, k, rezultă: T (ei ) = λ0 ei , i = 1, k. Completăm această bază a lui S(λ0 ) până la
o bază B = {e1 , e2 , . . . , en } a lui V . Matricea transformării T ı̂n această bază va avea
forma:  
 λ0 0 · · · 0 a1,k+1 · · · a1n 
 
 0 λ0 · · · 0 a2,k+1 · · · a2n 
 
 ··· ··· ··· ··· ··· ··· ··· 
 
A= 0 0 · · · λ a · · · akn 
 0 k,k+1 
 0 0 · · · 0 ak+1,k+1 · · · ak+1,n  

 ··· ··· ··· ··· ··· ··· ··· 
 
 0 0 · · · 0 an,k+1 · · · ann 
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 42

Polinomul caracteristic ı̂n această bază se va scrie: p(λ) = (λ0 −λ)k ·q(λ); deci λ = λ0
este rădăcină a ecuaţiei p(λ) = 0 de ordin de multiplicitate cel puţin k, adică m ≥ k. .
Dacă λ0 este rădăcină simplă, atunci dim S(λ0 ) = 1.
Teoremele 3.18 - 3.22 dau răspuns la Problema I, ı̂n sensul că dacă măcar o rădăcină
a ecuaţiei caracteristice se află ı̂n K, atunci există o infinitate de vectori proprii ai lui T .
O pereche (λ0 , u), λ0 ∈ K, u ∈ V verifică relaţia (3.14) d.d. λ0 este o rădăcină a ecuaţiei
(3.16) şi u ∈ S(λ0 ).

Teorema 3.24 Fie T ∈ L(V ) şi λ1 , λ2 , . . . , λp p valori proprii distincte, adică λi 6= λj ,


i =
6 j, i, j = 1, p. Fie ı̂ncă ui ∈ S(λi ), ui = 6 0, i = 1, p. Atunci sistemul de vectori
Sp = {u1 , u2 , . . . , up } este liniar independent.

/ Demonstraţie prin inducţie după p. Pentru p = 1 afirmaţia este adevărată, deoarece


u1 6= 0. Presupunem afirmaţia adevărată pentru p − 1 valori proprii distincte. Dacă λi
sunt p valori proprii distincte şi ui ∈ S(λi ), i = 1, p, atunci

T (ui ) = λi ui , i = 1, p. (3.17)

Considerăm relaţia
α1 u1 + α2 u2 + · · · + αp up = 0, (3.18)
care implică α1 T (u1 ) + α2 T (u2 ) + · · · + αp T (up ) = 0 sau cu (3.17)

α1 λ1 u1 + α2 λ2 u2 + · · · + αp−1 λp−1 up−1 + αp λp up = 0. (3.19)

Inmulţind (3.18) cu −λp şi adunând-o la (3.19), găsim

α1 (λ1 − λp )u1 + α2 (λ2 − λp )u2 + · · · + αp−1 (λp−1 − λp )up−1 = 0

şi cum λi 6= λj , i 6= j, i, j = 1, p − 1, obţinem α1 = . . . = αp−1 = 0 şi apoi din (3.18),


cum up 6= 0, avem că şi αp = 0. Deci sistemul Sp este liniar independent. .

Teorema 3.25 Fie V un spaţiu n-dimensional peste corpul K şi T ∈ L(V ). Dacă toate
rădăcinile λ1 , λ2 , . . . , λn ale ecuaţiei caracteristice a transformării liniare T sunt simple
şi aparţin lui K, atunci există o bază B 0 ı̂n V a.ı̂.

T (ej0 ) = λj ej0 , j = 1, n. (3.20)

Cu alte cuvinte, ı̂n această bază, matricea A0 a transformării liniare are forma diagonală
A0 = diag(λ1 , λ2 , . . . , λn ).

/ Construim baza B 0 ı̂n felul următor: fie e0j un vector propriu corespunzător valorii
proprii λj , j = 1, n. După Teorema 3.24 rezultă că sistemul B0 = {e01 , e20 , . . . , e0n } este
liniar independent şi cum dim V = n, B 0 este o bază a lui V . Relaţiile (3.20) exprimă
faptul că e0j este vector propriu corespunzător valorii proprii λj , j = 1, n. .
Dacă A ∈ Mn (K) şi toate rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt distincte ı̂ntre ele,
atunci matricea A este asemenea cu o matrice diagonală.
Teorema 3.25 dă răspuns la Problema II şi deci la problema iniţial propusă, ı̂ntr-un
caz particular. Rezolvarea generală este dată de următoarea teoremă, pe care o dăm fără
demonstraţie.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 43

Teorema 3.26 Fie V un spaţiu n-dimensional şi T ∈ L(V ). Există o bază B 0 ı̂n
V ı̂n care matricea transformării liniare T are forma diagonală d.d. sunt satisfăcute
următoarele condiţii:
a) toate rădăcinile caracteristice ale lui T aparţin lui K;
b) dimensiunea subspaţiului propriu corespunzătoar fiecărei valori proprii a lui T este
egală cu ordinul de multiplicitate a valorii proprii respective.

Exemplul 3.6 Să se găsească o bază ı̂n R3 ı̂n care matricea Tranformarea liniară T :
R3 → R3 este dată ı̂n baza canonică din R3 prin maricea
 
0 0 1
A =  0 1 0 .
1 0 0

Să se găsească o bază ı̂n R3 ı̂n care matricea transtormării să aibă forma diagonală.
Ecuaţia caracteristică este: −λ3 + λ2 − 1 + λ = 0, valorile proprii sunt: −1, 1, 1, iar
matricea schimbării de baze:
 
1 0 −1
C =  0 1 0 .
1 0 1
Capitolul 4

FORME LINIARE,
BILINIARE ŞI PĂTRATICE

4.1 Forme liniare. Spaţiul vectorial dual


Definiţia 4.1 Se numeşte formă (funcţională) liniară pe spaţiul vectorial V o aplicaţie
liniară f : V → K.

Spaţiul vectorial L(V, K) = V ∗ al tuturor formelor liniare pe V se numeşte spaţiul


dual spaţiului vectorial V .
Dacă V este un spaţiu n-dimensional, cum dim K = 1, rezultă că dim V ∗ = n.
Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază ı̂n V şi u = eX ∈ V . Fie ı̂ncă f ∈ V ∗ o formă liniară
pe V . Atunci
Xn
f (u) = f (eX) = f (ei ) · xi .
i=1

Notăm f (ei ) = ai ∈ K, i = 1, n, adică f (e) = A = (a1 , a2 , . . . , an ); atunci


n
X
f (u) = ai xi = AX. (4.1)
i=1

Scalarii ai se numesc coeficienţii formei liniare f ı̂n baza B, A matricea formei liniare
f ı̂n baza B, iar (4.1) ecuaţia sau expresia analitică a formei liniare f ı̂n baza B.

Ne propunem acum să găsim o bază ı̂n V ∗ plecând de la o bază dată ı̂n V .
Fie fi ∈ V ∗ , i = 1, n, n forme liniare pe V , date ı̂n baza B din V prin:

fi (ej ) = δij , i, j = 1, n, sau f ∗ (e) = In , (4.2)

ı̂n care am notat f ∗ = t (f1 , f2 , . . . , fn ) şi

44
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 45

 
f1 (e1 ) ··· f1 (en )
f ∗ (e) =  · · · ··· ··· .
fn (e1 ) ··· fn (en )

Pentru u = eX ∈ V avem, f ∗ (u) = f ∗ (eX) = f ∗ (e)X şi deci

f ∗ (u) = X sau fi (u) = xi , i = 1, n. (4.3)

Teorema 4.1 Sistemul de forme liniare B ∗ = {f1 , f2 , . . . , fn } ∈ V ∗ definite prin (4.2),


formează o bază ı̂n V ∗ şi pentru orice f ∈ V ∗ dată ı̂n baza B prin (4.1), avem:
n
X
f= ai fi = Af ∗ . (4.4)
i=1

/ Sistemul B∗ este liniar independent. Intr-adevăr, egalitatea


n
X
µi fi = 0
i=1

P
n
are loc d.d. µi fi (u) = 0, pentru orice u ∈ V . Luând aici u = ej , j = 1, n, găsim
i=1
P
n P
n
µi fi (ej ) = 0 sau µi δij = 0, adică µj = 0, j = 1, n. Cum dim V ∗ = n, urmează că
i=1 i=1
B este o bază a lui V . Fie acum f ∈ V ∗ dată de (4.1). Avem, ţinând seama de (4.3),
∗ ∗

f (u) = AX = Af ∗ (u) = (Af )∗ (u), pentru orice u ∈ V , de unde (4.4).

Definiţia 4.2 Baza B ∗ a spaţiului vectorial dual V ∗ corespunzătoare prin (4.2) bazei B
a lui V se numeşte baza duală bazei B.

Incheiem acest paragraf stabilind legile de schimbare a matricei unei forme liniare şi
a bazei duale la o schimbare a bazei lui V .
Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } şi B 0 = {e01 , e20 , . . . , e0n } două baze a lui V , legate prin

e0 = e · C

şi A = f (e), A0 = f (e0 ) matricele coeficienţilor unei forme liniare f ∈ V ∗ ı̂n cele două
baze. Atunci A0 = f (e0 ) = f (eC) = f (e)C = AC, deci

A0 = AC

este legea de schimbare a matricei formei liniare f .


Fie apoi B∗ = {f1 , f2 , . . . , fn } şi B 0∗ = {f10 , f20 , . . . , fn0 } bazele din V ∗ duale bazelor B
şi respectiv B 0 . Atunci pentru orice vector u = eX = e0 X 0 ∈ V avem

f ∗ (u) = X, f 0∗ (u) = X 0

şi deci f 0∗ (u) = X 0 = C −1 X = C −1 f ∗ (u) = (C −1 f ∗ )(u), adică

f 0∗ = C −1 f ∗ ,
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 46

cu f ∗ = t (f1 , f2 , . . . , fn ) şi f 0∗ = t (f10 , f20 , . . . , fn0 ), care dă legea de schimbare a bazelor
duale.
Elementele lui V se mai numesc vectori contravarianţi, iar elementele lui V ∗ se numesc
vectori covarianţi.

4.2 Forme biliniare


Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K.
Definiţia 4.3 O aplicaţie g : V × V → K se numeşte formă biliniară pe V dacă este
liniară ı̂n fiecare argument, adică:
1) g(u1 + u2 , v) = g(u1 , v) + g(u2 , v), ∀ u1 , u2 , v ∈ V,
2) g(αu, v) = αg(u, v), ∀ α ∈ K, ∀ u, v ∈ V,
3) g(u, v1 + v2 ) = g(u, v1 ) + g(u, v2 ), ∀ u, v1 , v2 ∈ V,
4) g(u, βv) = βg(u, v,) ∀ β ∈ K, ∀ u, v ∈ V .

Exemplul 4.1 Aplicaţia g : K n × K n → K, dată de


n
X
g(x, y) = xi yi ,
i=1

pentru orice x = (x1 , x2 , . . . , xn ), y = (y1 , y2 , . . . , yn ) ∈ K n este o formă biliniară pe


K n.

Notăm cu L2 (V, K) mulţimea formelor biliniare pe V . Mulţimea L2 (V, K) are o


structură de spaţiu vectorial ı̂n raport cu operaţiile de adunare şi ı̂nmulţure cu scalari
definite prin

(g1 + g2 )(u, v) = g1 (u, v) + g2 (u, v), (ag)(u, v) = ag(u, v), ∀ u, v ∈ V,

pentru orice g1 , g2 , g ∈ L2 (V, K) şi orice a ∈ K.


Dacă V este un spaţiu vectorial n-dimensional şi B = {e1 , e2 , . . . , en } este o bază ı̂n
V şi
Xn n
X
u= xi ei = eX, v = yj ej = eY,
i=1 j=1

atunci, datorită liniarităţii formei g ı̂n cele două argumente, avem


 
n
X n
X Xn
g(u, v) = g  xi ei , yj ej  = xi yj g(ei , ej ),
i=1 j=1 i,j=1

de unde rezultă că valoarea formei biliniare g pentru perechea de vectori u, v ∈ V este
cunoscută dacă se cunosc valorile ei pentru perechile (ei , ej ), i, j = 1, n, de vectori ai
bazei B. Fie deci
g(ei , ej ) = gij , i, j = 1, n,
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 47

atunci:
n
X
g(u, v) = gij xi yj , (4.5)
i,j=1

care se numeşte ecuaţia sau expresia analitică a formei biliniare g ı̂n baza B. Scalarii gij
se numesc coeficienţii formei g ı̂n baza B.
Matricea G = ||gij || ∈ Mn (K) se numeşte matricea formei biliniare g ı̂n baza B.
Expresia (4.5) se mai scrie atunci

g(u, v) = t X · G · Y. (4.6)

Aplicaţia ϕ : L2 (V, K) → Mn (K), definită prin ϕ(g) = G, care asociază fiecărei


forme biliniare g matricea sa G ı̂ntr-o bază din V , prin (4.5), este un izomorfism. In
consecinţă, dim L2 (V, K) = dim Mn (K) = n2 .
Dacă B ∗ = {f1 , . . . , fn } ⊂ V ∗ este baza duală bazei B din V , atunci formele biliniare
fij ∈ L2 (V, K), i, j = 1, n, definite prin

fij (u, v) = fi (u)fj (v) = xi yj , i, j = 1, n,

formează o bază ı̂n L2 (V, K), iar din (4.5) avem


n
X
g= gij fij .
i,j=1

Se obişnuieşte ca L2 (V, K) să se mai noteze V ∗ ⊗ V ∗ şi să se numească produsul


tensorial al lui V ∗ cu el ı̂nsuşi. O formă biliniară pe V se mai numeşte tensor covariant
de ordinul doi pe V .
Fie ı̂ncă B0 = {e01 , e02 , . . . , e0n } o bază ı̂n V , legată de baza B prin e0 = eC şi fie
0
G = ||gij0
|| ∈ Mn (K), gij 0
= g(e0i , e0j ), i, j = 1, n, matricea formei biliniare g ı̂n baza B 0 .
Atunci
g(u, v) = t X 0 · G0 · Y 0 , (4.7)
pentru orice u = e0 X 0 , v = e0 Y 0 ∈ V . Cum X = CX 0 şi Y = CY 0 din (4.6) şi (4.7) avem

g(u, v) = t XGY = (t X 0 t C)G(CY 0 ) = t X 0 (t CGC)X 0 = t X 0 G0 Y 0 ,

pentru orice u, v ∈ V , deci


G0 = t C · G · C.

Definiţia 4.4 Forma biliniară g : V × V → K se numeşte simetrică dacă g(u, v) =


g(v, u), pentru orice u, v ∈ V şi antisimetrică dacă g(u, v) = −g(v, u), pentru orice
u, v ∈ V .

Teorema 4.2 Forma biliniară g este simetrică (respectiv, antisimetrică) d.d. matricea
sa ı̂ntr-o bază din V este simetrică (respectiv, antisimetrică).
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 48

/ Dacă g este simetrică, gij = g(ei , ej ) = g(ej , ei ) = gji , adică G = t G. Reciproc,


dacă G = t G, atunci
n
X n
X
g(v, u) = gji yj xi = gij xi yj = g(u, v)..
ij=1 i,j=1

Mulţimile Ls2 (V, K) şi La2 (V, K) ale tuturor formelor biliniare simetrice, respectiv,
antisimetrice sunt subspaţii vectoriale ale lui L2 (V, K).

Teorema 4.3 Orice formă biliniară g ∈ L2 (V, K) se scrie ı̂n mod unic ca suma a două
forme biliniare, una simetrică şi una antisimetrică.

/ Intr-adevăr, putem scrie

g(u, v) = gs (u, v) + ga (u, v), ∀ u, v ∈ V,

unde
1 1
gs (u, v) = [g(u, v) + g(v, u)], g(u, v) = [g(u, v) − g(v, u)].
2 2
Se constată uşor că gs este simetrică şi ga este antisimetrică. .

4.3 Forme pătratice


4.3.1 Definiţia unei forme pătratice
Definiţia 4.5 O aplicaţie h : V → K se numeşte formă pătratică pe V dacă există o
formă biliniară simetrică g ∈ L2s (V, K) a.ı̂.

h(u) = g(u, u), ∀ u ∈ V. (4.8)

Forma biliniară simetrică g se numeşte forma polară sau forma dedublată a formei
pătratice h.

Din (4.8) deducem

h(u + v) = g(u + v, u + v) = h(u) + 2g(u, v) + h(v)

şi deci
1
g(u, v) = [h(u + v) − h(u) − h(v)] , ∀ u, v ∈ V,
2
adică, oricărei forme pătratice pe V ı̂i corespunde o formă biliniară simetrică pe V .
In concluzie, mulţimea formelor pătratice pe V formează un spaţiu vectorial izomorf
cu Ls2 (V, K). Deci studiul formelor pătratice se bazează pe studiul formelor biliniare
simetrice.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 49

Dacă V este un spaţiu vectorial n-dimensional şi B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază ı̂n V ,


atunci expresia analitică a formei pătratice h ı̂n baza B se obţine din expresia analitică
a formei biliniare simetrice g asociată formei h luând Y = X:
n
X
h(u) = t XGX = gij xi xj , ∀ u ∈ V.
i,j=1

Matricea simetrică G se numeşte matricea formei pătratice h ı̂n baza B.


Dacă ı̂n V trecem de la baza B la baza B 0 prin e0 = eC, atunci matricea formei
pătratice g ı̂n baza B0 va fi dată de

G0 = t C · G · C.

Rezultă că matricele unei forme pătratice ı̂n două baze date din V sunt echivalente.
Deci rangul matricei unei forme pătratice pe V este invariant la schimbări de baze.

Definiţia 4.6 Numim rang al formei pătratice h, rangul matricei sale ı̂ntr-o bază din
V , r = rg G.

Definiţia 4.7 Forma pătratică h pe V se numeşte nedegenerată dacă r = n şi degene-


rată dacă r < n.

4.3.2 Reducerea unei forme pătratice la expresia canonică


Expresia analitică a unei forme pătratice depinde de baza considerată din V . Se pune
problema de a cerceta dacă există o bază B 0 ⊂ V ı̂n care forma pătratică h să aibă
expresia analitică
Xn
h(u) = λi (x0i )2 , (4.9)
i=1

adică să conţină numai termeni ı̂n pătratele coordonatelor vectorului u. Expresia (4.9)
poartă numele de expresia canonică a formei pătratice h. O bază ı̂n care h are expresia
canonică se numeşte bază canonică. Matricea formei pătratice h ı̂ntr-o astfel de bază are
forma  
λ1 0 . . . 0
 0 λ2 . . . 0 
G=  ,
... ... ... ... 
0 0 . . . λn
adică este o matrice diagonală.
Dacă r este rangul formei pătratice h, atunci ı̂n expresia (4.9) numai r dintre coefici-
enţii λi sunt nenuli.

Teorema 4.4 (Teorema lui Gauss) Oricare ar fi forma pătratică nenulă h : V → K


există o bază ı̂n V ı̂n care h are expresia canonică (4.9).
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 50

/ Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază ı̂n V ı̂n care h are expresia analitică


n
X
h(u) = gij xi xj . (4.10)
i,j=1

Vom construi o bază ı̂n V ı̂n care h să aibă expresia canonică plecând de la baza
B, ţinând seama că fiecărei schimbări de coordonate ale vectorului u ı̂i corespunde o
schimbare de baze şi reciproc, adică
e0 = eC ⇐⇒ X = CX 0 .
Putem presupune că ı̂n (4.10) măcar un gii 6= 0. In caz contrar, dacă un gij 6= 0, cu
i 6= j, se consideră o nouă bază ı̂n care coordonatele x0i ale vectorului u sunt legate de
coordonatele xi prin
xi = x0i + x0j , xj = xi0 − x0j , xk = xk0 , k 6= i, j.
Termenul gij xi xj = gij (x0i )2 − gij (x0j )2 are coeficientul gii
0
= gij 6= 0. Pentru simplificarea
scrierii, presupunem că g11 6= 0. Alcătuim un pătrat perfect a.ı̂. să includem toţi termenii
lui h(u) care conţin pe x1 . Se obţine
n
X
h(u) = g11 x21 = 2g12 x1 x2 + · · · + 2gin x1 xn + gij xi gj =
i,j=2

Xn
1
= (g11 x1 + g12 x2 + · · · + g1n xn )2 + 0
gij xi xj .
g11 i,j=2

Efectuăm schimbarea de coordonate


x01 = g11 x1 + g12 x2 + · · · + g1n xn , x0k = xk , k = 2, n,
sau
1 0
x1 = (x − g12 x20 − · · · − g1n x0n ), xk = x0k , k = 2, n,
g11 1
adică X = C 0 X 0 , cu  
1
g11 − gg12
11
... − gg1n
11
 0 1 ... 0 
C0 = 
 ...
,
... ... ... 
0 0 ... 1
care atrage după sine schimbarea de baze e0 = eC 0 . In noua bază forma pătratică h va
avea expresia analitică
n
X 1
h(u) = λ1 (x01 )2 + 0
gij xi xj , cu λ1 = .
i,j=2
g11

Procedeul acesta de formare de pătrate poate fi aplicat ı̂n continuare formei pătratice
n
X
0 0 0
gij xi xj ,
i,j=2
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 51

ı̂n coordonatele x02 , x03 , ..., x0n ş.a.m.d. până se ajunge la expresia canonică.
Dacă pentru obţinerea expresiei canonice se efectuează m schimbări de coordonate,
şi ı̂n consecinţă, m schimbări de baze de forma
e(s) = e(s−1) C (s) , s = 1, m, e(0) = e,
atunci baza canonică va fi B(m) = {e(m) }, dată de
e(m) = e(C 0 C 00 · · · C (m) ). .
Demonstraţia precedentă constituie o metodă de reducere a unei forme pătratice la
expresia canonică, numită metoda lui Gauss.
Exemplul 4.2 Aplicând metoda lui Gauss formei pătratice
h(u) = 2x21 + 2x1 x2 + 4x1 x3 + x23 ,
se obţine, ı̂n două etape, expresia canonică
1 00 2
h(u) = (x ) − 2(x002 )2 + (x003 )2 ,
2 1
cu
1
x001 = 2x1 + x2 + 2x3 , x002 = x2 + x3 , x300 = x3 ,
2
ı̂n baza formată de vectorii: e001 = ( 21 , 0, 0), e002 = (1, −2, 0), e003 = (0, −2, 1).
Oricare ar fi baza canonică pentru h, numărul pătratelor cu coeficienţi nenuli este
acelaşi şi este egal cu rangul r al formei pătratice.
O altă metodă de reducere a unei forme pătratice la expresia canonică este metoda
lui Jacobi.
Fie h : V → K o formă pătratică nenulă a cărei expresie analitică ı̂n baza B este
(4.10).
Definiţia 4.8 Numim minor principal de ordinul p al matricei G a formei pătratice h
ı̂n baza B, minorul Œ Œ
Œ g11 g12 . . . g1p Œ
Œ Œ
Œ g g22 . . . g2p ŒŒ
∆p = ŒŒ 21 Œ , p = 1, n.
Œ ... ... ... ... Œ
Œ gp1 gp2 . . . gpp Œ

Teorema 4.5 Dacă forma pătratică h este nedegenerată există baze ı̂n V ı̂n care toţi
minorii principali sunt nenuli.
/ Demonstraţia se face prin metoda inducţiei matematice. .
Teorema 4.6 (Teorema lui Jacobi) Dacă forma pătratică h este nedegenerată, există
o bază B 0 ı̂n V ı̂n care ea are expresia canonică
∆0 0 2 ∆1 0 2 ∆n−1 0 2
h(u) = (x ) + (x ) + · · · + (xn ) , (4.11)
∆1 1 ∆2 2 ∆n
unde ∆p , p = 1, n, sunt minorii principali ai matricei G a formei pătratice, iar ∆0 = 1.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 52

/ Presupunem, ı̂n baza Teoremei 4.5, că ı̂n baza B toţi minorii principali ai matricei
G sunt nenuli. Fie B 0 = {e01 , e02 , . . . , e0n } un sistem de n vectori din V , definiţi prin
e10 = c11 e1 , e02 = c12 e1 + c22 e2 , . . . , e0n = c1n e1 + c2n e2 + · · · + cnn en ,
adică,
p
X
ep0 = cjp ej , p = 1, n. (4.12)
j=1
care satisfac condiţiile
g(ei , e0p ) = δip , i = 1, p, p = 1, n. (4.13)
0
Sistemul B constituie o bază ı̂n V şi forma pătratică h are ı̂n această bază expresia
canonică (4.11).
Intr-adevăr, ı̂nlocuind (4.12) ı̂n (4.13) găsim
p
X
gij cjp = δip , i = 1, p, p = 1, n.
j=1

Obţinem astfel pentru determinarea coordonatelor cjp , j = 1, p, ale vectorului e0p , p =


1, n, un sistem de p ecuaţii cu p necunoscute. Determinantul sistemului fiind ∆p 6= 0,
sistemul este compatibil determinat, deci cjp sunt unic determinaţi. Regula lui Cramer
dă pentru cpp :
Œ Œ
Πg11
Œ . . . g1,p−1 0 ŒŒ
1 ŒŒ . . . ... ... 0 ŒŒ ∆p−1
cpp = = , p = 1, n.
Πg
∆p Œ p−1 . . . g p−1,p−1 . . . ŒŒ ∆p
Œ gp1 . . . gp,p−1 1 Œ
Cum det C = c11 c22 · · · cnn 6= 0, sistemeul de vectori B0 este liniar independent şi deci
formează o bază ı̂n V .
Să găsim matricea G0 = ||gpq 0
|| a formei pătratice h ı̂n această bază. Deoarece G0 este
0
simetrică va fi suficient să calculăm gpq pentru p ≤ q. Avem
p
X p
X p
X
0
gpq = g(e0p , eq0 ) = g( cip ei , e0q ) = cip g(ei , e0q ) = cip δiq .
i=1 i=1 i=1
0
Dacă p < q, cum i ≤ p, urmează δiq = 0, i = 1, p şi deci gpq = 0 pentru p =
6 q, p, q = 1, n.
Pentru q = p,
Xp
0 ∆p−1
gpp = cip δip = cpp = , p = 1, n,
i=1
∆p
ca atare ’ “
0 ∆0 ∆1 ∆n−1
G = diag , ,..., .
∆1 ∆2 ∆n
Un rezultat asemănător se poate stabili şi pentru forme pătratice degenerate.
Teorema 4.7 Pentru orice formă pătratică h, de rang r ≤ n, există o bază ı̂n V ı̂n care
toţi minorii principali ∆p , p = 1, r, sunt nenuli şi ı̂n care h are expresia canonică
∆0 0 2 ∆1 0 2 ∆r−1 0 2
h(u) = (x ) + (x ) + · · · + (xr ) .
∆1 1 ∆2 2 ∆r
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 53

4.3.3 Forme pătratice reale


Fie V un spaţiu vectorial real. Forma pătratică h : V → R se numeşte atunci formă
pătratică reală.
Teorema 4.8 Pentru orice formă pătratică reală h, de rang r, există o bază ı̂n V ı̂n
care aceasta are expresia canonică
h(u) = (x01 )2 + (x20 )2 + · · · + (x0p )2 − (xp+1
0
)2 − · · · − (x0r )2 , (4.14)
pentru orice u = x10 e10 + x02 e02 + · · · + x0n e0n ∈ V .
/ Fie B o bază ı̂n care h are expresia canonică
h(u) = λ1 x21 + λ2 x22 + · · · + λr xr2 , r ≤ n, (4.15)
cu λi 6= 0, i = 1, r. Putem presupune că primii p coeficienţi din (4.15) sunt pozitivi şi
următorii q = r − p sunt negativi. Efectuăm schimbarea de coordonate
p
x0i = xi |λi |, i = 1, r, x0j = xj , j = r + 1, n,
ceea ce implică schimbarea de baze
1
e0i = p ei , i = 1, r, e0j = ej , j = r + 1, n.
|λi |
In baza B 0 = {e01 , e20 , . . . , e0n } coeficienţii formei pătratice h au valorile
0 1 λi
gii = g(e0i , e0i ) = g(ei , ei ) = ,
|λi | |λi |
0
adică +1, pentru i = 1, p şi −1, pentru i = p + 1, r, in rest gij = 0. Deci ı̂n această bază
h are expresia canonică (4.14). .
Expesia canonică (4.14) se numeşte şi expresie normală a formei h.
Teorema 4.9 (Teorema lui Sylvester) Numărul termenilor pozitivi din expresia ca-
nonică sau normală a unei forme pătratice reale nu depinde de alegerea bazei canonice.
/ Fie B şi B0 două baze canonice pentru h ı̂n care numărul termenilor pozitivi este p,
respectiv p0 şi fie r rangul formei h.
Presupunem că p0 < p şi considerăm subspaţiile vectoriale S + şi S − generate de
subsisteme de vectori din cele două baze, astfel
S + = [{e1 , . . . , ep , er+1 , . . . , en }], S − = [{e0p0 +1 , e0p0 +2 , . . . , er0 }].
Prin urmare, dim S + = p + (n − r), dim S − = r − p0 şi
h(u) ≥ 0, u ∈ S + , h(u) < 0, u ∈ S − \ {0}, (4.16)
de unde se deduce că S + ∩ S − = {0}, căci dacă ar exista un vector nenul u ∈ S + ∩ S − ,
ar ı̂nsemna că pentru el au loc simultan cele două inegalităţi (4.16), ceea ce este absurd.
Din Teorema lui Grassmann, avem atunci
dim S + ⊕ S − = dim S + + dim S − = n + p − p0 > n.
Contradicţie, deoarece dim S + ⊕ S − ≤ n. Deci p0 ≥ p. La fel se arată că p ≥ p0 şi prin
urmare p0 = p. .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 54

Definiţia 4.9 Numărul p (respectiv q = r − p) al termenilor pozitivi (respectiv, negativi)


dintr-o expresie canonică a formei pătratice h se numeşte indice pozitiv (negativ) de
inerţie a lui h.

Definiţia 4.10 Forma pătratică reală h se numeşte:


a) pozitiv definită dacă h(u) > 0, pentru orice u ∈ V \ {0},
b) negativ definită dacă h(u) < 0, pentru orice u ∈ V \ {0},
6 0, a.ı̂.
c) pozitiv semidefinită dacă h(u) ≥ 0, pentru orice u ∈ V , dar există u0 =
h(u0 ) = 0,
d) negativ semidefinită dacă h(u) ≤ 0, pentru orice u ∈ V , dar există u0 6= 0, a.ı̂.
h(u0 ) = 0,
e) nedefinită dacă există u1 , u2 ∈ V a.ı̂. h(u1 )h(u2 ) < 0.

Clasificarea unei forme pătratice ı̂n una din categoriile a) - e) se poate realiza cu
ajutorul următoarei teoreme de caracterizare

Teorema 4.10 Forma pătratică h este:


a) pozitiv definită d.d. p = r = n,
b) negativ definită d.d. q = r = n,
c) pozitiv semidefinită d.d. p = r < n,
d) negativ semidefinită d.d. q = r < n,
e) nedefinită d.d. pq 6= 0.

/ Fie h dată ı̂n baza B = {e1 , e2 , . . . , en } prin expresia normală

h(u) = x21 + x22 + · · · + x2p − x2p+1 − · · · − x2r . (4.17)

a) Presupunem că h este pozitiv definită. Cum totdeauna p ≤ r, dacă p < r, luând
u = er 6= 0, obţinem h(er ) = −1 < 0, contrar ipotezei, prin urmare p = r. Tot astfel,
deoarece r ≤ n, dacă r < n, luând u = en =6 0, obţinem h(en ) = 0. Contradicţie, deci
p = r = n.
Reciproc, dacă p = r = n, expresia normală (4.17) se scrie

h(u) = x21 + x22 + · · · + x2n

şi este clar că pentru orice vector nenul u ∈ V , avem h(u) > 0.
b) Analog ca la a).
c) Presupunem că h este pozitiv semidefinită. Ca la a) se arată că p = r. Apoi, dacă
r = n, ar rezulta, după a) că h este pozitiv definită. Avem deci p = r < n.
Reciproc, dacă p = r < n, expresia normală (4.17) se scrie

h(u) = x21 + x22 + · · · + xr2 ,

deci h(u) ≥ 0, dar, de exemplu, pentru u0 = er+1 6= 0, avem h(u0 ) = 0.


d) Analog ca la c).
e) Presupunem că h este nedefinită. Dacă q = 0, ar rezulta p = r, adică h ar fi pozitiv
definită sau semidefinită, deci h(u) ≥ 0, pentru orice u ∈ V . Contradicţie.
Reciproc, dacă pq =6 0, expresia normală a lui h conţine atât termeni pozitivi cât şi
termeni negativi. .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 55

Dăm ı̂n final, pentru forme pătratice nedegenerate, o teoremă de caracterizare a


formelor pozitiv sau negativ definite, cu ajutorul minorilor principali.

Teorema 4.11 Forma pătratică nedegenerată h este:


a) pozitiv definită d.d. ∆p > 0, p = 1, n,
b) negativ definită d.d. (−1)p ∆p > 0, p = 1, n.

/ a) Dacă h este pozitiv definită p = n, şi din Teorema 4.6 a lui Jacobi rezultă:

∆p−1
> 0, p = 1, n (4.18)
∆p

şi cum ∆0 = 1 > 0, urmează că ∆p > 0, p = 1, n.


Reciproc, din ∆p > 0, p = 1, n, rezultă (4.18) şi deci h este pozitiv definită.
b) Analog ca la a).

Teorema 4.12 Forma pătratică degenerată h este:


a) pozitiv semidefinită d.d. ∆p > 0, p = 1, r,
b) negativ semidefinită d.d. (−1)p ∆p > 0, p = 1, r.

/ a) Dacă h este pozitiv semidefinită p = r, şi din Teorema 4.6 a lui Jacobi rezultă:

∆p−1
> 0, p = 1, r (4.19)
∆p

şi cum ∆0 = 1 > 0, urmează că ∆p > 0, p = 1, r.


Reciproc, din ∆p > 0, p = 1, r, rezultă (4.19) şi deci h este pozitiv semidefinită.
b) Analog ca la a).

Exemplul 4.3 Pentru forma pătratică h : R3 → R, definită prin

h(x) = x21 + 2x1 x2 − 2x1 x3 + 4x23 ,

avem  
1 1 −1
G= 1 3 0 
−1 0 4
şi deci ∆1 = 1, ∆2 = 2, ∆2 = 5. Forma pătratică h este pozitiv definită.
Capitolul 5

SPAŢII EUCLIDIENE

5.1 Spaţiu euclidian. Produs scalar, normă, distanţă,


unghi
Fie V un spaţiu vectorial real şi g ∈ Ls2 (V, R) o formă biliniară simetrică pe V .
Definiţia 5.1 Spunem că g defineşte pe V o structură de spaţiu enclidian sau că perechea
(V, g) = E este un spaţiu euclidian dacă forma pătratică h asociată lui g este pozitiv
definită. In acest caz, g se numeşte produs scalar pe V .

Vom nota produsul scalar al vectorilor u şi v din E prin u · v = g(u, v). Forma g
care determină structura spaţiului se mai numeşte şi tensorul metric al spaţiului.

Exemplul 5.1 Aplicaţia g : Rn × Rn → R definită prin

g(x, y) = x1 y1 + x2 y2 + · · · + xn yn , (5.1)

pentru orice x = (x1 , x2 , . . . , xn ), y = (y1 , y2 , . . . , yn ) din Rn , este un produs scalar pe


Rn , deoarece g este simetrică şi forma pătratică asociată h(x) = x21 + x22 + · · · + x2n este
pozitiv definită. Prin urmare, (Rn , g) este un spaţiu euclidian. Vom spune că g, dată de
(5.1), determină structura euclidiană canonică (naturală) a lui Rn .

Din Definiţia 5.1, definiţia formei biliniare simetrice g şi definiţia formei pătratice
pozitiv definite h rezultă următoarele proprietăţi ale produsului scalar:
i) u · v = v · u, ∀ u, v ∈ E,
ii) (u1 + u2 )·v = u1 · v + u2 · v, ∀ u1 , u2 , v ∈ E,
iii) (au) · v = a(u · v), ∀ a ∈ R, ∀ u, v ∈ E,
iv) u · u ≥ 0, ∀ u ∈ E, şi u · u = 0 d.d. u = 0.
Vom nota produsul scalar al unui vector cu el ı̂nsuşi prin u · u = u2 şi-l vom numi
pătratul scalar al vectorului u.

Definiţia 5.2 Aplicaţia || · || : E → R, definită prin



||u|| = u2 , ∀ u ∈ E, (5.2)

56
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 57

se numeşte normă pe spaţiul euclidian E. Numărul real ||u|| se numeşte norma sau
lungimea vectorului u.
Un spaţiu vectorial pe care s-a definit o normă se numeşte spaţiu vectorial normat.
Un vector de lungime 1 se numeşte versor sau vector unitar. Dacă u 6= 0, vectorul
e = u/||u||, a cărui lungime este egală cu 1, se numeşte versor asociat vectorului u.
Din Definiţia 5.2 rezultă că
||u||2 = u2 . (5.3)
Teorema 5.1 (Inegalitatea lui Schwarz-Cauchy) Oricare ar fi vectorii u, v ∈ E are
loc inegalitatea
|u · v| ≤ ||u|| ||v||. (5.4)
/ Dacă u = v = 0, inegalitatea (5.4) este evidentă. presupunem că măcar unul din cei
doi vectori este nenul, de exemplu u. Atunci după proprietatea iv) a produsului scalar,
avem
(tu + v) · (tu + v) ≥ 0, ∀ t ∈ R, ∀ u, v ∈ E, u 6= 0,
sau
||u||2 t2 + 2(u · v)t + ||v||2 ≥ 0, ∀ t ∈ R. (5.5)
2
Deoarece ||u|| > 0, trinomul (5.5) ı̂n t este nenegativ pe R d.d. discriminantul său este
negativ sau nul, adică (u · v)2 − ||u||2 ||v||2 ≤ 0, de unde (5.4). .
Egalitatea ı̂n (5.4) are loc d.d. vectorii u şi v sunt liniar dependenţi. Intr-adevăr,
2
dacă u şi v sunt liniar dependenţi, există t0 ∈ R a.ı̂. t0 u + v = 0 sau (t0 u + v) = 0.
Deci ecuaţia
||u||2 t2 + 2(u · v)t + ||v||2 = 0
are rădăcina dublă t = t0 şi ca atare discriminantul său este nul. Reciproc, dacă |u · v| =
||u|| ||v||, discriminantul trinomului este nul şi atunci există t = t0 pentru care (5.5) are
2
loc ca egalitate, adică (t0 u + v) = 0 sau t0 u + v = 0 şi deci vectorii u şi v sunt liniar
dependenţi.
Teorema 5.2 (Proprietăţile normei) Oricare ar fi vectorii u, v ∈ E, avem
1) ||u|| ≥ 0 şi ||u|| = 0 d.d. u = 0,
2) ||au|| = |a| ||u||, oricare ar fi a ∈ R,
3) ||u + v|| ≤ ||u|| + ||v|| (inegalitatea lui Minkowski).
/ 1) rezultăpdin proprietatea
√ iv) a √produsului scalar.
2) ||au|| = (au)2 = a2 u2 = |a| u2 = |a| ||u||,
3) ||u + v||2 = (u + v)2 ≤ ||u||2 + ||v||2 + 2u · v, dar după inegalitatea lui Schwarz-
Cauchy, u · v ≤ |u · v| ≤ ||u|| ||v|| şi deci
||u + v||2 ≤ ||u||2 + ||v||2 + 2||u|| ||v|| = (||u|| + ||v||)2 . .
Exemplul 5.2 In Rn dotat cu structura euclidiană canonică, cu produsul scalar (5.1),
norma vectorului x = (x1 , x2 , . . . , xn ) ∈ Rn este dată de
v
u n
√ uX √
||x|| = x = t 2 x2i = t XX. (5.6)
i=1
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 58

Pentru orice doi vectori nenuli u, v ∈ E inegalitatea lui Schwarz-Cauchy se mai scrie
u·v
−1≤ ≤ 1, (5.7)
||u|| ||v||
inegalitate care permite definirea noţiunii de unghi dintre doi vectori nenuli din E.

Definiţia 5.3 Numim unghi dintre vectorii nenuli u, v ∈ E, numărul real α ∈ [0, π],
soluţia ecuaţiei
u·v
cos α = . (5.8)
||u|| ||v||

Egalitatea (5.8) se mai scrie

u · v = ||u|| ||v|| cos α, (5.9)

adică, produsul scalar a doi vectori este egal cu produsul lungimilor lor prin cosinusul
unghiului dintre ei.

Definiţia 5.4 Spunem că vectorul u ∈ E este ortogonal (perpendicular) pe vectorul


v ∈ E dacă
u · v = 0. (5.10)

Deoarece produsul scalar este comutativ, rezultă că dacă u este ortogonal pe v, atunci
şi v este ortogonal pe u. Cum 0 · u = g(0, u) = 0, oricare ar fi vectorul v, rezultă că
vectorul nul este ortogonal pe orice vector din E. Vom scrie

u ⊥ v ⇐⇒ u · v = 0,

pentru orice doi vectori u şi v din E.

Definiţia 5.5 Aplicaţia d : E × E → R, definită prin

d(u, v) = ||u − v||, ∀ u, v ∈ E, (5.11)

se numeşte metrică sau distanţă pe E.

Numărul real d(u, v) se numeşte distanţa dintre vectorii u şi v, iar perechea (E, d) se
numeşte spaţiu metric.

Exemplul 5.3 In Rn dotat cu structura euclidiană canonică, cu produsul scalar (5.1),


distanţa dintre vectorii x = (x1 , x2 , . . . , xn ), y = (y1 , y2 , . . . , yn ) ∈ Rn este dată de
v
u n
uX
d(x, y) = t (xi − yi )2 .
i=1

Teorema 5.3 Oricare ar fi vectorii u, v, w ∈ E, avem


1. d(u, v) ≥ 0, şi d(u, v) = 0 d.d. u = v,
2. d(u, v) = d(v, u),
3. d(u, v) ≤ d(u, w) + d(w, v).
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 59

Să presupunem acum că E este n-dimensional şi fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază ı̂n E.
Dacă u = eX, v = eY ∈ E, atunci expresia analitică a produsului scalar este
n
X
u · v = g(u, v) = gij xi yj = t XGY, (5.12)
i,j=1

ı̂n care gij = g(ei , ej ) = ei · ej sunt componentele tensorului metric.


Norma vectorului u va avea expresia
v
u n
uX
||u|| = t gij xi xj . (5.13)
i,j=1

Unghiul dintre vectorii nenuli u, v ∈ E va fi dat de


Pn
i,j=1 gij xi yj
cos α = qP qP . (5.14)
n n
i,j=1 gij xi xj i,j=1 gij yi yj

Distanţa va avea expresia analitică


v
uX
u n
d(u, v) = t gij (xi − yi )(xj − yj ). (5.15)
i,j=1

5.2 Baze ortonormate


Definiţia 5.6 Sistemul de vectori nenuli Sp = {u1 , u2 , . . . , up } ⊂ E se numeşte ortogo-
nal dacă
ui · uj = 0, i, j = 1, p. (5.16)

Teorema 5.4 Orice sistem ortogonal Sp , care nu conţine vectorul nul, este liniar inde-
pendent.

/ Din
n
X
λi ui = 0, (5.17)
i=1

ı̂nmulţind scalar ambii membri cu uj , j = 1, p, ţinând seama de (5.16), obţinem λj = 0,


j = 1, p şi deci Sp este liniar independent. .

Consecinţa 5.1 Un sistem ortogonal ce constă din n vectori nenuli ai unui spaţiu eu-
clidian n-dimensional formează o bază ı̂n E.

Definiţia 5.7 Sistemul de vectori Sp = {u1 , u2 , . . . , up } ⊂ E se numeşte ortonormat


dacă este ortogonal şi orice vector al său este unitar, adică

ui · uj = δij , i, j = 1, p. (5.18)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 60

Definiţia 5.8 Baza B = {e1 , e2 , . . . , en } a lui E se numeşte ortonormată dacă sistemul


B este ortonormat:
ei · ej = δij , i, j = 1, n. (5.19)

Exemplul 5.4 Baza canonică din Rn este o bază ortonormată.

Teorema 5.5 In orice spaţiu euclidian n-dimensional există baze ortonormate.

/ (Procedeul de ortonormare al lui Gram-Schmidt) Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } a


bază a lui E. Plecând de la această bază construim o bază ortogonală, adică o bază ı̂n
care oricare doi vectori distincţi sunt ortogonali.
Fie Sn = {f1 , f2 , . . . , fn } definit prin
k−1
X
f1 = e1 , fk = ek − λjk fj , k = 2, n, (5.20)
j=1

ı̂n care scalarii λjk , k = 2, n, ı̂i vom determina din condiţiile:

fi · fj = 0, i =
6 j, i, j = 1, k, k = 2, n. (5.21)

Să observăm mai ı̂ntâi că vectorii fk , k = 1, n, fiind combinaţii liniare nebanale de
vectori ai bazei B, sunt nenuli, căci ı̂n caz contrar sistemul B ar fi liniar dependent.
Din (5.21) pentru j = k, avem

fi · fk = 0, i = 1, k − 1, k = 2, n (5.22)

şi ı̂nlocuind fk dat de (5.20) ı̂n (5.22), găsim


k−1
X
fi · ek − λjk fi · fj = 0, i = 1, k − 1, k = 2, n
j=1

şi cum fi · fj = 0, i 6= j, iar fi · fi = ||fi ||2 6= 0, avem

fi · e k
λik = , i = 1, k − 1, k = 2, n. (5.23)
||fi ||2

Deci sistemul Sn este unic determinat prin condiţiile (5.21). Fiind un sistem ortogonal,
formează o bază ortogonală ı̂n E.
Fie acum sistemul B0 = {e01 , e02 , . . . , e0n } ⊂ E ı̂n care
1
e0k = fk , k = 1, n, (5.24)
||fk ||

sunt versorii vectorilor fk , k = 1, n. Sistemul B0 formează o bază ortonormată ı̂n E.


Intr-adevăr
1 1
e0i · e0j = fi · fj = δij , i, j = 1, n. .
||fi || ||fj ||
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 61

Exemplul 5.5 Aplicând procedeul lui Gram-Schmidt bazei B = {e1 , e2 , e3 , e4 } din R4 ,


unde

e1 = (1, 1, 0, 0), e2 = (2, 0, 1, 1),


e3 = (0, 0, 1, −1), e4 = (1, −1, −1, 1),

se obţine: λ12 = 1, λ13 = λ23 = 0, λ14 = 0, λ24 = 1/2, λ34 = −1 şi deci baza ortonormată
1 1
e01 = √ (1, 1, 0, 0), e20 = (1, −1, 1, 1),
2 2
1 1
e30 = √ (0, 0, 1, −1), e04 = (1, −1, −1, −1).
2 2

Dacă B = {e1 , e2 , . . . , en } este o bază ortonormată a lui E, atunci ei · ej = δij ,


i, j = 1, n, deci gij = δij , sau G = In . In acest caz, produsul scalar al vectorilor u = eX,
v = eY , va avea expresia
n
X n
X
u·v = δij xi yj = xi yi = t XY,
i,j=1 i=1

iar lungimea vectorului u v


u n
uX √
||u|| = t xi2 = t XX.
i=1

Unghiul dintre vectorii u şi v este dat de


P
n
xi yi t
i=1 XY
cos α = s s =√ √ .
t XX t Y Y
P 2 P 2
n n
xi yi
i=1 i=1

Pentru distanţa dintre vectorii u şi v obţinem expresia


v
u n
uX p
d(u, v) = t (xi − yi )2 = t (X − Y )(X − Y ).
i=1

Să stabilim ı̂n final legea de schimbare a bazelor ortonomate.


Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază ortonormată a lui E şi B 0 = {e01 , e20 , . . . , en0 } o a doua
bază legată de prima prin relaţia
n
X
e0 = e · C, sau e0k = cik ei , i = 1, n. (5.25)
i=1
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 62

Teorema 5.6 Baza B0 este ortonormată d.d. matricea C = ||cij || este ortogonală, adică
n
X
t
CC = In , sau cik cih = δkh , k, h = 1, n. (5.26)
i=1

/ Baza B fiind ortonormată, ei · ej = δij , i, j = 1, n, ı̂ncât:


n
X n
X n
X n
X
e0k · eh0 = ( cik ei ) · ( cjh ej ) = cih cjh (ei · ej ) = cik cih , (5.27)
i=1 j=1 i,j=1 i=1

pentru toţi k, h = 1, n. Din relaţia (5.27) rezultă nemijlocit echivalenţa dintre (5.26) şi

e0k · eh0 = δkh , k, h = 1, n. . (5.28)

5.3 Subspaţii ortogonale


Fie S ⊂ E o submulţime a spaţiului euclidian E.
Definiţia 5.9 Spunem că vectorul v ∈ E este ortogonal pe submulţimea S şi notăm
v ⊥ S dacă v este ortogonal pe fiecare vector din S,

v ⊥ u, ∀ u ∈ S.

Fie Sp = {u1 , u2 , . . . , up } ⊂ S un sistem de vectori din E.

Teorema 5.7 Condiţia necesară şi suficientă ca un vector v ∈ E să fie ortogonal pe
subspaţiul [Sp ] generat de sistemul Sp este ca el să fie ortogonal pe Sp .

/ Necesitatea. Dacă v ⊥ [Sp ], atunci este ortogonal pe fiecare vector din [Sp ] şi deci
pe Sp .
Suficienţa. Dacă v ⊥ Sp , fie u ∈ [Sp ]. Atunci există α1 , . . . , αp ∈ R a.ı̂. u =
α1 u1 + · · · + αp up . Avem

v · u = v · (α1 u1 + · · · + αp up ) = α1 v · u1 + · · · + αp v · up = 0,

deci v ⊥ u, oricare ar fi u din [Sp ], adică v ⊥ [Sp ]. .

Consecinţa 5.2 Un vector este perpendicular pe un subspaţiu d.d. este ortogonal pe o


bază a acestuia.

Fie S ⊂ E o mulţime de vectori din E şi fie

S ⊥ = {v ∈ E, v ⊥ S},

mulţimea vectorilor din E ortogonali pe S.

Teorema 5.8 Mulţimea S ⊥ este subspaţiu al lui E.


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 63

/ Fie α1 , α2 ∈ R şi v1 , v2 ∈ S ⊥ . Avem că v1 · u = 0 şi v2 · u = 0, pentru orice u ∈ S.


De aici rezultă că şi (α1 v1 + α2 v2 ) · u = 0, ∀ u ∈ S, adică α1 v1 + α2 v2 ∈ S ⊥ , ca atare
S ⊥ este subspaţiu. .
Fie S 0 şi S 00 două submulţimi ale spaţiului euclidian E.

Definiţia 5.10 Spunem că S 0 este ortogonală pe S 00 şi scriem S 0 ⊥ S 00 , dacă orice vector
din S 0 este ortogonal pe orice vector din S 00 , adică ∀ v0 ∈ S 0 şi ∀ v00 ∈ S 00 , v0 ⊥ v00 .

Proprietăţi ale relaţiei de ortogonalitate a două mulţimi:


1) Dacă S 0 ⊥ S 00 , atunci S 00 ⊥ S 0 ,
2) Dacă S 0 ⊥ S 00 şi 0 ∈ S 0 ∩ S 00 , atunci S 0 ∩ S 00 = {0}.
Din Teorema 5.7 rezultă

Consecinţa 5.3 Subspaţiile generate de două sisteme de vectori din E sunt ortogonale
d.d. cele două sisteme de vectori sunt ortogonale, adică [Sp0 ] ⊥ [Sp00 ] d.d. Sp0 ⊥ Sp00 .

Consecinţa 5.4 Două subspaţii vectoriale ale lui E sunt ortogonale d.d. o bază a unuia
este ortogonală pe o bază a celui de al doilea.

Definiţia 5.11 Subspaţiul S ⊥ ortogonal subspaţiului S se numeşte complementul ortog-


onal (ı̂n E) al lui S.

Deoarece S ⊥ S ⊥ , avem că S ∩ S ⊥ = {0}.

Teorema 5.9 Dacă S este un subspaţiu de dimensiune finită al lui E, atunci E =


S ⊕ S ⊥ , adică S şi S ⊥ sunt subspaţii suplimentare ı̂n E.

/ Fie p = dim S şi B = {e1 , e2 , . . . , ep } o bază ortonormată a lui S. Pentru u arbitrar


din E considerăm vectorii:
p
X
v= (u · ei )ei ∈ S, w = u − v.
i=1

Avem, pentru j = 1, p:
p
X
w · ej = u · ej − v · ej = u · e j − (u · ei )ei · ej = u · ej − u · ej = 0,
i=1

deci w ⊥ S, adică w ∈ S ⊥ . Prin urmare, pentru orice u ∈ E, există v ∈ S şi w ∈ S ⊥


a.ı̂. u = v + w. Cum S ∩ S ⊥ = {0}, conchidem că E = S ⊕ S ⊥ . .

5.4 Transformări liniare ortogonale


Definiţia 5.12 O transformare liniară T : E → E se numeşte transformare ortogonală
dacă păstrează produsul scalar pe E, adică

T (u) · T (v) = u · v, ∀ u, v ∈ E. (5.29)


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 64

Exemplul 5.6 Transformarea identică pe E, i : E → E, i(u) = u, ∀ u ∈ E, este o


transformare ortogonală.
Exemplul 5.7 Transformarea T : E → E, T (u) = −u, ∀ u ∈ E, este o transformare
ortogonală.
Teorema 5.10 Transformarea liniară T : E → E este ortogonală d.d. păstrează lungi-
mea (norma) oricărui vector, adică
||T (u)|| = ||u||, ∀ u ∈ E. (5.30)
/ Necesitatea. Dacă T este ortogonală, luând v = u ı̂n (5.29) obţinem (5.30).
Suficienţa. Deoarece pentru orice u, v ∈ E,
2 2
2 u · v = ||u + v|| − ||u|| − ||v||2 ,
ţinând seama de (5.30), avem
2 2
2T ( u) · T (v)= ||T (u + v)|| − ||T (u)|| − ||T (v)||2 =
2 2
= ||u + v|| − ||u|| − ||v||2 = 2 u · v. .
In consecinţă, o transformare liniară ortogonală pe E păstrează unghiurile şi distanţele
pe E (este o izometrie pe E).
Teorema 5.11 Orice transformare liniară ortogonală pe spaţiul euclidian n-dimensional
E este bijectivă.
/ Din T (u) = 0 ⇐⇒ ||T (u)|| = 0 ⇐⇒ ||u|| = 0 ⇐⇒ u = 0, rezultă ker T = {0} şi
deci T este injectivă. Dar E fiind finit dimensional, T fiind injectivă este şi surjectivă şi
deci bijectivă. .
In consecinţă, matricea oricărei transformări liniare ortogonale este nesingulară.
Imaginea printr-o transformare liniară ortogonală a unei baze ortonormate a lui E
este o bază ortonormată a lui E.
Teorema 5.12 Produsul (compusa) a două transformări liniare ortogonale pe E este o
transformare liniară ortogonală.
/ Pentru orice u, v ∈ E, avem
(T2 ◦ T1 )(u) · (T2 ◦ T1 )(v) = T2 (T1 (u)) · T2 (T1 (v)) =
= T1 (u) · T1 (v) = u · v. .
Teorema 5.13 Inversa unei transformări liniare ortogonale pe E este o transformare
liniară ortogonală pe E.
/ Pentru orice u, v ∈ E, avem

T −1 (u) = u0 ⇐⇒ T (u0 ) = u, T −1 (v) = v0 ⇐⇒ T (v0 ) = v,


aşa ı̂ncât
T (u0 ) · T (v0 ) = u0 · v0 ⇐⇒ u · v = T −1 (u) · T −1 (v). .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 65

Teorema 5.14 Operaţia de compunere (produs) determină pe mulţimea transformărilor


liniare ortogonale pe spaţiul finit dimensional E o structură de grup.

/ Operaţia de compunere este asociativă. Elementul neutru este transformarea iden-


tică. Orice transformare liniară ortogonală este inversabilă. .

Definiţia 5.13 Grupul transformărilor ortogonale pe E se numeşte grupul ortogonal pe


E.

El se notează GO(E) şi este un subgrup al grupului general liniar GL(E).


Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază ortonormată a lui E, T : E → E o transformare
liniară pe E şi A ∈ Mn (R) matricea transformării T ı̂n baza B.

Teorema 5.15 Transformarea liniară T este ortogonală d.d. matricea sa A ı̂n baza
ortonormată B este ortogonală, adică
t
A · A = In . (5.31)

/ Pentru orice u, v ∈ E, u = eX, v = eY , avem T (u) = e(AX), T (v) = e(AY ).


Dacă T este ortogonală, T (u) · T (v) = u · v, adică t (AX) · (AY ) = t X · Y , sau
t
X · (t AA) · Y = t X · In · Y,

de unde t AA = In .
Reciproc, dacă A este ortogonală, ţinând seama de (5.31), putem scrie

T (u) · T (v) = t (AX) · (AY ) = t X · (t AA) · Y = t X · Y = u · v. .

Mulţimea matricelor ortogonale cu elemente reale formează, ı̂n raport cu operaţia de


ı̂nmulţire, un grup multiplicativ, notat GO(n; R).
Aplicaţia ϕ : GO(E) → GO(n; R), care asociază fiecărei transformări liniare ortogo-
nale pe E matricea sa ı̂ntr-o bază ortonormată, prin ϕ(T ) = A ⇐⇒ T (e) = eA, este un
izomorfism.
Ca urmare, determinantul matricei unei transformări liniare ortogonale ı̂ntr-o bază
ortonormată din E este egal cu ±1.
Submulţimea transformărilor liniare ortogonale pe E al căror determinant este +1
formează un subgrup al grupului GO(E) numit subgrupul rotaţiilor şi se notează cu
SO(E) (special ortogonal), izomorf cu SO(n; R), subgrupul matricelor ortogonale cu
determinant egal cu +1.

5.5 Transformări liniare simetrice


Definiţia 5.14 O transformare liniară T : E → E se numeşte transformare simetrică
dacă pentru orice u, v ∈ E,
T (u) · v = u · T (v). (5.32)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 66

Teorema 5.16 Transformarea liniară T : E → E este simetrică d.d. matricea sa ı̂ntr-o


bază ortonormată este simetrică.

/ Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază ortonormată a lui E şi A ∈ Mn (R) matricea


transformării T ı̂n această bază, T (e) = eA.
Dacă T este simetrică, din (5.32) avem t (AX)·Y = t X·(AY ), sau t X·t A·Y = t X ·A·Y ,
de unde t A = A, adică A este simetrică.
Reciproc, dacă A este simetrică, putem scrie

T (u) · v = t (AX) · Y = t X · t A · Y = t X · A · Y = t X · (AY ) = u · T (v),

adică T este simetrică. .


Mulţimea transformărilor liniare simetrice pe E formează un spaţiu vectorial izomorf
cu spaţiul vectorial Msn (R) al matricelor pătratice simetrice.

Teorema 5.17 Valorile proprii ale unei transformări liniare simetrice pe E sunt reale.

/ Dacă T ar admite o valoare proprie complexă λ = α +iβ, α, β ∈ R, atunci un vector


propriu corespunzător ar fi de forma u = v + iw = 6 0, v, w ∈ E. Din T (u) = λu, avem
T (v + iw) = (α + iβ)(v + iw), de unde

T (v) = αv − βw, T (w) = αw + βv.

şi deci v·T (w)−w·T (v) = β(v2 +w2 ); dar T este simetrică, de aici rezultă: β(v2 +w2 ) =
0. Insă v2 + w2 > 0, ı̂ncât β = 0, adică λ ∈ R. .

Teorema 5.18 Vectorii proprii corespunzători la valori proprii distincte sunt ortogonali.

/ Din T (u1 ) = λ1 u1 şi T (u2 ) = λ2 u2 , rezultă

T (u1 ) · u2 − u1 · T (u2 ) = (λ1 − λ2 )(u1 · u2 )

cum T este simetrică şi λ1 6= λ2 , deducem u1 · u2 = 0. .

Definiţia 5.15 Un subspaţiu S a lui E se numeşte invariant ı̂n raport cu transformarea


T dacă
∀ u ∈ S =⇒ T (u) ∈ S. (5.33)

Dacă S este un subspaţiu invariant al lui E, restricţia T 0 : S → S a transformării T la


S, T 0 (u) = T (u), pentru orice u ∈ S este tot o transformare liniară, numită transformarea
liniară indusă de T pe S.
Restricţia T 0 : S → S a transformării liniare simetrice T la un subspaţiu invariant
este tot o transformare liniară simetrică ale cărei rădăcini caracteristice sunt rădăcini
caracteristice pentru T .

Teorema 5.19 Complementul ortogonal S ⊥ al unui subspaţiu propriu S al transformării


liniare simetrice T este invariant ı̂n raport cu transformarea T .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 67

/ Fie λ ∈ R o valoare proprie şi S = S(λ) = {u ∈ E, T (u) = λu} subspaţiul propriu


corespunzător valorii λ.
Fie S ⊥ = {v ∈ E, v · u = 0, ∀ u ∈ S} complementul ortogonal al lui S. Pentru orice
vector v ∈ S ⊥ , T (v) · u = v · T (u) = λ v · u = 0. Rezultă că T (v) ∈ S ⊥ şi deci S ⊥ este
invariant ı̂n raport cu transformarea liniară T . .

Teorema 5.20 (Ortodiagonalizarea transformărilor liniare simetrice) Oricare ar


fi o transformare liniară simetrică pe spaţiul n-dimensional E, T : E → E, există o bază
ortonormată ı̂n care matricea transformării T are forma diagonală.

/ Să observăm mai ı̂ntâi că orice transformare liniară simetrică pe E, având rădăcinile
caracteristice reale, admite cel puţin un vector propriu.
Fie e1 un vector propriu unitar al transformării T şi fie S1 = [{e1 }] şi S1⊥ comple-
mentul ortogonal al lui S1 . Deoarece S1 şi S1⊥ sunt subspaţii suplimentare, rezultă că
dim S1⊥ = n − 1.
S1⊥ fiind invariant ı̂n raport cu transformarea liniară simetrică T , restricţia T 0 : S1⊥ →

S1 a transformării liniare T la S1⊥ este de asemenea o transformare liniară simetrică.
Fie e2 un vector propriu unitar al transformării T 0 . El este un vector propriu şi pentru
T şi deoarece e2 ∈ S1⊥ este ortogonal pe e1 . Fie apoi S2 = [{e1 , e2 }] şi S2⊥ complementul
ortogonal al lui S2 . Evident, dim S2⊥ = n − 2. El este de asemenea invariant.
Fie e3 un vector propriu unitar al restricţiei T 00 a lui T la S2⊥ . Vectorul e3 este propriu
şi pentru T şi ortogonal pe e1 şi pe e2 .
Continuând, după n paşi obţinem ı̂n E o bază ortogonală B = {e1 , e2 , . . . , en } formată
din vectori proprii pentru transformarea liniară T . După cum ştim, ı̂n raport cu o astfel
de bază (formată din vectori proprii) matricea transformării T va avea forma diagonală.
.

Dacă T este o transformare liniară simetrică pe E şi λ1 , λ2 , . . ., λp sunt rădăcinile sale


caracteristice de ordinile de multiplicitate m1 , m2 , . . ., mp , cu m1 + m2 + · · · + mp = n,
atunci:
1. dim S(λi ) = mi , i = 1, p ;
2. S(λi ) ⊥ S(λj ), i 6= j, i, j = 1, p .
Pentru fiecare rădăcină λi putem determina mi vectori proprii, care să constituie o
bază pentru S(λi ). Prin procedeul de ortonormare al lui Gram-Schmidt putem obţine
din această bază o bază ortonormată formată din vectori proprii. Fie aceasta B(λi ),
i = 1, p. Atunci B 0 = B(λ1 ) ∪ B(λ2 ) ∪ · · · ∪ B(λp ) va fi o bază ortonormată pentru E,
formată numai din vectori proprii. Matricea transformării liniare T ı̂n această bază va
avea forma diagonală.

Exemplul 5.8 Fie T : R4 → R4 , transformarea liniară simetrică a cărei matrice ı̂n


baza canonică din R4 este
 
1 1 1 1
 1 1 −1 −1 
A=
 1 −1 −1
.
1 
1 −1 1 −1
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 68

Să se determine valorile proprii, subspaţiile proprii şi o bază ortonormată ı̂n care matricea
transformării T să fie diagonală.
Ecuaţia caracteristică este (λ2 − 4)2 = 0, deci λ1 = 2, cu m1 = 2 şi λ2 = −2, cu
m2 = 2.
O bază ı̂n S(λ1 ) este formată din vectorii proprii f1 = (1, 1, 0, 0), f2 = (2, 0, 1, 1).
Din această bază, prin procedeul de ortonormare a lui Gram-Schmidt, se obţine baza
ortonormată B(λ1 ) = {e01 , e02 }, unde e10 = √12 (1, 1, 0, 0), e02 = 21 (1, −1, 1, 1).
O bază ı̂n S(λ2 ) este formată din vectorii proprii

f3 = (0, 0, 1, −1), f4 = (1, −1, −1, −1).

Din această bază obţinem, prin ortonormare, baza B(λ2 ) = {e03 , e04 }, unde
1 1
e03 = √ (0, 0, 1, −1), e04 = (1, −1, −1, −1).
2 2

In raport cu baza ortonormată B 0 = {e01 , e02 , e03 , e04 }, matricea transformării liniare T
are forma diagonală A0 = diag{2, 2, −2, −2}.

5.6 Forme pătratice pe spaţii euclidiene


Fie E un spaţiu euclidian n-dimensional, g : E × E → R o formă biliniară simetrică
pe E şi h : E → R forma pătratică asociată formei g, adică a.ı̂. h(u) = g(u, u), pentru
orice u ∈ E.
Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază ortonormată ı̂n E şi G = ||gij || ∈ Mn (R), cu gij =
g(ei , ej ), i, j = 1, n, matricea formei biliniare g (deci şi a formei pătratice h) ı̂n această
bază. Deoarece g este simetrică, t G = G.
Pentru orice vectori u, v ∈ E, u = eX, v = eY , avem

g(u, v) = t X · G · Y. (5.34)

Fie ı̂ncă T : E → E transformarea liniară pe E a cărei matrice ı̂n baza B este A = G.


Transformarea T este simetrică deoarece matricea sa ı̂n baza B este simetrică, deci pentru
orice u, v ∈ E,
u · T (v) = T (u) · v.
Dacă schimbăm baza ortonormată B cu baza ortonormată B0 , prin e0 = eC, matricea
de trecere este ortogonală, deci C −1 = t C. In noua bază matricea formei biliniare va fi
G0 = t CGC, iar matricea transformării liniare T ,

A0 = C −1 AC = C −1 GC = t CGC = G0 ,

deci şi ı̂n noua bază T are aceeaşi matrice ca şi g. Prin urmare, aplicaţia care asociază
formei biliniare simetrice g transformarea liniară simetrică T nu depinde de alegerea
bazei.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 69

Avem
g(u, v) = t X · (GY ) = u · T (v), ∀ u, v ∈ E, (5.35)
de unde, pentru forma pătratică h asociată formei g,

h(u) = u · T (u). (5.36)

Conform Teoremei 5.20 de ortodiagonalizare a transformărilor liniare simetrice există


o bază B ortonormată ı̂n spaţiul euclidian E ı̂n care matricea transformării T are forma
diagonală A = diag (λ1 , λ2 , . . . , λn ). In această bază h are expresia
  
λ1 0 ... 0 x1
 0 λ2 . . . 0   
h(u) = t XAX = (x1 , . . . , xn )     x2  ,
... ... ... ...   ... 
0 0 . . . λn xn

adică
h(u) = λ1 x21 + λ2 x22 + · · · + λn x2n . (5.37)
Am stabilit astfel:
Teorema 5.21 Pentru orice formă pătratică h pe E există o bază ortonormată ı̂n care
forma h are expresia canonică (5.37).

Deoarece matricea G a formei pătratice h ı̂n orice bază ortonormată din E este şi
matricea transformării liniare simetrice T asociate ei, rezultă că unei forme pătratice pe
E i se poate asocia polinomul caracteristic,
n
X
p(λ) = det(G − λIn ) = (−1)n−k δk λn−k , (5.38)
k=0

care este invariant la schimbări de baze ortonormate. Invarianţi la astfel de schimbări sunt
şi coeficienţii δk ai acestui polinom şi rădăcinile λ1 , λ2 , . . . , λn ale ecuaţiei caracteristice
p(λ) = 0. Ei se numesc invarianţi ortogonali ai formei pătratice h.
Coeficienţii expresiei canonice (5.37) sunt tocmai rădăcinile ecuaţiei caracteristice.
Baza ı̂n care h are expresia canonică (5.37) se obţine ca reuniune a bazelor ortonormate
ale subspaţiilor proprii corespunzătoare valorilor proprii distincte.

Exemplul 5.9 Să se aducă la expresia canonică printr-o schimbare ortogonală de baze,
forma pătratică h : R3 → R, care ı̂n baza canonică din R3 are expresia

h(x) = 2x21 + x22 − 4x1 x2 − 4x2 x3 .

Matricea formei pătratice h ı̂n baza canonică din R3 este


 
2 −2 0
G =  −2 1 −2  .
0 −2 0
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 70

Asociem formei pătratice h transformarea liniară simetrică T : R3 → R3 , prin h(x) =


x·T (x). Ecuaţia caracteristică este λ3 −3λ2 −6λ+8 = 0, cu rădăcinile λ1 = −2, λ2 = 4,
λ3 = 1. Vectorii proprii corespunzători
1 1 1
e01 = (1, 2, 2), e02 = (2, −2, 1), e03 = (2, 1, −2).
3 3 3
In baza ortonormată B 0 = {e01 , e02 , e30 } forma pătratică h are expresia canonică

h(x) = −2(x01 )2 + 4(x02 )2 + (x03 )2 .


Capitolul 6

ALGEBRĂ VECTORIALĂ

6.1 Noţiunea de vector ı̂n geometrie


Geometria analitică studiază proprietăţile figurilor geometrice folosind mijloacele al-
gebrei şi analizei matematice.
Reamintim că prin figură geometrică se ı̂nţelege orice mulţime de puncte din spaţiu.
Cele mai simple figuri geometrice sunt: punctele, dreptele, planele, semidreptele, semi-
planele, segmentele de dreaptă.
Două drepte se numesc paralele dacă sunt situate ı̂ntr-un plan şi nu au nici un punct
comun sau coincid.
O dreaptă se numeşte paralelă cu un plan dacă nu are nici un punct comun cu planul
sau aparţine planului.
Mulţimea tuturor dreptelor cu proprietatea că orice două drepte ale mulţimii sunt
paralele definesc o direcţie.
Semidreptele [AB şi [A0 B 0 , nesituate pe aceeaşi dreaptă, având aceeaşi direcţie, se
numesc la fel orientate dacă aparţin aceluiaşi semiplan determinat de dreapta AA0 .
Semidreptele [AB şi [A0 B 0 , situate pe aceeaşi dreaptă, se numesc la fel orientate dacă
una din ele o conţine pe cealaltă.
Mulţimea tuturor semidreptelor cu proprietatea că orice două semidrepte ale mulţimii
sunt la fel orientate definesc o orientare sau sens (pe dreaptă, ı̂n plan sau ı̂n spaţiu).
Orice dreaptă determină o singură direcţie dar două orientări sau sensuri. O dreaptă
pe care s-a ales unul din cele două sensuri ca pozitiv se numeşte orientată.
Un segment de dreaptă se numeşte orientat dacă aparţine unei drepte orientate. Fie
[AB] un segment situat pe dreapta orientată D. Dacă sensul pozitiv pe dreapta D este
de la A la B, atunci A se numeşte origine, iar B extremitate ale segmentului orientat, pe
care ı̂l vom nota AB.
Dreapta D se numeşte dreapta suport a segmentului orientat AB, iar direcţia şi sensul
său definesc direcţia şi sensul segmentului orientat.
Orice două puncte distincte A şi B din spaţiu determină două segmente orientate AB
şi BA care au aceeaşi direcţie dar sensuri opuse. Dacă A coincide cu B, segmentul AA
ı̂l vom numi segmentul orientat nul. El are direcţia şi sensul nedeterminate.

71
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 72

Se numeşte lungime a segmentului orientat AB, notată ||AB||, distanţa dintre punc-
tele A şi B. Lungimea segmentului orientat nul este egală cu zero.
Fie W mulţimea tuturor segmentelor orientate din spaţiu.
Definiţia 6.1 Segmentele orientate AB, A0 B 0 ∈ W se numesc echipolente dacă au
aceeaşi direcţie, acelaşi sens şi lungimi egale. In acest caz scriem

AB ∼ A0 B 0 .

Teorema 6.1 Oricare ar fi AB, A0 B 0 , A00 B 00 ∈ W trei segmente orientate avem:


1. AB ∼ AB (reflexivitate),
2. AB ∼ A0 B 0 (simetrie),
3. AB ∼ A0 B 0 şi A0 B 0 ∼ A00 B 00 =⇒ AB ∼ A00 B 00 (tranzitivitate).

Din Teorema (6.1) rezultă că relaţia de echipolenţă este o relaţie de echivalenţă pe
mulţimea W a segmentelor orientate din spaţiu.

Definiţia 6.2 Numim vector liber o clasă de echivalenţă ı̂n raport cu relaţia de echipo-
lenţă pe W .

Aşadar, un vector este un element al mulţimii factor V = W/ ∼, adică submulţimea


tuturor segmentelor orientate din spaţiu cu proprietatea că oricare două segmente ale
submulţimii sunt echipolente.
Un sistem de reprezentanţi ai mulţimii V este format din toate segmentele orientate
cu originea ı̂ntr-un punct fixat din spaţiu.
Vom nota vectorii prin a, b, c, . . ., u, v, . . ..
Fie u ∈ V un vector, adică o clasă de echivalenţă a relaţiei de echipolenţă ∼. Dacă
AB este un reprezentant al acestei clase, adică AB ∈ u, atunci AB determină ı̂ntreaga
clasă de echivalenţă, deci vectorul u. Din această cauză, vectorul u se mai notează prin
−−→
AB şi ı̂n desen va fi redat prin segmentul orientat AB. Deci
−−→
u = AB = {M N ∈ W | M N ∼ AB}.

Direcţia, sensul şi lungimea, comune tuturor reprezentanţilor vectorului u, se numesc


direcţia, sensul şi respectiv lungimea vectorului u. Notăm lungimea vectorului u prin
||u||.
Clasa de echivalenţă a segmentului orientat nul se numeşte vectorul nul, notat cu 0.
El are direcţia şi sensul nedeterminate, iar lungimea egală cu zero.
Un vector de lungime egală cu unitatea se numeşte vector unitar sau versor.
Spunem că vectorul u este egal cu vectorul v şi scriem u = v dacă clasele de
echivalenţă ale celor doi vectori coincid. Dacă AB ∈ u şi CD ∈ v, vectorii u şi v
sunt egali d.d. AB ∼ CD.

Teorema 6.2 Pentru orice vector u ∈ V şi orice punct O din spaţiu există un punct M
−−→
şi numai unul a.ı̂. OM = u.

/ Existenţa. Dacă AB ∈ u, fie M a.ı̂. patrulaterul ABM O să fie un paralelogram.


Atunci, OM ∼ AB şi deci segmentele orientate OM şi AB generează aceeaşi clasă de
−−→
echivalenţă, adică OM = u.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 73

−−−→ −−−→ −−→ −−→ −−−→


Unicitatea. Fie ı̂ncă M 0 a.ı̂. OM 0 = u, atunci OM 0 = OM . Dar OM + M M 0 =
−−−→0 −−−→
OM , de unde M M 0 = 0, adică M 0 = M . .
OM se numeşte reprezentantul prin punctul O al vectorului u.
Spunem că vectorul u este paralel cu dreapta D şi scriem u k D, dacă reprezentantul
său printr-un punct al dreptei aparţine dreptei. Vectorul nul este paralel cu orice dreaptă.
Vectorii u şi v se numesc coliniari şi scriem u k v, dacă sunt paraleli cu o aceeaşi
dreaptă. Dacă cel puţin unul din cei doi vectori este vectorul nul, ei sunt coliniari.
−−→ −−→
Fie u un vector oarecare şi AB = u. Vectorul BA se numeşte opusul vectorului u şi
se notează −u. Opusul vectorului nul este vectorul nul.

6.2 Spaţiul vectorial al vectorilor liberi


−−→
Fie u, v ∈ V doi vectori şi fie AB = u, A fiind un punct arbitrar din spaţiu, şi
−−→
BC = v.
C
1
 €€’
 
u + v  €
 € v
  €

 -€
A u B

Figura 6.1: Suma a doi vectori

Definiţia 6.3 Numim sumă a vectorilor u şi v vectorul notat u+v al cărui reprezentant
prin punctul A este AC, adică a.ı̂.
−→
u + v = AC.

Vectorul u + v astfel definit nu depinde de punctul A, din care s-a construit reprezen-
tantul vectorului u.
Regula de adunare a doi vectori dată prin Definiţia 6.3 se numeşte regula triunghiului.
(Fig. 6.1). Această regulă poate fi formulată şi astfel: pentru orice trei puncte A, B, C
are loc egalitatea
−−→ −−→ −→
AB + BC = AC,
numită relaţia lui Chasles.
−−→ −−→
Aplicând această relaţie punctelor A, B, B, respectiv A, A, B, obţinem: AB + BB =
−−→ −→ −−→ −−→
AB, AA + AB = AB, de unde rezultă că pentru orice vector u ∈ V , avem

u + 0 = 0 + u = u.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 74

Analog, pentru punctele A, B, A, respectiv B, A, B, relaţia lui Chasles conduce la:


−−→ −−→ −→ −−→ −−→ −−→
AB + BA = AA, BA + AB = BB. Deci, pentru orice vector u ∈ V , opusul său −u ∈ V ,
satisface relaţia
u + (−u) = (−u) + u = 0.

Teorema 6.3 Pentru orice vectori u, v, w ∈ V au loc egalităţile:


1. u + v = v + u (comutativitate);
2. (u + v) + w = u + (v + w) (asociativitate).

D
Y
HH
•AKA HH
 A H w
HH
 A H
D C  A HH C
- u  A H
1 H
1
€
’   A ’
€   €€
’
 A   €€
 
v €  €v   A €v
€   €    A €
 
€ €   A €

€ u -€   u -€A
A B A B

Figura 6.2: Asociativitatea şi distributivitatea adunării


−−→ −−→
/ 1. Din punctul arbitrar A construim vectorii AB = u, AD = v (Fig. 6.2). Deoarece
−−→ −−→ −−→ −−→ −−→ −−→ −−→
AD = BC, rezultă că AB = DC, adică DC = u. După regula triunghiului, AB + BC =
−→ −−→ −−→ −→
AC şi AD + DC = AC, de unde deducem u + v = v + u.
−−→ −−→ −−→
2. Din punctul arbitrar A construim vectorii AB = u, apoi BC = v, CD = w (Fig.
−−→ −−→ −→ −→ −−→ −−→
6.2). După regula triunghiului, avem: AB + BC = AC, AC + CD = AD. Pe de altă
−−→ −−→ −−→ −−→ −−→ −−→
parte, BC + CD = BD şi AB + BD = AD. Deci (u + v) + w = u + (v + w). .
−−→ −−→ −→
Deoarece, după proprietatea 1., u + v = AB + AD = AC, obţinem o nouă regulă de
adunare a vectorilor, numită regula paralelogramului.
Din proprietatea 2. rezultă că putem scrie suma a trei vectori
−−→ −−→ −−→ −−→
u + v + w = AB + BC + CD = AD
−−−−→
şi deci putem extinde regula triunghiului la suma a n vectori. Dacă Ai−1 Ai = ui , i = 1, n,
atunci
X n Xn
−−−−→ −−−→
ui = Ai−1 Ai = A0 An ,
i=1 i=1

numită regula poligonului.


Din cele de mai sus rezultă că mulţimea V a vectorilor liberi formează ı̂n raport cu
operaţia de adunare a vectorilor un grup abelian.
Numim diferenţă a vectorilor u şi v vectorul u − v = u + (−v).
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 75

Definiţia 6.4 Numim produs al vectorului nenul u cu numărul real a = 6 0 vectorul notat
au care are direcţia vectorului u, sensul lui u dacă a > 0 sau sens contrar sensului lui u
dacă a < 0 şi lungimea ||au|| = |a| ||u||. Dacă u = 0 sau a = 0, atunci au = 0.

Din definiţia precedentă rezultă că au = 0 d.d. a = 0 sau u = 0.


−−→ −→ −−→ −−→
Lema 6.1 Fie O, A, B trei puncte necoliniare şi a = 6 0 şi fie OA0 = aOA şi OB 0 = aOB.
−−0−→0 −−→
Atunci A B = aAB.
−−→ −→ −−→ −−→
/ Din ||OA0 || = |a| ||OA|| şi ||OB 0 || = |a| ||OB|| rezultă că triunghiurile OAB şi OA0 B 0
−−0−→0 −−→ −−−→ −−→
sunt asemenea şi deci ||A B || = |a| ||AB|| şi A0 B 0 || AB. Dacă a > 0, cei doi vectori au
−−−→ −−→
acelaşi sens, iar dacă a < 0 au sensuri contrare. In concluzie A0 B 0 = aAB. .
−−→0 −→
Relaţia OA = aOA realizează o transformare punctuală care duce fiecare punct A al
spaţiului ı̂n punctul A0 . Ea se numeşte omotetie de centru O şi raport a.

Teorema 6.4 Pentru orice vectori u, v ∈ V şi oricare ar fi numerele reale a şi b, au loc
egalităţile:
1o . 1u = u;
2o . a(bu) = (ab)u;
3o . a(u + v) = au + av;
4o . (a + b)u = au + bu.

/ 1o . rezultă nemijlocit din Definiţia 6.4 a produsului unui vector cu un scalar.


Dacă cel puţin unul din numerele a sau b este egal cu zero sau dacă cel puţin unul
din vectorii u sau v este vectorul nul, egalităţile 2o , 3o , 4o sunt evidente. Analizăm ı̂n
continuare cazul când a =6 0, b 6= 0, u =6 0, v 6= 0.
2o . Fie p = a(bu), q = (ab)u. După Definiţia 6.4, avem:

||p|| = |a| ||bu|| = |a| |b| ||u||, ||q|| = |ab| ||u|| = |a| |b| ||u||,

deci ||p|| = ||q||. Vectorii p şi q au aceeaşi direcţie. Să arătăm că au şi acelaşi sens.
Distingem două cazuri: ab > 0 sau ab < 0. In primul caz, numerele a şi b având acelaşi
semn, vectorii p = a(bu) şi u au acelaşi sens. Dar şi vectorii q = (ab)u şi u au acelaşi
sens. In consecinţă p şi q au acelaşi sens. Analog se arată că şi ı̂n cazul ab < 0, vectorii
p şi q au acelaşi sens. In concluzie, a(bu) = (ab)u.
−−→ −−→
3o . Din punctul arbitrar A construim vectorul AB = u, iar din B, vectorul BC = v.
−→
După regula triunghiului AC = u + v. Fie A0 , B 0 , C 0 imaginile punctelor A, B, C prin
−−−→ −−→ −−−→ −−→
omotetia de centru O şi raport a. Atunci: A0 B 0 = aAB = au, B 0 C 0 = aBC = av,
−−0 →0 −→ −−0 →0 −−0−→0 −−0−→0
A C = aAC = a(u + v). Dar A C = A B + B C , de unde a(u + v) = au + av.
4o . Sunt posibile două cazuri: ab > 0 sau ab < 0.
a). Dacă ab > 0, din punctul arbitrar A construim vectorii coliniari, având acelaşi
−−→ −−→ −→ −−→ −−→
sens, AB = au şi BC = bu. Deci, ||AC|| = ||AB|| + ||BC|| = |a| ||u|| + |b| ||u|| =
−→
|a + b| ||u||. Vectorii AC şi u au acelaşi sens dacă a, b > 0 şi sensuri opuse dacă a, b < 0.
−→ −→ −−→ −−→
In concluzie AC = (a+b)u. Pe de altă parte, AC = AB+ BC, de unde (a+b)u = au+bu.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 76

b). Dacă ab < 0, sau a + b = 0 şi atunci (a + b)u = 0, au + bu = au + (−a)u = 0, sau


a + b 6= 0 şi cum a şi b au semne contrare, −a şi a + b sau −b şi a + b au acelaşi semn.
Fie −a şi a + b de acelaşi semn. Atunci

(−a)u + (a + b)u = ((−a) + (a + b))u = bu,

de unde (a + b)u = au + bu. .


Din cele de mai sus rezultă că adunarea vectorilor şi ı̂nmulţirea unui vector cu un
scalar, determină pe mulţimea V a vectorilor liberi o structură de spaţiu vectorial real.

6.3 Vectori coliniari şi vectori coplanari


Reamintim că vectorii u şi v se numesc coliniari dacă sunt paraleli cu o aceeaşi
dreaptă.
Teorema 6.5 Fie u un vector nenul. Vectorul v este coliniar cu vectorul u dacă există
un număr real a, unic determinat, a.ı̂.

v = au. (6.1)

/ Existenţa. Deoarece u k v, ei pot avea acelaşi sens sau sensuri opuse. In primul
caz, alegem a = ||v||/||u||, iar ı̂n al doilea a = −||v||/||u||. După definiţia produlului unui
vector cu un scalar, rezultă că atât ı̂n primul caz, cât şi ı̂n al doilea, obţinem v = au.
Unicitatea. Presupunem că ar mai exista un număr a0 a.ı̂. v = a0 u. De aici şi din
(6.1), urmează a0 u = au sau (a0 − a)u = 0 şi cum u 6= 0, rezultă a0 = a. .

Teorema 6.6 Vectorii u şi v sunt coliniari d.d. sunt liniar dependenţi.

/ Necesitatea. Presupunem că vectorii u şi v sunt coliniari. Dacă u = 0, sistemul


{u, v} este liniar dependent. Dacă u este nenul, după teorema precedentă, are loc (6.1),
care se mai poate scrie sub forma au + (−1)v = 0. Deci sistemul {u, v} este liniar
dependent.
Suficienţa. Presupunem că sistemul {u, v} este liniar dependent. Atunci, există
numerele reale α, β, nu simultan nule, a.ı̂. αu + βv = 0. Presupunem că, de exemplu
β 6= 0. Impărţind prin β şi notând cu a = −α/β, obţinem v = au, vectorii u şi v sunt
coliniari. .

Consecinţa 6.1 Doi vectori sunt necoliniari d.d. sunt liniar independenţi.

Spunem că vectorul u este paralel cu planul P şi scriem u k P dacă reprezentantul
său printr-un punct al planului aparţine planului. Vectorul nul este paralel cu orice plan.
Vectori u, v, w se numesc coplanari dacă sunt paraleli cu acelaşi plan. Dacă cel puţin
unul dintre ei este vectorul nul sau doi dintre ei sunt coliniari, ei sunt coplanari.

Teorema 6.7 Fie u şi v doi vectori necoliniari. Vectorul w este coplanar cu vectorii u
şi v dacă există numerele reale a şi b, unic determinate, a.ı̂.

w = au + bv. (6.2)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 77

−→ −−→ −−→
/ Existenţa. Fie OA = u, OB = v, OC = w (Fig. 6.3, a). Fie P planul determinat
−→ −−→
de reprezentanţii OA şi OB, ai vectorilor necoliniari u şi v. Deoarece w este coplanar cu
−−→
vectorii u şi v, reprezentantul său OC prin O aparţine planului P . Ducem prin C paralele
0 0
la OB şi OA. Fie A şi B punctele unde acestea ı̂ntâlnesc dreptele OA şi respectiv OB.
C
‚Ž
B ‚
• ‚
 ‚ š >‚ M
š
B0  3 C
‘ ‚ š ‚
 ‘  ‚ š ‚
‘ ‚ šš
 ‘  ‚
 ‘  ‚š ‚
‘ ‚
š -
 ‘  O ‚
 ‘  €@ ‚ B
‘ € @
 ‘  ‚
‘ ‘  € @ ‚

‘  - € @
@
R‚M 0
O A0 A €
€
‰
(a) A (b)

Figura 6.3: Vectori coplanari şi vectori necoplanari


−−→ −−→ −−→ −−→ −→ −−→ −−→
După regula paralelogramului, OC = OA0 + OB 0 . Insă OA0 k OA şi OB 0 k OB.
−−→ −→ −−→ −−→ −−→
Există deci numerele a şi b a.ı̂. OA0 = aOA şi OB 0 = bOB. In consecinţă, OC =
−→ −−→
aOA + bOB, adică are loc (6.2).
Unicitatea. Presupunem că ar exista ı̂ncă două numere a0 şi b0 pantru care w =
a u + b0 v. De aici şi din (6.2) deducem (a0 − a)u + (b0 − b)v = 0. Vectorii u şi v fiind
0

necoliniari sunt liniar independenţi şi egalitatea precedentă are loc numai dacă a0 = a şi
b0 = b. .
Teorema 6.8 Vectorii u, v, w sunt coplanari d.d. sunt liniar dependenţi.
/ Necesitatea. Presupunem că vectorii u, v, w sunt coplanari. Dacă u şi v sunt
coliniari, după Teorema 6.6, ei sunt liniar dependenţi şi deci sistemul {u, v, w} este liniar
dependent. Dacă u şi v sunt necoliniari, după Teorema 6.7, are loc (6.2), care se mai
scrie au + bv + (−1)w = 0. Deci sistemul {u, v, w} este liniar dependent.
Suficienţa. Presupunem că sistemul {u, v, w} este liniar dependent. Există atunci
numerele reale α, β, γ, nu toate nule, a.ı̂. αu+βv+γw = 0. Presupunem că, de exemplu,
γ 6= 0. Notând cu a = −α/γ, b = −β/γ, relaţia precedentă ia forma w = au + bv. Dacă
u şi v sunt coliniari, atunci şi w este coliniar cu u şi deci, vectorii u, v, w sunt coplanari.
Dacă u şi v sunt necoliniari, după teorema precedentă, rezultă că vectorii u, v, w sunt
coplanari. .
Consecinţa 6.2 Trei vectori sunt necoplanari d.d. sunt liniar independenţi.
Teorema 6.9 Fie u, v, w trei vectori necoplanari. Pentru orice vector r ∈ V există
numerele a, b, c, unic determinate, a.ı̂.
r = au + bv + cw. (6.3)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 78

−→ −−→ −−→ −−→


/ Existenţa. Fie OA = u, OB = v, OC = w şi OM = r (Fig. 6.3, b). Deoarece
vectorii u, v, w sunt necoplanari, dreptele OA şi OB determină un plan şi dreapta OC
nu aparţine acestui plan. Ducem prin M paralela la OC care ı̂ntâlneşte planul (OAB)
−−→ −−−→ −−−→ −−−→
ı̂n punctul M 0 . După regula triunghiului, OM = OM 0 + M 0 M . Cum vectorii OM 0 , u şi
−−−→0
v sunt coplanari, u şi v fiind necoliniari, există numerele a şi b a.ı̂. OM = au + bv. Pe
−−−→ −−−→
de altă parte, vectorii M 0 M şi w sunt coliniari, deci există scalarul c a.ı̂. M 0 M = cw.
Incât, r = au + bv + cw.
Unicitatea. Presupunem că ar exista ı̂ncă numerele a0 , b0 , c0 a.ı̂. r = a0 u + b0 v + c0 w.
De aici şi din egalitatea (6.3) deducem

(a0 − a)u + (b0 − b)v + (c0 − c)w = 0.

Vectorii u, v, w fiind necoplanari, sunt liniar independenţi, de unde a0 = a, b0 = b, c0 = c.


.

Consecinţa 6.3 Orice sistem care conţine mai mult de trei vectori din V este liniar
dependent.

6.4 Baze ı̂n spaţiul vectorial V


Teorema 6.10 Orice sistem ordonat de trei vectori necoplanari din V , B = {e1 , e2 , e3 },
formează o bază a spaţiului vectorial V al vectorilor liberi.

/ Intr-adevăr, după Consecinţa 6.2, sistemul B este liniar independent, iar după
Teorema 6.9 este şi un sistem de generatori pentru V , adică oricare ar fi vectorul r ∈ V ,
există numerele x1 , x2 , x3 ∈ R a.ı̂.

r = x1 e1 + x2 e2 + x3 e3 = eX, (6.4)

ı̂n care X este matricea coloană a coordonatelor vectorului r ı̂n baza B. .

Consecinţa 6.4 Dimensiunea spaţiului vectorial V al vectorilor liberi este egală cu trei.

Numerele reale x1 , x2 , x3 din (6.4) sunt coordonatele vectorului r ı̂n baza B.


Dacă vectorii u şi v sunt daţi prin coordonatele lor ı̂ntr-o bază B = {e1 , e2 , e3 }, adică
u = u1 e1 + u2 e2 + u3 e3 , v = v1 e1 + v2 e2 + v3 e3 , oricare ar fi numărul real a, avem

u + v = (u1 + v1 )e1 + (u2 + v2 )e2 + (u3 + v3 )e3 , au = au1 e1 + au2 e2 + au3 e3 .

Teorema 6.11 Vectorii u(u1 , u2 , u3 ) şi v(v1 , v2 , v3 ), daţi prin coordonatele lor ı̂n baza
B sunt coliniari d.d. coordonatele lor sunt proporţionale
u1 u2 u3
= = . (6.5)
v1 v2 v3
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 79

/ Intr-adevăr, după Teorema 6.6, u şi v sunt coliniari d.d. sunt liniar dependenţi,
adică egalitatea αu + βv = 0 are loc şi pentru α, β nu simultan nuli, ceea ce este
echivalent cu a spune că sistemul
u1 α + v1 β = 0, u2 α + v2 β = 0, u3 α + v3 β = 0,
admite şi soluţii nebanale, ceea ce se ı̂ntâmplă d.d. are loc (6.5). .
Teorema 6.12 Vectorii u(u1 , u2 , u3 ), v(v1 , v2 , v3 ) şi w(w1 , w2 , w3 ) daţi prin coordo-
natele lor ı̂n baza B sunt coplanari d.d.
Œ Œ
Œ u1 v1 w1 Œ
Œ Œ
Πu2 v2 w2 Π= 0. (6.6)
Œ Œ
Œ u3 v3 w3 Œ

/ In adevăr, după Teorema 6.8, vectorii u, v, w sunt coplanari d.d. sunt liniar
dependenţi, adică egalitatea αu + βv + γw = 0 are loc şi pentru α, β, γ nu toţi nuli,
ceea ce este echivalent cu a spune că sistemul
u1 α + v1 β + w1 γ = 0, u2 α + v2 β + w2 γ = 0, u3 α + v3 β + w3 γ = 0,
admite şi soluţii nebanale, ceea ce se ı̂ntâmplă d.d. are loc (6.6). .

6.5 Subspaţii
Definiţia 6.5 Se numeşte dreaptă vectorială ı̂n V orice subspaţiu vectorial al lui V de
dimensiune unu.
Teorema 6.13 Pentru orice vector nenul e ∈ V există o dreaptă vectorială şi numai
una pentru care {e} este o bază.
/ Fie e 6= 0 şi fie V1 subspaţiul vectorial al lui V generat de e, V1 = {u ∈ V, u =
xe, x ∈ R}. Vectorul e fiind nenul este liniar independent şi generând pe V1 este o bază
a lui V1 , deci dim V1 = 1. Rezultă că V1 este o dreaptă vectorială. Pe de altă parte, orice
dreaptă vectorială care conţine vectorul nenul e admite pe e ca bază şi deci coincide cu
V1 . .
Definiţia 6.6 Se numeşte plan vectorial ı̂n V orice subspaţiu al lui V de dimensiune
doi.
Teorema 6.14 Pentru orice doi vectori necoliniari e1 , e2 ∈ V există un plan vectorial
şi numai unul pentru care {e1 , e2 } este o bază.
/ Fie e1 , e2 ∈ V , necoliniari şi V2 subspaţiul vectorial generat de sistemul de vectori
{e1 , e2 }, V2 = {u ∈ V, u = x1 e1 +x2 e2 , (x1 , x2 ) ∈ R2 }. Vectorii e1 şi e2 fiind necoliniari,
sistemul {e1 , e2 } este liniar independent şi generând pe V2 , formează o bază a lui V2 , deci
dim V2 = 2. Rezultă că V2 este un plan vectorial. Pe de altă parte, orice plan vectorial
care conţine vectorii necoliniari e1 şi e2 admite sistemul {e1 , e2 } ca bază şi deci coincide
cu V2 . .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 80

6.6 Orientarea spaţiului vectorial V


Deoarece orice trei vectori necoplanari formează o bază ı̂n V , există o mulţime de
baze ı̂n spaţiul vectorial tridimensional V . Notăm cu B mulţimea tuturor bazelor din V
şi fie B = {e1 , e2 , e3 } şi B 0 = {e01 , e20 , e30 } ∈ B. Atunci
3
X
e0j = cij ei , j = 1, 2, 3, sau e0 = eC,
i=1

unde C = ||cij || este matricea de trecere de la baza B la baza B 0 . Fie D : B × B → R,


definită prin D(B, B 0 ) = det C. Să observăm că D(B, B 0 ) 6= 0.
Teorema 6.15 Oricare ar fi bazele B, B 0 , B 00 ∈ B au loc egalităţile:
1. D(B, B) = 1,
2. D(B, B 0 ) · D(B 0 , B) = 1,
3. D(B, B0 ) · D(B0 , B00 ) = D(B, B00 ).

/ 1. D(B, B) = det I3 = 1. 2. Deoarece e = e0 C −1 , avem: D(B, B0 ) · D(B 0 , B) =


det C · det C −1 = 1. 3. Din e0 = eC şi e00 = e0 C 0 , rezultă că e00 = e(CC 0 ). Incât,
D(B, B 00 ) = det(CC 0 ) = det C · det C 0 = D(B, B 0 ) · D(B 0 , B 00 ). .
E3 E3
ƒ— OC
ƒ C
ƒ C
ƒ C
ƒ C
ƒ E E2 C
O ƒ -2 › C O
€ @
€ @
E1 € @ E1
€
‰
€ @
R
@
(a) (b)

Figura 6.4: Bază dreaptă (a) şi bază stângă (b) ı̂n V

Vom spune că bazele B, B0 ∈ B sunt ı̂n relaţia ∆ (sunt la fel orientate) dacă D(B, B0 ) >
0 şi scriem B∆B 0 . Din teorema precedentă rezultă că relaţia ∆ este reflexivă, simetrică
şi tranzitivă şi deci este o relaţie de echivalenţă pe mulţimea B.
Mulţimea factor B/∆ a claselor de echivalenţă constă din două elemente.
Intr-adevăr, fie B1 = {e1 , e2 , e3 } o bază şi C1 clasa sa de echivalenţă. Fie apoi B2 =
{e2 , e1 , e3 } baza obţinută din B1 prin schimbarea lui e1 cu e2 . Deoarece D(B1 , B2 ) = −1,
clasa C2 de echivalenţă a bazei B2 nu coincide cu C1 . Pe de altă parte, oricare ar fi baza
B ∈ B, avem
D(B1 , B) = D(B1 , B2 ) · D(B2 , B) = −D(B2 , B).
De aici deducem că:
- dacă D(B1 , B) > 0, atunci D(B2 , B) < 0 şi deci B ∈ C 1 ,
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 81

- dacă D(B1 , B) < 0, atunci D(B2 , B) > 0 şi deci B ∈ C 2 .


Fiecare din cele două elemente ale mulţimii B/∆ se numeşte o orientare a spaţiului
vectorial V . Alegem una dintre aceste orientări, pe care o numim pozitivă (iar pe cealaltă
negativă). Spaţiul vectorial V ı̂n care s-a ales o orientare pozitivă se numeşte orientat.
Bazele orientate pozitiv se numesc baze drepte, iar cele orientate negativ, baze stângi.
De obicei, o bază B = {e1 , e2 , e3 } se consideră orientată pozitiv (negativ) dacă vectorii
−−→ −−→ −−→
e1 = OE1 , e2 = OE2 , e3 = OE3 sunt orientaţi ı̂n lungul degetelor mare, indicator, şi
respectiv, mijlociu ale mâinii drepte (stângi) (Fig. 6.4).

‚Ž E2 E2 BM
‚ B
‚ B
‚ B
‚ B
‚ E E1 B
O ‚ -1 › B O
(a) (b)

Figura 6.5: Bază dreaptă (a) şi bază stângă (b) ı̂n V2

Consideraţiile precedente ı̂n legătură cu orientarea bazelor ı̂n spaţiul vectorial V se


aplică şi bazelor B = {e1 , e2 } ale subspaţiului V2 . In acest caz, baza B se consideră
−−→ −−→
orientată pozitiv (negativ) dacă vectorii e1 = OE1 , e2 = OE2 sunt orientaţi ı̂n lungul
degetelor mare, şi respectiv, indicator ale mâinii drepte (stângi) (Fig. 6.5).

6.7 Proiecţia unui vector


−→
Fie u ∈ V un vector nenul, D dreapta sa suport printr-un punct O din spaţiu, v = OA
0
un vector oarecare şi A proiecţia ortogonală a punctului A pe dreapta D.
Definiţia 6.7 Numim proiecţie ortogonală a vectorului v pe vectorul nenul u sau pe
dreapta D vectorul
−−→
pru v = OA0 . (6.7)
−→
Fie ı̂ncă P un plan, O un punct al planului, v = OA un vector oarecare şi A0 proiecţia
ortogonală a punctului A pe planul P .

Definiţia 6.8 Numim proiecţie ortogonală a vectorului v pe planul P vectorul


−−→
prP v = OA0 .

Teorema 6.16 Pentru orice vectori v1 , v2 , v ∈ V şi orice număr real a, au loc egalităţile

pru (v1 + v2 ) = pru v1 + pru v2 , pru (av) = a pru v. (6.8)


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 82

B
ˆ
*
ˆ
ˆ
ˆ
A ˆ ˆˆ
ˆ
ˆˆ
*
ˆ
v ˆˆ
ˆ
ˆ ˆ
ˆ u
ˆ - - -
O A0 B0
Figura 6.6: Proiecţia ortogonală

−−→ −−−→ −−→


/ Fie v1 = OA1 , v2 = A1 A2 şi v1 + v2 = OA2 . Dacă A01 şi A20 sunt proiecţiile
−−→ −−−→
ortogonale ale punctelor A1 şi A2 pe dreapta D, atunci pru v1 = OA01 , pru v2 = A01 A02 ,
−−→0 −−→0 −−0−→0 −−→0 −→
pru (v1 + v2 ) = OA2 . Dar OA1 + A1 A2 = OA2 , de unde (6.8)1 . Fie apoi v = OA,
−→ −−→
av = aOA = OB şi A0 , B 0 proiecţiile ortogonale ale punctelor A şi B pe dreapta D.
−−→ −−→
Atunci pru v = OA0 , pru (av) = OB 0 . Dar triunghiul OAA0 este asemenea cu triunghiul
−−→ −−→
OBB 0 şi deci OB 0 = a OA0 , de unde (6.8)2 . .
Vectorul pru v nu depinde de lungimea vectorului u. Putem deci ı̂nlocui ı̂n (6.7) pe
u cu versorul său u0 = u/||u||. Avem
pru0 v =pru v.
Deoarece vectorii pru v şi u0 sunt coliniari, există numărul real x a.ı̂.
pru v = xu0 . (6.9)
Definiţia 6.9 Numărul real x din (6.9) se numeşte mărimea algebrică a proiecţiei or-
togonale a vectorului v pe direcţia determinată de vectorul nenul u (sau de versorul u0 )
şi se notează mrpr u v.
Avem deci
pru v = (mrpr u v)u0 ,
iar din (6.8) urmează că
mrpru (v1 + v2 ) = mrpru v1 + mrpru v2 , mrpru (av) = a mrpru v. (6.10)
−→ −−→
Fie u = OA şi v = OB doi vectori nenuli.
Definiţia 6.10 Numim unghi dintre vectorii u şi v unghiul propriu dintre semidreptele
[OA şi [OB.
Notăm cu α unghiul dintre vectorii u şi v. Dacă semidreptele [OA şi [OB coincid,
atunci α = 0, iar dacă sunt suplimentare, α = π. Deci, pentru orice u şi v ∈ V , α ∈ [0, π].
Unghiul dintre vectorii u şi v nu depinde de alegerea punctului O.
Doi vectori nenuli u şi v sunt ortogonali şi scriem u ⊥ v dacă unghiul dintre ei este
egal cu π/2. Vectorul nul este ortogonal pe orice vector din spaţiu.
Deoarece ı̂n Definiţia 6.10, ordinea vectorilor u şi v nu este esenţială, unghiul astfel
definit se mai numeşte şi unghi neorientat.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 83

Definiţia 6.11 Numim unghi orientat dintre vectorii necoliniari u şi v, luaţi ı̂n această
ordine, unghiul α dacă baza {u, v} este orientată pozitiv sau unghiul −α dacă baza {u, v}
este orientată negativ.
Dacă vectorii sunt coliniari, atunci unghiul dintre ei este 0 dacă au acelaşi sens sau
π dacă au sensuri opuse.

Deci, pentru orice doi vectori, unghiul orientat dintre ei aparţine intervalului (−π, π],
sau [0, 2π).
Dacă unghiul dintre vectorii u şi v este α (Fig. 6.6), atunci

mrpr u v = ||v|| cos α. (6.11)

6.8 Produse de vectori


6.8.1 Produsul scalar. Structura euclidiană a lui V
Deoarece ı̂n spaţiul vectorial V al vectorilor liberi sunt cunoscute noţiunile de lungime a
unui vector şi de unghi dintre doi vectori, putem defini un produs scalar pe V plecând
de la aceste noţiuni.

Definiţia 6.12 Numim produs scalar al vectorului u cu vectorul v scalarul u · v egal cu


produsul lungimilor vectorilor u şi v prin cosinusul unghiului dintre ei, adică

u · v = ||u|| ||v|| cos α. (6.12)

Să observăm apoi că, ţinând seama de (6.11), expresia (6.12) se mai scrie

u · v = ||u|| mrpr u v,

sau, dacă u =
6 0, luând u0 = u/||u||,

u0 · v = mrpr u0 v. (6.13)

Teorema 6.17 (Proprietăţile produsului scalar) Oricare ar fi vectorii u, v, v1 , v2 ∈


V şi pentru orice număr real a, au loc egalităţile:
1. u · v = v · u;
2. u · (av) = a(u · v);
3. u · (v1 + v2 ) = u · v1 + u · v2 ;
4. u · u ≥ 0 şi u · u = 0 d.d. u = 0.

/ Proprietatea 1. rezultă nemijlocit din (6.12). Proprietăţile 2. şi 3. rezultă atunci


din (6.10). Intr-adevăr,

u · (av) = ||u|| mrpr u (av) = a ||u|| mrpr u v = a(u · v)

şi respectiv

u · (v1 + v2 ) = ||u|| mrpr u (v1 + v2 ) = ||u|| (mrpru v1 + mrpru v2 ) = u · v1 + u · v2 .


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 84

Pentru 4., să observăm că din (6.12) pentru v = u, rezultă u · u = ||u||2 şi evident
||u||2 ≥ 0 şi ||u|| = 0 d.d. u = 0. .
Din 2. şi 3. rezultă că produsul scalar este liniar ı̂n cel de-al doilea factor. Ţinând
seama şi de 1. rezultă liniaritatea şi ı̂n primul factor.
Din Teorema 6.17 deducem că aplicaţia g : V × V → R, definită prin g(u, v) = u · v,
este o formă biliniară simetrică a cărei formă pătratică asociată este pozitiv definită,
adică este un produs scalar pe V ı̂n sensul definiţiei date la capitolul Spaţii euclidiene.
In consecinţă (V, g) = E este un spaţiu euclidian.
Scalarul u · u = u2 se numeşte pătratul scalar al vectorului u. Aşadar, aplicaţia
|| · || : V → R, √
||u|| = u2
este o normă pe E.
In cele ce urmează, vom nota o bază ortonormată ı̂n E prin B = {i, j, k}, iar coordo-
natele unui vector u ı̂n această bază prin (x, y, z) şi le vom numi coordonate ortogonale.
Deci:
||i|| = ||j|| = ||k|| = 1, i · j = i · k = j · k = 0
şi
u = xi + yj + zk. (6.14)
Dacă u1 = x1 i+y1 j+z1 k1 , u2 = x2 i+y2 j+z2 k sunt doi vectori daţi prin coordonatele
lor ı̂n baza ortonormată B, produsul lor scalar are expresia analitică

u1 · u2 = x1 x2 + y1 y2 + z1 z2 .

Lungimea sau norma vectorului u are expresia analitică


p
||u|| = x2 + y 2 + z 2 ,

distanţa dintre vectorii u1 şi u2 este dată de


p
d(u1 , u2 ) = ||u1 − u2 || = (x1 − x2 )2 + (y1 − y2 )2 + (z1 − z2 )2 ,

iar cosinusul unghiului dintre vectorii u1 şi u2 este


u1 · u2 x1 x2 + y1 y2 + z1 z2
cos α = =p 2 p .
||u1 || ||u2 || x1 + y12 + z12 x22 + y22 + z22

De aici se deduce că vectorii u1 şi u2 sunt ortogonali d.d.

u1 · u2 = x1 x2 + y1 y2 + z1 z2 = 0.

Inmulţind scalar (6.14) pe rând cu vesorii i, j, k ai bazei ortonormate B şi ţinând


seama de (6.13), obţinem următoarea interpretare geometrică a coordonatelor ortogonale
ale vectorului u:
x = mrpr i u, y = mrpr j u, z = mrpr k u,
adică, ele reprezintă mărimile algebrice ale proiecţiilor ortogonale ale vectorului u pe
direcţiile determinate de versorii bazei.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 85

6.8.2 Produsul vectorial


−→ −−→
Fie u = OA şi v = OB doi vectori necoliniari şi fie OACB (Fig. 6.7, a) paralelogramul
ale cărui două laturi adiacente sunt segmentele orientate OA şi OB, pe care ı̂l vom numi
−→ −−→
paralelogramul construit pe vectorii OA şi OB ca laturi. Prin fiecare punct O din spaţiu
putem construi, pentru doi vectori u şi v daţi, câte un astfel de paralelogram. Toate
aceste paralelograme au ı̂nsă aceeaşi arie

A = ||u|| ||v|| sin α, (6.15)

ı̂n care α ∈ (0, π) este unghiul dintre vectorii u şi v.


u×v B0
6 6

u0 × v

6
n
v π/2 v
O - B -
€ €
€ u0€O B
u € € €
€ € €
‰
€
‰
€ €C €
A €A0
(a) (b)

Figura 6.7: Produsul vectorial

Dacă vectorii sunt coliniari, atunci α = 0 sau π şi A = 0.

Definiţia 6.13 Numim produs vectorial al vectorilor necoliniari u şi v, luaţi ı̂n această
ordine, vectorul
u × v = A n, (6.16)
unde n este vectorul unitar (||n|| = 1) perpendicular pe vectorii u şi v şi a.ı̂. baza
{u, v, n} să fie orientată pozitiv.
Produsul vectorial al doi vectori coliniari este egal cu vectorul nul, u × v = 0.

Din (6.16) rezultă că


||u × v|| = A, (6.17)
adică, lungimea vectorului u × v este numeric egală cu aria paralelogramului construit
pe vectorii u şi v ca laturi. Din (6.15) şi (6.17), rezultă

||u × v|| = ||u|| ||v|| sin α. (6.18)


−−→ −−→
Lema 6.2 Fie u0 un vector unitar şi v ⊥ u0 . Dacă OA0 = u0 şi OB = v, atunci
−−→0
vectorul u0 × v = OB se obţine printr-o rotaţie a vectorului v ı̂n jurul dreptei orientate
OA0 ı̂n sens direct de unghi egal cu π/2. (Fig. 6.7, b)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 86

/ Intr-adevăr, ||u0 × v|| = ||v|| şi din v ⊥ u0 şi u0 × v ⊥ u0 rezultă că vectorii
−−→ −−→
OB şi OB 0 sunt situaţi ı̂ntr-un plan perpendicular pe dreapta OA0 , iar din u0 × v ⊥ v
rezultă că (v, u0 × v) = π/2. Rotaţia este ı̂n sens direct deoarece baza {u0 , v, u0 × v}
este orientată pozitiv. .

Lema 6.3 Oricare ar fi vectorii u şi v şi pentru orice a ∈ R, are loc egalitatea

u × v = u × (v + au). (6.19)

/ Intr-adevăr, dacă u şi v sunt coliniari, egalitatea este evidentă. Dacă u şi v sunt
−→ −−→ −−→
necoliniari, construim din punctul arbitrar O, vectorii OA = u, OA0 = au, OB = v,
−−→0
OB = v + au. (Fig. 6.8).

€
€
€
€
€ B B0 C C0
•
 ˆˆ
* ˆˆ
6 
ˆˆ 
ˆ
  ˆ
 ˆ ˆˆ
ˆ  
ˆ  ˆ
v 0 v  ˆˆ  ˆˆ
 ˆ  ˆˆ
 ˆ
ˆ au - -ˆ
O u A0 A
€
(P ) €
€
€
€

Figura 6.8: Proprietăţile produsului vectorial

Deoarece vectorii u, v şi v + au sunt coplanari, vectorii u × v şi u × (v + au)


−−→
sunt coliniari (fiind perpendiculari pe u şi pe v). Pentru orice a, vectorii OB = v şi
−−→0
OB = v + au sunt de aceeaşi parte a dreptei OA, deci bazele {u, v, u × v} şi {u, v +
au, u × (v + au)} sunt la fel orientate. In fine paralelogramele OACB şi OAC 0 B 0 au arii
egale, adică vectorii u × v şi u × (v + au) au lungimi egale. Conchidem că cei doi vectori
sunt egali. .

Consecinţa 6.5 Fie u un vector nenul, P un plan perpendicular pe u, şi v un vector


oarecare. Atunci
u × v = u × prP v, (6.20)
adică, produsul vectorial nu se modifică dacă unul dintre vectori se ı̂nlocuieşte cu proiecţia
sa pe un plan perpendicular pe celălalt.

/ Dacă u şi v sunt coliniari, egalitatea (6.20) este evidentă. Să presupunem că u şi v
sunt necoliniari. Vectorii u, v şi v0 = prP v sunt coplanari, există a ∈ R a.ı̂. v0 = v + au.
Intr-adevăr, cum v0 · u = 0, urmează u · v + au2 = 0 şi deci a = −(u · v)/||u||2 . Din
(6.19) rezultă atunci (6.20). .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 87

Teorema 6.18 (Proprietăţile produsului vectorial) Oricare ar fi vectorii u, v, w


şi pentru orice a ∈ R, au loc egalităţile:
1o . u × v = −v × u (anticomutativitate);
2o . u × (av) = a(u × v);
3o . u × (v + w) = u × v + u × w (distributivitate).

/ 1o . Dacă u şi v sunt coliniari, proprietatea este imediată. Dacă u şi v sunt necol-
iniari, vectorii u × v şi v × u au aceeaşi direcţie, paralelogramele construite pe vectorii u
şi v, respectiv pe v şi u ca laturi, au aceeaşi arie A, iar baza {v, u, v × u} este orientată
pozitiv dacă vectorii v × u şi u × v au sensuri opuse. Adică, v × u = −A n şi deci
u × v = −v × u.
2o . Dacă u şi v sunt coliniari sau a = 0, proprietatea este imediată. Să presupunem
că u şi v sunt necoliniari şi a 6= 0. Vectorii u × (av) şi a(u × v) sunt coliniari cu u × v,
au acelaşi sens (sensul lui u × v dacă a > 0 şi sens contrar dacă a < 0) şi

||u × (av)|| = ||u|| ||av|| sin α = |a| ||u|| ||v|| sin α, ||a(u × v)|| = |a| ||u × v||,

deci ||u × (av)|| = ||a(u × v)||, ı̂ncât u × (av) = a(u × v).


3o . Dacă u = 0, proprietatea este imediată. Dacă u =6 0 şi măcar unul din vectorii
v, w, v + w este coliniar cu u, folosind (6.19), proprietatea rezultă prin calcul direct.
Presupunem că u 6= 0 şi că nici unul dintre vectorii v, w, v + w nu este este co-
liniar cu u. Fie P un plan perpendicular pe u şi fie v0 = prP v, w0 = prP w. Cum
0
prP (v + w) = v + w0 , folosind Consecinţa 6.5, egalitatea de demonstrat este echivalentă
cu
u × (v0 + w0 ) = u × v0 + u × w0 , (6.21)
ı̂n care ı̂nsă v0 ⊥ u, w0 ⊥ u. Vectorul u fiind nenul, fie u0 = u/||u||, adică u = ||u|| u0 .
Folosind proprietatea 2o , rezultă că (6.21) este echivalentă cu

u0 × (v0 + w0 ) = u0 × v0 + u0 × w0 . (6.22)

Este deci suficient să stabilim egalitatea (6.22).


−−→ −−→ −−→
Din punctul arbitrar O al spaţiului construim vectorii OA0 = u0 , OB = v0 , OC = w0 ,
−−→
OD = v0 + w0 (Fig. 6.9).
−−→ −−→ −−→
După Lema 6.2, vectorii OB 0 = u0 × v0 , OC 0 = u0 × w0 , OD0 = u0 × (v0 + w0 ) se
obţin, respectiv, din vectorii v0 , w0 , v0 + w0 prin rotaţii de unghi egal cu π/2, ı̂n sens
direct, ı̂n jurul dreptei OA0 . Cum OBDC este un paralelogram, rezultă că patrulaterul
OB 0 D0 C 0 este tot un paralelogram, obţinut din primul prin rotaţia de unghi π/2, deci
−−→0 −−→0 −−→0
OD = OB + OC , adică are loc (6.22). .

Teorema 6.19 Condiţia necesară şi suficientă ca vectorii u şi v să fie coliniari este ca

u × v = 0. (6.23)

/ Necesitatea. Dacă u şi v sunt coliniari, din Definiţia 6.13 rezultă (6.23).
Suficienţa. Fie u × v = 0. Dacă u şi v ar fi necoliniari, pe vectorii u şi v ca laturi
am putea construi un paralelogram de arie A > 0. Din (6.16) avem ı̂nsă A n = 0, sau
A = 0. Contradicţie. Rezultă că u şi v sunt coliniari. .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 88

D0
‚A6
‚ A
‚ A
‚ A
‚ AB0
‚ ‚Ž
‚ ‚
C0 ‚
AK
A ‚ C
A ‚ *PPP
ˆ
A ‚ ˆˆˆ PP
A‚ˆ PP-
P ˆˆD
ŠO PPP ˆ
PP
Šu q ˆˆ
P
Š 0 B
Š0
Š
A

Figura 6.9: Distributivitatea produsului vectorial

Consecinţa 6.6 Oricare ar fi vectorul u avem: u × 0 = 0, u × u = 0.

Teorema 6.20 (Identitatea lui Lagrange) Oricare ar fi vectorii u şi v are loc egali-
tatea
(u × v)2 = u2 v2 − (u · v)2 .

/ Folosind (6.18) şi definiţia produsului scalar (6.12), avem succesiv

(u × v)2 = ||u × v||2 = ||u||2 ||v||2 sin2 α = ||u||2 ||v||2 (1 − cos2 α) = u2 v2 − (u · v)2 . .

Fie B = {i, j, k} o bază ortonormată a spaţiului. Din definiţia produsului vectorial


rezultă că
i × j = k, j × k = i, k × i = j.
Dacă u1 = x1 i + y1 j + z1 k şi u2 = x2 i + y2 j + z2 k, atunci

u1 × u2 = (y1 z2 − y2 z1 )i − (x1 z2 − x2 z1 )j + (x1 y2 − x2 y1 )k,

de unde rezultă următoarea expresie analitică a produsului vectorial


Œ Œ
Œ i j k ŒŒ
Œ
u1 × u2 = ŒŒ x1 y1 z1 ŒŒ .
Œ x2 y2 z2 Œ

6.8.3 Produsul mixt


Definiţia 6.14 Numim produs mixt al vectorilor u, v, w, luaţi ı̂n această ordine, pro-
dusul scalar al vectorului u × v cu vectorul w, adică scalarul

(u, v, w) = (u × v) · w.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 89

C A0
!!
H€ €ƒ— €€ƒ
ƒ ƒ
€ ƒw € ƒ
€ ƒ € ƒ
6
B0 € ƒ €
D ƒ
ƒ nƒ v ƒ -ƒ B
ƒ ƒ
ƒ €O €
€
ƒ
ƒ u€ ƒ €
ƒ € ƒ €
ƒ€
€
‰ ƒ
€
A C0

Figura 6.10: Produsul mixt

−→ −−→ −−→
Fie u = OA, v = OB şi w = OC trei vectori necoplanari şi fie OAC 0 BCB 0 DA0 (Fig.
6.10) paralelipipedul ale cărui trei muchii adiacente sunt segmentele orientate OA, OB şi
−→ −−→ −−→
OC, pe care ı̂l vom numi paralelipipedul construit pe vectorii OA, OB şi OC ca muchii.
Prin fiecare punct O din spaţiu putem construi, pentru trei vectori u, v şi w daţi, câte
un astfel de paralelipiped. Toate aceste paralelipipede au ı̂nsă acelaşi volum

V = A h,

ı̂n care A este aria bazei şi h ı̂nălţimea corespunzătoare.

Teorema 6.21 Produsul mixt al vectorilor u, v, w este egal, ı̂n valoare absolută, cu
volumul paralelipipedului construit pe cei trei vectori ca muchii, adică

|(u, v, w)| = V.

/ Fie H proiecţia ortogonală a punctului C pe versorul n al direcţiei produsului


−−→
vectorial al vectorilor u şi v. Atunci h = ||OH|| = |mrprn w| = ||w|| | cos(n, w)|. Deci,
|(u, v, w)| = |(u × v) · w| =||u × v|| ||w|| | cos(n, w)| = A h = V. .

Teorema 6.22 Condiţia necesară şi suficientă ca vectorii u, v, w să fie coplanari este
ca
(u, v, w) = 0.

/ Necesitatea. Fie u, v, w vectori coplanari. Dacă u şi v sunt coliniari, atunci


u × v = 0 şi deci (u, v, w) = 0 · w = 0. Dacă u şi v sunt necoliniari, atunci u × v ⊥ w
şi deci (u, v, w) = (u × v) · w =0.
Suficienţa. Presupunem că (u, v, w) = 0. Dacă vectorii u, v, w ar fi necoplanari,
putem construi un paralelipiped pe cei trei vectori ca muchii, de volum V > 0. Dar,
după Teorema 6.21, V = |(u, v, w)| = 0. Contradicţie. Rezultă că vectorii u, v, w sunt
coplanari. .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 90

Teorema 6.23 (Proprietăţile produsului mixt) Oricare ar fi vectorii u, v, w, u1 ,


u2 şi pentru orice a real au loc egalităţile:
1o . (u, v, w) = (v, w, u) = (w, u, v);
2o . (u, v, w) = −(v, u, w);
3o . (au, v, w) = a (u, v, w);
4o . (u1 + u2 , v, w) = (u1 , v, w) + (u2 , v, w).

/ 1o . Dacă vectorii sunt coplanari, proprietatea este imediată. Dacă sunt necoplanari,

|(u, v, w)| = |(v, w, u)| = |(w, u, v)| = V

şi bazele {u, v, w}, {v, w, u}, {w, u, v}, care se obţin una din alta prin permutări circu-
lare, au aceeaşi orientare.
Proprietăţile 2o , 3o , 4o rezultă din proprietăţile corespunzătoare ale produselor vec-
torial şi scalar.
2o . (u, v, w) = (u × v) · w = −(v × u) · w = − (v, u, w).
3o . (au, v, w) = [(au) × v] · w = [a(u × v)] · w = a (u, v, w);
4o . (u1 + u2 , v, w) = (v × w) · (u1 + u2 ) = (v × w) · u1 + (v × w) · u2 =(u1 , v, w) +
(u2 , v, w). .
Din 1o rezultă că proprietăţile 3o şi 4o au loc şi relativ la ceilalţi factori, iar din 1o şi
o
2 deducem că prin schimbarea ordinii a oricăror doi factori produsul mixt ı̂şi schimbă
semnul.

Consecinţa 6.7 Pentru orice vectori u, v, w avem:


1o . u · (v × w) = (u × v) · w = (u, v, w);
2o . (u, u, w) = 0.

Fie B = {i, j, k} o bază ortonormată a spaţiului. Dacă u1 = x1 i + y1 j + z1 k, u2 =


x2 i + y2 j + z2 k, u3 = x3 i + y3 j + z3 k, atunci

(u1 , u2 , u3 ) = (u1 × u2 ) · u3 = (y1 z2 − y2 z1 )x3 − (x1 z2 − x2 z1 )y3 + (x1 y2 − x2 y1 )z3 ,

care conduce la următoarea expresie analitică a produsului mixt


Œ Œ
Œ x1 y1 z1 ŒŒ
Œ
(u1 , u2 , u3 ) = ŒŒ x2 y2 z2 ŒŒ .
Œ x3 y3 z3 Œ

6.8.4 Produsul dublu vectorial


In rezolvarea unor probleme de geometrie analitică, utilizând calculul vectorial, se ı̂n-
tâlnesc produse de forma: (u × v) × w, u × (v × w), numite produse dublu vectoriale.
Dăm ı̂n continuare o formulă de calcul al acestor produse cu ajutorul numai a produsului
scalar.

Teorema 6.24 Oricare ar fi vectorii u, v, w are loc egalitatea

(u × v) × w = (u · w) v − (v · w) u. (6.24)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 91

/ Dacă u şi v sunt coliniari, din u × v = 0, rezultă (u × v) × w = 0, iar din v = αu,


obţinem (u · w) v − (v · w) u = α(u · w) u−α(u · w) u = 0. Deci egalitatea (6.24) este
adevărată.
Dacă u şi v nu sunt coliniari, alegem baza ortonormată B = {i, j, k} a.ı̂. i să fie coliniar
cu u, iar j să fie coplanar cu {u, v}. Atunci u = u1 i, v = v1 i + v2 j, w = w1 i + w2 j + w3 k,
şi deci u × v = u1 v2 k, (u × v) × w = −u1 v2 w2 i + u1 v2 w1 j. Pe de altă parte, u · w = u1 w1 ,
v · w = v1 w1 + v2 w2 şi deci

(u · w) v − (v · w) u = u1 w1 (v1 i + v2 j) − u1 (v1 w1 + v2 w2 )i = −u1 v2 w2 i + u1 v2 w1 j.

In consecinţă, (u × v) × w = (u · w) v − (v · w) u. .
Pentru cel de-al doilea produs dublu vectorial avem o exprimare asemănătoare

u × (v × w) = (u · w) v − (u · v) w. (6.25)

Intr-adevăr, avem succesiv

u × (v × w) = −[(v × w) × u] = −[(v · u) w − (w · u) v] =(u · w) v − (u · v) w.

6.9 Ecuaţii vectoriale


Definiţia 6.15 Se numeşte ecuaţie vectorială orice ecuaţie ı̂n care necunoscuta este un
vector.

Din mulţimea ecuaţiilor vectoriale considerăm următoarele trei tipuri:

mx = a, cu m =
6 0, (6.26)

a · x = m, cu a =
6 0, (6.27)
x × a = b, cu a 6= 0, a · b = 0. (6.28)
1
Ecuaţia (6.26) are soluţia unică x = m a.
Pentru rezolvarea ecuaţiilor (6.27) şi (6.28) să observăm că, ţinând seama de (6.25),
putem scrie a × (x × a) = a2 x − (a · x)a.
Dacă x este o soluţie a ecuaţiei (6.27), atunci x = am2 a + a× x×a 1
a2 . Cu a2 (x × a) = α
(vector arbitrar, perpendicular pe a). Obţinem astfel soluţia generală a ecuaţiei (6.27)
sub forma x = am2 a + a × α, α · a = 0.
Dacă x este o soluţie a ecuaţiei (6.28), atunci x = a12 (a × b) + a·x 1
a2 a. Cu a2 (x · a) =λ
(scalar arbitrar). Obţinem astfel soluţia generală a ecuaţiei (6.28) sub forma
1
x= (a × b) + λa, λ ∈ R. (6.29)
a2
Ecuaţia (6.28) admite o infinitate simplă de soluţii, depinzând de parametrul λ. Ana-
log, deoarece cele trei coordonate ale vectorului α ı̂ntr-o bază din E satisfac singura
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 92

condiţie a · α = 0, rezultă că ecuaţia (6.27) admite o infinitate dublă de soluţii. In


schimb sistemul
a · x = m, x × a = b, cu a 6= 0, a · b = 0, (6.30)
admite soluţie unică.
Intr-adevăr, soluţia generală (6.29) a celei de a doua ecuaţii a sistemului va satisface
şi prima ecuaţie d.d. λa2 = m, de unde λ = m/a2 , ı̂ncât soluţia generală a sistemului
(6.30) este x = a12 (a × b) + am2 a.
Ecuaţia
mx + x × a = b, cu m 6= 0, (6.31)
are, de asemenea, soluţie unică.
Intr-adevăr, ı̂nmulţind ecuaţia (6.31) vectorial la stânga cu a, avem m(a × x) +
a × (x × a) = a × b, sau m(a × x) + a2 x − (a · x)a = a × b; dar din (6.31) avem că
x × a = b−mx, m(a · x) = a · b şi deci (m2 + a2 ) x = a·bm a + mb + a × b, de unde
’ “
1 a·b
x= 2 a + mb + a × b .
m + a2 m

Toate ecuaţiile vectoriale studiate ı̂n acest paragraf por fi reduse, exprimând vectorii
prin coordonatele lor ı̂ntr-o bază, la sisteme de ecuaţii algebrice liniare. Astfel, ecuaţia
vectorială (6.28) este echivalentă cu sistemul

a3 y − a2 z = b1 , −a3 x + a1 z = b2, a2 x − a1 y = b3 ,

al cărui determinant este nul. Sistemul este compatibil simplu nedeterminat d.d.

a1 b1 + a2 b2 + a3 b3 = 0.
Capitolul 7

SPAŢIUL PUNCTUAL
EUCLIDIAN

7.1 Spaţiul punctual afin


Fie V spaţiul vectorilor liberi şi S mulţimea punctelor spaţiului fizic.
Definiţia 7.1 Spunem că mulţimea S are o structură de spaţiu punctual afin asociat
spaţiului vectorial V dacă există o aplicaţie ϕ : S × S → V cu proprietăţile:
1o . ϕ(A, B) + ϕ(B, C) = ϕ(A, C), ∀ A, B, C ∈ S;
2o . Oricare ar fi O ∈ S, fixat şi oricare ar fi u ∈ V , există un singur punct M ∈ S
a.ı̂. ϕ(O, M ) = u.
V se numeşte atunci spaţiul vectorial director al spaţiului punctual afin S.

Definiţia 7.2 Numim dimensiune a spaţiului S dimensiunea spaţiului său vectorial di-
rector: dim S = dim V = 3.

Teorema 7.1 Aplicaţia ϕ : S × S → V , definită prin


−−→
ϕ(A, B) = AB, ∀ A, B ∈ S,

determină pe S o structură de spaţiu punctual afin.

/ Intr-adevăr, pentru orice trei puncte A, B, C ∈ S, după regula triunghiului de


adunare a vectorilor, avem
−−→ −−→ −→
AB + BC = AC,
adică proprietatea 1o . Proprietatea 2o rezultă din faptul că un vector liber are prin orice
punct din spaţiu un reprezentant şi numai unul. .

Definiţia 7.3 Spunem că spaţiul punctual afin S are o structură de spaţiu punctual
euclidian dacă spaţiul său director este euclidian.

93
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 94

Definiţia 7.4 Numim vector de poziţie al punctului M ı̂n raport cu punctul fix O (numit
origine) vectorul
−−→
r = OM .
−−−−→ −−−→ −−−→
Fie M0 , M1 ∈ S şi u = M0 M1 ∈ V . Dacă r0 = OM0 şi r1 = OM1 sunt vectorii
de poziţie ai celor două puncte, atunci u = r1 − r0 , adică, vectorul u determinat de
segmentul orientat M0 M1 este egal cu diferenţa dintre vectorul de poziţie al extremităţii
M1 şi vectorul de poziţie al extremităţii M0 .
−−−−→
Aplicaţia d : S × S → R, definită prin d(M0 , M1 ) = ||M0 M1 ||, oricare ar fi punctele
M0 , M1 ∈ S se numeşte metrică sau distanţă pe S. Ea determină pe S o structură de
spaţiu metric.

7.1.1 Subspaţii punctuale afine


Definiţia 7.5 Spunem că mulţimea nevidă S 0 ⊂ S este subspaţiu punctual afin al lui S
dacă există un punct M0 ∈ S 0 a.ı̂. mulţimea
−−−→
V 0 = {u = M0 M , M ∈ S 0 } ⊂ V

este subspaţiu vectorial al lui V .


Subspaţiul V 0 se numeşte subspaţiul director al subspaţiului punctual afin S 0 .

Deci un subspaţiu punctual afin S 0 este determinat de un punct M0 şi de un subspaţiu


vectorial V 0 al lui V .

Definiţia 7.6 Numim dimensiune a subspaţiului punctual afin S 0 dimensiunea subspa-


ţiului său director V 0 .

Dacă S 0 se reduce la un punct, atunci subspaţiul său director este subspaţiul nul {0}
şi dimensiunea sa este egală cu 0.

Definiţia 7.7 Un subspaţiu punctual afin de dimensiune egală cu 1 se numeşte dreaptă


afină.

O dreaptă afină D este determinată de un punct M0 şi de un subspaţiu director V1 .

Definiţia 7.8 Un subspaţiu punctual afin de dimensiune egală cu 2 se numeşte plan afin.

Un plan afin P este deci determinat de un punct M0 şi de un subspaţiu director V2 .


Un subspaţiul punctual afin al lui S are o structură de subspaţiu punctual euclidian
dacă subspaţiul său director este euclidian.

7.2 Repere carteziene. Coordonatele unui punct


Fie S 0 un subspaţiu punctual, dim S 0 = k ≤ 3 şi V 0 subspaţiul său director.
Definiţia 7.9 Numim reper cartezian al subspaţiului S 0 ansamblul R = {O, B} format
dintr-un punct fix O ∈ S 0 , numit origine a reperului şi o bază B a subspaţiului său director
V 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 95

Definiţia 7.10 Spunem că reperul cartezian R = {O, B} este orientat dacă baza B este
orientată.

Definiţia 7.11 Un reper cartezian se numeşte ortonormat dacă baza B este ortonor-
mată.

Faţă de punctul fix O, originea reperului, fiecărui punct M ∈ S 0 ı̂i corespunde vectorul
său de poziţie
−−→
r = OM ∈ V 0 .
Pe de altă parte, B = {e1 , e2 , . . . , ek } fiind o bază a lui V 0 , vectorul r se poate exprima
ı̂n mod unic ca o combinaţie liniară de vectorii bazei,
k
X
r= xi ei = eX,
i=1

ı̂n care X este matricea coloană a coordonatelor vectorului r ı̂n baza B.

Definiţia 7.12 Numim coordonate ale punctului M ı̂n reperul R coordonatele ı̂n baza
B ale vectorului său de poziţie r ı̂n raport cu originea O.

Definiţia 7.13 Coordonatele unui punct ı̂ntr-un reper cartezian ortonormat se numesc
coordonate ortogonale.

Un reper cartezian ortonormat al dreptei D determinată de punctul fix O şi subspaţiul


director V1 constă din punctul O şi o bază ortonormată a lui V1 , B = {i}, deci R = {O, i}
(Fig. 7.1, a).
O dreaptă pe care s-a definit un reper cartezian se numeşte axă.
- r -
M x
-
O i 6
z
(a) HH
HH
y
6 H
H
>M
š
rš š
6 š
>M
š k
€š- y
rš š š -
H
€ j
6
j šš i€ O H HH €
€
‰ €
š - x
- HH€
O i x €
€
‰
(b) (c)

Figura 7.1: Repere carteziene ortonormate


−−→
Vectorul de poziţie r = OM al unui punct M ∈ D se exprimă ı̂n baza B prin r = xi.
Scalarul x ∈ R se numeşte abscisa punctului M ı̂n reperul R şi scriem M (x).
Un reper cartezian ortonormat al planului P determinat de punctul fix O şi subspaţiul
vectorial director V2 constă din punctul O şi o bază ortonormată a lui V2 , B = {i, j},
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 96

deci R = {O, i, j} (Fig. 7.1, b). Dreptele suport ale reprezentanţilor prin O ai versorilor
i şi j se numesc axele reperului: dreapta {O, i} - axa absciselor, iar dreapta {O, j} - axa
ordonatelor.
−−→
Vectorul de poziţie r = OM al unui punct M ∈ P se exprimă ı̂n baza B prin r = xi +
yj. Perechea de numere reale (x, y) ∈ R2 reprezintă coordonatele ortogonale ale punctului
M ı̂n reperul R şi scriem M (x, y), x se numeşte abscisa, iar y ordonata punctului M .
Un reper cartezian ortonormat al spaţiului S având ca spaţiu director pe V constă
dintr-un punct fix O şi o bază ortonormată a lui V , B = {i, j, k}, deci R = {O, i, j, k}
(Fig. 7.1, c). Dreptele suport ale reprezentanţilor prin O ai versorilor i, j şi k se numesc
axele reperului: dreapta {O, i} - axa absciselor, dreapta {O, j} - axa ordonatelor, iar
{O, k} - axa cotelor.
−−→
Vectorul de poziţie r = OM al unui punct M ∈ S se exprimă ı̂n baza B prin r =
xi + yj+zk. Tripletul de numere reale (x, y, z) ∈ R3 reprezintă coordonatele ortogonale
ale punctului M ı̂n reperul R şi scriem M (x, y, z), x se numeşte abscisa, y ordonata, iar
z cota punctului M .
Interpretarea geometrică a coordonatelor ortogonale ale unui punct este dată de
relaţiile
x = r · i = mrpri r, y = r · j = mrprj r, z = r · k = mrprk r.

7.3 Aplicaţii ale calculului vectorial


7.3.1 Distanţa dintre două puncte
−−−−→
Fie M0 , M1 ∈ S şi u = M0 M1 ∈ V . Dacă punctele M0 şi M1 sunt date prin coordonatele
lor ı̂n reperul ortonormat R, M0 (x0 , y0 , z0 ), M1 (x1 , y1 , z1 ), atunci r0 = x0 i + y0 j+z0 k,
r1 = x1 i + y1 j+z1 k şi ı̂n consecinţă

u = r1 − r0 = (x1 − x0 )i + (y1 − y0 )j + (z1 − z0 )k.

Distanţa dintre punctele M0 şi M1 este atunci dată de


−−−−→ p
d(M0 , M1 ) = ||M0 M1 || = ||r1 − r0 || = (x1 − x0 )2 + (y1 − y0 )2 + (z1 − z0 )2 .

De aici deducem că distanţa de la originea O(0, 0, 0) reperului la punctul M (x, y, z)


este dată de p
−−→
d(O, M ) = ||OM || = ||r|| = x2 + y 2 + z 2 .
In particular, dacă punctele aparţin planului Oxy: O(0, 0), M (x, y), M0 (x0 , y0 ),
M1 (x1 , y1 ), formulele precedente devin
p p
d(M0 , M1 ) = (x1 − x0 )2 + (y1 − y0 )2 , d(O, M ) = x2 + y 2 + z 2 .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 97

7.3.2 Impărţirea unui segment orientat ı̂ntr-un raport dat


Definiţia 7.14 Fie M1 şi M2 două puncte ı̂n spaţiu. Spunem că punctul M ı̂mparte
segmentul orientat M1 M2 ı̂n raportul k dacă
−−−→ −−−→
M1 M = k M M2 . (7.1)

Teorema 7.2 Oricare ar fi punctele M1 şi M2 şi numărul real k 6= −1 există un singur
punct M care ı̂mparte segmentul orientat M1 M2 ı̂n raportul k.
−−→ −−→ −−−→
/ Fie O un punct fixat ı̂n spaţiu şi OMi = ri , i = 1, 2, OM = r. Avem: M1 M =
−−−→
r − r1 , M M2 = r2 −r, cu care, din (7.1), obţinem pentru k 6= −1,
r1 + kr2
r= , (7.2)
1+k
relaţie care determină ı̂n mod unic vectorul de poziţie al punctului M ı̂n raport cu punctul
O şi deci punctul M . .
Dacă, ı̂n reperul ortonormat cu originea ı̂n punctul O, R = {i, j, k} punctele M1 şi
M2 au coordonatele: Mi (xi , yi , zi ), i = 1, 2, iar M (x, y, z), din (7.2) deducem:
x1 + kx2 y1 + ky2 z1 + kz2
x= , y= , z= .
1+k 1+k 1+k
In particular, pentru k = 1, obţinem coordonatele mijlocului segmentului M1 M2 :
x1 + x2 y1 + y2 z1 + z2
x= , y= , z= .
2 2 2

7.3.3 Centrul de greutate al unui sistem de puncte materiale


Definiţia 7.15 Fie Mi , i = 1, n un sistem de n puncte din spaţiu de mase (ponderi)
mi . Spunem că punctul G este centrul de greutate al sistemului de puncte materiale Mi
dacă are loc relaţia
Xn
−−→
mi GMi = 0.
i=1
P
Teorema 7.3 Oricare ar fi punctele materiale Mi , i = 1, n, de mase mi cu mi 6= 0,
punctul G există şi este unic determinat.
−−→ −−→ −−→
/ Fie O un punct fixat ı̂n spaţiu şi OMi = ri , i = 1, n, OGP = r. Avem: GMi = r − ri
şi ı̂nlocuind ı̂n relaţia de definiţie a lui G, obţinem pentru mi =
6 0,
P
m i ri
r= P ,
mi
deci, G există şi este unic determinat. .
In particular, pentru n = 3 şi m1 = m2 = m3 , rezultă că centrul de greutate al unui
triunghi cu vârfurile ı̂n punctele M1 , M2 , M3 este dat de
r1 + r2 + r3
r= .
3
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 98

Dacă, ı̂n reperul ortonormat cu originea ı̂n punctul O, R = {i, j, k} punctele Mi au


coordonatele: Mi (xi , yi , zi ), i = 1, n, iar G(x, y, z), atunci:
P P P
m i xi mi yi mi zi
x= P , y= P , z= P .
mi mi mi

7.3.4 Aria unui triunghi


Fie Mi (xi , yi , zi ), i = 0, 1, 2, trei puncte ı̂n spaţiu date prin coordonatele lor ı̂n reperul
−−→ −−−−→
ortonormat R = {i, j, k} şi fie ri = OMi , i = 0, 1, 2. Notăm uj = M0 Mj = rj − r0 ,
j = 1, 2 (Fig. 7.2, a).
M3
ƒ— \
ƒ\
ƒ \
 ƒ \
 ƒu \
M2  ƒ 3 \
•c
c   ƒ \
 c   ƒ \
c u2
u2  c   ƒ -
\
 c   u1€M0   M2
 c   € 
 u1 -
c €  
 
M0 M1 €

€
‰
(a) M1 (b)

Figura 7.2: Aria triunghului şi volumul tetraedrului

Aria triunghiului M0 M1 M2 este jumătate din aria paralelogramului construit pe vec-


torii u1 şi u2 ca laturi:
1 1
At = ||u1 × u2 || = ||r1 × r2 − r0 × r2 + r0 × r1 ||.
2 2
Dar cum ri = xi i + yi j + zi k, i = 0, 1, 2, urmează, având ı̂n vedere expresia analitică a
produsului vectorial,
Œ Œ
Œ i j k 0 ŒŒ
Œ
Œ x y0 z0 1 Œ
r1 × r2 − r0 × r2 + r0 × r1 = ŒŒ 0 Œ
Π(7.3)
Œ x1 y1 z1 1 Œ
Œ x2 y2 z2 1 Œ

şi deci vŒ
u Œ2 Œ Œ2 Œ Œ2
uŒŒ y0 z0 1 Œ
Œ
Πz0
Œ x0 1 Œ
Œ
Œ x0 y0 1 Œ
1 uŒ Œ Œ
At = tŒ y1 z1 1 Œ + Œ z1 x1 1 Œ + Œ x1 y1 1 Œ
2 ΠΠΠΠΠΠ.
y2 z2 1 Œ Œ z2 x2 1 Œ Œ x2 y2 1 Œ

Consecinţa 7.1 Condiţia necesară şi suficientă ca trei puncte Mi (xi , yi , zi ), i = 0, 1, 2,


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 99

să fie coliniare este ca Œ Œ


Œ i j k 0 Œ
Œ Œ
Œ x0 y0 z0 1 Œ
ΠΠ= 0, (7.4)
Œ x1 y1 z1 1 Œ
Œ Œ
Œ x2 y2 z2 1 Œ
sau echivalent
x1 − x0 y1 − y0 z1 − z0
= = .
x2 − x0 y2 − y0 z2 − z0
/ Intr-adevăr, punctele M0 , M1 , M2 sunt coliniare d.d. vectorii u1 şi u2 sunt coliniari,
ceea ce este echivalent cu u1 × u2 = 0, sau

r1 × r2 − r0 × r2 + r0 × r1 = 0,

care, cu (7.3), este echivalentă cu (7.4). .


In particular, dacă triunghiul este situat ı̂n planul Oxy şi Mi (xi , yi ), i = 0, 1, 2, cum
zi = 0, deducem Œ Œ
Œ Œ
1 Œ x0 y0 1 Œ
At = mod Œ x1 y1 1 ŒŒ .
Œ
2 Œ x2 y2 1 Œ

Consecinţa 7.2 Punctele M0 , M1 , M2 sunt coliniare d.d.


Œ Œ
Œ
Œ x0 y0 1 ŒŒ
Πx1
Œ y1 1 ŒŒ = 0.
Œ x2 y2 1 Œ

7.3.5 Volumul unui tetraedru


Fie Mi (xi , yi , zi ), i = 0, 1, 2, 3, patru puncte ı̂n spaţiu date prin coordonatele lor ı̂n reperul
−−→ −−−−→
ortonormat R = {i, j, k} şi fie ri = OMi , i = 0, 1, 2, 3. Notăm uj = M0 Mj = rj − r0 ,
j = 1, 2, 3 (Fig. 7.2, b).
Fie Vt volumul, At aria bazei şi h ı̂nălţimea tetraedrului cu vârfurile ı̂n punctele
M0 , M1 , M2 , M3 şi V, A, h mărimile corespunzătoare ale paralelipipedului construit pe
vectorii u1 , u2 , u3 ca muchii. Atunci
1 1
Vt = At h, At = A, V = A h.
3 2
Deci
1 1
Vt = V = |(u1 , u2 , u3 )|.
6 6
Dar (u1 , u2 , u3 ) = (r1 , r2 , r3 ) − (r0 , r2 , r3 ) + (r0 , r1 , r3 ) − (r0 , r1 , r2 ) şi ri = xi i + yi j + zi k,
i = 0, 3, ı̂ncât avem Œ Œ
Œ Œ
Œ x0 y0 z0 1 Œ
1 Œ x y1 z1 1 Œ
Vt = mod ŒŒ 1 Œ.
Œ
6 Œ x2 y2 z2 1 Œ
Œ x3 y3 z3 1 Œ
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 100

Consecinţa 7.3 Condiţia necesară şi suficientă ca patru puncte Mi (xi , yi , zi ), i = 0, 3,


să fie coplanare este ca Œ Œ
Œ x0 y0 z0 1 ŒŒ
Œ
Œ y1 z1 1 ŒŒ
Πx1 = 0. (7.5)
Œ x2 y2 z2 1 ŒŒ
Œ
Œ x3 y3 z3 1 Œ

/ Intr-adevăr, punctele M0 , M1 , M2 , M3 sunt coplanare d.d. vectorii u1 , u2 şi u3


sunt coplanari, ceea ce este echivalent cu (u1 , u2 , u3 ) = 0, de unde (7.5). .

7.4 Schimbarea reperelor carteziene


In unele probleme se cere ca reperul la care sunt raportate punctele spaţiului sau
planului să fie ı̂nlocuit cu un alt reper cartezian. Se impune deci să cercetăm legătura
dintre coordonatele unui punct ı̂n reperul dat şi coordonatele aceluiaşi punct ı̂ntr-un alt
reper a cărui poziţie este cunoscută.
Fie R = {O, B} şi R0 = {O0 , B0 } două repere carteziene ale planului sau spaţiului.
Vom cunoaşte poziţia reperului R0 ı̂n raport cu reperul R dacă se dau poziţia originii O0
a reperului R0 ı̂n raport cu reperul R şi schimbarea de baze de la B la B 0 :
−−→0
OO = r0 , e0 = eC, (7.6)

ı̂n care r0 este vectorul de poziţie al originii O0 ı̂n raport cu originea O, iar C este matricea
de trecere de la baza B la baza B0 . −−−→
−−→
Fie M un punct oarecare şi r = OM , r0 = O0 M vectorii de poziţie ai punctului M
ı̂n raport cu originile O şi respectiv O0 ale celor două repere. Atunci r = eX, r0 = e0 X 0 ,
r0 = eX0 , iar din triunghiul OO0 M avem r = r0 + r0 . De aici, ı̂nlocuind r, r0 şi r0
şi ţinând seama de (7.6), obţinem legile de schimbare a coordonatelor carteziene la o
schimbare de reper
X = X0 + CX 0 , X 0 = C −1 (X − X0 ). (7.7)
−−→0
O schimbare de reper ı̂n care se modifică numai originea, OO = r0 , e0 = e, se numeşte
translaţie a reperului de vector r0 . In acest caz C = In şi relaţiile (7.7) devin

X = X0 + X 0 , X 0 = X − X0 .

O schimbare de reper ı̂n care se modifică numai baza, adică numai direcţiile axelor,
−−→0
OO = 0, e0 = eC, se numeşte schimbare centro-afină de reper. In acest caz X0 = 0 şi
relaţiile (7.7) devin
X = CX 0 , X 0 = C −1 X.
O schimbare oarecare a reperului cartezian se obţine prin efectuarea succesivă a unei
translaţii şi a unei schimbări centro-afine (ı̂n orice ordine).
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 101

7.5 Schimbarea reperelor carteziene ortonormate


7.5.1 Schimbarea reperelor ortonormate ı̂n plan
Fie R = {O, i, j} un reper ortonormat drept şi R0 = {O0 , i0 , j0 } un al doilea reper ortonor-
mat (drept sau stâng). Trecerea de la reperul R la reperul R0 este dată, după (7.6), de
translaţia
−−→
OO0 = r0 = x0 i + y0 j
şi de schimbarea centro-afină

i0 = c11 i + c21 j, j0 = c12 i + c22 j, (7.8)

care, ı̂n cazul reperelor ortonormate este numită centro-izometrie. Matricea C = ||cij || ∈
M2 (R) a schimbării de baze ortonormate este o matrice ortogonală, deci t CC = I2 ,
adică:
c211 + c221 = 1, c11 c12 + c21 c22 = 0, c212 + c222 = 1,
care arată că elementele matricei C se pot exprima ı̂n funcţie de un singur parametru
real.
Fie α = (i,ci0 ) ∈ [0, 2π) unghiul orientat dintre versorii i şi i0 (Fig. 7.3, a).
0
0 6
y x€
’
y@
I M
@ •CO €
@  C €
C 0 j0 j j
@ C r € 6 i0 6 i0
r @ € @
I €
’ ’
€
 @ C 0 € @€ α- € α-
C i
6 j0 @
I @C€ €
’ O i O@ i
j  r ˜˜˜ : R j0
@
˜˜- ˜0
O0 x
-
O i
(a) (b) (c)

Figura 7.3: Schimbarea reperelor carteziene ortonormate plane

Să presupunem mai ı̂ntâi că reperul R0 este drept (Fig. 7.3, b). Atunci (i,cj0 ) = α + π2 ,
(j,ci0 ) = α − π2 , (j,cj0 ) = α şi din (7.8) găsim

c11 = i · i0 = cos α, c12 = i · j0 = − sin α,


c21 = j · i0 = sin α, c22 = j · j0 = cos α.

Deci ’ “
cos α − sin α
C(α) = ,
sin α cos α
cu det C = +1, şi
i0 = i cos α + j sin α, j0 = −i sin α + j cos α. (7.9)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 102

In acest caz, reperul R0 se obţine din reperul R printr-o translaţie de vector r0 şi o rotaţie
de unghi α.
Dacă un punct M al planului are ı̂n reperul R coordonatele (x, y), iar ı̂n reperul R0
coordonatele (x0 , y 0 ), atunci din relaţiile (7.7), obţinem pentru schimbarea coordonatelor
ortogonale ı̂n plan:

x = x0 + x0 cos α − y 0 sin α, y = y0 + x0 sin α + y 0 cos α.

Să presupunem acum că reperul R0 este stâng (Fig. 7.3, c). Atunci (i,cj0 ) = − π2 + α,
(j,ci0 ) = − π2 + α, (j,cj0 ) = π + α şi din (7.8) găsim

c11 = i · i0 = cos α, c12 = i · j0 = sin α,


c21 = j · i0 = sin α, c22 = j · j0 = − cos α.

Deci ’ “
0 cos α sin α
C (α) = ,
sin α − cos α
cu det C = −1, şi

i0 = i cos α + j sin α, j0 = −(−i sin α + j cos α).

Să observăm că, ı̂n acest caz, pentru α = 0 obţinem centro-izometria i0 = i, j0 =


−j, care constă ı̂n a schimba sensul axei ordonatelor, adică ı̂ntr-o simetrie faţă de axa
absciselor. Cum ı̂nsă,
C 0 (α) = C(α) · C(0), ∀ α ∈ [0, 2π),
rezultă că trecerea de la reperul drept R la reperul stâng R0 constă dintr-o translaţie de
vector r0 , o rotaţie de unghi α, urmată de o simetrie faţă de axa absciselor.

7.5.2 Schimbarea reperelor ortonormate ı̂n spaţiu


Fie R = {O, i, j, k} un reper cartezian ortonormat drept şi R0 = {O0 , i0 , j0 , k0 } un al
doilea reper ortonormat (drept sau stâng). Trecerea de la reperul R la reperul R0 este
dată, după (7.6), de translaţia
−−→0
OO = r0 = x0 i + y0 j+z0 k

şi centro-izometria (Fig. 7.4):


 0
 i = c11 i + c21 j + c31 k,
j0 = c12 i + c22 j + c32 k, (7.10)
 0
k = c13 i + c23 j + c33 k.

Matricea C = ||cij || ∈ M3 (R) a schimbării de baze ortonormate este o matrice


ortogonală, deci t CC = I, adică:

c211 + c21
2 2
+ c31 = 1, c11 c12 + c21 c22 + c31 c32 = 0,
2 2 2
c12 + c22 + c32 = 1, c11 c13 + c21 c23 + c31 c33 = 0,
c213 + c223 + c33
2
= 1, c12 c13 + c22 c23 + c32 c33 = 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 103

6
z M
•CO y0
z0  C €
’
€
I
@ C 0
@ C r €
r @ €
 @ C j0 €
C
6 k0@I C€ €
’
k  r0 ˜˜@ :
˜
˜
€˜- O AAUi0 y
0
˜ -
€O j
i€ A
‰
€ A
€ A 0
‰x
€ AUx

Figura 7.4: Schimbarea reperelor carteziene ortonormate ı̂n spaţiu

care arată că elementele matricei C se pot exprima ı̂n funcţie de trei parametri reali.
Deoarece C −1 = t C, din (7.10) avem pentru trecerea inversă, de la B 0 la B:

 i = c11 i0 + c12 j0 + c13 k0 ,
j = c21 i0 + c22 j0 + c23 k0 , (7.11)

k = c31 i0 + c32 j0 + c33 k0 .
Dacă axele Oz şi Oz 0 au aceeaşi direcţie, deci k0 = ±k, din (7.10) şi (7.11), deducem
c13 = c23 = c31 = c32 = 0, c33 = ±1.
In acest caz, centro-izometria ı̂n spaţiu se reduce la o centro-izometrie ı̂n planul Oxy.
Dacă axele Oz şi Oz 0 au aceeaşi direcţie, atunci k0 6= ±k. Matricea C fiind ortogonală,
det C = ±1.

6
z

y0
z0 €
’
€
I
@
@ θ €
@ € 
@ 6
k 0 
j €
k0@I
@€ €
’ 
1 0
-k × n y
-
€
O ‚A i0 j
i € AU
‰ ‚‚n A
€
€ ‚ A
€ ϕ ‚ ψ A
€ ‚ Ux
A
0
‰
€
x ‚N

Figura 7.5: Rotaţia ı̂n spaţiu

Să presupunem mai ı̂ntâi că reperul R0 este drept, atunci det C = +1. In acest caz
centro-izometria se numeşte rotaţie ı̂n spaţiu. Vom arăta că orice rotaţie ı̂n spaţiu se
poate exprima cu ajutorul a trei unghiuri convenabil alese.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 104

Presupunem că cele două repere au aceeaşi origine O, deci facem abstracţie de
translaţie (Fig. 7.5). Planele Oxy şi Ox0 y 0 se intersectează după o dreaptă ON nu-
mită linia nodurilor.
Fie θ = (k, d k0 ) ∈ (0, π) unghiul neorientat dintre axele Oz şi Oz 0 . Deoarece o dreaptă
perpendiculară pe un plan este perpendiculară pe orice dreaptă din acel plan, rezultă că
produsul vectorial k × k0 are direcţia dreptei ON . Fie n versorul liniei nodurilor ales
astfel ı̂ncât baza {k, k0 , n} să fie orientată pozitiv. Avem atunci

k × k0 = n sin θ. (7.12)

Fie ı̂ncă ϕ = (i,cn) ∈ [0, 2π) unghiul orientat pe care linia nodurilor ı̂l face cu axa Ox
(măsurat ı̂n planul Oxy) şi ψ = (n, di0 ) ∈ [0, 2π) unghiul orientat pe care axa Ox0 ı̂l face
cu linia nodurilor (măsurat ı̂n planul Ox0 y 0 ). Unghiurile ϕ, ψ, θ se numesc unghiurile
lui Euler. Ele determină o rotaţie ı̂n spaţiu. Să analizăm ı̂n continuare modul ı̂n care
elementele matricei C se pot exprima ı̂n funcţie de aceste trei unghiuri.
Deoarece n este un versor ı̂n planul Oxy ı̂n care {O, i, j} formează o bază ortonormată,
putem scrie
n = i cos ϕ + j sin ϕ. (7.13)
Apoi Œ Œ
Œ i j k Œ
Œ Œ
k × k0 = ŒŒ 0 0 1 Œ
Œ = −c23 i + c13 j,
Œ c13 c23 c33 Œ

care ı̂nlocuite ı̂n (7.12) ne dau: c13 = sin ϕ sin θ, c23 = − cos ϕ sin θ, iar din k · k0 = cos θ,
urmează c33 = cos θ, a.ı̂.

k0 = i sin ϕ sin θ − j cos ϕ sin θ + k cos θ. (7.14)

Să observăm apoi că {O, n, k0 × n} este un reper ortonormat drept ı̂n planul Ox0 y 0 .
Cum (n, di0 ) = ψ, legătura dintre reperele ortonormate drepte {O, n, k0 × n} şi {O, i0 , j0 }
este dată de formule de tipul (7.9):

i0 = n cos ψ + (k0 × n) sin ψ, j0 = −n sin ψ + (k0 × n) cos ψ. (7.15)

Dar, din (7.13) şi (7.14) avem

k0 × n = −i sin ϕ cos θ + j cos ϕ cos θ + k sin θ. (7.16)

Cu n şi k0 × n daţi de (7.13) şi (7.16), din (7.15) şi (7.14) obţinem:

i0 = i(cos ϕ cos ψ − sin ϕ sin ψ cos θ) + j(sin ϕ cos ψ + cos ϕ sin ψ cos θ) + k sin θ sin ψ,
j0 = −i(cos ϕ sin ψ + sin ϕ cos ψ cos θ) − j(sin ϕ sin ψ − cos ϕ cos ψ cos θ) + k sin θ cos ψ,
k0 = i sin ϕ sin θ − j cos ϕ sin θ + k cos θ.

In consecinţă, matricea C are elementele


 
cos ϕ cos ψ − sin ϕ sin ψ cos θ − cos ϕ sin ψ − sin ϕ cos ψ cos θ sin ϕ sin θ
C =  sin ϕ cos ψ + cos ϕ sin ψ cos θ − sin ϕ sin ψ + cos ϕ cos ψ cos θ − cos ϕ sin θ  .
sin θ sin ψ sin θ cos ψ cos θ
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 105

Deci, reperul ortonormat drept R0 se obţine din reperul ortonormat drept R printr-o
translaţie de vector r0 şi o rotaţie ı̂n spaţiu de unghiuri ϕ, ψ, θ.
O rotaţie ı̂n spaţiu de unghiuri ϕ, ψ, θ se poate obţine prin efectuarea succesivă a
trei rotaţii plane ı̂n jurul a trei axe, după cum urmează: o rotaţie de unghi ϕ ı̂n jurul
axei Oz, o rotaţie de unghi θ ı̂n jurul axei liniei nodurilor, şi o rotaţie de unghi ψ ı̂n jurul
axei Oz 0 .
Legătura ı̂ntre coordonatele unui punct M ı̂n cele două repere este dată de formula
(7.7) ı̂n care      0 
x x0 x
X =  y  , X 0 =  y0  , X 0 =  y 0  ,
z z0 z0
matricea C având expresia de mai sus.
Dacă reperul R0 este stâng, det C = −1. Prin schimbarea sensului unei axe se poate
obţine un reper drept. De exemplu, reperul R0 = {O0 , i0 , −j0 , k0 } este ı̂n acest caz un
reper drept.
Deci, reperul ortonormat stâng R0 se obţine din reperul ortonormat drept R printr-o
translaţie de vector r0 , o rotaţie ı̂n spaţiu de unghiuri ϕ, ψ, θ, urmată de o simetrie faţă
de unul dintre planele de coordonate (de exemplu, O0 x0 z 0 ).

7.6 Repere polare


7.6.1 Repere polare ı̂n plan
Definiţia 7.16 Numim reper polar ı̂n plan figura formată dintr-un punct fix O, numit
pol şi o axă Ox, de versor i, numită axă polară, situate ı̂n plan.
Fie M un punct oarecare al planului, diferit de polul O şi fie (Fig. 7.6)
−−→
r = ||r|| = ||OM || ∈ (0, ∞), ϕ = (i,cr) ∈ [0, 2π).
Aceste relaţii stabilesc o corespondenţă biunivocă ı̂ntre mulţimea punctelor planului,
diferite de O, şi mulţimea perechilor ordonate de numere reale (r, ϕ). Numerele (r, ϕ),
astfel definite, se numesc coordonate polare ale punctului M şi scriem M (r, ϕ). Pentru
polul O, r = 0, iar unghiul ϕ este nedeterminat.
Să presupunem că planul este ı̂n acelaşi timp raportat şi la un reper cartezian ortonor-
mat drept R = {O, i, j}, cu originea ı̂n polul O, i versorul axei polare şi j astfel ales ı̂ncât
baza {i, j} să fie o bază ortonormată orientată pozitiv. Dacă punctul M are ı̂n acest reper
coordonatele (x, y), legătura ı̂ntre coordonatele sale polare şi coordonatele carteziene este
dată de
x = r cos ϕ, y = r sin ϕ. (7.17)
Legătura inversă se obţine rezolvând sistemul (7.17) ı̂n necunoscutele r şi ϕ:
p y
r = x2 + y 2 , tg ϕ = .
x
Dintre cele două soluţii ale ecuaţiei trigonometrice din intervalul [0, 2π) se alege aceea
pentru care sin ϕ are acelaşi semn cu y.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 106

6
z

k6
θ r ˆˆ*M
ˆ ˆ
 ˆˆ ‚
3M
‘‘  HH
O
0
‚
‘  i HHr ‚
r ‘ ‹ HH 0 ‚
‘  
‘   ϕ M ‚
‘ ϕ  ‹x ‚
‘ x (P ) ‚
‘ - - 
O i
(a) z 0(b)

Figura 7.6: Repere polare ı̂n plan şi ı̂n spaţiu

7.6.2 Repere polare ı̂n spaţiu


Definiţia 7.17 Numim reper polar ı̂n spaţiu figura formată dintr-un plan (P ), numit
plan bază, ı̂n care s-a ales un reper polar (cu polul O şi axă polară Ox, de versor i) şi o
axă z 0 Oz, de versor k, perpendiculară pe planul (P ).

Fie M un punct oarecare al spaţiului, nesituat pe axa z 0 Oz, M 0 proiecţia sa ortogonală


−−−→
ı̂n planul bază (P ) şi r0 = OM 0 . Notăm
−−→ d dr) ∈ (0, π).
r = ||r|| = ||OM || ∈ (0, ∞), ϕ = (i, r0 ) ∈ [0, 2π), θ = (k,

Aceste relaţii stabilesc o corespondenţă biunivocă ı̂ntre mulţimea punctelor spaţiului,


nesituate pe axa z 0 Oz, şi mulţimea tripleteor ordonate de numere reale (r, ϕ, θ). Numerele
(r, ϕ, θ), astfel definite, se numesc coordonate polare ı̂n spaţiu ale punctului M şi scriem
M (r, ϕ, θ).
Polul O este caracterizat prin r = 0, iar ϕ şi θ sunt nedeterminate. Dacă M 6= O,
aparţine axei z 0 Oz, ϕ este ı̂ncă nedeterminat, iar θ ∈ {0, π}.
In locul unghiului θ se utilizează uneori complementul său ψ = π2 − θ = (rd 0 , r)
π π
∈ (− 2 , 2 ).
Deoarece mulţimea punctelor din spaţiu pentru care r = const formează o sferă,
coordonatele (r, ϕ, θ) se numesc şi coordonate sferice sau geografice: ϕ - longitudine, ψ -
latitudine, respectiv θ - colatitudine.
Să presupunem că spaţiul este ı̂n acelaşi timp raportat şi la un reper cartezian ortonor-
mat drept R = {O, i, j, k}, cu originea ı̂n polul O, i versorul axei polare, k versorul axei
z 0 Oz şi j astfel ales ı̂ncât baza {i, j, k} să fie o bază ortonormată orientată pozitiv. Dacă
punctul M are ı̂n acest reper coordonatele (x, y, z), legătura ı̂ntre coordonatele sale sferice
şi coordonatele carteziene se obţine astfel: deoarece r0 = prP r, rezultă că ||r0 || = r sin θ,
apoi

x = i · r = i · r0 = ||r0 || cos ϕ, y = j · r = j · r0 = ||r0 || sin ϕ, z = k · r = r cos θ,

ı̂ncât
x = r cos ϕ sin θ, y = r sin ϕ sin θ, z = r cos θ. (7.18)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 107

Invers, din (7.18) obţinem pentru r, ϕ, θ:


p y x
r= x2 + y 2 + z 2 , tg ϕ = , cos θ = p .
x 2
x + y2 + z2

Pentru ϕ se alege determinarea din intervalul [0, 2π) a cărei sinus are acelaşi semn cu y,
iar pentru θ determinarea din intervalul [0, π].
Poziţia unui punct M din spaţiu, nesituat pe axa z 0 Oz, poate fi precizată ı̂n raport
cu reperul polar ı̂n spaţiu şi prin

d
r0 = ||r0 || ∈ (0, ∞), ϕ = (i, r0 ) ∈ [0, 2π), z = mrprk r ∈ (−∞, +∞).

Aceste relaţii stabilesc o corespondenţă biunivocă ı̂ntre mulţimea punctelor spaţiului,


nesituat pe axa z 0 Oz, şi mulţimea tripleteor ordonate de numere reale (r0 , ϕ, z). Numerele
(r0 , ϕ, z), astfel definite, se numesc coordonate semipolare ı̂n spaţiu ale punctului M şi
scriem M (r0 , ϕ, z).
Polul O este caracterizat prin r0 = 0, z = 0, iar ϕ este nedeterminat. Punctele axei
z Oz sunt caracterizate prin r0 = 0 şi ϕ nedeterminat. Poziţia unui punct de pe axa z 0 Oz
0

este precizată prin cota sa z.


Deoarece mulţimea punctelor din spaţiu pentru care r0 = const formează un cilindru,
coordonatele (r0 , ϕ, z) se numesc şi coordonate cilindrice.
Legătura dintre coordonatele cilindrice şi coordonatele carteziene ale unui punct M
se obţine imediat dacă ţinem seama că (r0 , ϕ) sunt coordonatele polare ı̂n planul (P ) ale
punctului M 0 . Avem deci

x = r0 cos ϕ, y = r0 sin ϕ, z = z

şi invers p y
r0 = x2 + y 2 , tg ϕ = , z = z.
x

7.7 Reprezentări analitice: curbe şi suprafeţe


Dăm ı̂n continuare reprezentările analitice ale curbelor plane, suprafeţelor şi curbelor
ı̂n spaţiu. Reprezentarea acestora prin ecuaţii şi studierea proprietăţilor lor cu ajutorul
acestor ecuaţii folosind mijloacele algebrei liniare şi calculului vectorial fiind obiectivul
principal al geometriei analitice. Presupunem planul, respectiv spaţiul euclidian, rapor-
tate la repere carteziene ortonormate.
7.7.1 Curbe plane
Fie ecuaţia
y = f (x), (7.19)
unde f este o funcţie continuă şi cu derivată continuă pe un interval I ⊂ R. Mulţimea
punctelor M din plan ale căror coordonate (x, y) ı̂ntr-un un reper cartezian ortonormat
R verifică ecuaţia (7.19) formează o curbă plană C — graficul funcţiei f . Ecuaţia (7.19)
se numeşte ecuaţia carteziană explicită a curbei C.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 108

In afară de reprezentarea carteziană explicită a curbelor plane, există şi alte repre-
zentări. Ele ţin de modul de generare a curbelor. Dacă privim curba ca fiind descrisă
de un punct ı̂n mişcare, fiecărui moment t ∈ [a, b] ı̂i corespunde o poziţie a punctului M
pe curba C, deci fiecărei valori a parametrului t ı̂i corespunde o pereche de numere reale
(x(t), y(t)), corespondenţă care poate fi scrisă sub forma

x = x(t), y = y(t), t ∈ [a, b], (7.20)

ı̂n care funcţiile x şi y sunt continue şi cu derivate continue pe intervalul [a, b]. Ecuaţiile
(7.20) constituie o reprezentare parametrică a curbei plane C, iar t se numeşte parametrul
curbei, care nu este obligatoriu să fie timpul. Notând cu r(t) = x(t)i + y(t)j, ecuaţiile
(7.20) se pot scrie ı̂ncă sub forma vectorială

r = r(t), t ∈ [a, b].

Reprezentarea (7.19) este un caz particular al reprezentării (7.20). In adevăr, ea


poate fi scrisă sub forma x = t, y = f (t), cu t ∈ I.
In unele probleme o curbă plană este privită ca un loc geometric. Ea este considerată
ca totalitatea punctelor M din plan care satisfac unei condiţii date. Dacă ı̂n raport cu
un reper cartezian plan R punctul M are coordonatele (x, y), condiţia pe care o satisfac
punctele curbei se exprimă analitic printr-o relaţie de forma

F (x, y) = 0, (7.21)

ı̂n care F este o funcţie continuă şi cu derivate parţiale continue. Ecuaţia (7.21) se
numeşte ecuaţia carteziană implicită a curbei plane C.

Exemplul 7.1 a). Ecuaţia y = ax + b este reprezentarea carteziană explicită a unei


drepte ı̂n plan.
b). Ecuaţiile x = x0 + `t, y = y0 + mt, t ∈ R, dau o reprezentare parametrică a
dreptei ı̂n plan.
c). Ecuaţia Ax + By + C = 0 este reprezentarea carteziană implicită a dreptei ı̂n
plan.

Definiţia 7.18 O curbă plană se numeşte algebrică dacă ı̂ntr-un reper cartezian plan
poate fi caracterizată analitic printr-o ecuaţie implicită de forma:
n
X
F (x, y) = Pk (x, y) = 0,
k=0

ı̂n care Pk (x, y) sunt polinoame omogene de gradul k, k = 0, n, cu coeficienţi reali


X
Pk (x, y) = apq xp y q , k = 0, n.
p+q=k

Numărul n, gradul polinomului F (x, y), se numeşte ordinul curbei.

Exemplul 7.2 Dreapta este o curbă algebrică de ordinul ı̂ntâi.


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 109

O curbă care nu este algebrică se numeşte transcendentă.


Caracterul algebric al unei curbe plane, precum şi ordinul său, nu depind de alegerea
reperului cartezian.
O curbă algebrică plană de ordinul n are cel mult n puncte de intersecţie cu o dreaptă
arbitrară din planul ei, care nu aparţine curbei.
Curbele plane pot fi reprezentate şi faţă de un reper polar plan. Dacă (r, ϕ) sunt
coordonatele polare ale unui punct M al curbei, atunci r = f (ϕ) este ecuaţia polară
explicită, r = r(t), ϕ = ϕ(t) constituie o reprezentare polară parametrică, iar F (r, ϕ) = 0
este ecuaţia polară implicită a curbei.

7.7.2 Suprafeţe
Fie ecuaţia
z = f (x, y), (7.22)
unde f este o funcţie continuă şi cu derivate parţiale continue ı̂ntr-un domeniu D ⊂ R2 .
Mulţimea punctelor M din spaţiu ale căror coordonate (x, y, z) ı̂ntr-un un reper cartezian
ortonormat R verifică ecuaţia (7.22) formează o suprafaţă S. Ecuaţia (7.22) se numeşte
ecuaţia carteziană explicită a suprafaţei S.
O suprafaţă poate fi descrisă prin mişcarea unei curbe care ı̂n cursul mişcării se poate
şi deforma. O curbă fixă poate fi reprezentată dând x, y, z ca funcţii de un parametru pe
care ı̂l vom nota cu u. Pentru a reprezenta curba ı̂n mişcare, funcţiile precedente trebuie
să depindă ı̂ncă de un parametru pe care ı̂l vom nota cu v. Prin urmare, o reprezentare
parametrică a suprafeţei are forma

x = x(u, v), y = y(u, v), z = z(u, v), (u, v) ∈ ∆ ⊂ R2 , (7.23)

ı̂n care funcţiile x, y şi z sunt continue şi cu derivate parţiale continue pe ∆. Notând cu

r(u, v) = x(u, v)i + y(u, v)j + z(u, v)k,

ecuaţiile (7.23) se pot scrie ı̂ncă sub forma vectorială

r = r(u, v), (u, v) ∈ ∆ ⊂ R2 .

Reprezentarea (7.22) este un caz particular al reprezentării (7.23). In adevăr, ea


poate fi scrisă sub forma x = u, y = v, z = f (u, v).
Şi o suprafaţă poate fi privită ca un loc geometric. Ea este considerată ca totalitatea
punctelor M din spaţiu care satisfac unei condiţii date. Dacă ı̂n raport cu un reper
cartezian R punctul M are coordonatele (x, y, z), condiţia pe care o satisfac punctele
suprafeţei se exprimă analitic printr-o relaţie de forma

F (x, y, z) = 0, (7.24)

ı̂n care F este o funcţie continuă şi cu derivate parţiale continue. Ecuaţia (7.24) se
numeşte ecuaţia carteziană implicită a suprafeţei S.

Exemplul 7.3 Aşa cum vom vedea, ecuaţia Ax + By + Cz + D = 0 este reprezentarea


carteziană implicită a unui plan.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 110

Definiţia 7.19 O suprafaţă se numeşte algebrică dacă ı̂ntr-un reper cartezian poate fi
caracterizată analitic printr-o ecuaţie implicită de forma:
n
X
F (x, y, z) = Pk (x, y, z) = 0,
k=0

ı̂n care Pk (x, y, z) sunt polinoame omogene de gradul k, k = 0, n, cu coeficienţi reali


X
Pk (x, y, z) = apqr xp y q z r , k = 0, n.
p+q+r=k

Numărul n, gradul polinomului F (x, y, z), se numeşte ordinul suprafeţei.


Exemplul 7.4 Planul este o suprafaţă algebrică de ordinul ı̂ntâi.
Caracterul algebric al unei suprafeţe, precum şi ordinul său, nu depind de alegerea
reperului cartezian.
O suprafaţă algebrică de ordinul n are cel mult n puncte de intersecţie cu o dreaptă
arbitrară care nu aparţine suprafaţei.
O suprafaţă poate fi reprezentată analitic şi raportând spaţiul la un reper polar.

7.7.3 Curbe ı̂n spaţiu


O curbă C ı̂n spaţiu poate fi privită ca intersecţia a două suprafeţe, deci formată din
mulţimea tuturor punctelor M din spaţiu ale căror coordonate (x, y, z) satisfac două
ecuaţii de forma
F (x, y, z) = 0, G(x, y, z) = 0. (7.25)
ı̂n care F şi G sunt funcţii continue şi cu derivate parţiale continue. Ecuaţiile (7.25) se
numesc ecuaţiile carteziane implicite ale cubei C. Dacă sistemul (7.25) poate fi rezolvat
ı̂n privinţa necunoscutelor y şi z, soluţia sa este de forma
y = f (x), z = g(x), x ∈ I ⊂ R. (7.26)
Ecuaţiile (7.26) sunt numite ecuaţiile carteziane explicite ale cubei C.
Ca şi ı̂n plan, o curbă ı̂n spaţiu poate fi considerată ca traiectoria unui punct M ı̂n
mişcare. Fiecărei valori a unui parametru t (de exemplu timpul) ı̂i corespunde o poziţie
a punctului M pe curbă, deci
x = x(t), y = y(t), z = z(t), t ∈ [a, b], (7.27)
ı̂n care funcţiile x, y şi z sunt continue şi cu derivate continue pe intervalul [a, b], constituie
o reprezentare parametrică a unei curbe ı̂n spaţiu. Notând cu r(t) = x(t)i + y(t)j + z(t)k,
ecuaţiile (7.27) se pot scrie ı̂ncă sub forma vectorială
r = r(t), t ∈ [a, b].
Reprezentarea (7.26) este un caz particular al reprezentării (7.27). In adevăr, ea
poate fi scrisă sub forma x = t, y = f (t), z = g(t), cu t ∈ I.
O curbă ı̂n spaţiu poate fi reprezentată analitic şi raportând spaţiul la un reper polar.
Capitolul 8

DREAPTA ŞI PLANUL

In acest capitol vom studia curbele şi suprafeţele de ordinul I: dreapta şi planul. Vom
da reprezentări analitice ale dreptei ı̂n plan, ale planului şi ale dreptei ı̂n spaţiu şi vom
analiza echivalenţa acestor reprezentări. Vom studia probleme de distanţă, unghi, poziţii
relative, fascicule de drepte ı̂n plan şi de plane. Vom cerceta suprafeţele generate de o
dreaptă variabilă: cilindri, conuri, conoizi cu plan director.

8.1 Dreapta ı̂n plan


8.1.1 Dreapta determinată de un punct şi subspaţiul ei director
O dreaptă ı̂n plan este un subspaţiu afin de dimensiune unu al planului afin, determinat
de un punct M0 şi un subspaţiu director V1 . Deoarece o bază ı̂n V1 este formată din orice
vector nenul v ∈ V1 , rezultă că o dreaptă D ı̂n plan este determinată de un punct al ei
M0 şi un vector nenul v, coliniar cu dreapta, numit vector director al dreptei. Un punct
−−−→
M din plan aparţine dreptei D d.d. M0 M ∈ V1 , deci d.d. există t ∈ R a.ı̂.
−−−→
M0 M = tv. (8.1)

 
 ‘
‘
3
 ‘ M N
 ‘ AK
v 1
 ‘ A
M0  ‘ A
(D)  ‘ A ˆ
ˆ
  •
 ‘ ˆ
 ‘
‘ r
A ˆˆ
r0  ‘ ˆAˆ
 ‘
‘ ‘ (D) ˆ ˆˆ M0

 ˆ
ˆ
(a) (b)

Figura 8.1: Dreapta ı̂n plan


−−−→
Fie OM0 = r0 vectorul de poziţie al punctului M0 ı̂n raport cu punctul fix O din

111
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 112

−−→
planul dreptei, OM = r vectorul de poziţie al punctului M ∈ D. (Fig. 8.1, a). Cum
−−−→ −−→ −−−→
M0 M = OM − OM0 = r − r0 , din (8.1) obţinem:

r = r0 + tv, t ∈ R. (8.2)

Ecuaţia (8.2), verificată de vectorii de poziţie ai punctelor M ale dreptei D şi numai de
acestea, se numeşte ecuaţia vectorială a dreptei D, iar t se numeşte parametru.
Fie R = {O, i, j} un reper cartezian ortonormat al planului şi (x0 , y0 ) coordonatele
punctului M0 , (x, y) coordonatele punctului M , (`, m) coordonatele vectorului v ı̂n baza
{i, j}. Atunci r0 = x0 i + y0 j, r = xi + yj, v = `i + mj. Inlocuind ı̂n (8.2), obţinem

x = x0 + `t, y = y0 + mt, t ∈ R, (8.3)

care constituie o reprezentare parametrică a dreptei D, având pe t ca parametru. Coor-


donatele (`, m) ale vectorului v se numesc parametri directori ai dreptei D.
Eliminând parametrul t ı̂ntre cele două ecuaţii (8.3), găsim
x − x0 y − y0
= , (8.4)
` m
numită şi ecuaţia canonică a dreptei care trece prin punctul M0 (x0 , y0 ) de vector director
v(`, m). Ea poate fi scrisă şi sub forma
Œ Œ
Œ x − x0 y − y0 Œ
ΠΠ= 0.
Œ ` m Œ

Deoarece v 6= 0, parametrii directori ` şi m nu sunt simultan nuli. Dacă ` = 0, ecuaţia


(8.4) este echivalentă cu x = x0 , iar dacă m = 0, cu y = y0 .
Dacă dreapta D nu este paralelă cu axa Oy, deci ` 6= 0, putem lua ` = 1 şi ecuaţia
(8.4) se scrie y − y0 = m(x − x0 ). Numărul m se numeşte panta dreptei. Notând cu
n = y0 − mx0 , ecuaţia precedentă devine y = mx + n, care reprezintă ecuaţia carteziană
explicită a drepei D. Numărul n se numeşte ordonata la origine.

Teorema 8.1 Dreapta este o curbă algebrică de ordinul ı̂ntâi.

/ Intr-adevăr, din (8.4), notând: A = m, B = −`, C = −(mx0 − y0 ), obţinem pentru


dreapta D reprezentarea carteziană implicită

Ax + By + C = 0, (8.5)

cu A2 + B 2 = `2 + m2 > 0. .
Ecuaţia (8.5) este numită şi ecuaţia generală a dreptei.
Este adevărată şi reciproca Teoremei 8.1.

Teorema 8.2 Orice curbă algebrică plană de ordinul ı̂ntâi este o dreaptă.

/ Intr-adevăr, orice curbă algebrică plană de ordinul ı̂ntâi admite ı̂n reperul R o re-
prezentare carteziană implicită de forma (8.5), cu A2 + B 2 > 0. Deoarece ecuaţia (8.5)
admite o infinitate de soluţii, fie (x0 , y0 ) una dintre acestea. Deci

Ax0 + By0 + C = 0. (8.6)


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 113

Scăzând (8.6) din (8.5), obţinem

A(x − x0 ) + B(y − y0 ) = 0. (8.7)

Fie N = Ai + Bj şi M0 (x0 , y0 ). Ecuaţia (8.7) se mai scrie

N · (r − r0 ) = 0,
−−−→ −−−→
sau N·M0 M = 0, de unde deducem că M0 M ⊥ N. Deci mulţimea punctelor M (x, y)
din plan ale căror cooadonate satisfac ecuaţia (8.5) formează o dreaptă care trece prin
punctul M0 şi este perpendiculară pe vectorul nenul N. .
Din cele de mai sus rezultă că vectorul director v poate fi ı̂nlocuit prin vectorul N,
normal dreptei (Fig. 8.1, b). Ecuaţia (8.5) poate fi scrisă şi sub forma vectorială

N · r + C = 0.

8.1.2 Ecuaţia normală a dreptei


O dreaptă poate fi determinată şi prin distanţa p de la originea O a reperului la dreaptă
şi printr-un vector unitar n perpendicular pe dreaptă (Fig. 8.2).

y
6

@
@ n
@ ’
€
€

@
@ O0
’@
€
€ @
€ @ M
˜ ˜˜
:@
j 6€ ˜
˜r
˜ @

˜
€ x
-
@
O i @
Figura 8.2: Dreapta sub formă normală
−−→
Fie O0 proiecţia ortogonală a punctului O pe dreapta D. Alegem versorul n a.ı̂. OO0
−−→0
şi n să aibă acelaşi sens. Atunci: OO = pn. Pentru orice punct M al dreptei, vectorii
−−0−→ −−−→ −−→ −−−→
O M şi n sunt ortogonali, ı̂ncât n·O0 M = 0. Fie OM = r. Atunci O0 M = r − pn şi cum
2
n = 1, obţinem
n · r − p = 0. (8.8)
care reprezintă ecuaţia normală vectorială a dreptei D.
Fie α = (i, n) ∈ [0, 2π), unghiul orientat pe care versorul n al normalei la dreapta
D ı̂l face cu versorul i al reperului ortonormat R. Atunci n = i cos α + j sin α şi ecuaţia
(8.8) devine
x cos α + y sin α − p = 0, (8.9)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 114

care reprezintă ecuaţia normală adreptei D.


Ecuaţia (8.9) este ı̂ncă o ecuaţie carteziană implicită a dreptei D, ca şi ecuaţia (8.5).
Cele două reprezentări sunt echivalente, adică reprezintă analitic aceeaşi dreaptă d.d. au
aceleaşi soluţii, ceea ce se ı̂ntâmplă d.d.
A B C
= = .
cos α sin α −p
Prin urmare, putem trece de la ecuaţia generală la ecuaţia normală luând
A B C
cos α = √ , sin α = √ , p= √ ,
2
± A +B 2 2
± A +B 2 ∓ A2 + B 2
alegând semnele a.ı̂. p > 0.

8.1.3 Dreapta determinată de două puncte


O dreaptă poate fi determinată şi prin două puncte M0 şi M1 distincte ale ei. In acest
−−−−→
caz, putem lua ca vector director al dreptei vectorul v = M0 M1 .
−−−→ −−−→
Fie OM0 = r0 , OM1 = r1 . Rezultă că v = r1 − r0 şi din (8.2) obţinem ecuaţia
vectorială a dreptei prin două puncte:

r = r0 + t(r1 − r0 ), t ∈ R. (8.10)

Dacă t ∈ [0, 1], ecuţia (8.10) reprezintă ecuaţia segmentului de dreaptă [M0 M1 ].
In reperul R = {O, i, j}, ı̂n care M0 (x0 , y0 ), M1 (x1 , y1 ), din (8.10) obţinem reprezen-
tarea parametrică

x = x0 + t(x1 − x0 ), y = y0 + t(y1 − y0 ), t ∈ R.

Eliminând parametrul t ı̂ntre cele două ecuaţii, obţinem


Œ Œ
Œ Œ
x−x0 y−y0 Œ x − x0 y − y0 Œ = 0,
x1 −x0 = y1 −y0 , sau Œ x − x y1 − y0 Œ
1 0

sau ı̂ncă Œ Œ
Œ x y 1 Œ
Œ Œ
Π1 Π= 0.
Πx0 y0 Π(8.11)
Œ x1 y1 1 Œ
Dacă dreapta D intersectează axele reperului R, fără a trece prin originea O, ea poate
fi determinată de punctele ei de intersecţie cu axele de coordonate A(a, 0), B(0, b). In
acest caz, din (8.11) se obţine
x y
+ − 1 = 0. (8.12)
a b
Numerele nenule a şi b se numesc tăieturile dreptei D pe axe, iar ecuaţia (8.12), ecuaţia
dreptei prin tăieturi.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 115

8.1.4 Probleme asupra dreptei ı̂n plan


Distanţa de la un punct la o dreaptă
Definiţia 8.1 Numim distanţă de la punctul M ∗ la dreapta D minimul distanţelor
d(M ∗ , M ) când M parcurge dreapta D, adică

d(M ∗ , D) = min d(M ∗ , M ).


M ∈D

Acest minim se atinge pentru punctul M 0 , proiecţia ortogonală a punctului M ∗ pe


dreapta D. Deci
−−−−→
d(M ∗ , D) = d(M ∗ , M 0 ) = ||M 0 M ∗ ||. (8.13)

Teorema 8.3 Fie dreapta D dată prin ecuaţia generală Ax + By + C = 0. Atunci,


distanţa de la punctul M ∗ (x∗ , y ∗ ) la dreapta D este dată de formula

|Ax∗ + By ∗ + C|
d(M ∗ , D) = √ .
A2 + B 2
−−−−→
/ Fie N(A, B) un vector normal dreptei D. Vectorii M 0 M ∗ şi N fiind coliniari, ţinând
seama de (8.13), avem
−−−−→ N
M 0 M ∗ = ±d(M ∗ , D) ,
||N||
sau, ı̂nmulţind scalar cu N,

N · (r − r0 ) = ±d(M ∗ , D) ||N||.

Dar M 0 ∈ D şi deci N · r0 + C = 0, ı̂ncât N · r∗ + C = ±d(M ∗ , D) ||N||, de unde

|N · r∗ + C| |Ax∗ + By ∗ + C|
d(M ∗ , D) = = √ ..
||N|| A2 + B 2

Unghiul a două drepte ı̂n plan


Fie dreptele D şi D0 determinate de punctele M0 şi M00 şi vectorii directori v şi v0 .

Definiţia 8.2 Numim unghi dintre dreptele D şi D0 unghiul ϕ dintre vectorii lor direc-
tori v şi v0 .

Fie dreptele D şi D0 date prin ecuaţiile canonice


x − x0 y − y0 x − x00 y − y00
(D) = , (D0 ) 0
= ,
` m ` m0
atunci unghiul ϕ dintre ele este soluţia ecuaţiei
v · v0 ``0 + mm0
cos ϕ = = √ √ .
||v|| ||v0 || `2 + m2 `02 + m02
Consecinţa 8.1 Dreptele D şi D0 sunt perpendiculare d.d. v · v0 = 0, sau ``0 +mm0 = 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 116

Dacă dreptele D şi D0 sunt date prin ecuaţiile generale


(D) Ax + By + C = 0, (D0 ) A0 x + B 0 y + C 0 = 0,
atunci, N(A, B), N0 (A0 , B 0 ) fiind vectori normali dreptelor D şi respectiv D0 , unghiul
ϕ = (v, v0 ) = (N, N0 ) sau π − (N, N0 ). Deci
N · N0 AA0 + BB 0
cos ϕ = ± cos(N, N0 ) = ± 0 = ±√ 2 √ .
||N|| ||N || A + B 2 A02 + B 02
Consecinţa 8.2 Dreptele D şi D0 sunt perpendiculare d.d. N · N0 = 0, sau echivalent
AA0 + BB 0 = 0.

Poziţiile relative a două drepte


Geometric, două drepte ı̂n plan pot fi: secante, paralele sau confundate.
Teorema 8.4 Fie dreptele D şi D0 , date prin ecuaţiile generale
(D) Ax + By + C = 0, (D0 ) A0 x + B 0 y + C 0 = 0 (8.14)
şi fie ’ “ ’ “
A B A B C
r = rg , r0 = .
A0 B0 A0 B0 C0
Dreptele D şi D0 sunt
a) secante d.d. r = 2,
b) paralele d.d. r = 1, r0 = 2,
c) confundate d.d. r = 1, r0 = 1.
/ Coordonatele unui punct comun celor două drepte constituie o soluţie a sistemului
(8.14).
Sistemul (8.14) are soluţie unică, adică dreptele sunt secante, d.d. r = 2, este imposi-
bil, adică dreptele sunt paralele, d.d. r = 1, r0 = 2 şi este compatibil simplu nedeterminat,
adică dreptele sunt confundate, d.d. r = 1, r0 = 1. .
Teorema 8.5 Dreptele D şi D0 , date prin ecuaţiile
(D) F (r) = N · r + C = 0, (D0 ) r = r0 + tv, t ∈ R, (8.15)
sunt:
a) secante d.d. N · v 6= 0,
b) paralele d.d. N · v = 0 şi F (r0 ) 6= 0,
c) confundate d.d. N · v = 0 şi F (r0 ) = 0.
/ Valorile lui t corespunzătoare punctelor comune celor două drepte sunt soluţiile
ecuaţiei obţinute prin eliminarea lui r ı̂ntre cele două ecuaţii (8.15):
(N · v)t + F (r0 ) = 0. (8.16)
Ecuaţia (8.16) are soluţie unică, adică dreptele sunt secante, d.d. N · v 6= 0. In acest
caz, vectorul de poziţie al punctului de intersecţie este r = r0 − FN·v (r0 )
v. Ecuaţia (8.16)
este imposibilă, adică dreptele sunt secante, d.d. N · v = 0 şi F (r0 ) 6= 0 şi are o infinitate
de soluţii, adică dreptele sunt confundate, d.d. N · v = 0 şi F (r0 ) = 0. .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 117

Fascicule de drepte ı̂n plan


Definiţia 8.3 Numim fascicul de drepte ı̂n plan mulţimea tuturor dreptelor planului care
trec printr-un punct fix M0 al planului. Punctul M0 se numeşte centrul fasciculului.

Fie
(D) Ax + By + C = 0, (D0 ) A0 x + B 0 y + C 0 = 0,
două drepte concurente ı̂n M0 . Fasciculul cu centrul ı̂n M0 este caracterizat analitic prin
ecuaţia
α(Ax + By + C) + α0 (A0 x + B 0 y + C 0 ) = 0, α, α0 ∈ R.
Dreptele D şi D0 se numesc drepte bază ale fasciculului. Coordonatele centrului fascicu-
lului se obţin rezolvând sistemul format din ecuaţiile dreptelor bază.
Pentru α0 6= 0, notând λ = −α/α0 , ecuaţia fasciculului se poate scrie şi sub forma

A0 x + B 0 y + C 0 = λ(Ax + By + C), λ ∈ R.

In unele probleme intervin şi familii de drepte paralele cu o dreaptă dată. Dacă
dreapta D are ecuaţia
(D) Ax + By + C = 0,
atunci, familia de drepte paralele cu dreapta D este caracterizată analitic prin ecuaţia

Ax + By + C = λ, λ ∈ R.

8.2 Planul
8.2.1 Planul determinat de un punct şi subspaţiul său director
Un plan este un subspaţiu punctual afin de dimensiune doi, determinat de un punct M0
şi un subspaţiu director V2 . Deoarece o bază ı̂n V2 este formată din orice doi vectori
v1 , v2 ∈ V2 , necoliniari, rezultă că planul P este determinat de punctul său M0 şi doi
vectori v1 şi v2 , necoliniari, paraleli cu planul (Fig. 8.3, a).
−−−→
Un punct M din spaţiu aparţine planului d.d. M0 M ∈ V2 , deci d.d. există t1 , t2 ∈ R,
a.ı̂.
−−−→
M0 M = t1 v1 + t2 v2 . (8.17)
−−−→
Fie OM0 = r0 vectorul de poziţie al punctului M0 ı̂n raport cu un punct fix O şi
−−→
OM = r vectorul de poziţie al punctului M . Atunci, din (8.17), obţinem

r = r0 + t1 v1 + t2 v2 , t1 , t2 ∈ R, (8.18)

care reprezintă ecuaţia vectorială a planului P . Numerele t1 şi t2 se numesc parametri.


Fie ı̂n reperul R, M0 (x0 , y0 , z0 ), M (x, y, z), v1 (`1 , m1 , n1 ), v2 (`2 , m2 , n2 ), adică r0 =
x0 i + y0 j + z0 k, r = xi + yj + zk, v1 = `1 i + m1 j + n1 k, v2 = `2 i + m2 j + n2 k. Ecuaţia
(8.18) este atunci echivalentă cu ecuaţiile

x = x0 + `1 t1 + `2 t2 , y = y0 + m1 t1 + m2 t2 , z = z0 + n1 t1 + n2 t2 , t1 , t2 ∈ R2 ,
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 118

z ‘HH
6 ‘ 0 HH
‘ Ož Š@ H
‘‘ Š @ HHŠŠ
žn
H H
  H Š
H RM
@ Š H
 €€ ’ v2  Š HH ‘‘ 3 ‘

1M  ‘
 €  ’
€ Š H
‘ H
‘
   €  r‘ HH‘‘
€ - Š ‘
 ƒ—M € v1  Š ‘
 ƒ 0 €  k6 ‘
Š
ƒr € ‘
Š€‘- -
r €O j
ƒ 0€ y
ƒ € €
€
‰i
ƒ
€ €
O (a) €
‰x (b)

Figura 8.3: Planul

care constituie o reprezentare parametrică a planului P , având pe t1 şi t2 ca parametri.


−−−→
Condiţia (8.17) care exprimă coplanarietatea vectorilor M0 M , v1 şi v2 se poate ex-
−−−→
prima şi sub forma (M0 M , v1 , v2 ) = 0, sau

(r − r0 , v1 , v2 ) = 0, (8.19)

care reprezintă o altă formă a ecuaţiei vectoriale a planului P . In reperul R, ecuaţia


(8.19) se scrie Œ Œ
Œ x − x0 y − y0 z − z0 Œ
Œ Œ
Œ n1 ŒŒ = 0.
Π`1 m1
Œ `2 m2 n2 Œ
Ţinând seama de definiţia produsului mixt, ecuaţia (8.19) se poate pune sub forma

N · (r − r0 ) = 0, (8.20)

unde am notat cu N = v1 ×v2 , care este un vector nenul (vectorii v1 şi v2 fiind necoliniari)
normal planului P , ale cărui coordonate ı̂n reperul R sunt
Œ Œ Œ Œ Œ Œ
Œ m1 n1 Œ Œ n1 `1 Œ Œ `1 m1 Œ
A=Œ Œ Œ , B=ŒŒ Œ , C=ŒŒ Œ.
m2 n2 Œ n2 `2 Œ `2 m2 Œ

Notând cu D = −N · r0 , ecuaţia (8.20) se mai scrie N · r + D = 0, sau

Ax + By + Cz + D = 0, (8.21)

care reprezintă ecuaţia generală a planului P .

Teorema 8.6 Planul este o suprafaţă algebrică de ordinul ı̂ntâi.

/ Intr-adevăr, din raţionamentul precedent, rezultă că planul P admite reprezentarea


carteziană implicită (8.21), cu A2 + B 2 + C 2 > 0, deci o ecuaţie algebrică de ordinul
ı̂ntâi. .
Este adevărată şi reciproca teoremei precedente.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 119

Teorema 8.7 Orice suprafaţă algebrică de ordinul ı̂ntâi este un plan.


/ Intr-adevăr, orice suprafaţă algebrică de ordinul ı̂ntâi este caracterizată printr-o
ecuaţie de forma (8.21), cu A2 + B 2 + C 2 > 0. Deoarece ecuăţia (8.21) are o infinitate
dublă de soluţii, fie (x0 , y0 , z0 ) una dintre acestea. Deci
Ax0 + By0 + Cz0 + D = 0. (8.22)
Scăzând (8.22) din (8.21), obţinem
A(x − x0 ) + B(y − y0 ) + C(z − z0 ) = 0. (8.23)
−−−→
Luând N(A, B, C), M0 (x0 , y0 , z0 ), ecuaţia (8.23) ia forma (8.20), sau N·M0 M = 0.
Fie V2 complementul ortogonal al subspaţiului generat de vectorul nenul N. Condiţia
−−−→ −−−→
M0 M ⊥ N exprimă faptul că M0 M ∈ V2 , deci mulţimea punctelor M (x, y, z) ale căror
coordonate satisfac ecuaţia (8.21) formează un plan. .
Din cele de mai sus rezultă că planul P poate fi determinat şi de un punct M0 al său
şi un vector nenul N normal planului. Ecuaţia acestui plan este (8.23).

8.2.2 Ecuaţia normală a planului


Planul poate fi determinat şi prin distanţa p de la originea reperului la planul P şi un
vector unitar n perpendicular pe plan (Fig. 8.3, b).
Fie O0 proiecţia ortogonală a punctului O pe planul P . Alegem versorul n astfel ı̂ncât
−−→0 −−→
OO şi n să aibă acelaşi sens. Atunci OO0 = pn. Dacă M este un punct oarecare al
−−0−→ −−−→ −−→
planului P , vectorii O M şi n sunt ortogonali, deci n·O0 M = 0. Fie OM = r, atunci
−−−→
O0 M = r − pn. Cum n2 = 1, obţinem n · r − p = 0, care reprezintă ecuaţia normală
vectorială a planului P .
Fie α = (i, n), β = (j, n), γ = (k, n) unghiurile orientate pe care vectorul n le face
cu versorii reperului ortonormat R. Atunci n = i cos α + j cos β + k cos γ şi din n2 = 1,
avem
cos2 α + cos2 β + cos2 γ = 1. (8.24)
Ecuaţia normală a dreptei devine, ı̂n reperul R:
x cos α + y cos β + z cos γ − p = 0, (8.25)
care reprezintă ecuaţia normală carteziană a planului P .
Trecerea de la ecuaţia generală (8.21) a planului P la ecuaţia sa normală (8.25) se
face observând că ecuaţiile (8.21) şi (8.25) reprezintă acelaşi plan, adică cele două ecuaţii
au aceleaşi soluţii, dacă au coeficienţii proporţionali:
A B C D
= = = ,
cos α cos β cos γ −p
de unde deducem, ţinând seama de (8.24):
A B
cos α = √ , cos β = √ ,
± A2 + B 2 + C 2 ± A2 + B 2 + C 2
C D
cos γ = √ , p= √ ,
2
± A +B +C 2 2 ∓ A + B2 + C 2
2

alegând astfel semnele ı̂ncât p > 0.


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 120

8.2.3 Planul determinat de trei puncte


Un plan poate fi determinat şi prin trei puncte M0 , M1 , M2 necoliniare ale sale. In acest
−−−−→
caz, putem lua ca bază ı̂n subspaţiul director al planului vectorii necoliniari v1 = M0 M1 ,
−−−−→
v2 = M 0 M 2 .
−−−→ −−−→ −−−→
Fie OM0 = r0 , OM1 = r1 , OM2 = r2 ; atunci: v1 = r1 − r0 , v2 = r2 − r0 şi din (8.18)
obţinem ecuaţia vectorială a planului prin trei puncte

r = r0 + t1 (r1 − r0 ) + t2 (r2 − r0 ), t1 , t2 ∈ R2

sau, ı̂n reperul R, ı̂n care M0 (x0 , y0 , z0 ), M1 (x1 , y1 , z1 ), M2 (x2 , y2 , z2 ), M (x, y, z):

x = x0 + t1 (x1 − x0 ) + t2 (x2 − x1 ),
y = y0 + t1 (y1 − y0 ) + t2 (y2 − y1 ), t1 , t2 ∈ R2 ,
z = z0 + t1 (z1 − z0 ) + t2 (z2 − z1 ).

Condiţia (8.19), ı̂n acest caz, devine (r − r0 , r1 − r0 , r2 − r0 ) = 0 sau, ı̂n reperul R,


Œ Œ
Œ x − x0 y − y0 z − z0 ŒŒ
Œ
Œ x1 − x0 y1 − y0 z1 − z0 ŒŒ = 0,
Œ
Œ x2 − x0 y2 − y0 z2 − z0 Œ
care se mai scrie Œ Œ
Œ x y z 1 Œ
Œ Œ
Œ x0 y0 z0 1 Œ
Œ Œ
Πx1 y1 z1 1 Π= 0, (8.26)
Œ Œ
Œ x2 y2 z2 1 Œ
care reprezintă ecuaţia carteziană a planului prin trei puncte.
Dacă planul P intersectează axele reperului fără a trece prin originea sa, el poate fi
determinat prin punctele sale de intersecţie cu axele de coordonate: A(a, 0, 0), B(0, b, 0),
C(0, 0, c). In acest caz, din (8.26), se obţine
x y z
+ + − 1 = 0. (8.27)
a b c
Numerele a, b, c se numesc tăieturile planului P pe axe, iar ecuaţie (8.27), ecuaţia planului
prin tăieturi.

8.2.4 Probleme asupra planului


Distanţa de la un punct la un plan
Definiţia 8.4 Numim distanţă de la punctul M ∗ la planul P minimul distanţelor dintre
punctele M ∗ şi M , când M parcurge planul P , adică

d(M ∗ , P ) = min d(M ∗ , M ).


M ∈P

Acest minim se atinge pentru punctul M 0 , proiecţia ortogonală a punctului M ∗ ı̂n


planul P . Deci
−−−−→
d(M ∗ , P ) = d(M ∗ , M 0 ) = ||M 0 M ∗ ||. (8.28)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 121

Teorema 8.8 Fie planul P dat prin ecuaţia generală

(D) Ax + By + Cz + D = 0,

atunci, distanţa de la punctul M ∗ (x∗ , y ∗ , z ∗ ) la planul P este dată de formula

|Ax∗ + By ∗ + Cz ∗ + D|
d(M ∗ , P ) = √ .
A2 + B 2 + C 2
−−−−→
/ Fie N(A, B, C) un vector normal planului P . Vectorii M 0 M ∗ şi N fiind coliniari,
ţinând seama de (8.28), avem
−−−−→ N
M 0 M ∗ = ±d(M ∗ , P ) ,
||N||

sau, ı̂nmulţind scalar cu N, N · (r − r0 ) = ±d(M ∗ , P ) ||N||. Dar M 0 ∈ P şi deci N · r0 +
D = 0, ı̂ncât N · r∗ + D = ±d(M ∗ , P ) ||N||, de unde

|N · r∗ + D| |Ax∗ + By ∗ + Cz ∗ + D|
d(M ∗ , P ) = = √ ..
||N|| A2 + B 2 + C 2

Unghiul dintre două plane


Măsura unghiului diedru dintre două plane P şi P 0 este egală cu măsura unghiului dintre
normalele N şi N0 la cele două plane.
Fie planele P şi P 0 date prin ecuaţiile lor generale

(P ) Ax + By + Cz + D = 0, (P 0 ) A0 x + B 0 y + C 0 z + D0 = 0,

atunci, unghiul ϕ ∈ [0, π] dintre ele este soluţia ecuaţiei

N · N0 AA0 + BB 0 + CC 0
cos ϕ = 0
=√ √ .
||N|| ||N || A2 + B 2 + C 2 A02 + B 02 + C 02
Consecinţa 8.3 Planele P şi P 0 sunt perpendiculare d.d. AA0 + BB 0 + CC 0 = 0.

8.3 Dreapta ı̂n spaţiu


8.3.1 Dreapta determinată de un punct şi subspaţiul ei director
O dreaptă ı̂n spaţiu este un subspaţiu afin de dimensiune unu al spaţiului afin, determinat
de un punct M0 şi un subspaţiu director V1 . Deoarece o bază ı̂n V1 este formată din orice
vector nenul v ∈ V1 , rezultă că o dreaptă D ı̂n spaţiu este determinată de un punct al ei
M0 şi un vector nenul v, coliniar cu dreapta, numit vector director al dreptei. Un punct
−−−→
M din spaţiu aparţine dreptei D d.d. M0 M ∈ V1 , deci d.d. există t ∈ R a.ı̂.
−−−→
M0 M = tv. (8.29)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 122

−−−→
Fie OM0 = r0 vectorul de poziţie al punctului M0 ı̂n raport cu punctul fix O din
−−→
spaţiu, OM = r vectorul de poziţie al punctului M ∈ D. Atunci, din (8.29), avem

r = r0 + tv, t ∈ R, (8.30)

Ecuaţia (8.30), verificată de vectorii de poziţie ai tuturor punctelor M ale dreptei D


se numeşte ecuaţia vectorială a dreptei D, iar t se numeşte parametru.
Fie R = {O, i, j, k} un reper cartezian ortonormat ı̂n spaţiu şi (x0 , y0 , z0 ) coordonatele
punctului M0 , (x, y, z) coordonatele punctului M , (`, m, n) coordonatele vectorului v ı̂n
baza {i, j, k}. Atunci

r0 = x0 i + y0 j + z0 k, r = xi + yj + zk, v = `i + mj + nk.

Inlocuind ı̂n (8.30), obţinem

x = x0 + `t, x = y0 + mt, z = z0 + nt, t ∈ R,

care constituie o reprezentare parametrică a dreptei D, având pe t ca parametru. Coor-


donatele (`, m, n) ale vectorului v se numesc parametri directori ai dreptei D.
−−−→
Condiţia (8.29) care exprimă coliniaritatea vectorilor M0 M şi v se poate scrie şi sub
−−−→
forma M0 M × v = 0, sau
(r − r0 ) × v = 0,
care reprezintă o altă formă a ecuaţiei vectoriale a dreptei D, echivalentă, ı̂n reperul R,
cu ecuaţiile
x − x0 y − y0 z − z0
= = , (8.31)
` m n
numite şi ecuaţiile canonice a dreptei care trece prin punctul M0 (x0 , y0 , z0 ) având drept
vector director v(`, m, n).
Deoarece v 6= 0, numerele `, m, n nu sunt simultan nule. Dacă unul sau două dintre
numerele `, m, n, ca numitori ai fracţiilor din ecuaţiile (8.31) sunt nule, vom conveni să
considerăm nuli şi numitorii corespunzători.

Exemplul 8.1 O dreaptă perpendiculară pe axa Oz are ecuaţiile


x − x0 y − y0 z − z0
= = ,
` m 0
cu `2 + m2 > 0, care sunt echivalente cu:
x − x0 y − y0
= , z = z0 .
` m
Exemplul 8.2 O dreaptă paralelă cu axa Oz are ecuaţiile
x − x0 y − y0 z − z0
= = ,
0 0 n
cu n 6= 0, care sunt echivalente cu

x = x0 , y = y0 .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 123

Dacă dreapta D nu este perpendiculară pe axa Ox, deci ` =


6 0, putem lua ` = 1. In
acest caz, ecuaţiile (8.31) se mai scriu

y − y0 = m(x − x0 ), z − z0 = n(x − x0 ),

sau, notând cu p = y0 − mx0 , q = z0 − nx0 ,

y = mx + p, z = nx + q,

care constituie ecuaţiile carteziene explicite ale dreptei D.

8.3.2 Dreapta ca intersecţie a două plane


O dreaptă ı̂n spaţiu se poate obţine şi ca intersecţia a două plane neparalele. Fie

(P ) Ax + By + Cz + D = 0, (P 0 ) A0 x + B 0 y + C 0 z + D0 = 0

două plane neparalele. Atunci vectorii N(A, B, C) şi N0 (A0 , B 0 , C 0 ) sunt necoliniari, deci
N × N0 6= 0, sau ’ “
A B C
rg = 2.
A0 B 0 C 0
Un punct M (x, y, z) aparţine dreptei de intersecţie a planelor P şi P 0 d.d. coordonatele
sale constituie o soluţie a sistemului compatibil simplu nedeterminat format din ecuaţiile
celor două drepte

Ax + By + Cz + D = 0, A0 x + B 0 y + C 0 z + D0 = 0. (8.32)

Ecuaţiile (8.32) se numesc ecuaţiile generale ale dreptei sau ecuaţiile carteziene im-
plicite.

Exemplul 8.3 Ecuaţiile carteziene implicite ale axelor reperului sunt:


- ecuaţiile axei Ox: y = 0, z = 0;
- ecuaţiile axei Oy: z = 0, x = 0;
- ecuaţiile axei Oz: x = 0, y = 0.

Exemplul 8.4 Ecuaţiile carteziene implicite ale unei drepte din planul Oxy sunt

Ax + By + C = 0, z = 0.

8.3.3 Dreapta determinată de două puncte


O dreaptă ı̂n spaţiu poate fi determinată şi prin două puncte M0 şi M1 ale ei. In acest
−−−−→
caz, putem lua drept vector director al dreptei vectorul v = M0 M1 .
−−−→ −−−→
Fie OM0 = r0 , OM1 = r1 . Rezultă că v = r1 − r0 şi din (8.30) obţinem ecuaţia
vectorială a dreptei prin două puncte:

r = r0 + t(r1 − r0 ), t ∈ R. (8.33)

Dacă t ∈ [0, 1], ecuţia (8.33) reprezintă ecuaţia segmentului de dreaptă [M0 M1 ].
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 124

In reperul R = {O, i, j, k}, ı̂n care M0 (x0 , y0 , z0 ), M1 (x1 , y1 , z1 ), din (8.33) obţinem
reprezentarea parametrică

x = x0 + t(x1 − x0 ), y = y0 + t(y1 − y0 ), z = z0 + t(z1 − z0 ), t ∈ R.

Eliminând parametrul t ı̂ntre cele două ecuaţii, obţinem


x − x0 y − y0 z − z0
= = .
x1 − x0 y1 − y0 z1 − z0

8.3.4 Probleme asupra dreptei ı̂n spaţiu


Distanţa de la un punct la o dreaptă
Definiţia 8.5 Numim distanţă de la punctul M ∗ la dreapta D minimul distanţelor
d(M ∗ , M ) când M parcurge dreapta D, adică

d(M ∗ , D) = min d(M ∗ , M ).


M ∈D

Acest minim se atinge pentru punctul M 0 , proiecţia ortogonală a punctului M ∗ pe


dreapta D (Fig. 8.4). Deci
−−−−→
d(M ∗ , D) = d(M ∗ , M 0 ) = ||M 0 M ∗ ||. (8.34)

M∗
•
 
 
 
 
 
 v -  (D)
M0 0
M
Figura 8.4: Distanţa de la un punct la o dreaptă

Teorema 8.9 Fie dreapta D dată prin ecuaţiile canonice


x − x0 y − y0 z − z0
= = .
` m n
Atunci, distanţa de la punctul M ∗ (x∗ , y ∗ , z ∗ ) la dreapta D este dată de formula
sŒ Œ Œ Œ2 Œ ∗ Œ2
Œ ∗ ∗ Œ2 Œ ∗ ∗ Œ Œ ∗ Œ
Œ y − y0 z − z0 Œ + Œ z − z0 x − x0 Œ + Œ x − x0 y − y0 Œ
Œ m n Œ Œ n ` Œ Œ ` m Œ
d(M ∗ , D) = √ .
`2 + m2 + n2
/ Fie M 0 proiecţia punctului M ∗ pe dreapta D. Evaluând aria paralelogramului
−−−−→
construit pe vectorii M0 M ∗ = r∗ − r0 şi v ı̂n două moduri, avem
−−−−→ −−−−→
||v|| ||M 0 M ∗ || = ||M0 M ∗ × v||,
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 125

de unde
||(r∗ − r0 ) × v||
d(M ∗ , D) = .
||v||
Dar Œ Œ
Œ i j k Œ
Œ Œ
(r − r0 ) × v = ŒŒ x∗ − x0

y ∗ − y0 z ∗ − z0 Œ , v = `i + mj + nk,
Œ
Œ ` m n Œ
care ı̂nlocuite ı̂n expresia precedentă conduc la formula din enunţul teoremei. .

Unghiul dintre două drepte ı̂n spaţiu


Fie dreptele D şi D0 determinate de punctele M0 şi M00 şi vectorii directori v şi v0 .

Definiţia 8.6 Numim unghi dintre dreptele D şi D0 unghiul ϕ = (v, v0 ), dintre vectorii
lor directori.

Fie dreptele D şi D0 date prin ecuaţiile canonice


x − x0 y − y0 z − z0 x − x00 y − y00 z − z00
(D) = = , (D0 ) 0
= 0
= ,
` m n ` m n0
atunci unghiul ϕ dintre ele este soluţia ecuaţiei
v · v0 ``0 + mm0 + nn0
cos ϕ = = √ √ .
||v|| ||v0 || `2 + m2 + n2 `02 + m02 + n02
Consecinţa 8.4 Dreptele D şi D0 sunt perpendiculare d.d. v · v0 = 0, sau echivalent
``0 + mm0 + nn0 = 0.

Poziţiile relative a două drepte ı̂n spaţiu


Geometric, două drepte ı̂n spaţiu pot fi coplanare sau necoplanare. Două drepte coplanare
pot fi: secante, paralele sau confundate.

Teorema 8.10 Dreptele D şi D0 , date prin ecuaţiile

(D) (r − r0 ) × v = 0, (D0 ) (r − r00 ) × v0 = 0, (8.35)

sunt coplanare d.d.


(r00 − r0 , v, v0 ) = 0. (8.36)

/ Să presupunem că dreptele D şi D0 sunt coplanare. Există două posibilităţi:
1) dreptele D şi D0 sunt secante;
2) dreptele D şi D0 sunt paralele sau confundate.
−−−−→
In primul caz v × v0 6= 0 şi cum M0 M00 = r00 − r0 este coplanar cu v şi v0 , rezultă
(8.36). In cel de-al doilea caz v × v0 = 0 şi deci are loc (8.36).
Reciproc, dacă are loc (8.36), vectorii r00 − r0 , v, v0 sunt coplanari. Fie P planul ce
conţine punctele M0 şi M00 şi este paralel cu vectorii v şi v0 . Dreptele D şi D0 sunt atunci
conţinute ı̂n planul P . .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 126

Consecinţa 8.5 Condiţia necesară şi suficientă ca dreptele D şi D0 , date prin ecuaţiile
(8.35), să fie necoplanare este ca

(r00 − r0 , v, v0 ) =
6 0.

Dreptele coplanare D şi D0 , date prin ecuaţiile (8.35), sunt:


a) secante d.d. v × v0 6= 0;
b) paralele d.d. v × v0 = 0 şi (r00 − r0 ) × v 6= 0;
c) confundate d.d. v × v0 = 0 şi (r00 − r0 ) × v = 0.
Planul determinat de două drepte secante poate fi considerat ca determinat de un
punct al lor, de exemplu M0 , şi paralel cu vectorii necoliniari v şi v0 . Deci ecuaţia sa va
fi
(r − r0 , v, v0 ) = 0.
Planul determinat de două drepte paralele poate fi considerat ca determinat de un
−−−−→
punct al lor, de exemplu M0 , şi paralel cu vectorii necoliniari M0 M00 şi v. Deci ecuaţia
sa va fi
(r − r0 , r00 − r0 , v) = 0.

8.4 Probleme asupra dreptei şi planului


8.4.1 Poziţiile relative a două plane
Geometric, două plane pot fi: secante, paralele sau confundate.

Teorema 8.11 Fie planele P şi P 0 , date prin ecuaţiile:

(P ) Ax + By + Cz + D = 0, (P 0 ) A0 x + B 0 y + C 0 z + D0 = 0 (8.37)

şi fie ’ “ ’ “
A B C 0 A B C D
r = rg , r = rg .
A0 B0 C0 A0 B0 C0 D0
Planele P şi P 0 sunt:
a) secante d.d. r = 2;
b) paralele d.d. r = 1 şi r0 = 2;
c) confundate d.d. r = r0 = 1.

/ Coordonatele unui punct comun planelor P şi P 0 constituie o soluţie a sistemului


format din ecuaţiile celor două plane (ecuaţiile (8.37)). Sistemul este compatibil simplu
nedeterminat, adică planele sunt secante, d.d. r = 2, este incompatibil, adică planele
sunt paralele, d.d. r = 1 şi r0 = 2 şi, este compatibil dublu nedeterminat, adică planele
sunt confundate, d.d. r = r0 = 1. .
Dacă planele sunt secante, intersecţia lor este o dreaptă. O reprezentare parametri-
că a dreptei de intersecţie se obţine ca soluţie generală a sistemului compatibil simplu
nedeterminat (8.37).
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 127

8.4.2 Fascicule de plane


Definiţia 8.7 Numim fascicul de plane mulţimea tuturor planelor care trec printr-o
dreaptă fixă D0 . Dreapta D0 se numeşte axa fasciculului.
Fie
(P ) Ax + By + Cz + D = 0, (P 0 ) A0 x + B 0 y + C 0 z + D0 = 0,
două plane a căror intersecţie este dreapta D0 . Fasciculul ce are dreapta D0 ca axă este
caracterizat analitic prin ecuaţia
α(Ax + By + Cz + D) + α0 (A0 x + B 0 y + C 0 z + D0 ) = 0, α, α0 ∈ R.
Planele P şi P 0 se numesc plane bază ale fasciculului. Ecuaţiile axei fasciculului se obţin
rezolvând sistemul format din ecuaţiile planelor bază.
Pentru α0 6= 0, notând λ = −α/α0 , ecuaţia fasciculului se poate scrie şi sub forma
A0 x + B 0 y + C 0 z + D0 = λ(Ax + By + Cz + D), λ ∈ R.
In unele probleme intervin şi familii de plane paralele cu un plan dat. Dacă planul P
are ecuaţia
(P ) Ax + By + Cz + D = 0,
atunci, familia de plane paralele cu planul P este caracterizată analitic prin ecuaţia
Ax + By + Cz + D = λ, λ ∈ R.

8.4.3 Poziţia relativă a unei drepte faţă de un plan


Geometric, o dreaptă poate fi secantă unui plan, paralelă cu planul sau conţinută ı̂n plan.
Teorema 8.12 Fie dreapta D şi planul P , date prin ecuaţiile
(D) r = r0 + tv, t ∈ R, (P ) F (r) = N · r + D = 0. (8.38)
Dreapta D este:
a) secantă planului P d.d. N · v 6= 0;
b) paralelă cu planul P d.d. N · v = 0 şi F (r0 ) 6= 0;
c) conţinută ı̂n planul P d.d. N · v = 0 şi F (r0 ) = 0.
/ Valorile lui t corespunzătoare punctelor comune dreptei D şi planului P sunt soluţiile
ecuaţiei obţinute prin eliminarea lui r ı̂ntre cele două ecuaţii (8.38):
(N · v) t + F (r0 ) = 0. (8.39)
Ecuaţia (8.39) are soluţie unică, adică dreapta intersectează planul ı̂ntr-un punct, d.d.
N · v 6= 0. In acest caz, vectorul de poziţie al punctului de intersecţie este
F (r0 )
r = r0 − v.
N·v
Ecuaţia (8.39) este imposibilă, adică dreapta este paralelă cu planul, d.d. N · v = 0 şi
F (r0 ) 6= 0 şi are o infinitate de soluţii, adică dreapta este situată ı̂n plan, d.d. N · v = 0
şi F (r0 ) = 0.
Dreapta D este perpendiculară pe planul P dacă v k N, adică v × N = 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 128

8.4.4 Proiecţia unei drepte pe un plan


Să presupunem că dreapta D nu este perpendiculară pe planul P şi fie M00 proiecţia
ortogonală a punctului M0 şi respectiv, şi v0 proiecţia ortogonală a vectorului v, pe
planul P (Fig. 8.5).
Dreapta D0 determinată de punctul M00 şi vectorul director v0 este proiecţia ortogonală
a dreptei D pe planul P . Ecuaţia sa se scrie

(D0 ) r = r00 + tv0 , t ∈ R.

6 €
(D)€
N €
 € 
v€’ 
 M0 € (D0˜
 )
˜ 
€v0˜
˜ : ˜˜ 
 A€˜˜ 0
 ˜
˜€ M0 
 
€

Figura 8.5: Proiecţia unei drepte pe un plan

Punctul M00 (r00 ) se poate obţine ca intersecţia perpendicularei ı̂n M0 pe planul P , de


ecuaţie
r = r0 + τ N, τ ∈ R,
cu planul P . Se obţine
N · r0 + D
r00 = r0 − N.
||N||2
Dacă notăm n = N/||N||, vectorul director al dreptei D0 este dat de

v0 = v − (mrprn v) n = v − (v · n) n.

Dreapta D0 , proiecţia ortogonală a dreptei D pe planul P , se poate obţine şi ca


intersecţia planului P cu planul Q ce conţine dreapta D şi este perpendicular pe planul
P , numit plan proiectant al dreptei D:

(Q) (r − r0 , v, N) = 0.

Deci, ecuaţiile dreptei D0 vor fi

(D0 ) N · r + D = 0, (r − r0 , v, N) = 0.

Prin unghi θ dintre dreapta D şi planul P se ı̂nţelege unghiul dintre dreapta D şi
proiecţia sa ortogonală D0 , ı̂n planul P . Deci θ = (v, v0 ) = π2 − (v, N), a.ı̂.

π N·v A` + Bm + Cn
sin θ = cos( − θ) = =√ √ .
2 ||N|| ||v|| A2 + B 2 + C 2 `2 + m2 + n2
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 129

8.4.5 Perpendiculara comună a două drepte necoplanare


Definiţia 8.8 Numim perpendiculara comună a două drepte necoplanare D şi D0 dreap-
ta ∆ perpendiculară pe dreptele D şi D0 şi care intersectează ambele drepte.

Teorema 8.13 Fie dreptele D şi D0 date prin ecuaţiile

(D) (r − r0 ) × v = 0, (D0 ) (r − r00 ) × v0 = 0,

cu (r00 − r0 , v, v0 ) 6= 0. Atunci, perpendiculara comună ∆ este caracterizată analitic prin


ecuaţiile:
(∆) (r − r0 , v, v × v0 ) = 0, (r − r00 , v0 , v × v0 ) = 0. (8.40)

/ Dreapta ∆ (Fig. 8.6, a) are ca vector director vectorul v × v0 şi poate fi considerată
ca intersecţia planului P , care trece prin punctul M0 (r0 ) şi este paralel cu vectorii v şi
v × v0 , cu planul P 0 , care trece prin punctul M00 (r00 ) şi este paralel cu vectorii v0 şi v × v0 ,
ale căror ecuaţii sunt (8.40). .
˜
˜˜˜
˜˜
˜˜˜ )
0
(D
˜˜
˜ (∆) 

0
(D0 ) M

˜˜ 0
v 1 C

v ˜
˜˜˜ M 0 0
0 0
M 00˜ C
˜  A
C
C
6 6 C
v × v0 € v × v0 C €
€ C  (Q) €
v - (D) 00  €
M0 € M C
€M0 v -  b b C €
˜
˜  bC
˜˜˜ (P ) €  A (D) M €
˜ ˜ € €
(P ) ˜˜
0
˜˜˜
(a) (b)

Figura 8.6: Perpendiculara comună

Definiţia 8.9 Se numeşte distanţă dintre dreptele necoplanare D şi D0 minimul distan-
ţelor d(M, M 0 ) când M ∈ D şi M 0 ∈ D0 , adică

d(D, D0 ) = min d(M, M 0 ).


M ∈D, M 0 ∈D 0

Fie Q planul ce conţine dreapta D şi este paralel cu dreapta D0 şi M 00 proiecţia
punctului M 0 pe planul Q. Din triunghiul M M 0 M 00 (Fig. 8.6, b), dreptunghic ı̂n M 00 ,
rezultă
d(D, D0 ) = d(M 0 , M 00 ) = d(M00 , Q).
Ecuaţia planului Q fiind

(v × v0 ) · (r − r0 ) = 0, sau (r − r0 , v, v0 ) = 0,
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 130

rezultă că
|(r00 − r0 , v, v0 )|
d(D, D0 ) = .
||v × v0 ||

8.5 Cilindri, conuri, conoizi


8.5.1 Cilindri
Definiţia 8.10 Numim cilindru suprafaţa generată de o dreaptă variabilă G, paralelă cu
o direcţie fixă, care se sprijină pe o curbă fixă C.
Dreapta G se numeşte generatoare a cilindrului, iar curba C curbă directoare.

Teorema 8.14 Fie curba directoare C dată prin ecuaţia

(C) r = r(t), t ∈ I ⊂ R. (8.41)

Cilindrul cu generatoarele de direcţie v şi curbă directoare C este caracterizat analitic


prin ecuaţia
r = r(t) + τ v, (t, τ ) ∈ I × R. (8.42)

/ O generatoare a suprafeţei (Fig. 8.7, a) este o dreaptă prin punctul M (r(t)) ∈ C


de direcţie v, deci are ecuaţia

(Gt ) r = r(t) + τ v, τ ∈ R.

Când t parcurge I, deci M parcurge curba C, dreptele Gt generează suprafaţa cilindrică


a cărei ecuaţie este deci (8.42). .
Intr-un reper cartezian ortonormat R, ecuaţia (8.41) a curbei directoare este echiva-
lentă cu reprezentarea parametrică

x = x(t), y = y(t), z = z(t), t ∈ I, (8.43)

iar ecuaţia (8.42) a cilindrului este echivalentă cu reprezentarea parametrică

x = x(t) + `τ, y = y(t) + mτ, z = z(t) + nτ, t ∈ I × R.

Prin eliminarea parametrilor t şi τ ı̂ntre aceste trei ecuaţii se obţine ecuaţia carteziană
implicită a suprafeţei cilindrice.

Teorema 8.15 Cilindrul cu generatoarele paralele cu dreapta


š
A1 x + B1 y + C1 z + D1 = 0,
(D)
A2 x + B2 y + C2 z + D2 = 0

şi curbă directoare C este caracterizat analitic printr-o ecuaţie de forma

ϕ(A1 x + B1 y + C1 z + D1 , A2 x + B2 y + C2 z + D2 ) = 0. (8.44)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 131

ΠTT V (r0 )
• Œ T
 Œ T
v Œ T
 Œ T
 Œ T
 Œ T
ΠT M (r(t))
(C) Π(C) T
ΠM (r(t)) T
ΠT
(a) (b)

Figura 8.7: Generarea suprafeţelor cilindrice şi conice

/ Mulţimea tuturor dreptelor din spaţiu paralele cu dreapta D este caracterizată


analitic prin ecuaţiile
(Dλ1 λ2 ) A1 x + B1 y + C1 z + D1 = λ1 , A2 x + B2 y + C2 z + D2 = λ2 . (8.45)
Din mulţimea dreptelor Dλ1 λ2 , generatoare ale suprafeţei cilindrice sunt doar cele care ı̂n-
tâlnesc curba directoare C. Dreapta Dλ1 λ2 ı̂ntâlneşte curba ı̂n punctul M (x(t), y(t), z(t))
d.d. š
A1 x(t) + B1 y(t) + C1 z(t) + D1 = λ1 ,
A2 x(t) + B2 y(t) + C2 z(t) + D2 = λ2 ,
sau, eliminând parametrul t, d.d.
ϕ(λ1 , λ2 ) = 0. (8.46)
Prin urmare, generatoarele cilindrului sunt caracterizate prin ecuaţiile

 A1 x + B1 y + C1 z + D1 = λ1 ,
(G) A2 x + B2 y + C2 z + D2 = λ2 ,

ϕ(λ1 , λ2 ) = 0.
Eliminând parametrii λ1 şi λ2 , obţinem ecuaţia suprafeţei cilindrice sub forma (8.44).
Dacă curba directoare este dată prin ecuaţiile
(C) F (x, y, z) = 0, G(x, y, z) = 0, (8.47)
dreapta Dλ1 λ2 ı̂ntâlneşte curba directoare C d.d. sistemul format din ecuaţiile (8.45) şi
(8.47) este compatibil.
Condiţia de compatibilitate se obţine eliminând pe x, y, z ı̂ntre cele patru ecuaţii ale
sistemului. Se obţine ı̂ntre λ1 şi λ2 o relaţie de forma (8.46).
Orice ecuaţie de forma (8.44) cu
’ “
A1 B1 C1
rg = 2,
A2 B2 C2
reprezintă ecuaţia unei suprafeţe cilindrice cu generatoarele paralele cu dreapta D.
In particular, orice ecuaţie de forma ϕ(x, y) = 0, reprezintă ecuaţia unui cilindru cu
generatoarele paralele cu axa Oz.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 132

8.5.2 Conuri
Definiţia 8.11 Numim con suprafaţa generată de o dreaptă variabilă G, care trece
printr-un punct fix V şi se sprijină pe o curbă fixă C.
Drapta G se numeşte generatoare a conului, punctul fix V vârful conului, iar curba
C curbă directoare.

Teorema 8.16 Fie curba directoare C dată prin ecuaţia

(C) r = r(t), t ∈ I ⊂ R.

Conul cu vârful ı̂n punctul V (r0 ) şi curbă directoare C este caracterizat analitic prin
ecuaţia
r = r0 + τ (r(t) − r0 ), (t, τ ) ∈ I × R. (8.48)

/ O generatoare a suprafeţei (Fig. 8.7, b) este o dreaptă prin punctele V (r0 ) şi
M (r(t)) ∈ C, deci va avea ecuaţia

(Gt ) r = r0 + τ (r(t) − r0 ), τ ∈ R.

Când t parcurge I, deci M parcurge C, dreptele Gt generează suprafaţa conică a cărei


ecuaţie este deci (8.48). .
Intr-un reper cartezian ortonormat R ı̂n care curba directoare are ecuaţiile parame-
trice (8.43), ecuaţia (8.48) a conului cu vârful ı̂n punctul V (x0 , y0 , z0 ) este echivalentă cu
ecuaţiile parametrice

x = x0 + τ (x(t) − x0 ), y = y0 + τ (y(t) − y0 ), z = z0 + τ (z(t) − z0 ), (t, τ ) ∈ I × R.

Prin eliminarea parametrilor t şi τ ı̂ntre aceste trei ecuaţii se obţine ecuaţia carteziană
implicită a suprafeţei conice.

Teorema 8.17 Conul cu vârful ı̂n punctul de intersecţie a planelor

Ai x + Bi y + Ci z + Di = 0, i = 1, 2, 3 (8.49)

şi curbă directoare C este caracterizat analitic printr-o ecuaţie de forma


’ “
A1 x + B1 y + C1 z + D1 A2 x + B2 y + C2 z + D2
ϕ , = 0. (8.50)
A3 x + B3 y + C3 z + D3 A3 x + B3 y + C3 z + D3
/ Mulţimea tuturor dreptelor din spaţiu care trec prin punctul de intersecţie a planelor
de ecuaţii (8.49) este caracterizată analitic prin ecuaţiile
š
A1 x + B1 y + C1 z + D1 = λ1 (A3 x + B3 y + C3 z + D3 ),
(Dλ1 λ2 ) (8.51)
A2 x + B2 y + C2 z + D2 = λ2 (A3 x + B3 y + C3 z + D3 ).
Din mulţimea dreptelor Dλ1 λ2 , generatoare ale suprafeţei conice sunt doar cele care
ı̂ntâlnesc curba directoare C. Dreapta Dλ1 λ2 ı̂ntâlneşte curba directoare C ı̂n punctul
M (x(t), y(t), z(t)) d.d.
š
A1 x(t) + B1 y(t) + C1 z(t) + D1 = λ1 (A3 x(t) + B3 y(t) + C3 z(t) + D3 ),
A2 x(t) + B2 y(t) + C2 z(t) + D2 = λ2 (A3 x(t) + B3 y(t) + C3 z(t) + D3 ),
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 133

sau, eliminând parametrul t, d.d.

ϕ(λ1 , λ2 ) = 0. (8.52)

Prin urmare, generatoarele conului sunt caracterizate analitic prin ecuaţiile



 A1 x(t) + B1 y(t) + C1 z(t) + D1 = λ1 (A3 x(t) + B3 y(t) + C3 z(t) + D3 ),
A2 x(t) + B2 y(t) + C2 z(t) + D2 = λ2 (A3 x(t) + B3 y(t) + C3 z(t) + D3 ),

ϕ(λ1 , λ2 ) = 0.

Eliminând parametrii λ1 şi λ2 , obţinem ecuaţia suprafeţei conice sub forma (8.50).
Dacă curba directoare este dată prin ecuaţiile (8.47), dreapta Dλ1 λ2 ı̂ntâlneşte curba
C d.d. sistemul format din ecuaţiile (8.47) şi (8.51) este compatibil.
Condiţia de compatibilitate se obţine eliminând pe x, y, z ı̂ntre cele patru ecuaţii ale
sistemului. Se obţine ı̂ntre λ1 şi λ2 o relaţie de forma (8.52).
Orice ecuaţie de forma (8.50) cu condiţia
Œ Œ
Œ Œ
Œ A1 B1 C1 Œ
Œ Œ
ΠA2 B2 C2 Π6= 0,
Œ A3 B3 C3 Œ

reprezintă ecuaţia unui con cu vârful ı̂n punctul de intersecţie a planelor de ecuaţii (8.49).
In particular, orice ecuaţie de forma
’ “
x − x0 y − y0
ϕ , =0
z − z0 z − z0

reprezintă ecuaţia unui con cu vârful ı̂n punctul V (x0 , y0 , z0 ).

8.5.3 Conoizi cu plan director


Definiţia 8.12 Numim conoid cu plan director suprafaţa generată de o dreaptă variabilă
G, paralelă cu un plan fix P , care se sprijină pe o dreaptă fixă D şi pe o curbă fixă C.
Dreapta G se numeşte generatoare a conoidului, planul P plan director, dreapta D
dreaptă directoare, curba C curbă directoare.

Teorema 8.18 Fie curba directoare C dată prin ecuaţia

(C) r = r(t), t ∈ I ⊂ R.

Conoidul cu plan director P , de normală N, dreaptă directoare D de ecuaţie

(D) r = r0 + λv, λ ∈ R

şi curbă directoare C este caracterizat analitic prin ecuaţia


’ “
N · (r(t) − r0 )
r = r(t) + τ v + r0 − r(t) , (t, τ ) ∈ I × R.
N·v
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 134

(D)
Mλ M (r(t))

6
N
” ”
” ”
” ”
” 6 (C) ”
v
” ”
” M0 ”
” (P ) ”

Figura 8.8: Generarea suprafeţei conoide

/ O generatoare a suprafeţei (Fig. 8.8) este o dreaptă care trece printr-un punct
M (r0 + λv) ∈ D şi un punct M (r(t)) ∈ C, deci va avea o ecuaţie de forma:

r = r(t) + τ (r0 + λv − r(t)), (8.53)


care trebuie să fie paralelă cu planul P , deci

N · (r0 + λv − r(t)) = 0,

de unde, presupunând că dreapta D nu este paralelă cu planul P , rezultă

N · (r(t) − r0 )
λ(t) = ,
N·v
ı̂ncât o generatoare a conoidului are ecuaţia
’ “
N · (r(t) − r0 )
(Gt ) r = r(t) + τ v + r0 − r(t) , τ ∈ R.
N·v

Când t parcurge I, deci M parcurge curba C, dreptele Gt generează suprafaţa conoidă


a cărei ecuaţie este deci (8.53). .
Intr-un reper cartezian ortonormat R ı̂n care curba directoare are ecuaţiile para-
metrice (8.43), N(A, B, C), M0 (x0 , y0 , z0 ), v(`, m, n),ecuaţia (8.53) a conoidului este
echivalentă cu ecuaţiile parametrice

 x = x(t) + τ (`λ(t) + x0 − x(t)) ,
y = y(t) + τ (mλ(t) + y0 − y(t)) , (t, τ ) ∈ I × R,

z = z(t) + τ (nλ(t) + z0 − z(t)) ,

unde
A (x(t) − x0 ) + B (y(t) − y0 ) + C (z(t) − z0 )
λ(t) = .
A` + Bm + Cn
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 135

Teorema 8.19 Conoidul cu plan director P de ecuaţie

(P ) Ax + By + Cz + D = 0, (8.54)

dreaptă directoare D de ecuaţii

(D) A1 x + B1 y + C1 z + D1 = 0, A2 x + B2 y + C2 z + D2 = 0 (8.55)

şi curbă directoare C este caracterizat analitic printr-o ecuaţie de forma


’ “
A1 x + B1 y + C1 z + D1
ϕ Ax + By + Cz + D, = 0. (8.56)
A2 x + B2 y + C2 z + D2
/ Mulţimea dreptelor din spaţiu paralele cu planul P care se sprijină pe dreapta D
este caracterizată analitic prin ecuaţiile
š
Ax + By + Cz + D = λ1 ,
(Dλ1 λ2 )
A1 x + B1 y + C1 z + D1 = λ2 (A2 x + B2 y + C2 z + D2 ).
Din mulţimea dreptelor Dλ1 λ2 , generatoare ale suprafeţei conoide sunt doar cele care
ı̂ntâlnesc curba directoare C. Dreapta Dλ1 λ2 ı̂ntâlneşte curba directoare C ı̂n punctul
M (x(t), y(t), z(t)) d.d.
š
Ax(t) + By(t) + Cz(t) + D = λ1 ,
A1 x(t) + B1 y(t) + C1 z(t) + D1 = λ2 (A2 x(t) + B2 y(t) + C2 z(t) + D2 ),
sau, eliminând parametrul t, d.d.

ϕ(λ1 , λ2 ) = 0. (8.57)

Prin urmare, generatoarele conoidului sunt caracterizate prin ecuaţiile



 Ax + By + Cz + D = λ1 ,
A1 x + B1 y + C1 z + D1 = λ2 (A2 x + B2 y + C2 z + D2 ),

ϕ(λ1 , λ2 ) = 0.

Eliminând parametrii λ1 şi λ2 , obţinem ecuaţia suprafeţei conoidă sub forma (8.56). .
Dacă curba directoare este dată prin ecuaţiile implicite (8.47), dreapta Dλ1 λ2 ı̂ntâl-
neşte curba C d.d. sistemul format din ecuaţiile (8.47) şi ecuaţiile dreptelor Dλ1 λ2 este
compatibil.
Condiţia de compatibilitate se obţine eliminând pe x, y, z ı̂ntre cele patru ecuaţii ale
sistemului. Se obţine ı̂ntre λ1 şi λ2 o relaţie de forma (8.57).
Orice ecuaţie de forma (8.56), cu condiţiile
’ “
A1 B1 C1
A2 + B 2 + C 2 > 0, rg = 2,
A2 B2 C2

reprezintă ecuaţia unui conoid cu plan director de ecuaţie (8.54) şi dreaptă directoare
(8.55). € 
In particular, orice ecuaţie de forma ϕ x, yz = 0, reprezintă ecuaţia unui conoid
având drept plan director planul Oxy şi drept dreaptă directoare axa Oz.
Capitolul 9

CERCUL ŞI SFERA

9.1 Cercul ı̂n plan


9.1.1 Definiţia cercului. Caracterizări analitice
Definiţia 9.1 Numim cerc locul geometric al punctelor din plan ale căror distanţe la un
punct fix C sunt egale cu un număr real pozitiv R.
Punctul C se numeşte centrul cercului, iar numărul R raza cercului.
−−→
Fie O un punct fix din plan şi a = OC vectorul de poziţie a punctului C ı̂n raport cu
punctul O.
Teorema 9.1 Cercul de centru C(a) şi rază R este caracterizat analitic prin ecuaţia
(r − a)2 − R2 = 0. (9.1)
−−→
/ Puncul M (r) din plan aparţine cercului d.d. d(C, M ) = R, adică d.d. ||CM || = R
sau ||r − a|| = R, de unde rezultă (9.1).
Invers, orice punct M din plan al cărui vector de poziţie r verifică (9.1) are propri-
etatea că d(C, M ) = R, deci aparţine cercului.
Dacă raportăm planul la un reper ortonormat R = {O, i, j} ı̂n care punctul C are
coordonatele (a, b), deci a = ai + bj, ecuaţia (9.1) se poate scrie sub forma echivalentă
(x − a)2 + (y − b)2 − R2 = 0, (9.2)
care reprezintă ecuaţia carteziană a cercului cu centrul C(a, b) şi rază R.
Ecuaţiile (9.1) , respectiv (9.2), se pot scrie şi astfel
r2 − 2a · r + a2 − R2 = 0, (9.3)
x2 + y 2 − 2(ax + by) + a2 + b2 − R2 = 0, . (9.4)
Ecuaţia (9.4) reprezintă ecuaţia generală a cercului ı̂n plan sau ecuaţia carteziană im-
plicită a cercului.
Din forma (9.4) a ecuaţiei cercului, deducem următoarea teoremă.

136
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 137

Teorema 9.2 Cercul este o curbă algebrică plană de ordinul al doilea.


Teorema 9.3 Ecuaţia
x2 + y 2 + Ax + By + C = 0, (9.5)
reprezintă:
a). un cerc real d.d. A2 + B 2 − 4C > 0;
b). un cerc imaginar d.d. A2 + B 2 − 4C < 0;
c). o pereche de drepte secante imaginare d.d. A2 + B 2 − 4C = 0.
/ Intr-adevăr, pentru ca ecuaţia (9.5) să reprezinte un cerc real este necesar şi suficient
ca date fiind numerele A, B, C să putem determina coordonatele centrului şi raza cercului.
Comparând ecuaţiile (9.4) şi (9.5), deducem că
A B A2 B2
a = − , b = − , R2 = + − C,
2 2 4 4
de unde rezultă că raza R este reală d.d. A2 +B 2 −4C > 0, imaginaă d.d. A2 +B 2 −4C < 0
şi nulă d.d. A2 + B 2 − 4C = 0. In ultimul caz ecuaţia (9.5) devine
’ “2 ’ “2
A B
x+ + y+ = 0.
2 2
Cercul se reduce la un punct, centrul său.
Ecuaţia cercului are o formă mai simplă dacă raportăm planul la un reper ortonormat
cu originea ı̂n centrul cercului.
−−→
Intr-adevăr, efectuând translaţia R → R0 = {C, i, j}, cu OC = a, ı̂n urma căreia
r = a + r0 , ecuaţia cercului devine
r02 − R2 = 0, sau x02 + y 02 − R2 = 0,
numită şi ecuaţia redusă a cercului.
Notând cu t = (i, dr0 ) ∈ [0, 2π), avem
r0 = R(i cos t + j sin t),
sau
r = (a + R cos t)i + (b + R sin t)j,
de unde reprezentarea parametrică a cercului:
x = a + R cos t, y = b + R sin t, t ∈ [0, 2π).

9.1.2 Cercul prin trei puncte necoliniare


Teorema 9.4 Fie Mi (xi , yi ), i = 1, 2, 3, trei puncte necoplanare din plan. Cercul prin
punctele M1 , M2 , M3 este caracterizat analitic prin ecuaţia
Œ 2 Œ
Œ x + y2 x y 1 Œ
Œ 2 Œ
Œ x1 + y12 x1 y1 1 Œ
Œ 2 Œ
Πx2 + y22 x2 y2 1 Π= 0. (9.6)
Œ 2 Œ
Œ x3 + y32 x3 y3 1 Œ
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 138

/ Să observăm mai ı̂ntâi că punctele Mi , date prin coordonatele lor ı̂ntr-un reper
cartezian, sunt necoliniare d.d.
Œ Œ
Œ x1 y1 1 Œ
Œ Œ
∆ = ŒŒ x2 y2 1 Œ
Π6= 0.
Œ x3 y3 1 Œ

Dacă cercul de ecuaţie generală

x2 + y 2 + Ax + By + C = 0, (9.7)

trece prin punctele Mi (xi , yi ), i = 1, 2, 3, coordonatele lor verifică ecuaţia (9.7), adică

x2i + yi2 + Axi + Byi + C = 0, i = 1, 2, 3. (9.8)

Dar (9.8) este un sistem algebric liniar de trei ecuaţii cu trei neconoscute: A, B, C,
al cărui determinant este ∆ 6= 0. Deci sistemul (9.8) determină ı̂n mod unic coeficienţii
ecuaţiei (9.7).
Cum coordonatele (x, y) ale oricărui punct M al cercului satisfac ecuaţia (9.7), rezultă
că (9.7) ı̂mpreună cu (9.8) formează un sistem de patru ecuaţii cu trei necunoscute,
compatibil determinat. După teorema lui Rouché, acest sistem este compatibil d.d.
determinantul caracteristic corespunzător ecuaţiei secundare (9.7) este nul, adică d.d.
are loc (9.6). .

9.1.3 Intersecţia unui cerc cu o dreaptă


Fie cercul Γ dat prin ecuaţia

(Γ) F (x, y) = (x − a)2 + (y − b)2 − R2 = 0 (9.9)

şi dreapta D de ecuaţii

(D) x = x0 + `t, y = y0 + mt, t ∈ R, (9.10)

sau, sub formă vectorială

(Γ) F (r) = (r − a)2 − R2 = 0, (D) r = r0 + tv, t ∈ R.

Dacă punctul M (r) ∈ D ∩ Γ, atunci M (r) ∈ D, deci ∃t ∈ R a.ı̂. r = r0 + tv şi


M (r) ∈ Γ, deci F (r) = 0.
In consecinţă, pentru a găsi punctele de intersecţie ale dreptei cu cercul este necesar
să rezolvăm sistemul de ecuaţii format din ecuaţiile (9.9) şi (9.10). Eliminând pe r ı̂ntre
cele două ecuaţii, obţinem F (r0 + tv) = 0, sau

v2 t2 + 2[v · (r0 − a)]t + F (r0 ) = 0. (9.11)

Cum v 6= 0, ecuaţia (9.11) este de gradul doi ı̂n t. Deci dreapta D intersectează
cercul Γ d.d. aceasta are rădăcini reale. Numărul rădăcinilor reale ale ecuaţiei (9.11)
depinde de semnul discriminantului acesteia

∆ = [v · (r0 −a)]2 − v2 F (r0 ).


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 139

Discriminantul ecuaţiei (9.11) se mai poate scrie


š ›
v2 (r0 − a)2 − [v·(r0 − a)]2
∆ = v 2 R2 − ,
v2

sau, folosind identitatea lui Lagrange,


” •
2 2 ||(a − r0 ) × v||2
∆=v R − ,
||v||2

dar, cum
||(a − r0 ) × v||
d(C, D) = ,
||v||
urmează:
∆ = v2 (R2 − d2 ).
Prin urmare, ecuaţia (9.11) are:
a). două rădăcini reale şi distincte d.d. ∆ > 0, adică d < R. In acest caz, dreapta D
este secantă cercului Γ. Dacă t1 şi t2 sunt rădăcinile ecuaţiei (9.11), vectorii de poziţie
ai punctelor de intersecţie a dreptei cu cercul, M1 şi M2 , sunt daţi de

r1 = r0 + t1 v, r2 = r0 + t2 v;

b). rădăcini confundate d.d. ∆ = 0, adică d = R. Dreapta D este tangentă cercului


Γ. Punctul de contact al dreptei cu cercul are vectorul de poziţie

v · (r0 − a)
rc = r 0 − v;
v2
c). rădăcini complexe d.d. ∆ < 0, adică d > R. Dreapta D nu intersectează cercul Γ.

9.1.4 Tangente la cerc


După cum rezultă din discuţia precedentă, dreapta D este tangentă cercului Γ d.d. ∆ = 0,
adică
[v · (r0 −a)]2 − v2 F (r0 ) = 0. (9.12)
Să presupunem mai ı̂ntâi că punctul M0 (r0 ) al dreptei D aparţine cercului Γ, deci
că F (r0 ) = 0. Atunci, dreapta D este tangentă cercului Γ d.d. vectorul său director v
satisface condiţia
v · (r0 −a) = 0. (9.13)

Teorema 9.5 Tangenta ı̂n punctul M0 (r0 ) al cercului Γ este caracterizată analitic prin
ecuaţia
(r − a) · (r0 − a) − R2 = 0, (9.14)
cu F (r0 ) = 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 140

/ Intr-adevăr, dreapta D prin M0 ∈ Γ este tangentă la Γ d.d. v satisface (9.13).


Eliminând pe v ı̂ntre ecuaţia dreptei şi condiţia (9.13), obţinem

(r − r0 ) · (r0 − a) = 0, sau [(r − a) − (r0 − a)] · (r0 − a) = 0

şi cum (r0 − a)2 = R2 , rezultă (9.14). .


Sub formă carteziană, ecuaţia (9.14) se scrie

(x − a)(x0 − a) + (y − b)(y0 − b) − R2 = 0, (9.15)

sau, scriind (9.14) sub forma

r · r0 − a · (r + r0 ) + C = 0, (9.16)

deducem
xx0 + yy0 − a(x + x0 ) − b(y + y0 ) + C = 0, (9.17)
cu C = a2 − R2 .
Spunem că ecuaţiile (9.14), (9.15), (9.16), (9.17) ale tangentei se obţin din ecuaţiile
(9.1), (9.2), (9.3), (9.4), respectiv, prin dedublare (sau polarizare).
Să presupunem acum că punctul M0 (r0 ) al dreptei D nu aparţine cercului Γ, deci
F (r0 ) =
6 0. Dreapta D este tangentă cercului Γ d.d. vectorul său director v satisface
condiţia (9.12). Un calcul simplu arată că discriminantul ecuaţiei (9.12) se poate scrie
sub forma
δ = R2 [d2 (M0 , C) − R2 ].
De aici rezultă că există două direcţii reale şi distincte d.d. d(M0 , C) > R, adică punctul
M0 este exterior cercului Γ.

Teorema 9.6 Tangentele prin punctul M0 (r0 ), exterior cercului Γ, la cercul Γ sunt ca-
racterizate analitic prin ecuaţia

[(r − r0 ) · (r0 − a)]2 − (r − r0 )2 F (r0 ) = 0. (9.18)

/ Intr-adevăr, dreapta D prin M0 este tangentă cercului dacă v satisface condiţia


(9.12). Eliminând pe v ı̂ntre ecuaţia dreptei şi această condiţie obţinem ecuaţia (9.18),
care, dacă d(M0 , C) > R, reprezintă o pereche de drepte secante reale.
Ecuaţia (9.18) se numeşte ecuaţia pătratică a tangentelor din M0 la cercul Γ. Ea
poate fi scrisă şi sub forma

[(r − a) · (r0 − a) − R2 ]2 − F (r)F (r0 ) = 0. (9.19)

Teorema 9.7 Punctele de contact ale tangentelor din punctul M0 (r0 ) la cercul Γ cu
cercul se găsesc la intersecţia cercului cu dreapta de ecuaţie:

(D0 ) (r − a) · (r0 − a) − R2 = 0. (9.20)

/ Intr-adevăr, sistemul format din ecuaţia (9.19) şi ecuaţia F (r) =0 este echivalent
cu sistemul format din ecuaţia (9.20) şi ecuaţia F (r) =0. .
Dreapta D0 se numeşte polara punctului M0 faţă de cercul Γ.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 141

Să presupunem acum că direcţia v este fixă. Dreapta D de direcţie v este tangentă
cercului Γ dacă vectorul de poziţie r0 al punctului M0 al acestei drepte satisface condiţia
de tangenţă (9.12). Deci tangentele la cercul Γ de direcţie v pot fi caracterizate ca locul
geometric al punctelor M0 din care dreptele de direcţie v sunt tangente la Γ. Ecuaţia
(9.12) ı̂n care r0 se ı̂nlocuieşte cu r reprezintă condiţia ca punctul M (r) să aparţină
locului geometric. Avem deci următoarea teoremă.

Teorema 9.8 Tangentele la cercul Γ de direcţie v sunt caracterizate analitic prin ecuaţia

[v · (r − a)]2 − v2 F (r) = 0. (9.21)

Ecuaţia (9.21) se numeşte ecuaţia pătratică a tangentelor la cerc paralele cu direcţia


v.

Teorema 9.9 Punctele de contact ale tangentelor paralele cu direcţia v la cercul Γ se


găsesc la intersecţia cercului cu diametrul său perpendicular pe direcţia v, de ecuaţie

v · (r − a) = 0. (9.22)

/ Intr-adevăr, sistemul format din ecuaţia (9.21) şi ecuaţia F (r) = 0 este echivalent
cu sistemul format din ecuaţia (9.22) şi ecuaţia F (r) = 0. .

9.2 Sfera
9.2.1 Definiţia sferei. Caracterizări analitice
Definiţia 9.2 Numim sferă locul geometric al punctelor din spaţiu ale căror distanţe la
un punct fix C sunt egale cu un număr real pozitiv R.
Punctul C se numeşte centrul sferei, iar numărul R raza sferei.
−−→
Fie O un punct fix din spaţiu şi a = OC vectorul de poziţie a punctului C ı̂n raport
cu punctul O.

Teorema 9.10 Sfera de centru C(a) şi rază R este caracterizată analitic prin ecuaţia

(r − a)2 − R2 = 0. (9.23)
−−→
/ Puncul M (r) din plan aparţine sferei d.d. d(C, M ) = R, adică d.d. ||CM || = R sau
||r − a|| = R, de unde rezultă (9.23).
Invers, orice punct M din spaţiu al cărui vector de poziţie r verifică (9.23) are pro-
prietatea că d(C, M ) = R, deci aparţine sferei.
Dacă raportăm planul la un reper ortonormat R = {O, i, j, k} ı̂n care punctul C
are coordonatele (a, b, c), deci a = ai + bj + ck, ecuaţia (9.23) se poate scrie sub forma
echivalentă
(x − a)2 + (y − b)2 + (z − c)2 − R2 = 0, (9.24)
care reprezintă ecuaţia carteziană a sferei cu centrul C(a, b, c) şi rază R.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 142

Ecuaţiile (9.23) , respectiv (9.24), se pot scrie şi astfel

r2 − 2a · r + a2 − R2 = 0, (9.25)

x2 + y 2 + z 2 − 2(ax + by + cz) + a2 + b2 + c2 − R2 = 0, . (9.26)


Ecuaţia (9.26) reprezintă ecuaţia generală a sferei sau ecuaţia carteziană implicită a
sferei.
Din forma (9.26) a ecuaţiei sferei, deducem următoarea teoremă.

Teorema 9.11 Sfera este o suprafaţă algebrică plană de ordinul al doilea.

Teorema 9.12 Ecuaţia

x2 + y 2 + z 2 + Ax + By + Cz + D = 0, (9.27)

reprezintă:
a). o sferă reală d.d. A2 + B 2 + C 2 − 4D > 0;
b). o sferă imaginară d.d. A2 + B 2 + C 2 − 4D < 0;
c). un con imaginar d.d. A2 + B 2 + C 2 − 4D = 0.

/ Intr-adevăr, pentru ca ecuaţia (9.27) să reprezinte o sferă reală este necesar şi
suficient ca date fiind numerele A, B, C, D să putem determina coordonatele centrului
şi raza sferei. Comparând ecuaţiile (9.26) şi (9.27), deducem că

A B C A2 B2 C2
a = − , b = − , c = − , R2 = + + − D,
2 2 2 4 4 4
de unde rezultă că raza R este reală d.d. A2 + B 2 + C 2 − 4D > 0, imaginaă d.d.
A2 + B 2 + C 2 − 4D < 0 şi nulă d.d. A2 + B 2 + C 2 − 4D = 0. In ultimul caz ecuaţia
(9.27) devine
’ “2 ’ “2 ’ “2
A B C
x+ + y+ + z+ = 0.
2 2 2
Sfera se reduce la un punct, centrul său. Ecuaţia fiind de forma:
’ “
x−a y−b
ϕ , = 0,
z−c z−c

a ecuaţiei unei suprafeţe conice, spunem că ı̂n acest caz ecuaţia (9.27) reprezintă un con
imaginar.
Ecuaţia sferei are o formă mai simplă dacă raportăm spaţiul la un reper ortonormat
cu originea ı̂n centrul sferei.
−−→
Intr-adevăr, efectuând translaţia R → R0 = {C, i, j, k}, cu OC = a, ı̂n urma căreia
r = a + r0 , ecuaţia sferei devine

r02 − R2 = 0, sau x02 + y 02 + z 02 − R2 = 0,

numită şi ecuaţia redusă a sferei.


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 143

Fie u unghiul pe care ı̂l face cu planul O0 x0 z 0 planul care trece prin axa O0 z 0 şi trece
prin punctul M şi v unghiul pe care ı̂l face cu planul O0 x0 y 0 vectorul de poziţie r0 al
punctului M . Atunci:

r0 = R(i cos u cos v + j sin u cos v + k sin v),

sau
r = (a + R cos u cos v)i + (b + R sin u cos v)j + (c + R sin v)k,
de unde reprezentarea parametrică a sferei:

 x = a + R cos u cos v, h π πi
y = b + R sin u cos v, (u, v) ∈ [0, 2π) × − , .
 2 2
z = c + R sin v.

9.2.2 Sfera prin patru puncte necoplanare


Teorema 9.13 Fie Mi (xi , yi , zi ), i = 1, 4, patru puncte necoplanare din spaţiu. Sfera
prin punctele M1 , M2 , M3 , M4 este caracterizată analitic prin ecuaţia
Œ 2 Œ
Πx + y2 + z2 x y
Œ z 1 ŒŒ
Œ x21 + y12 + z12 x1 y1 z1 1 ŒŒ
Π2
Œ x2 + y22 + z22 x2 y2 z2 1 ŒŒ = 0. (9.28)
Œ
Œ x23 + y32 + z32 x3 y3 z3 1 ŒŒ
Œ
Œ x24 + y42 + z42 x4 y4 z4 1 Œ

/ Să observăm mai ı̂ntâi că punctele Mi , date prin coordonatele lor ı̂ntr-un reper
cartezian, sunt necoplanare d.d.
Œ Œ
Œ x1 y1 z1 1 Œ
Œ Œ
Œ x y2 z2 1 Œ
∆ = ŒŒ 2 Œ 6= 0.
Œ
Œ x3 y3 z3 1 Œ
Œ x4 y4 z4 1 Œ

Dacă sfera de ecuaţie generală

x2 + y 2 + z 2 + Ax + By + Cz + D = 0, (9.29)

trece prin punctele Mi (xi , yi , zi ), i = 1, 4, coordonatele lor verifică ecuaţia (9.29), adică

x2i + yi2 + zi2 + Axi + Byi + Czi + D = 0, i = 1, 4. (9.30)

Dar (9.30) este un sistem algebric liniar de patru ecuaţii cu patru neconoscute: A,
B, C, D, al cărui determinant este ∆ 6= 0. Deci sistemul (9.30) determină ı̂n mod unic
coeficienţii ecuaţiei (9.29).
Cum coordonatele (x, y, z) ale oricărui punct M al sferei satisfac ecuaţia (9.29),
rezultă că (9.29) ı̂mpreună cu (9.30) formează un sistem de cinci ecuaţii cu patru necunos-
cute, compatibil determinat. După teorema lui Rouché, acest sistem este compatibil d.d.
determinantul caracteristic corespunzător ecuaţiei secundare (9.29) este nul, adică d.d.
are loc (9.28). .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 144

9.2.3 Intersecţia unei sfere cu o dreaptă


Fie sfera S dată prin ecuaţia
(S) F (x, y, z) = (x − a)2 + (y − b)2 + (z − c)2 − R2 = 0 (9.31)
şi dreapta D de ecuaţii
(D) x = x0 + `t, y = y0 + mt, z = z0 + nt, t ∈ R, (9.32)
sau, sub formă vectorială
(S) F (r) = (r − a)2 − R2 = 0, (D) r = r0 + tv, t ∈ R.
Dacă punctul M (r) ∈ D ∩ S, atunci M (r) ∈ D, deci ∃t ∈ R a.ı̂. r = r0 + tv şi
M (r) ∈ S, deci F (r) = 0.
In consecinţă, pentru a găsi punctele de intersecţie ale dreptei cu sfera este necesar să
rezolvăm sistemul de ecuaţii format din ecuaţiile (9.31) şi (9.32). Eliminând pe r ı̂ntre
cele două ecuaţii, obţinem F (r0 + tv) = 0, sau
v2 t2 + 2[v · (r0 − a)]t + F (r0 ) = 0. (9.33)
Cum v 6= 0, ecuaţia (9.33) este de gradul doi ı̂n t. Deci dreapta D intersectează sfera
S d.d. aceasta are rădăcini reale. Numărul rădăcinilor reale ale ecuaţiei (9.33) depinde
de semnul discriminantului acesteia
∆ = [v · (r0 −a)]2 − v2 F (r0 ).
Discriminantul ecuaţiei (9.33) se mai poate scrie
š ›
v2 (r0 − a)2 − [v·(r0 − a)]2
∆ = v 2 R2 − ,
v2
sau, folosind identitatea lui Lagrange,
” •
2 2 ||(a − r0 ) × v||2
∆=v R − ,
||v||2
dar, cum
||(a − r0 ) × v||
d(C, D) = ,
||v||
urmează:
∆ = v2 (R2 − d2 ). (9.34)
Prin urmare, ecuaţia (9.33) are:
a). două rădăcini reale şi distincte d.d. ∆ > 0, adică d < R. In acest caz, dreapta D
este secantă sferei S. Dacă t1 şi t2 sunt rădăcinile ecuaţiei (9.33), vectorii de poziţie ai
punctelor de intersecţie a dreptei cu sfera, M1 şi M2 , sunt daţi de
r1 = r0 + t1 v, r2 = r0 + t2 v;
b). rădăcini confundate d.d. ∆ = 0, adică d = R. Dreapta D este tangentă sferei S.
Punctul de contact al dreptei cu sfera are vectorul de poziţie
v · (r0 − a)
rc = r0 − v;
v2
c). rădăcini complexe d.d. ∆ < 0, adică d > R. Dreapta D nu intersectează sfera S.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 145

9.2.4 Probleme de tangenţă


După cum rezultă din discuţia precedentă, dreapta D este tangentă sferei S d.d. ∆ = 0,
adică
[v · (r0 −a)]2 − v2 F (r0 ) = 0. (9.35)
Să presupunem mai ı̂ntâi că punctul M0 (r0 ) al dreptei D aparţine sferei S, deci că
F (r0 ) = 0. Atunci, dreapta D este tangentă sferei S d.d. vectorul său director v satisface
condiţia
v · (r0 −a) = 0. (9.36)

Teorema 9.14 Tangenta ı̂n punctul M0 (r0 ) al sferei S este caracterizată analitic prin
ecuaţia
(r − a) · (r0 − a) − R2 = 0, (9.37)
cu F (r0 ) = 0.

/ Intr-adevăr, dreapta D prin M0 ∈ S este tangentă la S d.d. v satisface (9.36).


Eliminând pe v ı̂ntre ecuaţia dreptei şi condiţia (9.36), obţinem

(r − r0 ) · (r0 − a) = 0, sau [(r − a) − (r0 − a)] · (r0 − a) = 0

şi cum (r0 − a)2 = R2 , rezultă (9.37). .


Sub formă carteziană, ecuaţia (9.37) se scrie

(x − a)(x0 − a) + (y − b)(y0 − b) + (z − c)(z0 − c) − R2 = 0, (9.38)

sau, scriind (9.37) sub forma

r · r0 − a · (r + r0 ) + C = 0, (9.39)

deducem

xx0 + yy0 + zz0 − a(x + x0 ) − b(y + y0 ) − c(z + z0 ) + D = 0, (9.40)

cu C = a2 − R2 .
Spunem că ecuaţiile (9.37), (9.38), (9.39), (9.40) ale tangentei se obţin din ecuaţiile
(9.23), (9.24), (9.25), (9.26), respectiv, prin dedublare (sau polarizare).
Să presupunem acum că punctul M0 (r0 ) al dreptei D nu aparţine sferei S, deci
F (r0 ) =
6 0. Dreapta D este tangentă sferei S d.d. vectorul său director v satisface
condiţia (9.35) care se mai scrie sub forma
R
sin θ = .
d(M0 , C)

De aici rezultă că putem duce drepte prin M0 tangente la sferă d.d. d(M0 , C) > R,
adică punctul M0 este exterior sferei S. Mulţimea tangentelor la sferă prin punctul M0
formează un con circular cu vârful ı̂n M0 şi axă M0 C.

Definiţia 9.3 Numim con circumscris sferei, cu vârful ı̂n M0 , locul geometric al tangen-
telor la sferă prin punctul M0 .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 146

Teorema 9.15 Conul cu vârful ı̂n punctul M0 (r0 ), circumscris sferei S este caracterizat
analitic prin ecuaţia

[(r − r0 ) · (r0 − a)]2 − (r − r0 )2 F (r0 ) = 0. (9.41)

/ Intr-adevăr, dreapta D prin M0 este tangentă sferei dacă v satisface condiţia (9.35).
Eliminând pe v ı̂ntre ecuaţia dreptei şi această condiţie obţinem ecuaţia locului geometric,
adică (9.41). Ea poate fi scrisă şi sub forma

[(r − a) · (r0 − a) − R2 ]2 − F (r)F (r0 ) = 0. (9.42)

Teorema 9.16 Locul geometric al punctelor de contact ale conului cu vârful ı̂n M0 (r0 )
circumscris sferei S cu sfera este cercul de intersecţie al sferei cu planul de ecuaţie:

(P0 ) (r − a) · (r0 − a) − R2 = 0. (9.43)

/ Intr-adevăr, sistemul format din ecuaţia (9.42) şi ecuaţia F (r) =0 este echivalent
cu sistemul format din ecuaţia (9.43) şi ecuaţia F (r) =0. .
Dreapta D0 se numeşte planul polar punctului M0 faţă de sfera S.
Să presupunem acum că direcţia v este fixă. Dreapta D de direcţie v este tangentă
sferei S dacă vectorul de poziţie r0 al punctului M0 al acestei drepte satisface condiţia
de tangenţă (9.35), care se mai scrie
||(r0 − a) × v||
= R,
||v||
care exprimă faptul că dreapta D de direcţie v este tangentă sferei d.d. d(D, D0 ) = R,
unde D0 este dreapta prin centrul C(a) al sferei de direcţie v. Mulţimea dreptelor din
spaţiu situate la o distanţă constantă faţă de dreapta D0 formează un cilindru circular
de axă D0 .

Definiţia 9.4 Numim cilindru circumscris sferei, cu generatoarele de direcţie v, locul


geometric al tangentelor la sferă de direcţie v.

Teorema 9.17 Cilindrul cu generatoarele de direcţie v este caracterizat analitic prin


ecuaţia
[v · (r − a)]2 − v2 F (r) = 0. (9.44)

/ Intr-adevăr, tangentele la sfera S de direcţie v pot fi caracterizate ca locul geometric


al punctelor M0 din care dreptele de direcţie v sunt tangente la S. Ecuaţia (9.35) ı̂n care
r0 se ı̂nlocuieşte cu r reprezintă condiţia ca punctul M (r) să aparţină locului geometric.

Teorema 9.18 Locul geometric al punctelor de contact ale cilindrului circumscris sferei
cu sfera este cercul de intersecţie al sferei cu planul diametral sferai S perpendicular pe
generatoarele cilindrului, de ecuaţie

v · (r − a) = 0. (9.45)

/ Intr-adevăr, sistemul format din ecuaţia (9.44) şi ecuaţia F (r) = 0 este echivalent
cu sistemul format din ecuaţia (9.45) şi ecuaţia F (r) = 0. .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 147

9.2.5 Intersecţia unei sfere cu un plan


Fie sfera S dată prin ecuaţia
(S) (r − a)2 − R2 = 0 (9.46)
şi planul P de ecuaţie
(P ) N · r + D = 0. (9.47)
Un punct M (r) ∈ S ∩ D dacă r este o soluţie a sistemului format din ecuaţiile (9.46)
şi (9.47).
Fie (Dc ), de ecuaţie
(Dc ) (r − a) × N = 0, (9.48)
diametrul sferei S perpendicular pe planul P . Din identitatea lui Lagrange
[(r − a) × N]2 + [N·(r − a)]2 = N2 (r − a)2 ,
ţinând seama de ecuaţiile (9.46) şi (9.47), deducem că sistemul precedent este echivalent
cu sistemul format din ecuaţia (9.47) şi ecuaţia
d2 (M, Dc ) = R2 − d2 (C, P ), (9.49)
ı̂n care
||(r − a) × N|| |N · a + D|
d(M, Dc ) = , d(C, P ) = .
||N|| ||N||
Din ecuaţia (9.49) rezultă că sistemul este compatibil d.d. d(C, P ) ≤ R.
Dacă d(C, P ) = R, planul P este tangent sferei. Punctul de contact se obţine ca
intersecţia planului cu diametrul sferei perpendicular pe plan, adică prin rezolvarea sis-
temului
N · r + D = 0, (r − a) × N = 0.
Dacă d(C, P ) < R, planul P este secant sferei. Fie
p
r = R2 − d2 (C, P ).
Atunci, ecuaţia (9.49) ia forma d(M, Dc ) = r. Ori locul geometric al punctelor din spaţiu
a căror distanţă la o dreaptă dată este constantă este un cilindru circular având dreapta
ca axă. Deci, intersecţia sferei S cu planul P este cercul de intersecţie a planului cu
acest cilindru. Raza sa este r, iar centrul este punctul Mc de intersecţie a planului P cu
diametrul Dc , de vector de poziţie
N·a+D
rc = a − N.
||N||
Teorema 9.19 Pentru orice vector nenul N există două plane de normală N tangente
sferei S, caracterizate analitic prin ecuaţiile
N·(r − a) = ±R ||N||. (9.50)
/ Intr-adevăr, planul P este tangent sferei S d.d. d(C, P ) = R, sau |N · a + D| =
R ||N||. Inlocuind D dat de această relaţie ı̂n ecuaţia (9.47), obţinem ecuaţiile (9.50). .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 148

9.3 Suprafeţe de rotaţie


Definiţia 9.5 Numim suprafaţă de rotaţie suprafaţa generată prin rotirea unei curbe C
ı̂n jurul unei drepte ∆. Dreapta ∆ se numeşte axă de rotaţie.
Deoarece fiecare punct al curbei C descrie un cerc cu centrul ı̂ntr-un punct al axei
de rotaţie ∆, situat ı̂ntr-un plan perpendicular pe axa ∆, putem considera suprafaţa de
rotaţie ca fiind generată de mulţimea cercurilor cu centrele pe axa de rotaţie, situate ı̂n
plane perpendiculare pe axă şi care ı̂ntâlnesc curba C.
Teorema 9.20 Fie curba C dată prin ecuaţia
(C) r = r(t), t ∈ I ⊂ R (9.51)
şi axa ∆ prin ecuaţia
(∆) r = r0 + λv, λ ∈ R. (9.52)
Ecuaţia suprafeţei de rotaţie se obţine prin eliminarea parametrului t ı̂ntre ecuaţiile
(r − r0 )2 − [r(t) − r0 ]2 = 0,
v · [r − r(t)] = 0. (9.53)
/ O generatoare a suprafeţei este un cerc prin punctul M (r(t)) ∈ C cu centrul ı̂ntr-
un punct al axei ∆, situat ı̂ntr-un plan perpendicular pe ∆, care se poate obţine ca
intersecţia sferei cu centrul ı̂n M (r0 ) şi rază
−−−→
R = ||M0 M || = ||r(t) − r0 )||2 ,
de ecuaţie
(r − r0 )2 − [r(t) − r0 ]2 = 0,
cu planul prin M (r(t)) de normală v:
v·[r − r(t)] = 0.
Când t parcurge I, deci M parcurge curba C, cercurile de ecuaţii (9.53) generează
suprafaţa. Deci, prin eliminarea parametrului t ı̂ntre cele două ecuaţii (9.53) obţinem
ecuaţia suprafeţei de rotaţie. .
In reperul cartezian R, ı̂n care curba C are ecuaţiile
x = x(t), y = y(t), z = z(t), t ∈ I,
sistemul (9.53) se scrie
š
(x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 − [(x(t) − x0 )2 + (y(t) − y0 )2 + (z(t) − z0 )2 ] = 0,
`(x − x(t)) + m(y − y(t)) + n(z − z(t)) = 0.
Teorema 9.21 Suprafaţa de rotaţie generată prin rotirea curbei C ı̂n jurul dreptei ∆,
de ecuaţii canonice
x − x0 y − y0 z − z0
= = ,
` m n
este caracterizată analitic printr-o ecuaţie de forma
€ 
ϕ (x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 , `x + my + nz = 0. (9.54)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 149

/ Fie curba C dată prin ecuaţiile implicite

(C) F (x, y, z) = 0, G(x, y, z) = 0. (9.55)

Mulţimea tuturor cercurilor din spaţiu cu centrele ı̂n puncte ale axei ∆, situate ı̂n
plane perpendiculare pe ∆ este caracterizată analitic prin ecuaţiile

(Cλ1 λ2 ) (x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 = λ1 , `x + my + nz = λ2 . (9.56)

Cercul Cλ1 λ2 ı̂ntâlneşte curba C d.d. sistemul format din ecuaţiile (9.55) şi (9.56)
este compatibil. Condiţia de compatibilitate se obţine eliminând pe x, y, z ı̂ntre cele
patru ecuaţii ale sistemului şi are forma

ϕ(λ1 , λ2 ) = 0.

Prin urmare, generatoarele suprafeţei de rotaţie sunt caracterizate analitic prin ecu-
aţiile: 
 (x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 = λ1 ,
`x + my + nz = λ2 ,

ϕ(λ1 , λ2 ) = 0.
Eliminând parametrii λ1 şi λ2 ı̂ntre aceste ecuaţii, obţinem ecuaţia suprafeţei de rotaţie
sub forma (9.54). .
Capitolul 10

CONICE ŞI CUADRICE

10.1 Conice
10.1.1 Definiţia comună a conicelor
Definiţia 10.1 Numim conică Γ locul geometric al punctelor din plan pentru care ra-
portul distanţelor la un punct fix F şi la o dreaptă fixă D este o constantă e. Punctul F
se numeşte focar, dreapta fixă D directoare, iar constanta e excentricitate.

După definiţia precedentă, punctul M ∈ Γ d.d.

d(M, F )
= e. (10.1)
d(M, D)

6
y
(D)

M (x, y)
”
”
”
”
j6 ”
”
d- ” x-
O i F (c, 0)

Figura 10.1: Definiţia conicelor

Pentru a caracteriza analitic conica să raportăm planul la un reper ortonormat drept
R = {O, i, j}, care are ca axă Ox perpendiculara ı̂n focar pe directoare, orientată astfel
−−→
ca OF = ci, cu c > 0, iar axa Oy paralelă cu directoarea, originea O fiind, deocamdată,

150
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 151

ı̂ntr-un punct oarecare al axei Ox. Fie

(D) x = d, d ∈ R, (10.2)

ecuaţia directoarei. Dacă M are ı̂n reperul R coordonatele (x, y), atunci (10.1) este
echivalentă cu p
(x − c)2 + y 2 = e |x − d|, (10.3)
sau cu:
F (x, y) = (1 − e2 )x2 + y 2 + 2(de2 − c)x + c2 − d2 e2 = 0, (10.4)
care reprezintă ecuaţia carteziană implicită a conicei Γ ı̂n reperul R. Deoarece F (x, y)
este un polinom de gradul doi ı̂n x şi y, rezultă teorema:

Teorema 10.1 Conicele sunt curbe algebrice de ordinul al doilea.

Axa Ox, perpendiculara ı̂n focar pe directoare, este axă de simetrie a conicelor
de ecuaţie (10.4). Aceasta deoarece din (10.4) rezultă că dacă F (x, y) = 0, atunci
F (x, −y) = 0, pentru orice punct M (x, y) ∈ Γ.

Definiţia 10.2 Numim parametru focal p al conicei Γ jumătate din lungimea coardei
focale, adică a coardei determinată de Γ pe paralela prin focar la directoare.

Ecuaţia coardei focale fiind x = c, din (10.3) avem:

p = e |c − d| = e d(F, D).

Definiţia 10.3 Conica Γ se numeşte:


a) nedegenerată dacă F ∈
/ D, adică d 6= c, sau p > 0;
b) degenerată dacă F ∈ D, adică d = c, sau p = 0.

10.1.2 Forma conicelor


După cum rezultă din ecuaţia (10.4), forma conicelor depinde de valorile constantelor c,
d şi e. Schimbări importante ı̂n forma unei conice se produc atunci când e 6= 1 sau e = 1.

Definiţia 10.4 Conicele pentru care e 6= 1 se numesc conice cu centru de simetrie.

Pentru e 6= 1, conica Γ intersectează axa Ox ı̂n două puncte, numite vârfurile conicei,
abscisele cărora sunt soluţiile ecuaţiei de gradul doi

(1 − e2 )x2 + 2(de2 − c)x + c2 − d2 e2 = 0. (10.5)

Discriminantul acestei ecuaţii este egal cu e2 (d − c)2 ≥ 0, adică ecuaţia (10.5) are tot-
deauna rădăcini reale.
Dacă d 6= c (conica este nedegenerată) rădăcinile ecuaţiei (10.5) sunt distincte. In
acest caz, alegem originea reperului astfel ı̂ncât cele două puncte de intersecţie a conicei
cu axa Ox să fie simetrice faţă de origine, adică a.ı̂.

x1 + x2 de2 − c
=− = 0,
2 1 − e2
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 152

y
6
B M
‚‚
‚
‚ x
-
A0 F0 O F A

(D0 ) (D)
B0

Figura 10.2: Elipsa

deci
c
d= (10.6)
e2
şi ecuaţia (10.4) devine

c2 x2 y2
(1 − e2 )x2 + y 2 − (1 − e 2
) = 0, sau c2
+ c2
− 1 = 0.
e2 e2 e2 (1 − e2 )
Pentru e < 1, notând:
c2 c2
a2 = , b 2
= (1 − e2 ),
e2 e2
avem
x2 y2
(E) 2
+ 2 − 1 = 0, a, b > 0. (10.7)
a b
O conică nedegenerată cu e < 1 (de tip eliptic) se numeşte elipsă. Numerele pozitive a
şi b se numesc semiaxe.
Pentru e > 1, notând:
c2 c2
a2 = 2 , b2 = 2 (e2 − 1),
e e
avem
x2 y2
(H) 2 − 2 − 1 = 0, a, b > 0. (10.8)
a b
O conică nedegenerată cu e < 1 (de tip hiperbolic) se numeşte hiperbolă. Numerele
pozitive a şi b se numesc şi aici semiaxe.
Ecuaţiile (10.7) şi (10.8) se numesc ecuaţii canonice sau reduse. Reperul R ı̂n care
elipsa şi hiperbola au aceste ecuaţii se numeşte reper canonic sau natural al acestor conice.
Din (10.2) şi (10.6) rezultă că ı̂n reperul canonic R, ecuaţia directoarei D corespun-
zătoare focarului F , este
c
(D) x = 2 .
e
Punctul F 0 (−c, 0), simetricul punctului F (c, 0) faţă de centrul conicei, este de asemenea
un focar al conicei, directoarea corespunzătoare fiind dreapta D0 , simetrica dreptei D
faţă de axa Oy, de ecuaţie
c
(D0 ) x = − 2 .
e
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 153

y
6
HH ˆˆ
H ˆ
ˆ ƒM
HH
H B
ˆ ˆˆ ƒ
HH ˆ ƒ
H ˆ ƒ
H ˆ ˆ
HHˆ ƒ x
-
0 0 ˆ H A F
ˆˆ
F A O H
ˆ H
ˆ HH
ˆˆ H
ˆ 0
B 0
HH
ˆˆ
(D ) (D) H
ˆ HH

Figura 10.3: Hiperbola

Definiţia 10.5 Numim vârfuri ale unei conice punctele de intersecţie ale conicei cu axele
de ei de simetrie.

Elipsa are patru vârfuri: A(a, 0), A0 (−a, 0), B(0, b), B 0 (0, −b), iar hiperbola două:
A(a, 0), A0 (−a, 0).
Dacă d = c (conica este degenerată) discriminantul ecuaţiei (10.5) este nul şi ecuaţia
devine
(x − c)2 = 0,
deci x1 = x2 = c. Alegând originea reperului R ı̂n acest punct al axei Ox, vom avea
c = 0, şi ecuaţia (10.4) cu d = c = 0, se scrie

(DS) (1 − e2 )x2 + y 2 = 0.

Pentru e > 1, ecuaţia precedentă se poate pune sub forma


p p
(y − x e2 − 1)(y + x e2 − 1) = 0

şi reprezintă o pereche de drepte secante reale.


Pentru e < 1 spunem că ecuaţia DS reprezintă o pereche de drepte secante imaginare.
Deoarece conicele E, H şi DS sunt simetrice faţă de originea O a reperului canonic,
punctul O se numeşte centru de simetrie. Pentru aceste conice şi axa Oy este axă de
simetrie.
Dacă ı̂n ecuaţia E a elipsei facem b = a, obţinem un cerc, de ecuaţie: x2 +y 2 −a2 = 0.

Definiţia 10.6 Numim elipsă imaginară conica de ecuaţie

x2 y2
(E 0 ) 2
+ 2 + 1 = 0.
a b
Definiţia 10.7 Numim hiperbolă conjugată hiperbolei H conica de ecuaţie

x2 y2
(H 0 ) − + 1 = 0.
a2 b2
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 154

Pentru e = 1, conica C nu mai are centru unic de simetrie. Ecuaţia (10.4) devine
y 2 + 2(d − c)x + c2 − d2 = 0. (10.9)
Dacă d 6= c (conică nedegenerată), conica (C) intersectează axa Ox ı̂n punctul de
abscisă
d+c
x0 = .
2
Alegând originea reperului R ı̂n acest punct, vom avea d = −c. Ecuaţia (10.9) devine
y 2 − 4cx = 0,
sau, notând cu p = 2c,
(P ) y 2 = 2px. (10.10)
O conică nedegenerată fără centru (de tip parabolic) se numeşte parabolă. Numărul
p se numeşte parametrul focal al parabolei. Ecuaţia (10.10) se numeşte ecuaţia canonică
sau redusă a parabolei. Reperul R ı̂n care parabola are ecuaţia (10.10) se numeşte reper
canonic sau natural al acestei conice.
y
6

ŒM
Œ
Œ
Œ
Πx
-
O F

(D)

Figura 10.4: Parabola

Ecuaţia directoarei parabolei ı̂n reperul canonic R, corespunzătoare focarului F ( p2 , 0),


se scrie
p
(D) x = − .
2
Dacă d = c, ecuaţia (10.9) se reduce la
(DC) y 2 = 0,
care reprezintă o pereche de drepte confundate.
Prin urmare, conicele degenerate care nu au centru unic de simetrie sunt drepte
confundate.
Vom numi conică degenerată şi o pereche de drepte paralele (reale sau imaginare).
Toate aceste conice ( cu e = 1 şi d = c) sunt caracterizate printr-o dreaptă de centre.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 155

10.1.3 Reprezentări parametrice. Construcţii prin puncte


Pentru elipsa
x2 y2
(E) + − 1 = 0,
a2 b2
o reprezentare parametrică se obţine ţinând seama de identitatea cos2 t + sin2 t − 1 = 0.
Avem
x = a cos t, y = b sin t, t ∈ [0, 2π). (10.11)
Aceste ecuaţii servesc la trasarea elipsei prin puncte. Pentru aceasta considerăm două
cercuri concentrice de raze a şi b cu a > b (Fig. 10.5).

y
6



‘
Q‘‘ M
‘
‘
‘
‘ x
‘ -
O Q0 P0

Figura 10.5: Construcţia elipsei

Dacă O este originea reperului cartezian ortonormat plan ce are ca axe tocmai axele
de simetrie ale elipsei E, fie Ou o semidreaptă prin O care face cu versorul i al axei Ox
unghiul t şi fie P şi Q punctele unde Ou ı̂ntâlneşte cele două cercuri. Paralela prin P la
Oy ı̂nâlneşte paralela prin Q la Ox ı̂n punctul M ∈ E şi axa Ox ı̂n P 0 .
Intr-adevăr, dacă M (x, y), atunci: x = OP 0 = a cos t, y = P 0 P = b sin t, prin urmare,
coordonatele sale satisfac ecuaţiile parametrice ale elipsei E şi deci M ∈ E.
Atribuind diferite valori unghiului t ∈ [0, 2π), se obţin diferite puncte ale elipsei, ceea
ce permite trasarea ei prin puncte.
Dacă ı̂n ecuaţiile parametrice (10.11) luăm tg (t/2) = τ , obţinem
1 − τ2 2τ
x= 2
, y= , τ ∈ R,
1+τ 1 + τ2
care constituie o nouă reprezentare parametrică a elipsei.
Pentru hiperbola
x2 y2
(H) 2 − 2 − 1 = 0,
a b
o reprezentare parametrică se obţine ţinând seama de identitatea identitatea
1
− tg2 t − 1 = 0.
cos2 t
Avem
a π
x= , y = b tg t, t ∈ (−π, π]\{± }. (10.12)
cos t 2
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 156

Ecuaţiile parametrice (10.12) sugerează următoarea construcţie prin puncte a hiper-


bolei (Fig. 10.6).

y
6

M u
‘

‘
Q ‘ S
‘ S
‘J
‘ S
‘ J S
‘ JJ x
‘ 0
S -
O Q P0

Figura 10.6: Construcţia hiperbolei

Se construiesc cercurile concentrice de raze a şi b, cu a < b, cu centrele ı̂n originea


reperului. Fie Ou o semidreaptă prin O care face cu versorul i al axei Ox unghiul t şi
fie P şi Q punctele unde Ou ı̂ntâlneşte cele două cercuri. Tangentele ı̂n P şi Q la cele
două cercuri ı̂ntâlnesc axa Ox ı̂n P 0 , respectiv Q0 . Pe perpendiculara ı̂n Q0 la Ox luăm
segmentul Q0 M = P P 0 . Punctul M ∈ H.
Intr-adevăr, avem:
a
x = OQ0 = , y = Q0 M = P P 0 = b tg t.
cos t

Dacă se identifică ecuaţia carteziană a hiperbolei H cu identitatea ch2 τ −sh2 τ −1 = 0,


obţinem o nouă reprezentare a hiperbolei

x = ±a ch τ, y = b sh τ, τ ∈ R.

Tot astfel, observând că pentru t 6= 0, ecuaţia hiperbolei se poate scrie


x y‘ x y‘ x y x y 1
+ − = 1, cu + = t, − = ,
a b a b a b a b t
se obţine o a treia reprezentare parametrică a hiperbolei
’ “ ’ “
a 1 b 1
x= t+ , y= t− , t=
6 0.
2 t 2 t

Pentru parabola
(P ) y 2 = 2px,
vom da mai ı̂ntâi o construcţie prin puncte. In acest scop, să observăm că deoarece p >
0, atunci x ≥ 0 şi din ecuaţia parabolei rezultă că y este media geometrică a numerelor
2p şi x, deci poate fi interpretat ca lungimea ı̂nălţimii corespunzătoare ipotenuzei ı̂ntr-un
triunghi dreptunghic pentru care proiecţiile catetelor pe ipotenuză au lungimile 2p şi x.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 157

y
6 M
Q
Z
““ Z
“ Z
Z
“ Z
“ Z
“ Z
Z x
-
A O P

Figura 10.7: Construcţia parabolei

Prin punctul A(−2p, 0) ducem cercul cu centrul pe axa Ox de diametru 2p + x. Fie


P şi Q punctele ı̂n care cercul ı̂ntâlneşte axele Ox şi Oy. Prin P şi Q ducem paralele la
axe. Punctul M de intersecţie a acestor paralele aparţin parabolei P .
Intr-adevăr, ı̂n triunghiul AP Q, dreptunghic ı̂n Q, ı̂nălţimea OQ este medie propor-
ţională ı̂ntre segmentele determinate de ea pe ipotenuză: OQ2 = AO · OP ; dar OP = x,
OA = 2p, OQ = P M = y şi deci, y 2 = 2px, adică M ∈ P .
O reprezentare parametrică a parabolei se obţine luând ordonata y = 2pt, atunci:

(P ) x = 2pt2 , y = 2pt, t ∈ R.

10.2 Cuadrice
10.2.1 Cuadrice nedegenerate
Numim cuadrice nedegenerate suprafeţele: elipsoidul, hiperboloidul cu o pânză, hiper-
boloidul cu două pânze, paraboloidul eliptic şi paraboloidul hiperbolic, care vor fi descrise
ı̂n cele ce urmează.
Deoarece ele admit, ı̂ntr-un reper cartezian ortonormat, reprezentări analitice prin
ecuaţii algebrice de gradul doi, ele sunt suprafeţe algebrice de ordinul al doilea.

Elipsoidul
Definiţia 10.8 Numim elipsoid suprafaţa algebrică de ordinul al doilea dată ı̂n reperul
canonic prin ecuaţia

x2 y2 z2
(E) + + − 1 = 0, a, b, c > 0. (10.13)
a2 b2 c2
Numerele a, b, c se numesc semiaxele elipsoidului.

Să cercetăm forma acestei suprafeţe plecând de la ecuaţia (10.13). deoarece x, y,


z intră ı̂n (10.13) numai prin pătratele lor, rezultă că dacă punctul M (x, y, z) verifică
(10.13), adică aparţine elipsoidului E, atunci şi punctele

M1 (−x, y, z), M2 (x, −y, z), M3 (x, y, −z),


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 158

M4 (x, −y, −z), M5 (−x, y, −z), M6 (−x, −y, z), M7 (−x, −y, −z),
verifică această ecuaţie, adică aparţin suprafeţei. Deci, planele de coordonate sunt plane
de simetrie ale suprafeţei, axele de coordonate sunt axe de simetrie şi originea reperului
este centru de simetrie.
Suprafaţa E intersectează axele sale de simetrie Ox, Oy, Oz, respectiv ı̂n perechile
de puncte: A(a, 0, 0), A0 (−a, 0, 0), B(0, b, 0), B 0 (0, −b, 0), C(0, 0, c), C 0 (0, 0, −c), numite
vârfuri.
Elipsoidul este o suprafaţă mărginită. Intr-adevăr, din ecuaţia (10.13) deducem:

−a ≤ x ≤ a, −b ≤ y ≤ b, −c ≤ z ≤ c,

deci toate punctele elipsoidului sunt conţinute ı̂n paralelipipedul mărginit de planele:
x = ±a, y = ±b, z = ±c.

6
z
C

‘
‘
‘A0 y
B0 ‘ B -
‘
‘ O
‘
+‘ A
x ‘

C0

Figura 10.8: Elipsoidul

Pentru a ne da seama de forma acestei suprafeţe, o vom secţiona cu plane paralele cu


planele de coordonate. Astfel, planele z = h, intersectează suprafaţa după curbele

x2 y2 h2
+ = 1 − , z = h.
a2 b2 c2
Pentru h ∈ (−c, c) acestea sunt elipse reale, pentru |h| > c curbele sunt elipse imaginare,
iar pentru h = ±c, secţiunile se reduc la vârfurile C şi C 0 . Pentru h = 0, obţine elipsa
din planul Oxy de ecuaţie:
x2 y2
2
+ 2 − 1 = 0 z = 0,
a b
cu semiaxele a şi b. Pentru h ∈ (−c, c) \ {0} semiaxele elipselor obţinute se micşorează
când |h| creşte; raportul semiaxelor lor este a/b, independent de h.
Tot elipse se obţin dacă secţionăm suprafaţa cu plane paralele cu celelalte plane de
coordonate.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 159

Dacă două semiaxe ale elipsoidului sunt egale, de exemplu a = b, curbele de intersecţie
cu plane z = h sunt cercuri şi suprafaţa se numeşte elipsoid de rotaţie. Dacă a = b = c
obţinem o sferă.
O reprezentare parametrică a elipsoidului E se poate obţine, cum |z| ≤ c, luând
z = c sin v, atunci:
h π πi
x = a cos u cos v, y = sin u cos v, z = c sin v, (u, v) ∈ [0, 2π) × − , .
2 2
Suprafaţa reprezentată prin ecuaţia:

x2 y2 z2
+ + + 1 = 0,
a2 b2 c2
o vom numi elipsoid imaginar.

Hiperboloidul cu o pânză
Definiţia 10.9 Numim hiperboloid cu o pânză suprafaţa algebrică de ordinul al doilea
dată ı̂n reperul canonic prin ecuaţia

x2 y2 z2
(H1 ) + − − 1 = 0, a, b, c > 0. (10.14)
a2 b2 c2
Numerele a, b, c se numesc semiaxele hiperboloidului.

6
z
""
""
""
"

‘
A‘0
‘ y
B0 ‘ B -
‘
‘ O
‘

A
‘
x

"
"
"
"
"

Figura 10.9: Hiperboloidul cu o pânză

Hiperboloidul cu o pânză are aceleaşi simetrii ca şi elipsoidul.


Intersecţiile cu axele de coordonate: A(a, 0, 0), A0 (−a, 0, 0), B(0, b, 0), B 0 (0, −b, 0).
Pentru intersecţia cu axa Oz, x = 0, y = 0, se obţine: z 2 + c2 = 0, care nu are rădăcini
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 160

reale. Deci hiperboloidul cu o pânză nu ı̂ntâlneşte axa Oz. Pentru a preciza forma
suprafeţei vom considera secţiunile cu plane paralele cu planul Oxy, deci z = h. Obţinem
curbele
x2 y2 h2
+ = 1 + , z = h,
a2 b2 c2
care reprezintă elipse reale pentru orice h. Rezultă că hiperboloidul cu o pânză este o
suprafaţă nemărginită.
Pentru h = 0 se obţine elipsa cu cele mai mici semiaxe: a şi b, numită elipsa de gâtuire
sau elipsa colier. Când |h| creşte şi semiaxele acestor elipse cresc.
Intersecţiile hiperboloidului cu o pânză cu celelalte două plane de coordonate sunt
hiperbole.
Dacă a = b elipsele de intersecţie a suprafeţei cu plane paralele cu planul Oxy devin
cercuri şi hiperboloidul se numeşte de rotaţie.
O reprezentare parametrică a hiperboloidului cu o pânză se obţine luând z = c tg v,
atunci:  π π‘
cos u sin u
x=a , y=b , z = c tg v, (u, v) ∈ [0, 2π) × − , .
cos v cos v 2 2
O a doua reprezentare parametrică a hiperboloidului cu o pânză se obţine, ţinând
seama că 1 + sh2 v = ch2 v, luând z = c sh v. Avem:
x = a cos u ch v, y = b sin u ch v, z = c sh v, (u, v) ∈ [0, 2π) × R.

Hiperboloidul cu două pânze


Definiţia 10.10 Numim hiperboloid cu două pânze suprafaţa algebrică de ordinul al
doilea dată ı̂n reperul canonic prin ecuaţia
x2 y2 z2
(H2 ) 2
+ 2 − 2 + 1 = 0, a, b, c > 0.
a b c
Numerele a, b, c se numesc semiaxele hiperboloidului.
Hiperboloidul cu două pânze are aceleaşi simetrii ca şi elipsoidul.
Intersecţiile cu axele de coordonate sunt: C(0, 0, c), C 0 (0, 0, −c), deci are numai două
vârfuri.
Intersecţiile cu plane paralele cu planul Oxy sunt curbele
x2 y2 h2
2
+ 2 = 2 − 1, z = h,
a b c
care reprezintă elipse reale pentru orice |h| > c şi imaginare pentru |h| < c. Suprafaţa
are două pânze infinite.
Intersecţiile hiperboloidului cu două pânze cu celelalte două plane de coordonate sunt
hiperbole.
Dacă a = b elipsele de intersecţie a suprafeţei cu plane paralele cu planul Oxy devin
cercuri şi hiperboloidul se numeşte de rotaţie.
O reprezentare parametrică a hipreboloidului cu două pânze se obţine, ţinând seama
că ch2 v − 1 = sh 2 v, luând z = ±c ch v,
x = a cos u sh v, y = b sin u sh v, z = ±c ch v, (u, v) ∈ [0, 2π) × R.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 161

6
z
S !! “
S !! “
S !! “
S “
S “
S “
S C “
S “
S “ ‘
S“‘
S ‘“‘ y
‘“ -
SO
‘
‘ “ S

‘ “ S
x “ S
“ S
“ C0 S
“ S
“ S
“ S
“
! !! S
“ ! ! S
“ ! S

Figura 10.10: Hiperboloidul cu două pânze

Unui hiperboloid (cu una sau două pânze) i se poate asocia suprafaţa

x2 y2 z2
2
+ 2 − 2 = 0,
a b c
numită conul asimptot al hiperboloidului. Această suprafaţă are aceleaşi simetrii ca şi
hiperboloidul şi conţine asimptotele hiperbolelor de secţiune cu planele Oyz şi Oxz.

Paraboloidul eliptic
Definiţia 10.11 Numim paraboloid eliptic suprafaţa algebrică de ordinul al doilea dată
ı̂n reperul canonic prin ecuaţia

x2 y2
(P E) 2
+ 2 = 2z, a, b > 0. (10.15)
a b
Planele de coordonate Oyz şi Oxz sunt plane de simetrie, iar axa Oz este axă de
simetrie a suprafeţei.
Din (10.15) rezultă că z ≥ 0, deci paraboloidul eliptic este situat deasupra planului
Oxy.
Intersecţiile cu planele z = h, cu h ≥ 0 sunt curbele

x2 y2
2
+ 2 = 2h, z = h,
a b
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 162

6
z
ˆ
ˆ
ˆ
ˆ ˆ

‘
‘
‘ y
‘ -
‘
‘ O
‘
‘‘
+
x

Figura 10.11: Paraboloidul eliptic

care reprezintă pentru h > 0 elipse reale, ale căror semiaxe cresc odată cu h. Pentru
h = 0 obţinem x = y = z = 0, adică originea reperului. Punctul O este singurul vârf al
suprafeţei.
Intersecţiile cu celelalte plane de coordonate sunt parabole.
Dacă a = b elipsele de intersecţie a suprafeţei cu plane paralele cu planul Oxy devin
cercuri. In acest caz suprafaţa se numeşte paraboloid de rotaţie.
O reprezentare parametrică a paraboloidului eliptic se obţine luând 2z = v 2 ,
1 2
x = av cos u, y = bv sin u, z = v , (u, v) ∈ [0, 2π) × [0, ∞).
2

Paraboloidul hiperbolic
Definiţia 10.12 Numim paraboloid hiperbolic suprafaţa algebrică de ordinul al doilea
dată ı̂n reperul canonic prin ecuaţia

x2 y2
(P H) − = 2z, a, b > 0. (10.16)
a2 b2
Planele de coordonate Oyz şi Oxz sunt plane de simetrie, iar axa Oz este axă de
simetrie a suprafeţei.
Intersecţiile cu planele z = h sunt curbele

x2 y2
2
− 2 = 2h, z = h,
a b
care pentru h > 0 se mai scriu

x2 y2
√ − √ − 1 = 0, z = h,
(a 2h)2 (b 2h)2
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 163

6
z
‘
‘
‘
›x ‘
‘
‘ O
‘
‘
y‘‘
‘
+ ‘‘
‘ ‘
‘ ‘
‘ ‘
‘ ‘
‘ ‘
‘ ‘
‘ ‘

Figura 10.12: Paraboloidul hiperbolic

iar pentru h < 0


x2 y2
√ − √ + 1 = 0, z = h
(a −2h)2 (b −2h)2
şi reprezintă hiperbole, iar pentru h = 0

x2 y2
− = 0, z = 0,
a2 b2
adică o pereche de drepte secante prin origine.
Originea reperului este singurul vârf al suprafeţei.
Intersecţiile suprafeţei cu plane paralele cu planul Oyz sunt parabolele

b2 2
y 2 = −2b2 z + ` , x = `,
a2
iar intersecţiile suprafeţei cu plane paralele cu planul Oxz sunt parabolele

a2 2
x2 = 2a2 z + m , y = m.
b2
O reprezentare parametrică a paraboloidului hiperbolic se obţine luând x = au, y =
bv,
1 2
x = au, y = bv, z = (u − v 2 ), (u, v) ∈ R2 .
2
Cuadricele precedente fiind generate de familii de conice nedegenerate se numesc
cuadrice nedegenerate.

10.2.2 Cuadrice degenerate


Numim cuadrice degenerate următoarele suprafeţe: suprafaţa determinată de o pereche
de plane, cilindrul pătratic, conul pătratic, care vor fi definite ı̂n cele ce urmează.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 164

Perechea de plane
Fie două plane date prin ecuaţiile:

A1 x + B1 y + C1 z + D1 = 0, A2 x + B2 y + C2 z + D2 = 0.

Aceste ecuaţii pot fi reunite ı̂ntr-o singură ecuaţie de gradul doi,

(A1 x + B1 y + C1 z + D1 ) · (A2 x + B2 y + C2 z + D2 ) = 0.

Deci, perechea de plane formează o suprafaţă algebrică de ordinul al doilea.

Cilindrii pătratici
Cilindrii pătratici sunt de trei tipuri:
a) cilindrul eliptic dat prin ecuaţia canonică
x2 y2
2
+ 2 − 1 = 0, a, b > 0.
a b
Intersectând acestă suprafaţă cu plane paralele cu planul Oxy obţinem elipsele de semiaxe
a şi b, pentru orice h ∈ R:
x2 y2
2
+ 2 − 1 = 0, z = h,
a b
b) cilindrul hiperbolic dat prin ecuaţia canonică
x2 y2
− − 1 = 0, a, b > 0.
a2 b2
Intersectând acestă suprafaţă cu plane paralele cu planul Oxy obţinem hiperbolele de
semiaxe a şi b, pentru orice h ∈ R :
x2 y2
2
− 2 − 1 = 0, z = h,
a b
c) cilindrul parabolic dat prin ecuaţia canonică x2 = 2py. Intersectând acestă
suprafaţă cu plane paralele cu planul Oxy obţinem parabolele x2 = 2py, z = h, pentru
orice h ∈ R.

Conul pătratic
Conul pătratic este suprafaţa de ecuaţie canonică
x2 y2 z2
+ − = 0, a, b, c > 0.
a2 b2 c2
Intersectând suprafaţa cu plane paralele cu planul Oxy obţinem pentru h 6= 0 elipsele de
ecuaţii
x2 y2 h2
+ − = 0, z = h,
a2 b2 c2
de semiaxe ah/c şi bh/c. Pentru a = b elipsele devin cercuri, iar suprafaţa se numeşte
con de rotaţie.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 165

10.2.3 Generatoarele rectilinii ale cuadricelor


Cuadricele degenerate au proprietatea că pot fi descrise de o dreaptă ı̂n mişcare supusă
la anumite condiţii.
Dintre cuadricele nedegenerate doar hiperboloidul cu o pânză şi paraboloidul hiper-
bolic au aceeaşi proprietate.
Intr-adevăr, ecuaţia (10.14) a hiperboloidului cu o pânză se poate scrie:

x2 z2 y2 x z‘ x z‘  y‘ y‘
− = 1 − sau + − = 1 + 1 − ,
a2 c2 b2 a c a c b b
ecuaţie care poate fi considerată ca rezultând prin eliminarea parametrilor λ şi µ din
ecuaţiile x z ‘  y‘ x z ‘ 1  y‘
+ =λ 1+ , − = 1− , (10.17)
a c b a c λ b
x z ‘  y‘ x z ‘ 1  y‘
+ =λ 1− , − = 1+ , (10.18)
a c b a c λ b
Ecuaţiile (10.17) şi (10.18) reprezintă două familii de drepte. Dacă (x, y, z) sunt
coordonatele unui punct M situat pe una din cele două drepte, ele vor verifica şi ecuaţia
hiperboloidului, deci punctul M se aparţine hiperboloidului. Deci, pentru orice valori ale
parametrilor λ şi µ aceste drepte aparţin cuadricei. Când λ şi µ variază, cele două familii
de drepte generează suprafaţa. Spunem că dreptele de ecuaţii (10.17) şi (10.18) formează
familii de generatoare rectilinii ale paraboloidului cu o pânză de ecuaţie (10.14).
Analog, ecuaţia (10.16) a paraboloidului hiperbolic se poate scrie
x y‘ x y‘
+ − = 2z,
a b a b
de unde rezultă că şi această cuadrică posedă două familii de generatoare rectilinii, de
ecuaţii
x y ‘ x y‘ 2 x y‘ x y ‘ 2
+ = λ, − = z, − = µ, + = z.
a b a b λ a b a b µ
In mod asemănător se pot găsi generatoarele rectilinii ale cuadricelor degenerate. E-
lipsoidul, hiperboloidul cu două pânze şi paraboloidul eliptic nu au generatoare rectilinii.
Cuadricele care au generatoare rectilinii reale se mai numesc şi cuadrice riglate.
Capitolul 11

CURBE ALGEBRICE DE
ORDINUL AL DOILEA

11.1 Transformări liniare asociate unei curbe


Fie R = {O, i, j} un reper cartezian ortonormat ı̂n planul euclidian E2 .
Definiţia 11.1 Numim curbă algebrică de ordinul al doilea mulţimea punctelor M din
plan ale căror coordonate (x, y) satisfac ecuaţia:
(Γ) F (x, y) = a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2(b1 x + b2 y) + c = 0, (11.1)
2
ı̂n care a11 , a12 = a21 , a22 , b1 , b2 , c ∈ R şi a211 + a212 + a22 > 0.
−−→
Fie r = OM = xi + yj, vectorul de poziţie al punctului M ı̂n raport cu originea
reperului.
Asociem curbei Γ, de ecuaţie (11.1), forma pătratică
h : E2 → R, h(r) = a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 (11.2)
şi forma liniară
f : E2 → R, f (r) = b1 x + b2 y. (11.3)
t
Fie ı̂ncă A matricea formei pătratice h şi B matricea formei liniare f , ı̂n baza B =
{i, j}: ’ “ ’ “
a11 a12 b1
A= , B= ,
a21 a22 b2
a.ı̂.
h(r) = t XAX, f (r) = t BX.
In concordanţă cu notaţiile utilizate pentru forme biliniare şi transformări liniare, fie
g : E2 × E2 → R forma biliniară simetrică polară formei h şi T : E2 → E2 transformarea
liniară simetrică asociată acesteia. Atunci
h(r) = g(r, r), g(u, v) = u · T (v) = T (u) · v, ∀r, u, v ∈ E2 .

166
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 167

In fine, vom nota ı̂ncă cu b = b1 i + b2 j, a.ı̂. f (r) = b · r.


Cu aceste notaţii, ecuaţia (11.1) a curbei Γ se scrie
(Γ) F (r) = h(r) + 2f (r) + c = 0. (11.4)

11.2 Centrele unei curbe algebrice de ordinul al doilea


Definiţia 11.2 Numim centru al unei curbe algebrice de ordinul al doilea un punct faţă
de care curba este simetrică.
Teorema 11.1 Punctul C este centru al curbei Γ de ecuaţie (11.1) d.d. vectorul său de
−−→
poziţie r0 = OC este soluţie a ecuaţiei
T (r) + b = 0. (11.5)
−−→
/ Necesitatea. Fie C un centru al curbei şi r0 = OC, vectorul său de poziţie.
Efectuăm translaţia
R = {O, i, j} −→ R0 = {C, i, j},
de vector r0 = x0 i + y0 j.
−−→
Dacă CM = r0 = x0 i+y 0 j este vectorul de poziţie al punctului M ı̂n raport cu originea
C a reperului R0 , atunci
r = r0 + r0 , (11.6)
şi ecuaţia (11.4) devine F (r0 + r0 ) = h(r0 + r0 ) + 2f (r0 + r0 ) + c = 0, sau
F0 (r0 ) = h(r0 ) + 2[g(r0 , r0 ) + f (r0 )] + F (r0 ) = 0.
Dar, g(r0 , r0 ) + f (r0 ) = (T (r0 ) + b) · r0 , a.ı̂.
F0 (r0 ) = h(r0 ) + 2[T (r0 ) + b] · r0 + F (r0 ) = 0.
Originea C fiind centru al curbei Γ, avem
F0 (r0 ) = 0 =⇒ F0 (−r0 ) = 0, ∀ M (r0 ) ∈ Γ,
de unde rezultă că T (r0 ) + b = 0, adică r0 este soluţie a ecuaţiei (11.5).
Suficienţa. Fie r0 o soluţie a ecuaţiei (11.5), deci pentru care T (r0 ) + b = 0.
Efectuând translaţia
R = {O, i, j} −→ R0 = {C, i, j},
−−→
ı̂n care C este punctul de vector de poziţie OC = r0 , ı̂n reperul R0 ecuaţia curbei devine
F0 (r0 ) = h(r0 ) + F (r0 ) = 0 (11.7)
şi evident, F0 (r0 ) = 0 =⇒ F0 (−r0 ) = 0, ∀ M (r0 ) ∈ Γ, deci punctul C este centru al
curbei. .

In reperul R, ecuaţia vectorială (11.5) este echivalentă cu sistemul liniar:


š
a11 x + a12 y + b1 = 0,
(11.8)
a21 x + a22 y + b2 = 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 168

Definiţia 11.3 Curba Γ, de ecuaţie (11.1), se numeşte:


a) cu centru dacă sistemul (11.8) este compatibil determinat;
b) cu dreaptă de centre dacă sistemul (11.8) este compatibil nedeterminat;
c) fără centru dacă sistemul (11.8) este incompatibil.

Fie r = rg h = rg A rangul formei pătratice h, care este tocmai rangul sistemului


(11.8), ’ “
a11 a12 | b1
(A/B) = ,
a21 a22 | b2
matricea extinsă a sistemului şi r0 = rg (A/B).
Din teorema lui Cramer şi teorema lui Kronecker-Cappelli, avem următoarea teoremă.

Teorema 11.2 Curba Γ, de ecuaţie (11.1), este:


a) cu centru d.d. r = 2;
b) cu dreaptă de centre d.d. r = 1 şi r0 = 1;
c) fără centru d.d. r = 1 şi r0 = 2.

Dacă curba Γ are cel puţin un centru, ecuaţia sa ı̂ntr-un reper cu originea ı̂n centru are
forma (11.7), numită ecuaţia redusă la centru, cu particularitatea că nu conţine termeni
de gradul ı̂ntâi, iar F (r0 ) = f (r0 ) + c.

11.3 Reducerea ecuaţiei la expresia canonică


Teorema 11.3 Pentru orice curbă algebrică de ordinul al doilea există un reper ortonor-
mat R0 ı̂n care ecuaţia sa are una din următoarele expresii (numite expresii canonice):
2 2
(a) ρ1 x0 + ρ2 y 0 = ;
2
(b) ρ1 x0 = ;
2
(c) ρ1 x0 = 2y 0 ,

cu ρ1 , ρ2 ∈ R \ {0} şi  ∈ {0, 1}.

/ Ştim din capitolul Spaţii euclidiene că pentru orice formă pătratică pe un spaţiu
euclidian finit dimensional există o bază ortonormată ı̂n care aceasta are o expresie
canonică.
Fie deci B ∗ = {i∗ , j∗ } o bază ortonormată ı̂n E2 ı̂n care forma pătratică h are expresia
canonică:
h(r) = λ1 x∗ 2 + λ2 y ∗ 2 , (11.9)
unde r = x∗ i∗ + y ∗ j∗ şi λ1 , λ2 sunt valorile proprii ale formei pătratice h, adică rădăcinile
(totdeauna reale) ale ecuaţiei caracteristice a transformării liniare simetrice T :
Œ Œ
Œ Œ
Œ a11 − λ a12 Œ = 0, (11.10)
Œ a21 a22 − λ Œ

iar i∗ , j∗ sunt vectorii proprii corespunzători. Vom numerota rădăcinile ecuaţiei (11.10)
a.ı̂. |λ1 | ≥ |λ2 |.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 169

Fie ı̂ncă C matricea ortogonală de trecere de la baza B = {i, j} la baza B∗ = {i∗ , j∗ }.


Atunci, e∗ = eC şi B ∗ = t CB, t B ∗ fiind matricea formei liniare f ı̂n baza B∗ . In reperul
R∗ ecuaţia curbei Γ se va scrie:

(Γ) F ∗ (r) = λ1 x∗ 2 + λ2 y ∗ 2 + 2(b1∗ x∗ + b∗2 y ∗ ) + c = 0. (11.11)

Matricea extinsă asociată ecuaţiei (11.11) este:


’ “
∗ ∗ λ1 0 | b∗1
(A /B ) = .
0 λ2 | b∗2

a) Dacă Γ este o curbă cu centru, r = 2 şi deci λ2 =


6 0. Efectuând translaţia

x∗ = x∗0 + x0 ,
(11.12)
y ∗ = y0∗ + y 0 ,

ı̂n centrul C(x∗0 , y0∗ ), cu (x∗0 , y0∗ ) soluţia sistemului:

λ1 x∗0 + b∗1 = 0,
(11.13)
λ2 y0∗ + b∗2 = 0,

ı̂n reperul R0 = {C, i∗ , j∗ } ecuaţia (11.11) devine:


2 2
(a) λ1 x0 + λ2 y 0 + F ∗ (x0∗ , y0∗ ) = 0. (11.14)

Dacă F ∗ (x∗0 , y0∗ ) = 0, luând ρ1 = λ1 , ρ2 = λ2 , ecuaţia (11.14) este de forma (a) cu  = 0,


6 0, luând ρ1 = −λ1 /F ∗ (x∗0 , y0∗ ), ρ2 = −λ2 /F ∗ (x∗0 , y0∗ ), ecuaţia
iar dacă F ∗ (x0∗ , y0∗ ) =
(11.14) este de forma (a) cu  = 1.

b) Dacă Γ este o curbă cu dreaptă de centre, r = 1, r0 = 1 şi deci λ2 = 0, b∗2 = 0.


Efectuând translaţia (11.12) ı̂ntr-un centru C(x0∗ , y0∗ ), cu x∗0 dat de:

λ1 x0∗ + b∗1 = 0,

şi y0∗ arbitrar, ı̂n reperul R0 = {C, i∗ , j∗ } ecuaţia (11.11) devine:


2
(b) λ1 x0 + F ∗ (x∗0 , y0∗ ) = 0. (11.15)

Dacă F ∗ (x0∗ , y0∗ ) = 0, luând ρ1 = λ1 , ecuaţia (11.14) este de forma (b) cu  = 0, iar dacă
F ∗ (x∗0 , y0∗ ) 6= 0, luând ρ1 = −λ1 /F ∗ (x∗0 , y0∗ ), ecuaţia (11.14) este de forma (b) cu  = 1.

c) Dacă Γ este o curbă fără centru, r = 1, r0 = 2 şi deci λ2 = 0, b∗2 6= 0. Efectuând o


translaţie de forma (11.12) ecuaţia (11.11) devine:
2
λ1 x0 + 2(λ1 x0∗ + b∗1 )x0 + 2b∗2 y 0 + F ∗ (x∗0 , y0∗ ) = 0. (11.16)

Alegem translaţia R∗ → R0 = {O0 , i∗ , j∗ } de vector r0 = x∗0 i∗ + y0∗ j∗ , a.ı̂. axa O0 y 0 să fie
axă de simetrie a curbei şi originea O0 să aparţină curbei, deci a.ı̂.

λ1 x∗0 + b∗1 = 0,
F ∗ (x∗0 , y0∗ ) = 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 170

Tabelul 11.1: Clasificarea curbelor algebrice de ordinul al doilea

r r0 tip  Ecuaţia canonică semn Conica


++ elipsă reală
r0 = 2 1 ρ1 x02 + ρ2 y 02 = 1 +− hiperbolă
r=2 conică a −− elipsă imaginară
cu centru 0 ρ1 x02 + ρ2 y 02 = 0 ++ per. de dr. sec. imag.
+− per. de dr. sec. reale
r0 = 1 1 ρ1 x02 = 1 + per de dr. par. reale
cu dr. de b − per de dr. par. imag.
r=1 centre 0 x02 = 0 per. de dr. confundate
r0 = 2 c ρ1 x = 2y 0
02
parabolă
fără centru

In reperul R0 , ecuaţia (11.16) se reduce la


2
(c) λ1 x0 + 2b∗2 y 0 = 0. (11.17)
Luând ρ1 = −λ1 /b∗2 , ecuaţia (11.17) are forma (c). .

Reperul R0 ı̂n care ecuaţia curbei are o expresie canonică, numit reper canonic al
curbei, se obţine din reperul R printr-o schimbare de baze ortonormate şi o translaţie.
Dacă baza B ∗ se alege la fel orientată cu baza B, schimbarea de baze este o rotaţie ı̂n
plan.
Dacă curba are cel puţin un centru se poate efectua mai ı̂ntâi translaţia ı̂n centru şi
apoi rotaţia.
Din teorema precedentă rezultă că orice curbă algebrică de ordinul al doilea este o
conică (nedegenerată sau degenerată). Tot din teorema precedentă rezultă următoarea
clasificare a curbelor algebrice de ordinul al doilea, dată ı̂n Tabelul 11.1.
Exemplul 11.1 Pentru conica Γ de ecuaţie F (x, y) = 5x2 − 6xy + 5y 2 − 8x − 8y + 8 = 0,
avem ’ “ ’ “
5 −3 | −4 1 0 | −2
(A/B) = ∼ ,
−3 5 | −4 0 1 | −2
deci r = 2, conica este cu centru C(2, 2). După translaţia de vector r0 = 2i + 2j, ecuaţia
conicei devine 5x02 − 6x0 y 0 + 5y 02 − 8 = 0. Ecuaţia caracteristică este λ2 − 10λ + 16 = 0,
iar valorile proprii şi vectorii proprii corespunzători sunt:
1 1
λ1 = 2, i∗ = √ (i + j), λ2 = 8, j∗ = √ (−i + j),
2 2
cu det C = +1. In reperul canonic R∗ = {C, i∗ , j∗ } conica are ecuaţia:
x∗ 2
2x∗ 2 + 8y ∗ 2 − 8 = 0, sau + y∗ 2 − 1 = 0
4
şi este deci o elipsă de semiaxe a = 2, b = 1.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 171

11.4 Invarianţii ortogonali ai unei conice


Fie dată conica Γ prin ecuaţia sa ı̂n reperul cartezian ortonormat R = {O, i, j}:

(Γ) F (x, y) = a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2(b1 x + b2 y) + c = 0 (11.18)

şi fie
2 2
(Γ) F 0 (x0 , y 0 ) = a11
0
x0 + 2a012 x0 y 0 + a022 y 0 + 2(b01 x0 + b02 y 0 ) + c0 = 0, (11.19)

ecuaţia conicei Γ ı̂n reperul R0 = {O0 , i0 , j0 }, obţinut din reperul R printr-o schimbare
ortogonală de reper ( translaţie şi rotaţie, eventual simetrie faţă de una din axe).
Definiţia 11.4 Numim invariant ortogonal sau metric al conicei Γ o funcţie Ω de coe-
ficienţii ecuaţiei (11.18) care ı̂şi păstrează valoarea când aceşti coeficienţi sunt ı̂nlocuiţi
prin corespunzătorii lor din ecuaţia (11.19), adică

Ω(a11 , a12 , a22 , b1 , b2 , c) = Ω(a011 , a012 , a022 , b01 , b20 , c0 ),

oricare ar fi schimbarea ortogonală care duce reperul R ı̂n reperul R0 .

Din definiţie rezultă că Ω este un invariant ortogonal d.d. este invariant la translaţii
şi la schimbări ortogonale omogene (rotaţii urmate eventual de simetrii).
Fie ’ “
a11 a12
A= ,
a21 a22
matricea formei pătratice h asociată curbei Γ şi
 
a11 a12 b1
A0 =  a21 a22 b2  ,
b1 b2 c

matricea coeficienţilor ecuaţiei (11.18) ı̂n reperul R.


Notăm cu I, δ, K, ∆, suma minorilor principali de ordinele 1 şi 2, respectiv 2 şi 3 ai
matricelor A, A0 : Œ Œ
Œ a a12 ŒŒ
I = a11 + a22 , δ = ŒŒ 11 ,
a21 a22 Œ
Œ Œ
Œ Œ Œ Œ Œ Œ Œ a11 a12 b1 Œ
Œ a11 a12 Œ Œ a11 b1 Œ Œ a22 b2 Œ Œ Œ
K=Œ Œ Œ +Œ Œ Œ +ŒŒ Œ , ∆ = ŒŒ a21 a22 b2 Œ.
a21 a22 Œ b1 c Œ b2 c Œ Œ
Œ b1 b2 c Œ

Teorema 11.4 Funcţiile I, δ, K, ∆ sunt invariante la schimbări ortogonale omogene


de repere.

/ Fie T : E2 → E2 şi T0 : E3 → E3 transformările liniare simetrice ale căror matrice


ı̂n bazele canonice din E2 , respectiv E3 , sunt A, respectiv A0 . O schimbare ortogonală
de repere induce o schimbare de baze ı̂n E2 , de matrice ortogonală
’ “
c11 c12
C= , det C0 = ±1
c21 c22
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 172

şi o schimbare de baze ı̂n E3 , de matrice ortogonală


 
c11 c12 0
C0 =  c21 c22 0  , det C0 = ±1.
0 0 1
Dar, ecuaţia caracteristică a unei transformări liniare este invariantă la schimbări de
baze. Cum ecuaţiile caracteristice ale transformărilor liniare simetrice T şi T0 sunt:
λ2 − Iλ + δ = 0, λ3 − I ∗ λ2 + Kλ + ∆ = 0,
cu I ∗ = I + c, rezultă că I, δ, K, ∆ sunt invariante la schimbări ortogonale omogene. .
Teorema 11.5 Funcţiile I, δ, ∆ sunt invariante la translaţii.
/ Efectuând translaţia de vector r0 = x0 i + y0 j, r = r0 + r0 , ı̂n reperul R0 ecuaţia
conicei Γ devine
F0 (r0 ) = h(r0 ) + 2U (r0 )r0 + F (r0 ) = 0,
unde s-a notat cu
U (r) = T (r) + b = F1 (x, y)i + F2 (x, y)j.
Deci Œ Œ
Œ a11 a12 F1 (x0 , y0 ) Œ
Œ Œ
∆0 = ŒŒ a21 a22 F2 (x0 , y0 ) Œ.
Œ
Œ F1 (x0 , y0 ) F2 (x0 , y0 ) F (x0 , y0 ) Œ
Dar,
F1 (x0 , y0 ) = a11 x0 + a12 y0 + b1 ,
F2 (x0 , y0 ) = a21 x0 + a22 y0 + b2 ,
F (x0 , y0 ) = x0 F1 (x0 , y0 ) + y0 F2 (x0 , y0 ) + b1 x0 + b2 y0 + c
şi un calcul simplu arată că ∆0 = ∆. .
Teorema 11.6 Funcţia K este invariantă la translaţii pentru conicele cu dreaptă de
centre.
/ Din Teorema 11.3 rezultă că pentru o conică cu dreaptă de centre există un reper
ortonormat ı̂n care ecuaţia curbei nu conţine termeni ı̂n y, adică este de forma
F (x, y) = a11 x2 + 2b1 x + c = 0.
In acest caz, Œ Œ
Œ a b1 ŒŒ
K = ŒŒ 11 .
b1 c Œ
Efectuând o translaţie x = x0 + x0 , y = y0 + y 0 , ecuaţia conicei devine
2
a11 x0 + 2(a11 x0 + b1 )x0 + F (x0 , y0 ) = 0
şi avem Œ Œ
0
Πa11
Œ a11 x0 + b1 ŒŒ
K =Π= K..
a11 x0 + b1 F (x0 , y0 ) Œ
In concluzie, funcţiile I, δ, ∆ sunt invarianţi ortogonali ai oricărei conice, iar funcţia
K este invariant ortogonal numai pentru conicele cu dreaptă de centre.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 173

11.5 Clasificarea metrică a conicelor


Teorema 11.7 Conica Γ de ecuaţie (11.18) este:

(I) cu centru d.d. δ 6= 0;


(II) fără centru d.d. δ=0 ∆ 6= 0;
(III) cu dreaptă de centre d.d. δ=0 ∆=0 I 6= 0.

/ In reperul R∗ = {O, i∗ , j∗ }, cu i∗ , j∗ versori proprii, matricele A, (A/B), A0 se scriu


 
’ “ ’ ∗
“ λ1 0 b∗1
λ 1 0 λ 1 0 | b
A∗ = , (A∗ /B ∗ ) = 1
, A0∗ =  0 λ2 b∗2 
0 λ2 0 λ2 | b∗2
b1 b∗2 c

şi avem I = λ1 + λ2 , δ = λ1 · λ2 . Presupunând |λ1 | ≥ |λ2 |, să observăm că λ2 = 0 d.d.


δ = 0 şi ı̂n acest caz
∆ = −I · (b∗2 )2 . (11.20)
I. Dacă conica Γ este cu centru, din r = 2 urmează δ = 6 0 şi reciproc.
II. Dacă conica Γ este fără centru, din r = 1 urmează λ2 = 0 şi deci δ = 0, I = λ1 6= 0,
iar din r0 = 2 deducem b∗2 6= 0, care cu (11.20) implică ∆ = 6 0.
Reciproc, din δ = 0 urmează λ2 = 0, iar din ∆ 6= 0, cu (11.20), deducem I 6= 0 şi
b∗2 6= 0, ceea ce implică r = 1 şi r0 = 2.
III. Dacă conica Γ este cu dreaptă de centre, din r = 1 urmează λ2 = 0 şi deci δ = 0,
I = λ1 6= 0, iar din r0 = 1 deducem b∗2 = 0, care cu (11.20) implică ∆ = 0.
Reciproc, din δ = 0 urmează λ2 = 0, iar din ∆ = 0, cu I 6= 0 deducem b∗2 = 0, ceea
ce implică r = 1 şi r0 = 1. .

Teorema 11.8 Pentru orice conică există un reper ortonormat R0 ı̂n care ecuaţia ca-
nonică a conicei are una din formele:
2 2
(I) λ1 x0 +qλ2 y 0 + ∆
δ =0 (conică cu centru);
02 ∆ 0
(II) x ± 2 − I3 y = 0 (conică fără centru);
02 K
(III) x + I2 =0 (conică cu dreaptă de centre).

/ I. Din Teorema 11.3 rezultă că există un reper ortonormat R0 = {C, i∗ , j∗ } ı̂n care
ecuaţia conicei cu centru este (11.14):
2 2
(a) λ1 x0 + λ2 y 0 + F ∗ (x0∗ , y0∗ ) = 0. (11.21)

Matricea coeficienţilor conicei Γ ı̂n reperul R0 va fi:


 
λ1 0 0
A00 =  0 λ2 0 
∗ ∗ ∗
0 0 F (x0 , y0 )

şi deci δ = λ1 λ2 6= 0, ∆ = λ1 λ2 F ∗ (x∗0 , y0∗ ), de unde,



F ∗ (x0∗ , y0∗ ) = ,
δ
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 174

ı̂ncât ecuaţia (11.21) ia forma (I).


II. Din aceeaşi teoremă rezultă că există un reper ortonormat R0 canonic pentru
conica fără centru Γ ı̂n care ecuaţia ei este (11.17):
2
(c) λ1 x0 + 2b∗2 y 0 = 0 (11.22)

ı̂ncât:  
λ1 0 0
A00 =  0 0 b∗2 
0 b∗2 0
şi deci I = λ1 , ∆ = −λ1 (b2∗ )2 , de unde,
r

b∗2 = ±2 − ,
I
ı̂ncât ecuaţia (11.22) ia forma (II).
III. Ecuaţia conicei cu dreaptă de centre Γ ı̂n reperul canonic R0 este (11.15):
2
(b) λ1 x0 + F ∗ (x0∗ , y0∗ ) = 0 (11.23)

şi deci  
λ1 0 0
A00 =  0 0 0 
0 0 F ∗ (x0∗ , y0∗ )
ı̂ncât I = λ1 . Pentru aceste conice K este un invariant şi K = λ1 F ∗ (x∗0 , y0∗ ), de unde
K
F ∗ (x∗0 , y0∗ ) =
I
şi astfel din (11.23) obţinem (III).

11.6 Proprietăţi diametrale şi asimptotice ale conice-


lor
11.6.1 Intersecţia unei conice cu o dreaptă
Fie conica Γ dată prin ecuaţia:

(Γ) F (r) = h(r) + 2f (r) + c = 0 (11.24)

şi dreapta D de ecuaţie:

(D) r = r0 + tv, t ∈ R, v 6= 0. (11.25)

Dacă punctul M (r) ∈ Γ ∩ D, atunci există t ∈ R a.ı̂.

r = r0 + tv, F (r) = 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 175

Deci coordonatele punctelor de intersecţie ale conicei cu dreapta şi valoarea cores-
punzătoare a parametrului t satisfac sistemul format din ecuaţiile (11.24) şi (11.25).
Eliminând pe r ı̂ntre cele două ecuaţii, obţinem:

h(v)t2 + 2[g(r0 , v) + f (v)]t + F (r0 ) = 0, (11.26)


unde g este forma biliniară simetrică polară formei pătratice h.
Rădăcinile ecuaţiei (11.26), dacă există, ı̂nlocuite ı̂n (11.25) dau vectorii de poziţie ai
punctelor de intersecţie.

Teorema 11.9 Dreapta D, de ecuaţie (11.25), aparţine conicei Γ d.d.

h(v) = 0, g(r0 , v) + f (v) = 0, F (r0 ) = 0. (11.27)

/ Intr-adevăr, dreapta D aparţine conicei Γ d.d. (11.26) are loc pentru orice t ∈ R,
deci d.d. au loc (11.27). .
Să presupunem că h(v) 6= 0. Atunci ecuaţia (11.26) este de gradul doi. Realitatea
rădăcinilor sale este funcţie de semnul discriminantului:

D(r0 , v) = [g(r0 , v) + f (v)]2 − h(v)F (r0 ).

Prin urmare, ecuaţia (11.26) are:


a) două rădăcini reale şi distincte d.d. D(r0 , v) > 0. In acest caz, dreapta D este
secantă conicei Γ. Dacă t1 şi t2 sunt rădăcinile ecuaţiei (11.26), vectorii de poziţie ai
punctelor M1 şi M2 de intersecţie a dreptei cu conica sunt daţi de:

r1 = r0 + t1 v, r2 = r0 + t2 v.

b) două rădăcini reale şi egale d.d.

D(r0 , v) = 0. (11.28)

In acest caz, dreapta D este tangentă conicei Γ. Punctul M0 , de contact al dreptei cu


conica are vectorul de poziţie

g(r0 , v) + f (v)
rc = r0 − v.
h(v)

c) rădăcini complexe d.d. D(r0 , v) < 0. In acest caz, D ∩ Γ = ∅.

11.6.2 Tangente la o conică


După cum rezultă din discuţia precedentă, dreapta D este tangentă conicei Γ d.d. are
loc (11.28), adică
[g(r0 , v) + f (v)]2 − h(v)F (r0 ) = 0. (11.29)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 176

Tangenta printr-un punct al conicei


Să presupunem mai ı̂ntâi că punctul M0 (r0 ) al dreptei D aparţine conicei Γ, deci F (r0 ) =
0. Atunci, dreapta D este tangentă ı̂n M0 conicei Γ d.d. direcţia sa v satisface condiţia,

g(r0 , v) + f (v) = 0, (11.30)

care se mai scrie:


v · [T (r0 ) + b] = 0.
De aici rezultă că dreapta D prin punctul M0 (r0 ) ∈ Γ este tangentă conicei Γ d.d. direcţia
sa v este perpendiculară pe vectorul

U (r0 ) = T (r0 ) + b.

Teorema 11.10 In orice punct M0 (r0 ) ∈ Γ, pentru care U (r0 ) = 6 0, tangenta la conica
Γ este unic determinată şi este caracterizată analitic prin ecuaţia

g(r0 , r) + [f (r) + f (r0 )] + c = 0. (11.31)

/ Intr-adevăr, ı̂n condiţia U (r0 ) 6= 0, putem elimina pe v ı̂ntre ecuaţiile (11.25) şi
(11.30) şi ţinând seama că F (r0 ) = 0, rezultă (11.31). .
In reperul R ecuaţia (11.31) se scrie:

a11 xx0 + a12 (xy0 + x0 y) + a22 yy0 + b1 (x + x0 ) + b2 (y + y0 ) + c = 0. (11.32)

Ecuaţiile (11.31), (11.32) se obţin din ecuaţiile corespunzătoare ale conicei prin dedublare
sau polarizare.

Tangente dintr-un punct exterior conicei


Să presupunem acum că punctul M0 (r0 ) al dreptei D nu aparţine conicei Γ, deci F (r0 ) 6=
0. Dreapta D prin M0 este tangentă conicei Γ d.d. direcţia sa v satisface condiţia (11.29),
care se mai scrie:

[`F1 (x0 , y0 ) + mF2 (x0 , y0 )]2 − (a11 `2 + 2a12 `m + a22 m)2 F (x0 , y0 ) = 0, (11.33)

care este o ecuaţie omogenă de gradul doi ı̂n coordonatele (`, m) ale vectorului director
v al dreptei D.
Tangentele din punctul M0 vor fi reale, imaginare sau confundate, după cum ecuaţia
(11.33) ı̂n `/m sau m/` are rădăcini reale, complexe sau egale.
Ecuaţia pătratică a tangentelor din M0 (r0 ) la conica Γ se obţine eliminând pe v ı̂ntre
ecuaţiile (11.25) şi (11.29):

[g(r0 , r − r0 ) + f (r − r0 )]2 − h(r − r0 )F (r0 ) = 0. (11.34)


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 177

Tangente paralele cu o direcţie dată


Să presupunem acum că direcţia v a dreptei D este fixă. Dreapta D de direcţie v este
tangentă conicei Γ dacă vectorul de poziţie r0 al unui punct M0 al acestei drepte satisface
condiţia de tangenţă (11.29).
Prin calcul direct se arată că dacă r0 verifică ecuaţia (11.29), atunci oricare ar fi
t ∈ R, vectorul r = r0 + tv verifică de asemenea ecuaţia (11.29), adică,

[g(r, v) + f (v)]2 − h(v)F (r) = 0. (11.35)

Ecuaţia (11.35) fiind de gradul doi ı̂n r, rezultă că locul geometric al punctelor din
plan din care se pot duce tangente paralele cu direcţia v este o pereche de drepte paralele,
reale sau imaginare sau o pereche de drepte confundate.
Punctele de contact ale conicei cu tangentele la conică paralele cu direcţia v se obţin
rezolvând sistemul:

F (r) = 0, [g(r, v) + f (v)]2 − h(v)F (r) = 0,

echvalent cu sistemul:
F (r) = 0, g(r, v) + f (v) = 0.
deci, punctele de contact ale conicei cu tangentele la conică paralele cu direcţia v pot fi
obţinute şi ca intersecţia conicei cu dreapta de ecuaţie:

g(r, v) + f (v) = 0, (11.36)

sau:
v · U (r) = `F1 (x, y) + mF2 (x, y) = 0, (11.37)
sau ı̂ncă:
T (v) · r + f (v) = 0. (11.38)
Dreapta de ecuaţie (11.38) este un diametru al conicei Γ conjugat cu direcţia v.

11.6.3 Diametrii conjugaţi. Direcţii principale. Axele unei con-


ice
Definiţia 11.5 Numim diametru al conicei Γ conjugat cu direcţia v locul geometric al
mijloacelor corzilor conicei de direcţie v.

Teorema 11.11 Diametrul conicei Γ, de ecuaţie (11.24) conjugat cu direcţia v =


6 0 este
caracterizat analitic prin ecuaţia (11.36).

/ O coardă [M1 M2 ] de direcţie v a conicei Γ este caracterizată prin ecuaţia:

r = r0 + tv, t ∈ [t1 , t2 ],

ı̂n care t1 şi t2 sunt rădăcinile ecuaţiei (11.26).


Vectorul de poziţie al mijlocului corzii [M1 M2 ] va fi dat de
r 1 + r2 t1 + t2 g(v, r0 ) + f (v)
= r0 + v = r0 − v.
2 2 h(v)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 178

Punctul M0 (r0 ) este mijlocul corzii [M1 M2 ] d.d.


r1 + r2
r0 = ,
2
adică, d.d. g(r0 , v) + f (v) = 0.
In concluzie, punctul M0 (r0 ) este un punct al locului geometric d.d. r0 satisface
ecuaţia (11.36).

Exemplul 11.2 Diametrii conicei Γ conjugaţi cu direcţiile axelor de coordonate i(1, 0),
j(0, 1) au ecuaţiile:

F1 (x, y) = a11 x + a12 y + b1 = 0,


F2 (x, y) = a21 x + a22 y + b2 = 0.

Din (11.38) rezultă că diametrul conicei Γ conjugat cu direcţia v este o dreaptă de
direcţie v0 ⊥ T (v), deci pentru care,

v0 · T (v) = g(v0 , v) = 0.

Diametrul conicei Γ conjugat cu direcţia v0 este o dreaptă de direcţie v, căci

v · T (v0 ) = g(v, v0 ) = g(v0 , v) = v0 · T (v) = 0.

Definiţia 11.6 Direcţiile v(`, m) şi v0 (`0 , m0 ) pentru care

g(v, v0 ) = a11 ``0 + a12 (`m0 + m`0 ) + a22 mm0 = 0 (11.39)

se numesc direcţii conjugate ı̂n raport cu conica Γ.


O pereche de diametri ai căror direcţii sunt conjugate se numesc diametri conjugaţi.

Definiţia 11.7 Direcţia v se numeşte principală pentru conica Γ dacă este ortogonală
direcţiei v0 conjugate ei ı̂n raport cu conica, adică

v · v0 = 0. (11.40)

Teorema 11.12 Direcţia v este principală pentru conica Γ d.d. v este vector propriu al
transformării liniare T , corespunzător unei valori proprii nenule.

/ Dacă direcţia v este principală, atunci v şi v0 sunt conjugate şi ortogonale, deci

v0 · T (v) = 0, v0 · v = 0,

adică
T (v) ⊥ v0 , v ⊥ v0 =⇒ T (v) k v,
de unde rezultă că există λ =
6 0 a.ı̂. T (v) = λv, adică v este vector propriu.
Reciproc, dacă v este vector propriu corespunzător unei valori proprii nenule λ, atunci
T (v) = λv. Fie v0 direcţia conjugată direcţiei v, deci v0 · T (v) = 0. Rezultă că v0 · v = 0,
adică v ⊥ v0 . In concluzie, direcţia v este principală. .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 179

M2
6
v

(D)

M1

Figura 11.1: Axele unei conice

Teorema 11.13 Un diametru conjugat cu o direcţie principală este o axă a conicei.


/ Intr-adevăr, diametrul D conjugat cu o direcţie principală este locul geometric al
mijloacelor corzilor [M1 M2 ] ale conicei Γ perpendiculare pe el, deci faţă de care M1 şi
M2 sunt simetrice. Rezultă că D este o axă de simetrie a conicei. .
Teorema 11.14 O pereche de diametri conjugaţi ortogonali ai unei conice cu centru
formează o pereche de axe ale conicei.
/ Fie D şi D0 doi diametri conjugaţi cu direcţiile v şi v0 , conjugate şi ortogonale.
Atunci g(v, v0 ) = 0 şi v · v0 = 0. Conica fiind cu centru, δ = 6 0, cele două valori proprii
sunt nenule. Vectorii v şi v0 sunt atunci vectori proprii corespunzători la valori proprii
nenule şi deci, după Teorema 11.12, direcţiile lor sunt principale, iar după Teorema 11.13,
diametrii D şi D0 sunt axe ale conicei, evident ortogonale. .
După Teorema 11.13, o axă a conicei este un diametru de ecuaţie
v · U (r) = T (v) · r + f (v) = 0,
conjugat cu o direcţie principală, adică T (v) k v.
In reperul R, axele conicei cu centru sunt caracterizate analitic prin ecuaţiile:
a11 ` + a12 m a21 ` + a22 m
`F1 (x, y) + mF2 (x, y) = 0, = .
` m
Eliminând parametrii ` şi m ı̂ntre aceste ecuaţii obţinem ecuaţia pătratică a axelor unei
conice cu centru:
(a11 − a22 )F1 (x, y)F2 (x, y) − a12 [F12 (x, y) − F22 (x, y)] = 0.
O conică fără centru unic, având o singură valoare proprie nenulă, λ = I 6= 0, va avea
o singură direcţie principală v, pentru care T (v) = Iv, sau
a11 ` + a12 m = (a11 + a22 )`,
a21 ` + a22 m = (a11 + a22 )m.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 180

Putem lua ` = a11 , m = a12 ca parametri directori ai direcţiei principale. Din Teorema
11.13 rezultă că aceste conice au o singură axă şi anume, diametrul conjugat direcţiei
principale. Deci ecuaţia axei unei conice fără centru unic este:

a11 F1 (x, y) + a12 F2 (x, y) = 0.

Drept parametri directori ai axei unei conice fără centru putem lua ` = a12 , m = −a11 .
Pentru conicele cu dreaptă de centre, axa este dreapta centrelor.

11.6.4 Direcţii asimptotice. Asimptotele unei conice


Definiţia 11.8 Direcţia v se numeşte asimptotică pentru conica Γ dacă orice dreaptă
de direcţie v intersectează conica ı̂n cel mult un punct sau aparţine conicei.

Teorema 11.15 Direcţia v(`,m) este asimptotică pentru conica Γ de ecuaţie (11.24)
d.d.
h(v) = a11 `2 + 2a12 `m + a22 m2 = 0. (11.41)

/ Dreapta D de ecuaţie (11.25) intersectează conica Γ de ecuaţie (11.24) ı̂n cel mult
un punct sau aparţine conicei d.d. ecuaţia (11.26) este cel mult de gradul ı̂ntâi şi are
soluţie unică sau este identic satisfăcută, adică d.d. coeficientul termenului de gradul doi
este nul. .
Ecuaţia (11.41), omogenă ı̂n (`, m), fiind de gradul doi, conica Γ poate admite cel
mult două direcţii asimptotice. Discriminantul acestei ecuaţii fiind egal cu −δ, rezultă:
a) Conicele pentru care δ < 0 (hiperbolele şi perechile de drepte secante reale) au
două direcţii asimptotice distincte. Ele se numesc conice de gen hiperbolic;
b) Conicele pentru care δ > 0 (elipsele şi perechile de drepte secante imaginare) nu
au direcţii asimptotice. Ele se numesc conice de gen eliptic;
c) Conicele pentru care δ = 0 (parabolele şi perechile de drepte paralele sau confun-
date) au două direcţii asimptotice confundate. Ele se numesc conice de gen parabolic.
In cazul conicelor de gen parabolic, direcţia asimptotică este dată de ecuaţia:

(a11 ` + a12 m)2 = 0,

de unde ` = λa12 , m = −λa11 , λ ∈ R, adică direcţia asimptotică este tocmai direcţia


axei conicei.

Definiţia 11.9 Dreapta D, a cărei direcţie v este asimptotică la conica Γ, se numeşte


asimptotă a conicei dacă nu are nici un punct comun cu conica sau aparţine conicei.

Teorema 11.16 O asimptotă a conicei Γ este un diametru conjugat cu o direcţie v


asimptotică pentru Γ.

/ Dreapta D de direcţie v, asimptotică pentru Γ nu are nici un punct comun cu


Γ sau aparţine conicei Γ d.d. ecuaţia (11.26) cu h(v) = 0, este imposibilă sau identic
satisfăcută, deci d.d. şi coeficientul lui t este nul. Dar, locul geometric al punctelor
M0 (r0 ) pentru care g(r0 , v) + f (v) = 0 este diametrul conicei Γ conjugat cu direcţia v.
.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 181

In concluzie, asimptotele conicei Γ de ecuaţie (11.24) sunt caracterizate analitic prin


condiţiile:

v · T (v) = a11 `2 + 2a12 `m + a22 m2 = 0,


v · U (r) = `F1 (x, y) + mF2 (x, y) = 0. (11.42)

Consecinţa 11.1 Dacă δ 6= 0, asimptotele trec prin centrul conicei, iar dacă δ = 0,
asimptotele sunt paralele cu axa conicei.

Din cele de mai sus rezultă:


a) Conicele de gen hiperbolic au două asimptote distincte;
b) Conicele de gen eliptic nu au asimptote;
c) Conicele de gen parabolic nu au asimptote (cazul parabolelor) sau au o infinitate
de asimptote (cazul perechilor de drepte paralele sau confundate). In acest ultim caz,
orice dreaptă paralelă cu axa conicei este o asimptotă.
Eliminând parametrii ` şi m ı̂ntre cele două ecuaţii (11.42) obţinem ecuaţia pătratică
a asimptotelor unei conice:

a11 F22 (x, y) − 2a12 F1 (x, y)F2 (x, y) + a22 F12 (x, y) = 0, (11.43)

care, pentru conicele cu centru (δ 6= 0) se mai scrie sub forma:


F (x, y) − = 0. (11.44)
δ
Exemplul 11.3 Din (11.44) rezultă imediat că ecuaţia pătratică a asimptotelor hiper-
bolei de ecuaţie
x2 y2
2
− 2 −1=0
a b
este
x2 y2
2
− 2 = 0.
a b
Adică ecuaţiile asimptotelor hiperbolei sunt
b
y = ± x.
a
Capitolul 12

SUPRAFEŢE ALGEBRICE
DE ORDINUL AL DOILEA

12.1 Transformări liniare asociate unei suprafeţe


Fie R = {O, i, j, k} un reper cartezian ortonormat ı̂n spaţiul euclidian E3 .
Definiţia 12.1 Numim suprafaţă algebrică de ordinul al doilea mulţimea punctelor M
din spaţiu ale căror coordonate (x, y, z) satisfac ecuaţia:
(S) F (x, y, z) = a11 x2 +a22 y 2 +a33 z 2 +2(a12 xy+a23 yz+a31 zx)+2(b1 x+b2 y+b3 z)+c = 0,
(12.1)
ı̂n care aij = aji , bi , c ∈ R, i, j = 1, 2, 3 şi
3
X
a2ij > 0.
i=1
−−→
Fie r = OM = xi + yj + zk, vectorul de poziţie al punctului M ı̂n raport cu originea
reperului.
Asociem suprafeţei S, de ecuaţie (12.1), forma pătratică
h : E3 → R, h(r) = a11 x2 + a22 y 2 + a33 z 2 + 2(a12 xy + a23 yz + a31 zx) (12.2)
şi forma liniară
f : E3 → R, f (r) = b1 x + b2 y + b3 z. (12.3)
Fie ı̂ncă A matricea formei pătratice h şi t B matricea formei liniare f , ı̂n baza B =
{i, j, k}:    
a11 a12 a13 b1
A =  a21 a22 a23  , B =  b2  ,
a31 a32 a33 b3
a.ı̂.
h(r) = t XAX, f (r) = t BX.

182
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 183

In concordanţă cu notaţiile utilizate pentru forme biliniare şi transformări liniare, fie
g : E3 × E3 → R forma biliniară simetrică polară formei h şi T : E3 → E3 transformarea
liniară simetrică asociată acesteia. Atunci h(r) = g(r, r), g(u, v) = u · T (v) = T (u) ·
v, ∀r, u, v ∈ E3 . In fine, vom nota ı̂ncă cu b = b1 i + b2 j + b3 k, a.ı̂. f (r) = b · r.
Cu aceste notaţii, ecuaţia (12.1) a suprafeţei S se scrie
(S) F (r) = h(r) + 2f (r) + c = 0. (12.4)

12.2 Centrele unei suprafeţe algebrice de ordinul doi


Definiţia 12.2 Numim centru al unei suprafeţe algebrice de ordinul al doilea un punct
faţă de care suprafaţa este simetrică.
Teorema 12.1 Punctul C este centru al suprafeţei S de ecuaţie (12.1) d.d. vectorul său
−−→
de poziţie r0 = OC este soluţie a ecuaţiei
T (r) + b = 0. (12.5)
−−→
/ Necesitatea. Fie C un centru al suprafeţei şi r0 = OC, vectorul său de poziţie.
Efectuăm translaţia
R = {O, i, j, k} −→ R0 = {C, i, j, k},
de vector r0 = x0 i + y0 j + z0 k.
−−→
Dacă CM = r0 = x0 i + y 0 j + z 0 k este vectorul de poziţie al punctului M ı̂n raport cu
originea C a reperului R0 , atunci
r = r0 + r0 , (12.6)
şi ecuaţia (12.4) devine F (r0 + r0 ) = h(r0 + r0 ) + 2f (r0 + r0 ) + c = 0, sau
F0 (r0 ) = h(r0 ) + 2[g(r0 , r0 ) + f (r0 )] + F (r0 ) = 0.
Dar, g(r0 , r0 ) + f (r0 ) = (T (r0 ) + b) · r0 , a.ı̂. F0 (r0 ) = h(r0 ) + 2[T (r0 ) + b] · r0 + F (r0 ) = 0.
Originea C fiind centru al suprafeţei S, avem
F0 (r0 ) = 0 =⇒ F0 (−r0 ) = 0, ∀ M (r0 ) ∈ S,
de unde rezultă că T (r0 ) + b = 0, adică r0 este soluţie a ecuaţiei (12.5).
Suficienţa. Fie r0 o soluţie a ecuaţiei (12.5), deci pentru care T (r0 ) + b = 0.
Efectuând translaţia R = {O, i, j, k} −→ R0 = {C, i, j, k}, ı̂n care C este punctul de
−−→
vector de poziţie OC = r0 , ı̂n reperul R0 ecuaţia suprafeţei devine
F0 (r0 ) = h(r0 ) + F (r0 ) = 0 (12.7)
0 0 0
şi evident, F0 (r ) = 0 =⇒ F0 (−r ) = 0, ∀ M (r ) ∈ S, deci punctul C este centru al
suprafeţei. .

In reperul R, ecuaţia vectorială (12.5) este echivalentă cu sistemul liniar:



 a11 x + a12 y + a13 z + b1 = 0,
a21 x + a22 y + a23 z + b2 = 0, (12.8)

a31 x + a32 y + a33 z + b3 = 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 184

Definiţia 12.3 Suprafaţa S, de ecuaţie (12.1), se numeşte:


a) cu centru dacă sistemul (12.8) este compatibil determinat;
b) cu dreaptă de centre dacă sistemul (12.8) este compatibil simplu nedeterminat;
c) fără centru dacă sistemul (12.8) este incompatibil având rangul 2;
d) cu plan de centre dacă sistemul (12.8) este compatibil dublu nedeterminat;
e) fără dreaptă de centre dacă sistemul (12.8) este incompatibil având rangul 1.
Fie r = rg h = rg A rangul formei pătratice h, care este tocmai rangul sistemului
(12.8),  
a11 a12 a13 | b1
(A/B) =  a21 a22 a23 | b2  ,
a31 a32 a33 | b3
matricea extinsă a sistmului şi r0 = rg (A/B).
Din teorema lui Cramer şi teorema lui Kronecker-Cappelli, avem următoarea teoremă.
Teorema 12.2 Suprafaţa S, de ecuaţie (12.1), este:
a) cu centru d.d. r = 3;
b) cu dreaptă de centre d.d. r = 2 şi r0 = 2;
c) fără centru d.d. r = 2 şi r0 = 3;
d) cu plan de centre d.d. r = 1 şi r0 = 1;
e) fără dreaptă de centre d.d. r = 1 şi r0 = 2.
Dacă suprafaţa S are cel puţin un centru, ecuaţia sa ı̂ntr-un reper cu originea ı̂n
centru are forma (12.7), numită ecuaţia redusă la centru, cu particularitatea că nu conţine
termeni de gradul ı̂ntâi, iar F (r0 ) = f (r0 ) + c.

12.3 Reducerea ecuaţiei la expresia canonică


Teorema 12.3 Pentru orice suprafaţă algebrică de ordinul al doilea există un reper orto-
normat R0 ı̂n care ecuaţia sa are una din următoarele expresii (numite expresii canonice):
2 2 2
(a) ρ1 x0 + ρ2 y 0 + ρ3 z 0 = ;
2 2
(b) ρ1 x0 + ρ2 y 0 = ;
02 02
(c) ρ1 x + ρ2 y = 2z 0 ,
2
(d) ρ1 x0 = ;
2
(e) ρ1 x0 = 2y 0 ,
cu ρ1 , ρ2 , ρ3 ∈ R \ {0} şi  ∈ {0, 1}.
/ Ştim din capitolul Spaţii euclidiene că pentru orice formă pătratică pe un spaţiu
euclidian finit dimensional există o bază ortonormată ı̂n care aceasta are o expresie
canonică.
Fie deci B∗ = {i∗ , j∗ , k∗ } o bază ortonormată ı̂n E3 ı̂n care forma pătratică h are
expresia canonică:
h(r) = λ1 x∗ 2 + λ2 y ∗ 2 + λ3 z ∗ 2 , (12.9)
unde r = x∗ i∗ + y ∗ j∗ + z ∗ k∗ şi λ1 , λ2 , λ3 sunt valorile proprii ale formei pătratice h, adică
rădăcinile (totdeauna reale) ale ecuaţiei caracteristice a transformării liniare simetrice T :
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 185

Œ Œ
Œ a11 − λ a12 a13 Œ
Œ Œ
Œ a21 a22 − λ a23 Œ = 0, (12.10)
Œ Œ
Œ a31 a32 a33 − λ Œ
iar i∗ , j∗ , k∗ sunt vectorii proprii corespunzători. Vom numerota rădăcinile ecuaţiei
(12.10) a.ı̂.
|λ1 | ≥ |λ2 | ≥ |λ3 |.
Fie ı̂ncă C matricea ortogonală de trecere de la baza B = {i, j, k} la baza B∗ =
{i , j∗ , k∗ }. Atunci, e∗ = eC şi B ∗ = t CB, t B ∗ fiind matricea formei liniare f ı̂n baza

B∗ . In reperul R∗ ecuaţia suprafeţei S se va scrie:

(S) F ∗ (r) = λ1 x∗ 2 + λ2 y ∗ 2 + λ3 z ∗ 2 + 2(b∗1 x∗ + b∗2 y ∗ + b∗3 z ∗ ) + c = 0. (12.11)

Matricea extinsă asociată ecuaţiei (12.11) este:


 
λ1 0 0 | b∗1
(A∗ /B ∗ ) =  0 λ2 0 | b∗2  .
0 0 λ3 | b∗3

a) Dacă S este o suprafaţă cu centru, r = 3 şi deci λ3 6= 0. Efectuând translaţia

x∗ = x∗0 + x0 , y ∗ = y0∗ + y 0 , z ∗ = z0∗ + z 0 , (12.12)

ı̂n centrul C(x∗0 , y0∗ , z0∗ ), cu (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) soluţia sistemului:

 λ1 x∗0 + b1∗ = 0,
λ2 y0∗ + b∗2 = 0, (12.13)

λ3 z0∗ + b3∗ = 0,

ı̂n reperul R0 = {C, i∗ , j∗ , k∗ } ecuaţia (12.11) devine:


2 2 2
(a) λ1 x0 + λ2 y 0 + λ3 z 0 + F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) = 0. (12.14)

Dacă F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) = 0, luând ρi = λi , i = 1, 2, 3, ecuaţia (12.14) este de forma (a)
cu  = 0, iar dacă F ∗ (x0∗ , y0∗ , z0∗ ) 6= 0, luând ρi = −λi /F ∗ (x0∗ , y0∗ , z0∗ ), i = 1, 2, 3, ecuaţia
(12.14) este de forma (a) cu  = 1.

b) Dacă S este o suprafaţă cu dreaptă de centre, r = 2, r0 = 2 şi deci λ3 = 0, dar


λ2 6= 0 şi b∗3 = 0. Efectuând translaţia (12.12) ı̂ntr-un centru C(x∗0 , y0∗ , z0∗ ), cu (x∗0 , y0∗ )
daţi de:
λ1 x∗0 + b1∗ = 0, λ2 y0∗ + b2∗ = 0,
şi z0∗ arbitrar, ı̂n reperul R0 = {C, i∗ , j∗ , k∗ } ecuaţia (12.11) devine:
2 2
(b) λ1 x0 + λ2 y 0 + F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) = 0. (12.15)

Dacă F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) = 0, luând ρi = λi , i = 1, 2, ecuaţia (12.14) este de forma (b) cu
 = 0, iar dacă F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) 6= 0, luând ρi = −λi /F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ), i = 1, 2, ecuaţia (12.14)
este de forma (b) cu  = 1.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 186

c) Dacă S este o suprafaţă fără centru, r = 2, r0 = 3 şi deci λ3 = 0, λ2 6= 0, dar


b∗3 6 0. Efectuând o translaţie de forma (12.12) ecuaţia (12.11) devine:
=
2 2
λ1 x0 + λ2 y 0 + 2(λ1 x∗0 + b∗1 )x0 + 2(λ2 y0∗ + b∗2 )y 0 + 2b∗3 z 0 + F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) = 0. (12.16)

Alegem translaţia R∗ → R0 = {O0 , i∗ , j∗ , k∗ } de vector r0 = x0∗ i∗ + y0∗ j∗ + z0∗ k∗ , a.ı̂. axa


O0 z 0 să fie axă de simetrie a suprafeţei şi originea O0 să aparţină suprafeţei, deci a.ı̂.

 λ1 x∗0 + b∗1 = 0,
λ2 y ∗ + b∗ = 0,
 ∗ 0 ∗ ∗2 ∗
F (x0 , y0 , z0 ) = 0.

In reperul R0 , ecuaţia (12.16) se reduce la


2 2
(c) λ1 x0 + λ2 y 0 + 2b∗3 z 0 = 0. (12.17)

Luând ρi = −λi /b∗3 , i = 1, 2, ecuaţia (12.17) are forma (c).

d) Dacă S este o suprafaţă cu plan de centre, r = 1, r0 = 1 şi deci λ2 = λ3 = 0,


b∗2 = b3∗ = 0. Efectuând translaţia (12.12) ı̂ntr-un centru C(x∗0 , y0∗ , z0∗ ), cu x0∗ dat de:

λ1 x∗0 + b∗1 = 0,

şi y0∗ , z0∗ arbitrari, ı̂n reperul R0 = {C, i∗ , j∗ , k∗ } ecuaţia (12.11) devine:
2
(d) λ1 x0 + F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) = 0. (12.18)

Dacă F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) = 0, luând ρ1 = λ1 , ecuaţia (12.18) este de forma (d) cu  = 0, iar
dacă F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) 6= 0, luând ρ1 = −λ1 /F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ), ecuaţia (12.18) este de forma
(d) cu  = 1.

e) Dacă S este o suprafaţă fără dreaptă de centre, r = 1, r0 = 2 şi deci λ2 = λ3 = 0,


dar (b∗2 )2 + (b∗3 )2 6= 0. Efectuând eventual o rotaţie ı̂n planul Oy ∗ z ∗ , am putea presupune
că, de exemplu, b∗2 = 6 0, b3∗ = 0. Efectuând o translaţie de forma (12.12) ecuaţia (12.11)
devine:
2
λ1 x0 + 2(λ1 x∗0 + b1∗ )x0 + 2b2∗ y 0 + F ∗ (x0∗ , y0∗ , z0∗ ) = 0. (12.19)
Alegem translaţia R∗ → R0 = {O0 , i∗ , j∗ , k∗ } a.ı̂. planul O0 y 0 z 0 să fie plan de simetrie al
suprafeţei şi axa O0 z 0 să aparţină suprafeţei, deci a.ı̂.

λ1 x0∗ + b∗1 = 0, F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) = 0,

cu z0∗ arbitrar, ı̂n reperul R0 , ecuaţia (12.19) se reduce la


2
(e) λ1 x0 + 2b∗2 y 0 = 0. (12.20)

Luând ρ1 = −λ1 /b∗2 , ecuaţia (12.20) are forma (e). .

Reperul R0 ı̂n care ecuaţia suprafeţei are o expresie canonică, numit reper canonic al
suprafeţei, se obţine din reperul R printr-o schimbare de baze ortonormate şi o translaţie.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 187

Tabelul 12.1: Clasificarea suprafeţelor algebrice de ordinul al doilea

r r0 tip  Ecuaţia canonică semn Cuadrica


+ + + elipsoid real
r0 = 3 1 ρ1 x02 + ρ2 y 02 + ρ3 z 02 = 1 + + − hiperboloid cu 1 p.
cuadrică + − − hiperboloid cu 2 p.
3 cu centru a − − − elipsoid imaginar
0 ρ1 x02 + ρ2 y 02 + ρ3 z 02 = 0 + + + con imaginar
+ + − con real
++ cilindru eliptic real
r0 = 2 1 ρ1 x02 + ρ2 y 02 = 1 +− cilindru hiperbolic
cu dr. de b −− cilindru eliptic imag.
2 centre 0 ρ1 x02 + ρ2 y 02 = 0 ++ per. pl. sec. imag.
+− per. pl. sec. reale
r0 = 3 c ρ1 x02 + ρ2 y 02 = 2z 0 ++ paraboloid eliptic
fără centru +− paraboloid hip.c
r0 = 1 1 ρ1 x02 = 1 + per. pl. par. reale
cu plan d − per. pl. par. imag.
1 de centre 0 x02 = 0 per. de plane confundate
r0 = 2 e ρ1 x02 = 2y 0 cilindru parabolic
f.dr.de c.

Dacă baza B ∗ se alege la fel orientată cu baza B, schimbarea de baze este o rotaţie ı̂n
spaţiu.
Dacă suprafeţa are cel puţin un centru se poate efectua mai ı̂ntâi translaţia ı̂n centru
şi apoi rotaţia.
Din teorema precedentă rezultă că orice suprafaţă algebrică de ordinul al doilea este o
cuadrică (nedegenerată sau degenerată). Tot din teorema precedentă rezultă următoarea
clasificare a suprafeţelor algebrice de ordinul al doilea, dată ı̂n Tabelul 12.1.
Exemplul 12.1 Pentru cuadrica de ecuaţie F (x, y, z) = x2 +3y 2 +4yz −6x+8y +8 = 0,
avem    
1 0 0 | −3 1 0 0 | −3
(A/B) =  0 3 2 | 4 ∼ 0 1 0 | 0 ,
0 2 0 | 0 0 0 1 | 2
deci r = 3, cuadrica este cu centru C(3, 0, −2). După translaţia de vector r0 = 3i − 2k,
ecuaţia cuadricei devine x02 + 3y 02 + 4y 0 z 0 − 1 = 0. Ecuaţia caracteristică este λ3 − 4λ2 −
λ + 4 = 0, iar valorile proprii şi vectorii proprii corespunzători sunt:
1 1
λ1 = 1, i∗ = i, λ2 = 4, j∗ = √ (2j + k), λ2 = −1, k∗ = √ (−j + 2k),
5 5
cu det C = +1. In reperul canonic R∗ = {C, i∗ , j∗ , k∗ } cuadrica are ecuaţia:
x∗ 2 + 4y ∗ 2 − z ∗ 2 − 1 = 0
şi este deci un hiperboloid cu o pânză.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 188

12.4 Invarianţii ortogonali ai unei cuadrice


Fie dată cuadrica S prin ecuaţia sa ı̂n reperul cartezian ortonormat R = {O, i, j, k}:
(S) F (x, y, z) =
= a11 x2 + a22 y 2 + a33 z 2 + 2(a12 xy + a23 yz + a31 zx) + 2(b1 x + b2 y + b3 z) + c = 0, (12.21)
şi fie
(S) F 0 (x0 , y 0 , z 0 ) =
= a011 x02 + a22
0
y 02 + a033 z 02 + 2(a012 x0 y 0 + a023 y 0 z 0 + a031 z 0 x0 ) + 2(b01 x0 + b02 y 0 + b03 z 0 ) + c0 = 0,
(12.22)
ecuaţia cuadricei S ı̂n reperul R0 = {O0 , i0 , j0 , k0 }, obţinut din reperul R printr-o schim-
bare ortogonală de reper ( translaţie şi rotaţie, eventual simetrie faţă de unul dintre
planele de coordonate).
Definiţia 12.4 Numim invariant ortogonal sau metric al cuadricei S o funcţie Ω de co-
eficienţii ecuaţiei (12.21) care ı̂şi păstrează valoarea când aceşti coeficienţi sunt ı̂nlocuiţi
prin corespunzătorii lor din ecuaţia (12.22), adică
Ω(aij , bi , c) = Ω(a0ij , b0i , c0 ),
oricare ar fi schimbarea ortogonală care duce reperul R ı̂n reperul R0 .
Din definiţie rezultă că Ω este un invariant ortogonal d.d. este invariant la translaţii
şi la schimbări ortogonale omogene (rotaţii urmate eventual de simetrii).
Fie  
a11 a12 a13
A =  a21 a22 a23  ,
a31 a32 a33
matricea formei pătratice h asociată suprafeţei S şi
 
a11 a12 a13 b1
 a21 a22 a23 
b2 
A0 =  ,
 a31 a32 a33 b3 
b1 b2 b3 c
matricea coeficienţilor ecuaţiei (12.21) ı̂n reperul R.
Notăm cu I, J, δ, L, K, ∆ suma minorilor principali de ordinele 1, 2 şi 3, respectiv
2, 3 şi 4 ai matricelor A, A0 :
Œ Œ
X3 Œ Œ Œ Œ Œ Œ Œ a11 a12 a13 Œ
Œ a11 a12 Œ Œ a11 a13 Œ Œ a22 a23 Œ Œ Œ
I= Œ
aii , J = Œ Œ + Œ Œ + Œ Œ , δ = ŒŒ a21 a22 a23 Œ,
a21 a22 ΠΠa31 a33 ΠΠa32 a33 ΠΠa31
Œ
Œ
i=1 a32 a33
respectiv:
Œ Œ Œ Œ Œ Œ Œ Œ Œ Œ Œ Œ
Œ a a12 ŒŒ ŒŒ a11 a13 ŒŒ ŒŒ a11 b1 ŒŒ ŒŒ a22 a23 ŒŒ ŒŒ a22 b2 ŒŒ ŒŒ a33 b3 ŒŒ
L = ŒŒ 11 + + + + + ,
a21 a22 Œ Œ a31 a33 Œ Œ b1 c Œ Œ a21 a33 Œ Œ b2 c Œ Œ b3 c Œ
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 189
Œ Œ Œ Œ Œ Œ Œ Œ
Œ a13 Œ Œ a11 a12 b1 Œ Œ a11 a13 b1 Œ Œ a22 a23 b2 Œ
Œ a11 a12 Œ Œ Œ Œ Œ Œ Œ
K = ŒŒ a21 a22 a23 Œ + Œ a21 a22 b2 Œ + Œ a31 a33 b3 Œ + Œ a32 a33 b3 Œ,
Œ Œ Œ Œ Œ Œ Œ
Œ a31 a32 a33 Œ Œ b1 b2 c Œ Œ b1 b3 c Œ Œ b2 b3 c Œ
Œ Œ
Œ
Œ a11 a12 a13 b1 ŒŒ
Œ a21 a22 a23 b2 ŒŒ
∆ = ŒŒ .
Œ a31 a32 a33 b3 ŒŒ
Œ b1 b2 b3 c Œ

Teorema 12.4 Funcţiile I, J, δ, L, K, ∆ sunt invariante la schimbări ortogonale omo-


gene de repere.

/ Fie T : E3 → E3 şi T0 : E4 → E4 transformările liniare simetrice ale căror matrice


ı̂n bazele canonice din E3 , respectiv E4 , sunt A, respectiv A0 . O schimbare ortogonală
de repere induce o schimbare de baze ı̂n E3 , de matrice ortogonală
 
c11 c12 c13
C =  c21 c22 c23  , det C0 = ±1
c31 c32 c33

şi o schimbare de baze ı̂n E4 , de matrice ortogonală


 
c11 c12 c13 0
 c21 c22 c23 0 
C0 =  
 c31 c32 c33 0  , det C0 = ±1.
0 0 0 1

Dar, ecuaţia caracteristică a unei transformări liniare este invariantă la schimbări de


baze. Cum ecuaţiile caracteristice ale transformărilor liniare simetrice T şi T0 sunt:

λ3 − Iλ2 + Jλ − δ = 0, λ4 − I ∗ λ3 + Lλ2 − Kλ + ∆ = 0,

cu I ∗ = I +c, rezultă că I, J, δ, L, K, ∆ sunt invariante la schimbări ortogonale omogene.


.

Teorema 12.5 Funcţiile I, J, δ, ∆ sunt invariante la translaţii.

/ Efectuând translaţia de vector r0 = x0 i + y0 j + y0 k, r = r0 + r0 , ı̂n reperul R0


ecuaţia cuadricei S devine

F0 (r0 ) = h(r0 ) + 2U (r0 )r0 + F (r0 ) = 0,

unde s-a notat cu U (r) = T (r) + b = F1 (x, y, z)i + F2 (x, y, z)j + F3 (x, y, z)k. Deci
Œ Œ
Œ F1 (x0 , y0 , z0 ) ŒŒ
Πa11 a12 a13
Œ a a22 a23 F2 (x0 , y0 , z0 ) ŒŒ
∆0 = ŒŒ 21 .
Œ a31 a32 a33 F3 (x0 , y0 , z0 ) ŒŒ
Œ F1 (x0 , y0 , z0 ) F2 (x0 , y0 , z0 ) F3 (x0 , y0 , z0 ) F (x0 , y0 , z0 ) Œ
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 190

Dar: 
 F1 (x0 , y0 , z0 ) = a11 x0 + a12 y0 + a13 z0 + b1 ,
F2 (x0 , y0 , z0 ) = a21 x0 + a22 y0 + a23 z0 + b2 ,

F3 (x0 , y0 , z0 ) = a31 x0 + a32 y0 + a33 z0 + b3 ,
F (x0 , y0 , z0 ) = x0 F1 (x0 , y0 , z0 ) + y0 F2 (x0 , y0 , z0 ) + z0 F3 (x0 , y0 , z0 ) + b1 x0 + b2 y0 + b3 z0 + c
şi un calcul simplu arată că ∆0 = ∆. .

Teorema 12.6 Funcţia K este invariantă la translaţii pentru cuadricele cu sau fără
dreaptă de centre şi cu plan de centre, iar funcţia L este invariantă la translaţii pentru
cuadricele cu plan de centre.

/ Din Teorema 12.3 rezultă că pentru o cuadrică cu sau fără dreaptă de centre sau cu
plan de centre există un reper ortonormat ı̂n care ecuaţia suprafeţei nu conţine termeni
ı̂n z, adică este de forma

F (x, y, z) = a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2(b1 x + b2 y) + c = 0.

In acest caz, Œ Œ
Œ a11 a12 b1 Œ
Œ Œ
K = ŒŒ a21 a22 b2 Œ
Œ
Œ b1 b2 c Œ
şi invarianţa sa la translaţii se stabileşte la fel ca invarianţa la translaţii pentru conice.
Din aceeaşi teoremă rezultă că pentru o cuadrică cu plan de centre există un reper
ortonormat ı̂n care ecuaţia suprafeţei nu conţine termeni ı̂n y şi ı̂n z, adică este de forma:

F (x, y) = a11 x2 + 2b1 x + c = 0.

In acest caz, Œ Œ
Œ a b1 ŒŒ
Œ
L = Π11
b1 c Œ
şi invarianţa sa la translaţii se stabileşte la fel ca invarianţa la translaţii a funcţiei K
pentru conice.
In concluzie, funcţiile I, J, δ, ∆ sunt invarianţi ortogonali ai oricărei cuadrice, iar
funcţia K este invariant ortogonal numai pentru cuadricele cu sau fără dreaptă de centre
şi cu plan de centre. Funcţia L este invariant ortogonal pentru cuadricele cu plan de
centre.

12.5 Clasificarea metrică a cuadricelor


Teorema 12.7 Cuadrica S de ecuaţie (12.21) este:
(I) cu centru d.d. δ 6= 0;
(II) fără centru d.d. δ = 0 ∆ 6= 0;
(III) cu dreaptă de centre d.d. δ = 0 ∆ = 0 J 6= 0.
(IV) fără dreaptă de centre d.d. δ = 0 ∆ = 0 J =0 K=
6 0
(V) cu plan de centre d.d. δ = 0 ∆ = 0 J =0 K=0 I 6= 0
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 191

/ In reperul R∗ = {O, i∗ , j∗ , k∗ }, cu i∗ , j∗ , k∗ versori proprii, matricele (A/B), A0 se


scriu  
 ∗
 λ1 0 0 b∗1
λ1 0 0 | b1  0 λ2 0 b∗2 

(A∗ /B ∗ ) =  0 λ2 0 | b∗2  , A∗0 = 

 0 0 λ3 b∗3 
0 0 λ3 | b3
b1∗ b∗2 b∗3 c
şi avem I = λ1 + λ2 + λ3 , J = λ1 · λ2 + λ2 · λ3 + λ3 · λ1 , δ = λ1 · λ2 · λ3 . Presupunând
|λ1 | ≥ |λ2 | ≥ |λ3 |, să observăm că λ3 = 0 d.d. δ = 0 şi ı̂n acest caz

∆ = −J · (b3∗ )2 , (12.23)

iar λ2 = λ3 = 0 d.d. δ = J = 0 şi atunci

K = −I · [(b2∗ )2 + (b∗3 )2 ]. (12.24)

I. Dacă cuadrica S este cu centru, din r = 3 urmează δ 6= 0 şi reciproc.


II. Dacă cuadrica S este fără centru, din r = 2 urmează λ3 = 0 şi deci δ = 0 şi J 6= 0,
iar din r0 = 3 deducem b∗3 6= 0, care, cu (12.23) implică ∆ 6= 0.
Reciproc, dacă δ = 0 urmează λ3 = 0, iar din ∆ 6= 0, cu (12.23), deducem J 6= 0 şi
b∗3 6= 0, ceea ce implică r = 2, r0 = 3.
III. Dacă cuadrica S este cu dreaptă de centre, din r = 2 urmează λ3 = 0 şi deci
δ = 0 şi J 6= 0, iar din r0 = 2 deducem b∗3 = 0, care, cu (12.23) implică ∆ = 0.
IV. Dacă cuadrica S este fără dreaptă de centre, din r = 1 urmează λ2 = λ3 = 0 şi
deci δ = J = 0 şi I 6= 0, iar cu (12.23), ∆ = 0. Din r0 = 2, deducem (b∗2 )2 + (b∗3 )2 6= 0,
ceea ce cu (12.24) implică K = 6 0.
Reciproc, din δ = 0 şi J = 0 urmează r = 1, iar din K 6= 0, deducem I 6= 0 şi
(b∗2 )2 + (b∗3 )2 6= 0, ceea ce implică r0 = 2.
V. Dacă cuadrica S este cu plan de centre, din r = 1 urmează λ2 = λ3 = 0 şi deci
δ = J = 0 şi I = 6 0, iar cu (12.23), ∆ = 0. Din r0 = 1, deducem (b∗2 )2 + (b3∗ )2 = 0, ceea
ce cu (12.24) implică K = 0.
Reciproc, din δ = 0 şi J = 0 şi I 6= 0 urmează r = 1, iar din K = 0, deducem şi
(b∗2 )2 + (b3∗ )2 = 0, ceea ce implică r0 = 1. .

Teorema 12.8 Pentru orice cuadrică există un reper ortonormat R0 ı̂n care ecuaţia
canonică a cuadricei are una din formele:
2 2 ∆ 2
(I) λ1 x0 + λ2 y 0 + λq 0
3z + δ = 0 (cuadrică cu centru;
2 2
(II) λ1 x0 + λ2 y 0 ± 2 − ∆ 0
J z =0 (cuadrică fără centru);
02 02 K
(III) λ1 x +qλ2 y + = 0 J (cuadrică cu dreaptă de centre);
2
(IV) x0 ± 2 − IK3 y 0 = 0 (cuadrică fără dreaptă de centre);
02 L
(V) x + I2 =0 (cuadrică cu plan de centre).

/ I. Din Teorema 12.3 rezultă că există un reper ortonormat R0 = {C, i∗ , j∗ , k∗ } ı̂n
care ecuaţia cuadricei S cu centru are expresia (12.14):
2 2 2
(a) λ1 x0 + λ2 y 0 + λ3 z 0 + F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) = 0. (12.25)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 192

Matricea coeficienţilor cuadricei S ı̂n reperul R0 va fi:


 
λ1 0 0 0
 0 λ 0 0 
A00 = 
 0
2 

0 λ3 0
0 0 0 F ∗ (x∗0 , y0∗ )

şi deci δ = λ1 λ2 λ3 6= 0, ∆ = λ1 λ2 λ3 F ∗ (x∗0 , y0∗ ), de unde,


F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) = ,
δ
ı̂ncât ecuaţia (12.25) ia forma (I).
II. Din aceeaşi teoremă rezultă că există un reper ortonormat R0 canonic pentru
cuadrica fără centru S ı̂n care ecuaţia ei (12.17):
2 2
(c) λ1 x0 + λ2 y 0 + 2b∗3 z 0 = 0 (12.26)

ı̂ncât:  
λ1 0 0 0
 0 
 0
A00 = 
λ2 0 
0 0 0 b3∗ 
0 0 b∗3 0
şi deci J = λ1 λ2 , ∆ = −λ1 λ2 (b3∗ )2 , de unde,
r

b∗3 = ±2 − ,
J
ı̂ncât ecuaţia (12.26) ia forma (II).
III. Ecuaţia cuadricei cu dreaptă de centre S ı̂n reperul canonic R0 este:
2 2
(b) λ1 x0 + λ2 y 0 + F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) = 0 (12.27)

şi deci  
λ1 0 0 0
 0 λ2 0 0 
A00 =  
 0 0 0 0 
0 0 0 F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ )
ı̂ncât J = λ1 λ2 . Pentru aceste cuadrice K este un invariant şi K = λ1 λ2 F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ),
de unde
K
F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) =
J
şi astfel din (12.27) obţinem (III).
IV. Ecuaţia cuadricei fără dreaptă de centre S ı̂n reperul canonic R0 este 12.20):
2
(e) λ1 x0 + 2b∗2 y 0 = 0 (12.28)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 193

şi deci  
λ1 0 0 0
 0 0 0 b∗2 
A0 = 
0
 0

0 0 0 
0 b∗2 0 0
ı̂ncât I = λ1 . Pentru aceste cuadrice K este un invariant şi K = −λ1 (b∗2 )2 , de unde
r
∗ K
b2 = ± −
I
şi astfel din (12.28) obţinem (IV ).
V. Ecuaţia cuadricei cu plan de centre S ı̂n reperul canonic R0 este (12.18):
2
(d) λ1 x0 + F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) = 0. (12.29)
şi deci  
λ1 0 0 0
 0 0 0 0 
0 
A0 =  
0 0 0 0 
∗ ∗ ∗ ∗
0 0 0 F (x0 , y0 , z0 )
ı̂ncât I = λ1 . Pentru aceste cuadrice L este un invariant şi L = λ1 F ∗ (x0∗ , y0∗ , z0∗ ), de unde
L
F ∗ (x∗0 , y0∗ , z0∗ ) = ,
I
şi astfel din (12.29) obţinem (V ).

12.6 Proprietăţi diametrale şi asimptotice


12.6.1 Intersecţia unei cuadrice cu o dreaptă
Fie cuadrica S dată prin ecuaţia:

(S) F (r) = h(r) + 2f (r) + c = 0 (12.30)

şi dreapta D de ecuaţie:

(D) r = r0 + tv, t ∈ R, v 6= 0. (12.31)

Dacă punctul M (r) ∈ S ∩ D, atunci există t ∈ R a.ı̂.

r = r0 + tv, F (r) = 0.

Deci coordonatele punctelor de intersecţie ale cuadricei cu dreapta şi valoarea co-
respunzătoare a parametrului t satisfac sistemul format din ecuaţiile (12.30) şi (12.31).
Eliminând pe r ı̂ntre cele două ecuaţii, obţinem:

h(v)t2 + 2[g(r0 , v) + f (v)]t + F (r0 ) = 0, (12.32)


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 194

unde g este forma biliniară simetrică polară formei pătratice h.


Rădăcinile ecuaţiei (12.32), dacă există, ı̂nlocuite ı̂n (12.31) dau vectorii de poziţie ai
punctelor de intersecţie.

Teorema 12.9 Dreapta D, de ecuaţie (12.31), aparţine cuadricei S d.d.

h(v) = 0, g(r0 , v) + f (v) = 0, F (r0 ) = 0. (12.33)

/ Intr-adevăr, dreapta D aparţine cuadricei S d.d. (12.32) are loc pentru orice t ∈ R,
deci d.d. toţi coeficienţii ecuaţiei (12.32) sunt nuli. .
Să presupunem că h(v) 6= 0. Atunci ecuaţia (12.32) este de gradul doi. Realitatea
rădăcinilor sale este funcţie de semnul discriminantului:

D(r0 , v) = [g(r0 , v) + f (v)]2 − h(v)F (r0 ).

Prin urmare, ecuaţia (12.32) are:


a) două rădăcini reale şi distincte d.d. D(r0 , v) > 0. In acest caz, dreapta D este
secantă cuadricei S. Dacă t1 şi t2 sunt rădăcinile ecuaţiei (12.32), vectorii de poziţie ai
punctelor M1 şi M2 de intersecţie a dreptei cu cuadrica sunt daţi de:

r1 = r0 + t1 v, r2 = r0 + t2 v.

b) două rădăcini reale şi egale d.d.

D(r0 , v) = 0. (12.34)

In acest caz, dreapta D este tangentă cuadricei S. Punctul M0 , de contact al dreptei cu


cuadrica are vectorul de poziţie

g(r0 , v) + f (v)
rc = r 0 − v.
h(v)

c) rădăcini complexe d.d. D(r0 , v) < 0. In acest caz, D ∩ S = ∅.

12.6.2 Tangente la o cuadrică


După cum rezultă din discuţia precedentă, dreapta D este tangentă cuadricei S d.d. are
loc (12.34), adică
[g(r0 , v) + f (v)]2 − h(v)F (r0 ) = 0. (12.35)

Tangente printr-un punct al cuadricei


Să presupunem mai ı̂ntâi că punctul M0 (r0 ) al dreptei D aparţine cuadricei S, deci
F (r0 ) = 0. Atunci, dreapta D este tangentă ı̂n M0 cuadricei S d.d. direcţia sa v
satisface condiţia,
g(r0 , v) + f (v) = 0, (12.36)
care se mai scrie:
v · [T (r0 ) + b] = 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 195

De aici rezultă că orice dreaptă D prin punctul M0 (r0 ) ∈ S a cărei direcţie v este
perpendiculară pe vectorul
U (r0 ) = T (r0 ) + b
este tangentă cuadricei S. Dacă U (r0 ) 6= 0, mulţimea acestor tangente formează un plan.

Definiţia 12.5 Numim plan tangent la cuadrica S ı̂ntr-un punct M0 al acesteia locul
geometric al dreptelor D prin M0 tangente cuadricei.

Teorema 12.10 In orice punct M0 (r0 ) ∈ S, pentru care U (r0 ) = 6 0, planul tangent la
cuadrica S este unic determinat şi este caracterizată analitic prin ecuaţia

g(r0 , r) + [f (r) + f (r0 )] + c = 0. (12.37)

/ Intr-adevăr, ı̂n condiţia U (r0 ) 6= 0, putem elimina pe v ı̂ntre ecuaţiile (12.31) şi
(12.36) şi ţinând seama că F (r0 ) = 0, rezultă (12.37). .
In reperul R ecuaţia (12.37) se scrie:

a11 xx0 + a22 yy0 + a33 zz0 + a12 (xy0 + x0 y) + a23 (yz0 + y0 z) + a31 (zx0 + z0 x)+
+b1 (x + x0 ) + b2 (y + y0 ) + b3 (z + z0 ) + c = 0.
(12.38)
Ecuaţiile (12.37), (12.38) se obţin din ecuaţiile corespunzătoare ale cuadricei prin de-
dublare sau polarizare.

Tangente dintr-un punct exterior cuadricei


Să presupunem acum că punctul M0 (r0 ) al dreptei D nu aparţine cuadricei S, deci
F (r0 ) 6= 0. Dreapta D prin M0 este tangentă cuadricei S d.d. direcţia sa v satisface
condiţia (12.35), care este o ecuaţie omogenă de gradul doi ı̂n coordonatele (`, m, n) ale
vectorului director v al dreptei D. Deci există o infinitate simplă de drepte prin M0
tangente cuadricei S.

Definiţia 12.6 Numim con circumscris din punctul M0 cuadricei S locul geometric al
tangentelor prin M0 la cuadrica S.

Ecuaţia conului circumscris din M0 (r0 ) la cuadrica S se obţine eliminând pe v ı̂ntre


ecuaţiile (12.31) şi (12.35):

[g(r0 , r − r0 ) + f (r − r0 )]2 − h(r − r0 )F (r0 ) = 0.

Tangente paralele cu o direcţie dată


Să presupunem acum că direcţia v a dreptei D este fixă. Dreapta D de direcţie v este
tangentă cuadricei S dacă vectorul de poziţie r0 al unui punct M0 al acestei drepte
satisface condiţia de tangenţă (12.35).
Prin calcul direct se arată că dacă r0 verifică ecuaţia (12.35), atunci oricare ar fi
t ∈ R, vectorul r = r0 + tv verifică de asemenea ecuaţia (12.35), adică,

[g(r, v) + f (v)]2 − h(v)F (r) = 0. (12.39)


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 196

Definiţia 12.7 Numim cilindru circumscris cuadricei S cu generatoarele de direcţie v,


locul geometric al dreptelor de direcţie v tangente cuadricei S.

Din raţionamentul precedent rezultă că cilindrul circumscris cuadricei S cu genera-


toarele de direcţie v este caracterizat analitic prin ecuaţia (12.39).
Curba de contact ale cuadricei cu tangentele la cuadrică paralele cu direcţia v se
obţin rezolvând sistemul:

F (r) = 0, [g(r, v) + f (v)]2 − h(v)F (r) = 0,

echvalent cu sistemul:
F (r) = 0, g(r, v) + f (v) = 0.
deci, curba de intersecţie a cuadricei cu cilindrul circumscris poate fi obţinută şi ca
intersecţia cuadricei cu planul de ecuaţie:

g(r, v) + f (v) = 0, (12.40)

sau:
v · U (r) = `F1 (x, y, z) + mF2 (x, y, z) + nF3 (x, y, z) = 0, (12.41)
sau ı̂ncă:
T (v) · r + f (v) = 0. (12.42)
Planul de ecuaţie (12.42) este un plan diametral al cuadricei S conjugat cu direcţia v.

12.6.3 Diametrii conjugaţi. Direcţii principale


Definiţia 12.8 Numim plan diametral al cuadricei S conjugat cu direcţia v locul geo-
metric al mijloacelor corzilor cuadricei de direcţie v.

Teorema 12.11 Planul diametral cuadricei S, de ecuaţie (12.30), conjugat cu direcţia


v=
6 0 este caracterizat analitic prin ecuaţia (12.40).

/ Demonstraţia este identică cu cea de la conice. .

Exemplul 12.2 Planele diametrale ale cuadricei S conjugate cu direcţiile axelor de co-
ordonate i = (1, 0, 0), j = (0, 1, 0), k = (0, 0, 1) au ecuaţiile:

F1 (x, y, z) = a11 x + a12 y + a13 z + b1 = 0,


F2 (x, y, z) = a21 x + a22 y + a23 z + b2 = 0,
F3 (x, y, z) = a31 x + a32 y + a33 z + b3 = 0.

Fie v1 şi v2 doi vectori necoliniari şi {v1 , v2 } direcţia planară determinată de ei, adică
o bază ı̂n subspaţiul E2 = [{v1 , v2 }].

Definiţia 12.9 Numim diametru al cuadricei S conjugat cu direcţia planară {v1 , v2 }


dreapta de intersecţie a planelor diametrale ale cuadricei S conjugate cu direcţiile v1 şi
v2 .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 197

Dacă S are centru, diametrul conjugat direcţiei {v1 , v2 } trece prin centrul cuadricei.
Fie S o cuadrică cu centru şi D1 , D2 , D3 trei drepte prin centru, numite diametri ai
cuadricei.

Definiţia 12.10 Spunem că diametrii D1 , D2 , D3 sunt conjugaţi ı̂n raport cu cuadrica
S dacă fiecare dintre ei este conjugat cu direcţia planară determinată de ceilalţi doi.

Teorema 12.12 Diametrii Di , de direcţii vi , i = 1, 2, 3, sunt conjugaţi ı̂n raport cu


cuadrica S, de ecuaţie (12.30), nedegenerată cu centru, d.d.

g(vi , vj ) = 0, i 6= j, i, j = 1, 2, 3. (12.43)

/ Diametrul de direcţie v3 este conjugat cu direcţia planară {v1 , v2 } d.d. v3 este


paralel cu planele diametrale ale cuadricei S conjugate cu direcţiile v1 şi v2 , adică v3 ⊥
T (v1 ) şi v3 ⊥ T (v2 ), deci v3 · T (v1 ) = v3 · T (v2 ) = 0, sau

g(v1 , v3 ) = g(v2 , v3 ) = 0, etc. .

Definiţia 12.11 Direcţia v se numeşte principală pentru cuadrica S dacă este ortogo-
nală planului diametral conjugat cu v ı̂n raport cu S.

Teorema 12.13 Direcţia v este principală pentru cuadrica S, de ecuaţie (12.30), d.d.
v este vector propriu pentru transformarea liniară T asociată.

/ Normala la planul diametral conjugat cu direcţia v are direcţia T (v), deci direcţia
v este principală d.d. vectorii v şi T (v) sunt coliniari, adică există λ ∈ R a.i. T (v) = λv.
.

Definiţia 12.12 Numim plan principal pentru cuadrica S un plan de simetrie al ei.

Teorema 12.14 Un plan diametral cuadricei S conjugat cu o direcţie principală este un


plan principal pentru S.

/ Un plan diametral conjugat cu o direcţie principală este locul geometric al mijloa-


celor corzilor cuadricei S perpendiculare pe el şi deci este un plan principal. .
Din Teoremele 12.13) şi (12.14) rezultă că problema determinării planelor principale
pentru cuadrica S revine la problema determinării vectorilor proprii ai transformării T
asociate şi a planelor diametrale conjugate direcţiilor vectorilor proprii.
Cuadricele cu centru, care nu sunt de rotaţie, au trei plane principale unic determi-
nate, ortogonale două câte două.
Cuadricele fără centru, dacă nu sunt de rotaţie, vor avea numai două plane principale
unic determinate, ortogonale etc.

Definiţia 12.13 Numim axă a cuadricei S o dreaptă faţă de care cuadrica este simetri-
că.

Teorema 12.15 Un diametru al cuadricei S, conjugat cu o direcţie planară, perpendi-


cular acestei direcţii, este o axă a cuadricei.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 198

/ Dreapta D3 de intersecţie a planelor diametrale conjugate cu direcţia planară


{v1 , v2 } fiind perpendiculară acestei direcţii, secţiunile cuadricei cu plane de direcţie
{v1 , v2 } sunt conice simetrice faţă de dreapta D3 . Deci dreapta D3 este o axă. .

Teorema 12.16 Dreapta de intersecţie a două plane principale ale cuadricei S este o
axă a cuadricei.

/ Fie v1 şi v2 două direcţii principale. Planele diametral conjugate sunt plane princi-
pale. Fiind şi ortogonale, determină un diametru conjugat şi ortogonal direcţiei planare
{v1 , v2 } şi după Teorema (12.15) acest diametru este o axă. .

12.6.4 Direcţii asimptotice. Asimptotele unei cuadrice


Definiţia 12.14 Direcţia v se numeşte asimptotică pentru cuadrica S dacă orice dreaptă
de direcţie v intersectează cuadrica ı̂n cel mult un punct sau aparţine cuadricei.

Teorema 12.17 Direcţia v(`,m, n) este asimptotică la cuadrica S de ecuaţie (12.30)


d.d.

h(v) = a11 `2 + a22 m2 + a33 n2 + 2(a12 `m + a23 mn + a31 m`) = 0. (12.44)

/ Dreapta D de ecuaţie (12.31) intersectează cuadrica S de ecuaţie (12.30) ı̂n cel mult
un punct sau aparţine cuadricei d.d. ecuaţia (12.32) este cel mult de gradul ı̂ntâi şi are
soluţie unică sau este identic satisfăcută, adică d.d. coeficientul termenului de gradul doi
este nul. .
Ecuaţia (12.44), omogenă ı̂n (`, m, n), admite o infinitate de soluţii.

Definiţia 12.15 Numim con al direcţiilor asimptotice ale cuadricei S conul cu vârful
ı̂ntr-un punct arbitrar fixat ale cărui generatoare au direcţii asimptotice.

Teorema 12.18 Conul direcţiilor asimptotice cuadricei S cu vârful ı̂n origine are ecu-
aţia:
h(r) = 0. (12.45)

/ Intr-adevăr, o dreaptă prin origine de direcţie v are ecuaţia r = tv. Locul geometric
al acestor drepte, ale căror direcţii sunt asimptotice, se obţine prin eliminarea lui v ı̂ntre
(12.44) şi ecuaţia acestei drepte, de unde (12.45). .
Cuadrica de ecuaţie (12.45) are aceeaşi ecuaţie caracteristică ca şi cuadrica S, de
ecuaţie (12.30), de unde concluziile următoare:
a) Conul direcţiilor asimptotice ale unui elipsoid este imaginar (se reduce la un punct).
b) Conul direcţiilor asimptotice ale unui hiperboloid este real.
c) Conul direcţiilor asimptotice ale unui paraboloid eliptic degenerează ı̂ntr-o pereche
de plane secante imaginare, dreapta lor de intersecţie fiind reală şi având direcţia axei.
d) Conul direcţiilor asimptotice ale unui paraboloid hiperbolic degenerează ı̂ntr-o
pereche de plane secante reale.
Dacă direcţia v este asimptotică pentru cuadrica S, ea este asimptotică şi pentru
orice conică de secţiune a cuadricei cu un plan paralel cu v.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 199

Definiţia 12.16 Dreapta D, a cărei direcţei este asimptotică cuadricei S, se numeşte


asimptotă a cuadricei S dacă nu are nici un punct comun cu cuadrica sau este o gene-
ratoare a ei.

Un plan care trece printr-o asimptotă a cuadricei secţionează cuadrica după o conică
ce admite această dreaptă ca asimptotă.

Teorema 12.19 O asimptotă a cuadricei S de direcţie v aparţine planului diametral


cuadricei S conjugat cu direcţia v.

/ Dreapta D de ecuaţie (12.31) este o asimptotă a cuadricei S, de ecuaţie (12.30),


d.d. coeficienţii termenilor ı̂n t2 şi t din ecuaţia (12.32) sunt nuli. Deci, coordonatele
punctelor dreptei D verifică ecuaţia:

g(r, v) + f (v) = 0, (12.46)

a planului diametral cuadricei S conjugat direcţiei v.


Planul de ecuaţie (12.46) ı̂n care v este o direcţie asimptotică se numeşte plan asimptot
corespunzător direcţiei v. Dacaă cuadrica are centru, planul asimptot, fiind un plan
diametral, trece prin centrul cuadricei.
Planul asimptot corespunzător unei direcţii asimptotice este:
a) imaginar pentru elipsoizi;
b) real pentru hiperboloizi;
c) imaginar pentru paraboloizi eliptici, cu excepţia direcţiei axei când planul asimptot
nu există;
d) real pentru paraboloizi hiperbolici, cu excepţia direcţiei axei când planul asimptot
nu există.
Fie

h(x0 , y 0 , z 0 ) + = 0, (12.47)
δ
ecuaţia redusă la centru a cuadricei S, presupusă cu centru (δ 6= 0).

Teorema 12.20 Generatoarele conului direcţiilor asimptotice cu vârful ı̂n centrul C al


cuadricei sunt asimptote ale acesteia.

/ O generatoare a conului de ecuaţie

h(x0 , y 0 , z 0 ) = 0, (12.48)

dacă nu aparţine cuadricei, nu poate intersecta suprafaţa, deoarece ar avea două puncte
comune cu aceasta, simetrice faţă de C, ı̂n contradicţie cu definiţia unei direcţii asimp-
totice. Deci conul de ecuaţie (12.48) este format numai din asimptote ale cuadricei.
.
Conul de ecuaţie (12.48) se numeşte conul asimptot al cuadricei.

Teorema 12.21 Planul tangent conului asimptot al cuadricei ı̂n lungul unei generatoare
este planul asimptot corespunzător direcţiei acelei generatoare.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 200

/ Fie v direcţia unei generatoare şi M0 un punct al acestei generatoare. Atunci


vectorul său de poziţie ı̂n raport cu punctul C se va scrie: r00 = tv.
Planul tangent conului de ecuaţie (12.48) ı̂n punctul M0 va avea ecuaţia g(r00 , r) = 0
sau g(v, r) = 0, care este şi ecuaţia planului asimptot al cuadricei S corespunzător
direcţiei v (coordonatele vectorului b ı̂n reperul cu originea ı̂n C fiind nule, f (v) =
b · v = 0). .
Comparând (12.48) şi (12.47) deducem că ı̂n reperul inţial ecuaţia conului asimptot
este

F (x, y, z) − = 0.
δ
Pentru cuadricele cu centru acest con este real.
Capitolul 13

ELEMENTE DE
GEOMETRIE
DIFERENŢIALĂ

Geometria analitică studiază proprietăţile anumitor curbe şi suprafeţe cu ajutorul


calculului algebric. Sunt ı̂nsă unele proprietăţi ale acestora care nu pot fi studiate cu
mijloacele puse la dispoziţie de algebră şi de aceea trebuie să ne adresăm analizei matem-
atice, ı̂n special calculului diferenţial.
Obiectul geometriei diferenţiale ı̂l constituie studiul proprietăţilor curbelor şi supra-
feţelor cu ajutorul analizei matematice.

13.1 Curbe plane


13.1.1 Reprezentări analitice regulate
Fie E2 planul afin euclidian şi R = {O, i, j} un reper cartezian ortonormat ı̂n E2 .

Definiţia 13.1 O submulţime C ⊂ E2 se numeşte curbă plană dacă există o aplicaţie


r : I → E2 , I ⊂ R, a.ı̂. r(I) = C.

Dacă M (r) ∈ C, atunci


r = r(t), t ∈ I, (13.1)
−−→
este ecuaţia vectorială a curbei C. Valoarea lui t pentru care OM = r(t) se numeşte
coordonata parametrică a punctului M de pe curbă şi scriem atunci M (t). In proiecţie
pe axele reperului ecuaţia (13.1) este echivalentă cu

x = x(t), y = y(t), t ∈ I, (13.2)

numite ecuaţiile parametrice ale curbei C.

201
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 202

Exemplul 13.1 Aplicaţia r : [0, 2π] → E2 , definită prin

r = R(i cos t + j sin t), t ∈ [0, 2π],

ı̂n care R este o constantă pozitivă reală, este ecuaţia vectorială a unui cerc cu centrul
ı̂n origine, de rază R. Ecuaţiile parametrice ale acestui cerc se scriu

x = R cos t, y = R sin t, t ∈ [0, 2π].

Ecuaţiile parametrice ale unei curbe nu sunt unice. Dacă α : J → I, I, J ⊂ R, este o


aplicaţie surjectivă, aplicaţiile r ◦ α şi r au aceeaşi imagine C, deci definesc aceeaşi curbă.

Definiţia 13.2 O curbă C se numeşte curbă de clasă C k , k ≥ 0, dacă admite cel puţin
o reprezentare de forma (13.1) cu r ∈ C k (I).
Dacă I este un interval deschis şi r o aplicaţie bijectivă continuă cu inversă continuă
atunci C se numeşte arc elementar de curbă.
Dacă I este un interval ı̂nchis [a, b] şi r este de clasă C 0 (I) atunci curba C se numeşte
drum. Un drum se numeşte ı̂nchis dacă r(a) = r(b).
Curba C se numeşte curbă simplă dacă este un arc elementar de curbă sau un drum
ı̂nchis.

Definiţia 13.3 Curba C, dată prin reprezentarea (13.1) se numeşte curbă regulată de
clasă C k , k ≥ 1, dacă r ∈ C k (I) şi

r0 (t) 6= 0, ∀ t ∈ I. (13.3)

Definiţia 13.4 Un punct M0 ∈ C se numeşte punct ordinar (sau regulat) dacă C admite
cel puţin o reprezentare de forma (13.1) regulată de clasă C k , k ≥ 1, ı̂n punctul M0 . In
caz contrar, M0 se numeşte punct singular.

Dacă drept parametru se poate lua abscisa x a unui punct de pe curbă, atunci
reprezentarea (13.2) ia forma
y = f (x), x ∈ I, (13.4)
ı̂n care f ∈ C k (I), numită ecuaţia carteziană explicită a curbei C. In acest caz toate
punctele curbei sunt ordinare deoarece r0 = i + f 0 (x) j = 6 0, pentru orice x ∈ I.
O curbă plană C de clasă C k poate fi dată şi printr-o ecuaţie de forma

F (x, y) = 0, (13.5)

ı̂n care F este o funcţie de clasă C k , numită ecuaţia carteziană implicită a curbei.

Definiţia 13.5 Un punct M0 (x0 , y0 ) ∈ C pentru care

grad F (x0 , y0 ) =
6 0 (13.6)

se numeşte punct ordinar. In caz contrar, M0 este un punct singular.


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 203

Deci dacă M0 (x0 , y0 ) este punct singular al curbei, atunci

∂F ∂F
F (x0 , y0 ) = 0, (x0 , y0 ) = 0, (x0 , y0 ) = 0. (13.7)
∂x ∂x
Reprezentarea carteziană explicită poate fi privită ca un caz particular de reprezentare
implicită, pentru care F (x, y) = y − f (x).

Exemplul 13.2 Curba descrisă de un punct M situat pe un cerc de rază R, care se ros-
togoleşte fără alunecare pe o dreaptă fixă se numeşte cicloidă. O reprezentare parametrică
a curbei este
x = R(t − sin t), y = R(1 − cos t), t ∈ R.

Exemplul 13.3 Curba descrisă de un punct M situat pe un cerc de rază R, care se


rostogoleşte fără alunecare pe un cerc fix de rază R0 , cele două cercuri fiind tangente
exterior, se numeşte epicicloidă. O reprezentare parametrică a curbei este
R0 + R R0 + R
x = (R0 + R) cos t − R cos t, y = (R0 + R) sin t − R sin t.
R R
In particular, dacă R = R0 , curba se numeşte cardioidă şi are ecuaţia carteziană

(x2 + y 2 − 2Rx)2 = 4R2 (x2 + y 2 ).

Exemplul 13.4 Curba descrisă de un punct M situat pe un cerc de rază R, care se


rostogoleşte fără alunecare pe un cerc fix de rază R0 , cele două cercuri fiind tangente
interioroare, se numeşte hipocicloidă. O reprezentare parametrică a curbei este
R0 − R R0 − R
x = (R0 − R) cos t + R cos t, y = (R0 − R) sin t − R sin t.
R R
Pentru R0 = 3R curba se numeşte hipocicloida lui Steiner, iar pentru R0 = 4R curba
obţinută se numeşte astroidă şi are ecuaţia carteziană
2/3
x2/3 + y 2/3 = R0 .

Exemplul 13.5 Curba plană cu proprietatea că ı̂n fiecare punct al ei, segmentul de
tangentă, cuprins ı̂ntre punctul de tangenţă şi intersecţia ei cu o dreaptă fixă situată
ı̂n planul curbei, are lungimea constantă se numeşte tractrice şi are ecuaţia carteziană
explicită √
a + a2 − x2 p 2
y=a − a − x2 , x ∈ [−a, a].
x
Exemplul 13.6 Figura de echilibru a unui fir greu şi omogen, flexibil dar inextensibil
ale cărui capete sunt fixate ı̂n două puncte se numeşte lănţişor. Ecuaţia sa carteziană
este
x
y = a ch .
a
O curbă plană poate fi dată şi ı̂n coordonate polare (r, θ).
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 204

Exemplul 13.7 Curba plană descrisă de un punct care se mişcă uniform pe o dreaptă
ı̂n rotaţie uniformă ı̂n jurul unui punct fix al ei O, a cărei ecuaţie este r = aθ se numeşte
spirala lui Archimede.

Exemplul 13.8 Curba plană descrisă de un punct care se mişcă cu viteză proporţională
cu distanţa parcursă pe o dreaptă ı̂n rotaţie uniformă ı̂n jurul unui punct fix al ei O, a
cărei ecuaţie este r = kemθ se numeşte spirală logaritmică.

13.1.2 Tangenta şi normala la o curbă plană


Fie C o curbă plană de clasă C k , k ≥ 1, dată prin ecuaţia (13.1), M0 (t0 ) un punct ordinar
al ei şi M (t) un punct vecin lui M0 (Fig. 13.1).

y
6
A
A
A
A
6
C A M
Š
žAK
Š A r0 (t0 )
Š A
Š A
Š r(t) A
Š 
1 A M
Š   A 0
Š   A
r(t0 )

Š x
-
O

Figura 13.1: Tangenta la o curbă

Pentru t =
6 t0 , deducem că
−−−→
M0 M r(t) − r(t0 )
= ,
t − t0 t − t0
−−−→
adică vectorul (r(t) − r(t0 ))/(t − t0 ) este coliniar cu M0 M , vectorul director al secantei
M0 M la curba C. Cum punctul M0 este ordinar, vectorul (r(t) − r(t0 ))/(t − t0 ) tinde,
pentru M → M0 (adică t → t0 ), la o limită bine determinată, r0 (t0 ) =6 0.

Definiţia 13.6 Numim tangentă la curba C poziţia limită a secantei M0 M când punctul
M → M0 , pe curbă.

Din cele de mai sus rezultă că tangenta la curba C ı̂n punctul ei ordinar M0 (t0 ) are
ecuaţia vectorială
r = r(t0 ) + λr0 (t0 ), λ ∈ R, (13.8)
de unde ecuaţiile parametrice

x = x(t0 ) + λx0 (t0 ), y = y(t0 ) + λy 0 (t0 ), λ ∈ R.


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 205

Eliminând pe λ obţinem ecuaţia canonică

x − x(t0 ) y − y(t0 )
= . (13.9)
x0 (t0 ) y 0 (t0 )

Dacă curba este dată prin ecuaţia explicită (13.4), din (13.9) rezultă că ecuaţia tan-
gentei la C ı̂n punctul său M0 (x0 , f (x0 )) este

y − f (x0 ) = f 0 (x0 )(x − x0 ). (13.10)

Dacă curba este dată implicit prin (13.5) şi M0 (x0 , y0 ) este un punct ordinar al ei, deci
F (x0 , y0 ) = 0 şi, de exemplu, Fy0 (x0 , y0 ) 6= 0, curba admite ı̂ntr-o vecinătate a punctului
M0 o reprezentare explicită, obţinută prin rezolvarea ecuaţiei (13.5) ı̂n privinţa lui y. Fie
y = f (x) soluţia acestei ecuaţii, deci F (x, f (x, y)) ≡ 0, de unde, prin derivare ı̂n raport
cu x, obţinem ı̂n M0
F 0 (x0 , y0 )
f 0 (x0 ) = − x0 ,
Fy (x0 , y0 )
cu y0 = f (x0 ). Din (13.10) rezultă că ecuaţia tangentei ı̂n punctul M0 (x0 , y0 ) la curba C
se scrie
∂F ∂F
(x0 , y0 )(x − x0 ) + (x0 , y0 )(y − y0 ) = 0. (13.11)
∂x ∂y
Exemplul 13.9 Ecuaţia tangentei la conica

F (x, y) = a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2(b1 x + b2 y) + c = 0

ı̂n punctul ei M0 (x0 , y0 ) este

a11 x0 x + a12 (xy0 + x0 y) + a22 y0 y + b1 (x + x0 ) + b2 (y + y0 ) + c = 0.

Definiţia 13.7 Numim normală la curba C ı̂n punctul M0 ∈ C, perpendiculara pe tan-


genta la curbă ı̂n acest punct.

Dacă curba este dată prin ecuaţia (13.1), cum v = r0 (t0 ) este un vector director al
tangentei ı̂n M0 , vectorul r − r(t0 ), unde r este vectorul de poziţie al unui punct curent
al normalei ı̂n M0 , este perpendicular pe v, deci

r0 (t0 ) · (r − r(t0 )) = 0 (13.12)

reprezintă ecuaţia vectorială a normalei la C ı̂n punctul M0 .


Intr-un reper cartezian ortonormat, ecuaţia (13.12) ia forma

x0 (t0 )(x − x(t0 )) + y 0 (t0 )(y − y(t0 )) = 0. (13.13)

Dacă curba este dată prin reprezentarea carteziană explicită (13.4), atunci ecuaţia
normalei ı̂n punctul său M0 (x0 , f (x0 )) este

x − x0 + f 0 (x0 )(y − y0 ) = 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 206

In sfârşit, dacă curba este dată prin ecuaţia implicită (13.5), din (13.11) rezultă
că vectorul N(Fx0 (x0 , y0 ), Fy0 (x0 , y0 )) este un vector normal pe tangentă şi deci ecuaţia
vectorială a normalei este
r = r0 + λN(r0 ), λ ∈ R,
sau
x − x0 y − y0
0
= 0 , (13.14)
Fx (x0 , y0 ) Fy (x0 , y0 )
cu F (x0 , y0 ) = 0.

13.1.3 Punctele multiple ale unei curbe plane


Fie dată curba C prin ecuaţia implicită

F (x, y) = 0. (13.15)

Definiţia 13.8 Un punct M0 al curbei C se numeşte punct multiplu de ordinul p de


multiplicitate dacă ı̂n M0 funcţia F şi toate derivatele sale parţiale până la ordinul p − 1
inclusiv se anulează, fără ca toate derivatele de ordinul p să fie nule.

Dacă p = 2 punctul M0 este un punct dublu pentru curba C. In acest punct


∂F ∂F
F (x0 , y0 ) = 0, (x0 , y0 ) = 0, (x0 , y0 ) = 0
∂x ∂y
şi măcar una dintre derivatele de ordinul al doilea este nenulă. Deci un punct dublu este
un punct singular. Intr-un asemenea punct tangenta la curbă nu este unic determinată.
Pentru a găsi ecuaţia tangentelor ı̂n punctul dublu M (x0 , y0 ) la C, să observăm că
dacă v(`, m) este vectorul director al unei tangente la C ı̂n M0 , atunci

m F 0 (x, f (x))
= lim f 0 (x) = − lim x0
` x→x0 x→x0 Fy (x, f (x))

dă o nederminare de forma 0/0, care se poate ridica cu regula lui L0 Hôspital:
00 m
m 00
Fxx (x, f (x)) + Fxy (x, f (x)) · f 0 (x) 00
Fxx 00
(x0 , y0 ) + Fxy (x0 , y0 ) · `
= − lim 00 00 (x, f (x)) · f 0 (x)
= − 00 (x , y ) + F 00 (x , y ) · m
` x→x0 Fyx (x, f (x)) + Fyy Fyx 0 0 yy 0 0 `

sau
00
Fxx (x0 , y0 )`2 + 2Fxy
00 00
(x0 , y0 )`m + Fyy (x0 , y0 )m2 = 0. (13.16)
Dacă
r = r0 + λv, (13.17)
cu v(`, m) dat de (13.16), este ecuaţia unei tangente ı̂n M0 la C, atunci, eliminând pe v
ı̂ntre (13.16) şi (13.17), obţinem
00
00
Fxx (x0 , y0 )(x − x0 )2 + 2Fxy
00
(x0 , y0 )(x − x0 )(y − y0 ) + Fyy (x0 , y0 )(y − y0 )2 = 0
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 207

reprezintă ecuaţia pătratică a tangentelor la C ı̂n punctul dublu M0 (x0 , y0 ). Discrimi-


nantul acestei ecuaţii se scrie
00
∆(x0 , y0 ) = [Fxy (x0 , y0 )]2 − Fxx
00 00
(x0 , y0 ) · Fyy (x0 , y0 ).

Dacă:
a) ∆(x0 , y0 ) > 0, există două tangente reale şi distincte ı̂n M0 (x0 , y0 ) la C. Punctul
M0 se numeşte punct dublu real sau nod.
b) ∆(x0 , y0 ) = 0, tangentele ı̂n M0 sunt confundate, cele două ramuri ale curbei au
ı̂n M0 un punct de ı̂ntoarcere.
c) ∆(x0 , y0 ) < 0, punctul M0 este un punct dublu izolat.

13.1.4 Elementul de arc


Fie curba C dată prin ecuaţia
r = r(t),
_
şi M0 (t0 ) un punct fix al ei. Să notăm cu s = s(t) lungimea arcului M0 M . Dacă
M 0 (t + ∆t) este un punct vecin pe curbă punctului M (t), atunci putem considera ∆s =
−−−→ −−−→
||M M 0 ||. Dar M M 0 = r(t + ∆t) − r(t) şi deci
 
∆s   r(t + ∆t) − r(t) 
= .
∆t ∆t 

Dacă trecem la limită pentru ∆t → 0, avem


 
∆s   r(t + ∆t) − r(t) 
lim =  lim 
∆t→0 ∆t ∆t→0 ∆t ,

de unde
ds = ||r0 (t)|| dt = ||dr||. (13.18)
Diferenţiala ds dată de (13.18) se numeşte element de arc al curbei C. Dacă curba este
dată prin ecuaţiile parametrice (13.2), atunci din (13.18) avem
p
ds = x02 (t) + y 02 (t) dt. (13.19)

In cazul reprezentării explicite (13.4) aceasta revine la


p
ds = 1 + f 02 (x) dx. (13.20)

Deoarece s0 (t) = ||r0 (t)|| > 0 ı̂n orice punct ordinar al curbei, putem rezolva ecuaţia
s = s(t) ı̂n privinţa lui t. Obţinem t = ϕ(s). Inlocuind această valoare a parametrului t
ı̂n ecuaţia (13.1) obţinem
r = r(ϕ(s)). (13.21)
Deci, putem scrie ecuaţiile parametrice ale curbei luând ca parametru arcul ei s, care se
mai numeşte şi parametru natural al curbei.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 208

Dacă curba este dată parametric prin (13.21), ı̂n care s este arcul pe curbă, atunci
din (13.18) rezult㠍 
 dr 
 
 ds  = 1. (13.22)
_
Din (13.19) deducem că lungimea arcului M0 M este
Z tp
s(t) = x02 (t) + y 02 (t) dt,
t0

iar din (13.20) Z x p


s(x) = 1 + f 02 (x) dx.
x0

13.1.5 Cerc osculator. Curbură


Fie curba C dată prin ecuaţiile parametrice

x = x(t), y = y(t), (13.23)

funcţiile x(t), y(t) având derivate de ordinul cel puţin doi. Fie ı̂ncă M0 (x(t0 ), y(t0 )) ∈ C.

Definiţia 13.9 Se numeşte cerc osculator al curbei C ı̂n punctul M0 ∈ C un cerc care
are cu curba trei puncte confundate ı̂n M0 .

Fie cercul (r − a)2 − R2 = 0. Valorile parametrului t pentru care curba C, de ecuaţia


r = r(t), ı̂ntâlneşte cercul sunt soluţii ale ecuaţiei

φ(t) = (r(t)−a)2 − R2 = 0. (13.24)

Cercul va intersecta curba ı̂n trei puncte confundate ı̂n M0 (t0 ) dacă ecuaţia (13.24)
are rădăcina triplă t = t0 , adică dacă

φ(t0 ) = 0, φ0 (t0 ) = 0, φ00 (t0 ) = 0.

Notăm r(t0 ) = r0 , r0 (t0 ) = r00 , r00 (t0 ) = r000 . Condiţiile precedente revin la:

(r0 −a)2 − R2 = 0, r00 · (r0 −a) = 0, r000 · (r0 −a) + r002 = 0.

Ulimele două condiţii se mai scriu

x00 (a − x0 ) + y00 (b − y0 ) = 0, x000 (a − x0 ) + y000 (b − y0 ) = x02 02


0 + y0 ,

care este un sistem Cramer, dacă

∆ = x00 y000 − x000 y00 6= 0,

cu soluţia:
x02
0 + y002 x02 + y002
a = x0 − y00 , b = y0 + x00 0 000 , (13.25)
x0 y000
0 00
− x0 y00 x0 y0 − x000 y00
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 209

care dau coordonatele cercului osculator.


Prima condiţie dă atunci raza cercului osculator

(x02
0 + y0 )
02 3/2
R= . (13.26)
|x00 y000 − x000 y00 |

Cercul osculator se mai numeşte cercul de curbură al curbei ı̂n punctul M0 , iar raza
sa R rază de curbură a curbei ı̂n punctul M0 .
Dacă A(a) este centrul cercului osculator, numit şi centru de curbură al curbei ı̂n
punctul M0 , atunci din (13.25) avem

−−−→ x02
0 + y0
02
M0 A = a − r0 = (−y00 i + x00 j).
x00 y000 − x000 y00
−−−→ −−−→
De aici deducem că r00 · M0 A = 0, adică vectorul M0 A are direcţia normalei ı̂n M0 la
curbă. Rezultă că centrul de curbură A se află pe normala la curbă ı̂n punctul M0 . Tot
−−−→
de aici rezultă că ||M0 A|| = R.
Dacă curba este dată prin ecuaţia explicită y = f (x), coordonatele centrului de
curbură şi raza de curbură ı̂n punctul M0 (x0 , f (x0 )) sunt date de

1 + f 02 (x0 ) 1 + f 02 (x0 ) (1 + f 02 (x0 ))3/2


a = x0 − f 0 (x0 ) , b = y 0 + , R = ,
f 00 (x0 ) f 00 (x0 ) |f 00 (x0 )|

cu f 00 (x0 ) =
6 0.

Definiţia 13.10 Numim curbură a curbei C ı̂n punctul M0 inversul razei de curbură

1 |x0 y 00 − x00 y00 |


κ= = 002 0 02 03/2 . (13.27)
R (x0 + y0 )

Să presupunem acum că parametrul pe curba C este arcul s, adică ecuaţia curbei este

r = r(s).

Notând
dr
= ṙ,
ds
din (13.22) avem ||ṙ|| = 1, sau ẋ2 + ẏ 2 = 1 şi derivând ẋÿ + ẍẏ = 0. In acest caz, curbura
κ a curbei C ı̂n punctul M (s) va fi

κ = |ẋÿ − ẍẏ|.

Ridicând ultimele două egalităţi la pătrat, sumând şi extrăgând radicalul, obţinem
p
κ = ||r̈|| = ẍ2 + ÿ 2 . (13.28)

Definiţia 13.11 Un punct al curbei C ı̂n care curbura se anulează se numeşte punct de
inflexiune.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 210

13.1.6 Interpretarea geometrică a curburii


Fie τ versorul tangentei la curba C, adică
dr
τ= = ṙ, ||τ || = 1, (13.29)
ds
atunci din (13.28) deducem  
 dτ 
κ = ||τ̇ || =  
 ds  . (13.30)

6
y 

•



 τ (s + ∆s)
M 0



∆α 
 

1 

M  
 τ (s)
6   
j
 α 
- x-

 i 
O

Figura 13.2: Interpretarea geometrică a curburii

Fie α = α(s) (Fig. 13.2) unghiul pe care versorul tangentei ı̂n punctul M (s) ∈ C ı̂l
face cu axa Ox, α = (i, τ ). Atunci τ = i cos α + j sin α. Derivând ı̂n raport cu s, obţinem
dτ dα
= (−i sin α + j cos α) ,
ds ds
de unde Œ Œ
Œ dα Œ
κ = ŒŒ ŒŒ .
ds
Fie M 0 (s + ∆s) ∈ C, un punct vecin punctului M şi fie ∆α unghiul dintre tangentele
la C ı̂n M şi M 0 , adică ∆α = (τ (s), τ (s + ∆s)), atunci
Œ Œ
Œ ∆α Œ
κ = lim Œ Œ Œ.
∆s→0 ∆s Œ

_
Unghiul ∆α se numeşte unghi de contingenţă a arcului de curbă M M 0 . Raportul dintre
_
unghiul de contingenţă şi lungimea ∆s a arcului M M 0 se numeşte curbură medie a
_
arcului M M 0 , adică κm = |∆α/∆s|. Curbura κ a curbei C ı̂n punctul M este atunci
_
limita curburii medii κm a arcului M M 0 când punctul M 0 tinde pe curbă la punctul M .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 211

Exemplul 13.10 Pentru orice segment M M 0 al unei drepte unghiul de contingenţă


∆α = 0, ı̂ncât curbura medie κm = 0 şi deci κ = 0 ı̂n orice punct al dreptei.
_
Exemplul 13.11 Pentru un cerc de rază R, lungimea ∆s a unui arc M M 0 subı̂ntins de
unghiul la centru ∆α este ∆s = R∆α ı̂ncât κm = 1/R şi deci κ = 1/R ı̂n orice punct al
cercului.

13.1.7 Infăşurătoarea unei familii de curbe plane


Fie ecuaţia
F (x, y; α) = 0, (13.31)
ı̂n care α este un parametru real, iar F admite derivate parţiale continue ı̂n raport cu
toate argumentele, de ordin cel puţin doi.
Pentru fiecare valoare a lui α, ecuaţia (13.31) reprezintă o curbă Cα . Când α variază
ı̂n mod continuu, spunem că ecuaţia (13.31) reprezintă o familie de curbe plane.

Definiţia 13.12 O curbă Γ tangentă la toate curbele familiei de curbe Cα se numeşte


ı̂nfăşurătoarea familiei Cα .

Fie Cα curba din familie corespunzătoare valorii α şi M punctul de contact al acestei
curbe cu ı̂nfăşurătoarea Γ. Punctul M se numeşte punct caracteristic al curbei Cα .
Pentru ı̂nceput presupunem că M este punct ordinar pentru curbele Cα şi Γ. Coor-
donatele sale sunt funcţii de parametrul α, deci

x = x(α), y = y(α). (13.32)

Când α variază punctul M descrie curba Γ, deci (13.32) sunt ecuaţiile ı̂nfăşurătoarei
familiei de curbe de ecuaţie (13.31).
Deoarece punctul M aparţine şi curbei Cα , avem

F (x(α), y(α); α) = 0. (13.33)

Vectorul director al tangentei la curba Γ ı̂n punctul M are coordonatele (x0 (α), y 0 (α)),
iar al tangentei la curba Cα ı̂n M are coordonatele
€ 0 
Fy (x(α), y(α); α), −Fx0 (x(α), y(α); α) .

Cum cele două curbe au aceeaşi tangentă ı̂n punctul M , cei doi vectori sunt coliniari,
deci
x0 (α) y 0 (α)
= − ,
Fy0 (x(α), y(α); α) Fx0 (x(α), y(α); α)
sau
x0 (α)Fx0 (x(α), y(α); α) + y 0 (α)Fy0 (x(α), y(α); α) = 0.
Pe de altă parte, derivând (13.33) ı̂n raport cu α, avem

Fx0 (x(α), y(α); α)x0 (α) + Fy0 (x(α), y(α); α)y 0 (α) + Fα0 (x(α), y(α); α) = 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 212

Din ultimele două relaţii rezultă

Fα0 (x(α), y(α); α) = 0. (13.34)

Deci, dacă curbele familiei (13.31) au numai puncte ordinare, ı̂nfăşurătoarea acestei
familii este caracterizată prin ecuaţiile:

F (x, y; α) = 0, Fα0 (x, y; α) = 0. (13.35)

Dacă
D(F, Fα0 )
(x, y; α) 6= 0,
D(x, y)
prin rezolvarea sistemului (13.35) obţinem o reprezentare parametrică a ı̂nfăşurătoarei,
00
iar dacă Fαα (x, y; α) 6= 0, prin eliminarea parametrului α se obţine ecuaţia carteziană
implicită a ı̂nfăşurătoarei.
Presupunem acum că Cα admite puncte singulare şi să aflăm locul geometric al lor
când α variază.
Fie M (x(α), y(α)) un punct singular al curbei Cα , deci ı̂n care

F (x(α), y(α); α) = 0, Fx0 (x(α), y(α); α) = 0, Fy0 (x(α), y(α); α) = 0.

Derivând prima ecuaţie ı̂n raport cu α şi ţinând seama de celelalte două ecuaţii, obţinem

Fα0 (x(α), y(α); α) = 0.

Deci şi coordonatele punctelor singulare verifică (13.35). In concluzie, sistemul (13.35)
reprezintă ı̂nfăşurătoarea familiei de curbe Cα şi locul geometric al punctelor singulare
ale familiei.

13.1.8 Evoluta unei curbe plane


Fie curba plană C de ecuaţii parametrice

x = x(t), y = y(t).

Definiţia 13.13 Numim evolută a curbei C locul geometric al centrelor ei de curbură.

Fie A(x, y) centrul de curbură al curbei C ı̂ntr-un punct oarecare M (x(t), y(t)). Atunci
din formulele (13.25) obţinem

x02 (t) + y 02 (t) x02 (t) + y 02 (t)


x = x(t) − y 0 (t) , y = y(t) + x 0
(t) . (13.36)
x0 (t)y 00 (t) − x00 (t)y 0 (t) x0 (t)y 00 (t) − x00 (t)y 0 (t)

Când t variază, punctul M (x(t), y(t)) descrie curba C, iar punctul A(x, y) cu x, y daţi de
(13.36) descrie evoluta acestei curbe, deci (13.36) constituie o reprezintare parametrică
ale evolutei.

Teorema 13.1 Evoluta unei curbe este ı̂nfăşurătoarea normalelor la această curbă.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 213

/ Ecuaţia normalei la curba C ı̂n punctul M (x(t), y(t)), după (13.13), este
x0 (t)(x − x(t)) + y 0 (t)(y − y(t)) = 0, (13.37)
unde (x, y) reprezintă coordonatele unui punct curent al normalei.
Pentru a obţine ı̂nfăşurătoarea familiei de drepte (13.37) care depinde de parametrul
t, derivăm (13.37) ı̂n raport cu t:
x00 (t)(x − x(t)) + y 00 (t)(y − y(t)) = x02 (t) + y 02 (t). (13.38)
Rezolvând sistemul format din ecuaţiile (13.37) şi (13.38) obţinem ecuaţiile parametrice
ale ı̂nfăşurătoarei familiei de normale. Soluţia acestui sistem este (13.36). .

13.1.9 Evolventa unei curbe plane


Fie curba C dată prin ecuaţiile parametrice
x = x(s), y = y(s),
unde s este parametrul natural.
Definiţia 13.14 Numim evolventă a curbei C o curbă Γ a cărei evolută este curba C.
Avem deci problema inversă celei de la paragraful precedent.
Conform definiţiei, dacă M (x(s), y(s)) este un punct al curbei C, curba Γ va fi descrisă
−−→
de un punct A(X, Y ) situat pe tangenta ı̂n M la C, astfel ı̂ncât M A să aibă direcţia
normalei ı̂n A la Γ.
−−→
Fie τ (ẋ, ẏ) versorul tangentei ı̂n M la C. Evident ẋ2 + ẏ 2 = 1. Vectorul M A este
−−→
coliniar cu τ , M A = λ(s)τ , adică
X = x(s) + λ(s)ẋ(s), Y = y(s) + λ(s)ẏ(s), (13.39)
−−→
unde λ(s) se determină din condiţia ca M A să aibă direcţia normalei ı̂n A la Γ, adică
să fie perpendicular pe tangenta ı̂n A la Γ. Tangenta ı̂n A la Γ are parametrii directori
(Ẋ, Ẏ ) şi deci condiţia de ortogonalitate se scrie
ẋẊ + ẏ Ẏ = 0.
Din (13.39) avem ı̂nsă
Ẋ = ẋ + λ̇ẋ + λẍ, Ẏ = ẏ + λ̇ẏ + λÿ
şi deci (ẋ2 + ẏ 2 )(1 + λ̇) + λ(ẋẍ + ẏ ÿ) = 0. Dar ẋ2 + ẏ 2 = 1 şi prin derivare ẋẍ + ẏ ÿ = 0,
ı̂ncât λ̇ = −1, de unde λ = −s + k, ı̂n care k = const. Inlocuind λ astfel obţinut ı̂n
(13.39) obţinem ecuaţiile evolventei curbei C:
X = x(s) + (k − s)ẋ(s), Y = y(s) + (k − s)ẏ(s).
Deoarece k este o constantă arbitrară, rezultă că o curbă plană are o infinitate de evol-
vente.
Dacă curba C este dată prin ecuaţiile x = x(t), y = y(t), ecuaţiile evolventei se scriu
x0 (t) y 0 (t)
X = x(t) + (k − s(t)) p , Y = y(t) + (k − s(t)) p .
x02 (t) + y 02 (t) x02 (t) + y 02 (t)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 214

13.1.10 Formulele lui Frénet pentru o curbă plană


Fie dată curba C prin ecuaţia r = r(s), unde s este parametrul natural. Atunci

dr
=τ (13.40)
ds
este versorul tangentei la curbă ı̂ntr-un punct M (r(s)) al acesteia. Fie ı̂ncă ν versorul
normalei, orientat spre centrul de curbură al curbei C ı̂n punctul M . Avem

τ · ν = 0, ν 2 = 1. (13.41)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 215

ν
τ
@
I €
’
@ €

M

Figura 13.3: Reperul lui Frénet

Versorii τ şi ν formează o bază ortonomată şi deci {M, τ, ν} constituie un reper
ortonormat cu originea ı̂n punctul M numit reper mobil sau reperul lui Frénet asociat
curbei ı̂n punctul M .
Din (13.40) şi (13.41) rezultă

τ · τ̇ = 0, τ · ν̇ + τ̇ · ν = 0, ν · ν̇ = 0. (13.42)

De aici deducem că τ̇ ⊥ τ , deci τ̇ este coliniar cu ν, adică τ̇ = λν, λ > 0. Dar, deoarece
||τ̇ || = ||r̈|| = κ, urmează că λ = κ şi deci


= κν. (13.43)
ds
Tot din (13.42) rezultă că ν̇ ⊥ ν şi deci ν̇ este coliniar cu τ , adică ν̇ = µτ . Din (13.42)2 ,
ı̂nlocuind ν̇ şi τ̇ obţinem µ = −κ şi deci

= −κτ. (13.44)
ds
Formulele (13.40), (13.43) şi (13.44) care dau derivatele vectorilor r, τ , ν ı̂n funcţie de
versorii bazei din definiţia reperului Frénet se numesc formulele lui Frénet pentru curba
C.

13.1.11 Ramuri infinite. Asimptote


Definiţia 13.15 Spunem că o curbă C dată prin ecuaţia r = r(t) are o ramură infinită
pentru t = t0 , t0 fiind punct de acumulare al domeniului de definiţie al funcţiei r(t), dacă

lim ||r(t)|| = ∞.
t→t0

Curba C are ı̂n t0 o ramură infinită d.d. este ı̂ndeplinită una din următoarele trei
condiţii:

(a) lim x(t) = ±∞, (b) lim y(t) = ±∞, (c) lim x(t) = ±∞, lim y(t) = ±∞.
t→t0 t→t0 t→t0 t→t0

Dacă C are o ramură infinită ı̂n t0 , atunci punctul M (r(t)) ∈ C se deplasează către
∞ când t → t0 .
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 216

Definiţia 13.16 Direcţia v(`, m) se numeşte asimptotică la o ramură infinită ı̂n t0 a


curbei plane C dacă
y(t) m
lim = .
t→t0 x(t) `

Dacă m = 0 direcţia asimptotică este paralelă cu axa Ox, iar dacă ` = 0 direcţia
asimptotică este paralelă cu axa Oy.

Definiţia 13.17 O dreaptă D se numeşte asimptotă la o ramură infinită ı̂n t0 a curbei


plane C dacă
lim d(M (t), D) = 0. (13.45)
t→t0

Teorema 13.2 Dacă curba C are ı̂n t0 o ramură infinită de forma (a) şi există şi este
finită
lim y(t) = b,
t→t0

atunci dreapta D de ecuaţie y = b este asimptotă orizontală la ramura infinită ı̂n t0 .

/ Intr-adevăr, distanţa de la punctul M (r(t)) la dreapta D este ı̂n acest caz

d(M (r(t), D) = |y(t) − b|

şi evident tinde la zero pentru t → t0 . .

Teorema 13.3 Dacă curba C are ı̂n t0 o ramură infinită de forma (b) şi există şi este
finită
lim x(t) = a,
t→t0

atunci dreapta D de ecuaţie x = a este asimptotă verticală la ramura infinită ı̂n t0 .

/ Intr-adevăr, distanţa de la punctul M (r(t)) la dreapta D este ı̂n acest caz

d(M (r(t), D) = |x(t) − a|

şi evident tinde la zero pentru t → t0 . .

Teorema 13.4 Dacă curba C are ı̂n t0 o ramură infinită de forma (c) şi direcţia v(1, m)
este asimptotică, adică
y(t)
lim = m,
t→t0 x(t)

dreapta D de ecuaţie y = mx + n este asimptotă oblică la ramura infinită ı̂n t0 d.d.


există şi este finită:
lim [y(t) − mx(t)] = n. (13.46)
t→t0
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 217

/ Necesitatea. Dacă dreapta D este asimptotă la curba C, atunci

|mx(t) − y(t) + n|
lim d(M (r(t), D) = lim √ = 0,
t→t0 t→t0 m2 + 1
sau
lim [mx(t) − y(t) + n] = 0,
t→t0

de unde rezultă (13.46).


Suficienţa. Dacă există şi este finită limita (13.46), atunci distanţa de la dreapta
D de ecuaţie y = mx + n tinde la zero pentru t → t0 şi deci dreapta D este asimptotă
oblică la ramura infinită ı̂n t0 . .

13.1.12 Trasarea graficului unei curbe plane


Pentru trasarea graficului unei curbe plane dată prin ecuaţii parametrice se efectuează
un studiu parcurgând următoarele etape:
1. Se stabileşte domeniul de definiţie şi punctele de acumulare ale acestuia. Se
stabilesc ramurile infinite ale curbei.
2. Se determină intersecţiile cu axele de coordonate.
3. Se studiază periodicitatea.
4. Se studiază simetriile.
5. Se determină punctele ordinare, punctele singulare şi de inflexiune.
6. Se determină punctele multiple şi tangentele ı̂n aceste puncte.
7. Se ı̂ntocmeşte tabloul de variaţie a funcţiilor x(t) şi y(t) după modelul:

t
x0 (t)
y 0 (t)
x(t)
y(t)

8. Se determină asimptotele curbei.


9. Se trasează graficul.

13.2 Curbe ı̂n spaţiu


13.2.1 Reprezentări analitice regulate
Fie R = {O, i, j, k} un reper cartezian ortonormat ı̂n E.

Definiţia 13.18 O submulţime C ⊂ E se numeşte curbă ı̂n spaţiu dacă există o aplicaţie
r : I → E, I ⊂ R, a.ı̂. r(I) = C.

Dacă M (r) ∈ C, atunci


r = r(t), t ∈ I, (13.47)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 218

−−→
este ecuaţia vectorială a curbei C. Valoarea lui t pentru care OM = r(t) se numeşte
coordonata parametrică a punctului M de pe curbă şi se notează M (t). In proiecţie pe
axele reperului ecuaţia (13.1) este echivalentă cu
x = x(t), y = y(t), z = z(t), t ∈ I, (13.48)
numite ecuaţiile parametrice ale curbei C.
Ecuaţiile parametrice ale unei curbe nu sunt unice. Dacă α : J → I, cu I, J ⊂ R,
este o aplicaţie surjectivă, aplicaţiile r ◦ α şi r au aceeaşi imagine C, deci definesc aceeaşi
curbă.
Definiţia 13.19 O curbă C se numeşte curbă de clasă C k , k ≥ 0, dacă admite cel puţin
o reprezentare de forma (13.47) cu r ∈ C k (I).
Dacă I este un interval deschis şi r o aplicaţie bijectivă continuă cu inversă continuă
atunci C se numeşte arc elementar de curbă.
Dacă I este un interval ı̂nchis [a, b] şi r este de clasă C 0 (I) atunci curba C se numeşte
drum. Un drum se numeşte ı̂nchis dacă r(a) = r(b).
Curba C se numeşte curbă simplă dacă este un arc elementar de curbă sau un drum
ı̂nchis.
Definiţia 13.20 Curba C, dată prin reprezentarea (13.47) se numeşte curbă regulată de
clasă C k , k ≥ 1, dacă r ∈ C k (I) şi
r0 (t) 6= 0, ∀ t ∈ I. (13.49)
Definiţia 13.21 Un punct M0 ∈ C se numeşte punct ordinar (sau regulat) dacă C admite
cel puţin o reprezentare de forma (13.47) regulată de clasă C k , k ≥ 1, ı̂n punctul M0 . In
caz contrar, M0 se numeşte punct singular.
Dacă drept parametru se poate lua abscisa x a unui punct de pe curbă, atunci
reprezentarea (13.48) ia forma
y = f (x), z = g(x), x ∈ I, (13.50)
ı̂n care f, g ∈ C k (I), numită reprezentarea carteziană explicită a curbei C. In acest caz
toate punctele curbei sunt ordinare deoarece r0 = i + f 0 (x)j + g 0 (x)k 6= 0, pentru orice
x ∈ I.
O curbă ı̂n spaţiu C de clasă C k poate fi dată şi prin ecuaţii de forma
F (x, y, z) = 0, G(x, y, z) = 0, (13.51)
ı̂n care F şi G sunt funcţii de clasă C k , numit ecuaţiile carteziane implicite ale curbei.
Dacă curba C este dată prin reprezentările (13.48) şi (13.51), simultan, atunci pentru
orice t ∈ I,
F (x(t), y(t), z(t)) = 0, G(x(t), y(t), z(t)) = 0.
Derivând aceste identităţi ı̂n raport cu t, obţinem:
r0 (t) · grad F (x(t), y(t), z(t)) = 0, r0 (t) · grad G(x(t), y(t), z(t)) = 0,
de unde rezultă că r0 (t) ⊥ grad F , r0 (t) ⊥ grad G, adică
r0 (t) = λ(t) grad F (x(t), y(t), z(t)) × grad G(x(t), y(t), z(t)), ∀ t ∈ I. (13.52)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 219

Definiţia 13.22 Un punct M0 (x0 , y0 , z0 ) ∈ C se numeşte punct ordinar dacă

grad F (x0 , y0 , z0 ) × grad G(x0 , y0 , z0 ) =


6 0 (13.53)

In caz contrar, M0 se numeşte punct singular.

Reprezentarea carteziană explicită poate fi privită ca un caz particular de reprezentare


implicită, pentru care F (x, y, z) = y − f (x), G(x, y, z) = z − g(x).

Exemplul 13.12 Curba descrisă de un punct de pe cilindrul x2 + y 2 = a2 a cărui


proiecţie ı̂n planul Oxy se deplasează cu viteză unghiulară ω constantă şi a cărui proiecţie
pe axa Oz se deplasează cu viteză constantă se numeşte elice circulară. O reprezentare
parametrică a elicei este

x = a cos t, y = a sin t, z = bt, t ∈ R.

Exemplul 13.13 Curba descrisă de un punct care se deplasează cu viteză constantă pe o


dreaptă care se roteşte ı̂n jurul unei axe fixe cu viteză unghiulară ω constantă şi care face
cu aceasta un unghi constant θ, diferit de π/2, se numeşte elice conică. O reprezentare
parametrică a elicei este

x = at cos ωt, y = at sin ωt, z = bt, t ∈ R.

Exemplul 13.14 Curba descrisă de un punct care se deplasează cu viteză proporţională


cu distanţa parcursă pe o dreaptă care se roteşte cu viteză unghiulară ω constantă ı̂n
jurul unei axe fixe şi care face cu aceasta un unghi constant θ, diferit de π/2, se numeşte
spirală conică. O reprezentare parametrică a elicei este

x = aekt cos t, y = aekt sin ωt, z = bekt , t ∈ R.

Exemplul 13.15 Curbele de intersecţie a doi cilindri circulari de raze a şi b care se taie
sub un unghi drept se numesc bicilindrice. Ecuaţiile carteziene implicite ale lor sunt

x2 + z 2 = a2 , y 2 + z 2 = b2 .

Dacă a = b bicilindricele sunt două elipse.

13.2.2 Tangenta şi planul normal


Fie C o curbă ı̂n spaţiu de clasă C k , k ≥ 1, dată prin ecuaţia (13.47), M0 (t0 ) un punct
ordinar al ei şi M (t) un punct vecin lui M0 .
Pentru t 6= t0 , deducem că
−−−→
M0 M r(t) − r(t0 )
= ,
t − t0 t − t0
−−−→
adică vectorul (r(t) − r(t0 ))/(t − t0 ) este coliniar cu M0 M , vectorul director al secantei
M0 M la curba C. Cum punctul M0 este ordinar, vectorul (r(t) − r(t0 ))/(t − t0 ) tinde,
pentru M → M0 (adică t → t0 ), la o limită bine determinată, r0 (t0 ) =6 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 220

Definiţia 13.23 Numim tangentă la curba C poziţia limită a secantei M0 M când punctul
M → M0 , pe curbă.

Din cele de mai sus rezultă că tangenta la curba C ı̂n punctul ei ordinar M0 (t0 ) are
ecuaţia vectorială
r = r(t0 ) + λr0 (t0 ), λ ∈ R,
de unde ecuaţiile parametrice

x = x(t0 ) + λx0 (t0 ), y = y(t0 ) + λy 0 (t0 ), z = z(t0 ) + λz 0 (t0 ), λ ∈ R,

sau
r0 (t0 ) × (r − r(t0 )) = 0,
sau sub formă carteziană
x − x(t0 ) y − y(t0 ) z − z(t0 )
= = ,
x0 (t0 ) y 0 (t0 ) z 0 (t0 )

care reprezintă ecuaţiile canonice ale tangentei la curba C.


Vom nota cu
r0
t= 0 (13.54)
||r ||
versorul tangentei ı̂ntr-un punct M (t) ∈ C.
Dacă curba C este dată prin ecuaţiile explicite (13.50), atunci toate punctele curbei
sunt ordinare şi ecuaţiile tangentei la curbă ı̂n punctul M0 (x0 , f (x0 ), g(x0 )) se scriu

x − x0 y − f (x0 ) z − g(x0 )
= = .
1 f 0 (x0 ) g 0 (x0 )

Dacă curba C este dată implicit prin ecuaţii de forma (13.51), din (13.52) rezultă că
vectorii r0 (t0 ) şi
v = grad F (x0 , y0 , z0 ) × grad G(x0 , y0 , z0 )
sunt coliniari şi deci v este un vector director al tangentei la curbă ı̂n punctul ei ordinar
M0 (x0 , y0 , z0 ), ı̂ncât, ecuaţia tangentei se scrie

v × (r − r0 ) = 0,

care conduce la ecuaţiile canonice


x − x0 y − y0 z − z0
= = ,
` m n
ı̂n care
Œ 0 Œ Œ 0 Œ Œ 0 Œ
Œ F Fz0 ŒŒ Œ
Œ Fz0 Fx0 ŒŒ Œ Fx
Œ 0 Fy0 ŒŒ
` = ŒŒ y0 , m = , n = . (13.55)
Gy 0 Œ
Gz M Œ Gz 0 Œ
Gx M Œ Gx G0y ŒM
0 0 0

Definiţia 13.24 Numim plan normal la curba C ı̂n punctul M0 ∈ C, planul perpendicular
pe tangenta ı̂n M0 la curbă.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 221

Planul normal este definit de punctul M0 şi de vectorul său normal care este coliniar
cu vectorul director al tangentei la curbă ı̂n M0 , deci are ecuaţia

r0 (t0 ) · (r − r(t0 ) = 0,

care ı̂n reperul cartezian R se scrie

x0 (t0 )(x − x(t0 )) + y 0 (t0 )(y − y(t0 )) + z 0 (t0 )(z − z(t0 )) = 0. (13.56)

Dacă curba este dată explicit prin ecuaţiile (13.50), din ecuaţia (13.56) deducem că
planul tangent ı̂n punctul M0 (x0 , f (x0 ), g(x0 )) este caracterizat prin ecuaţia

(x − x0 ) + f 0 (x0 )(y − f (x0 )) + g 0 (x0 )(z − g(x0 )) = 0.

Dacă curba este dată implicit, vectorul v este un vector perpendicular pe planul
normal la C ı̂n punctul M0 (x0 , y0 , z0 ), ı̂ncât, ecuaţia sa se scrie

v · (r − r0 ) = 0,

sau, ı̂n reperul R


`(x − x0 ) + m(y − y0 ) + n(z − z0 ) = 0,
cu `, m, n daţi de (13.55) şi F (x0 , y0 , z0 ) = 0, G(x0 , y0 , z0 ) = 0.

Exemplul 13.16 Se dau curba:

r = a(sin t + cos t)i + a(sin t − cos t)j + be−t k

şi punctul ei M0 (0). Deoarece

r(0) = a(i − j) + bk, r0 (0) = a(i + j) − bk,

ecuaţiile tangentei ı̂n M0 la curbă se scriu


x−a y+a z−b
= = ,
a a −b
iar ecuaţia planului normal va fi a(x − a) + a(y + a) − b(z − b) = 0.

Exemplul 13.17 Se dau curba: y = 2ex , z = 3 ln(x + 1) şi punctul M0 (0, 2, 0) situat pe
curbă. Deoarece f 0 (0) = 2, g 0 (0) = 3, ecuaţiile tangentei ı̂n M0 vor fi
x y−2 z
= = ,
1 2 3
iar ecuaţia planului normal: x + 2(y − 2) + 3z = 0.

Exemplul 13.18 Se dau curba:

F (x, y, z) = x2 + y 2 − 10 = 0,
G(x, y, z) = y 2 + z 2 − 25 = 0
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 222

şi punctul M0 (1, 3, 4). Deoarece grad F (x, y, z) = 2xi + 2yj, grad G(x, y, z) = 2yj + 2zk
şi deci Œ Œ
Œ i j k Œ
Œ Œ
v = ŒŒ 2 6 0 ŒŒ = 4(12i − 4j + 3k),
Œ 0 6 8 Œ
ecuaţiile tangentei se scriu
x−1 y−3 z−4
= = ,
12 −4 3
iar ecuaţia planului normal: 12(x − 1) − 4(y − 3) + 3(z − 4) = 0.

13.2.3 Elementul de arc


Fie curba C dată prin ecuaţia
r = r(t),
_
şi M0 (t0 ) un punct fix al său. Să notăm cu s = s(t) lungimea arcului M0 M . Dacă
M 0 (t + ∆t) este un punct vecin pe curbă punctului M (t), atunci putem considera ∆s =
−−−→ −−−→
||M M 0 ||. Dar M M 0 = r(t + ∆t) − r(t) şi deci
 
∆s   r(t + ∆t) − r(t) 
= .
∆t ∆t 

Dacă trecem la limită pentru ∆t → 0, avem


 
∆s   r(t + ∆t) − r(t) 
lim =  lim 
∆t→0 ∆t ∆t→0 ∆t ,

de unde
ds = ||r0 (t)|| dt = ||dr||. (13.57)
Diferenţiala ds dată de (13.57) se numeşte element de arc al curbei C. Dacă curba este
dată prin ecuaţiile parametrice (13.48), atunci din (13.57) avem
p
ds = x02 (t) + y 02 (t) + z 02 (t) dt. (13.58)

In cazul reprezentării explicite (13.50) aceasta revine la


p
ds = 1 + f 02 (x) + g 02 (x) dx.

Deoarece s0 (t) = ||r0 (t)|| > 0 ı̂n orice punct ordinar al curbei, putem rezolva ecuaţia
s = s(t) ı̂n privinţa lui t. Obţinem t = ϕ(s). Inlocuind această valoare a parametrului t
ı̂n ecuaţia (13.47) obţinem
r = r(ϕ(s)). (13.59)
Deci, putem scrie ecuaţiile parametrice ale curbei luând la parametru arcul ei s, care
se mai numeşte şi parametru natural al curbei.
Dacă curba este dată parametric prin (13.59), ı̂n care s este arcul pe curbă, atunci
din (13.57) rezult㠍 
 dr 
  = 1,
 ds 
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 223

deci vectorul
dr r0
t = ṙ = = 0 (13.60)
ds ||r ||
este un vector unitar, adică t2 = 1.
_
Din (13.58) deducem că lungimea arcului M0 M este
Z tp
s = s(t) = x02 (t) + y 02 (t) + z 02 (t) dt,
t0

respectiv Z x p
s = s(x) = 1 + f 02 (x) + g 02 (x) dx.
x0

13.2.4 Planul osculator. Reperul lui Frénet


Definiţia 13.25 Numim plan osculator la curba C ı̂n punctul M0 ∈ C, un plan care
intersectează curba ı̂n trei puncte confundate ı̂n M0 .

Fie curba C dată prin ecuaţia r = r(t) şi fie M0 (r(t0 )) un punct ordinar al ei. Un
plan oarecare prin M0 are ecuaţia

N · (r − r(t0 )) = 0. (13.61)

Coordonatele parametrice ale punctelor de intersecţie ale acestui plan cu curba sunt
rădăcinile ecuaţiei
Φ(t) = N · (r(t) − r(t0 )) = 0. (13.62)
Pentru ca planul (13.61) să fie plan osculator la curbă ı̂n punctul M0 (t0 ) este necesar ca
t = t0 să fie rădăcină triplă a ecuaţiei Φ(t) = 0. Deoarece Φ(t0 ) = 0, va trebui să avem
ı̂ncă
Φ0 (t0 ) = N · r0 (t0 ) = 0, Φ00 (t0 ) = N · r00 (t0 ) = 0.
De aici rezultă că vectorul N trebuie să fie coliniar cu produsul vectorial r0 (t0 ) × r00 (t0 ),
adică putem lua
N = r0 (t0 ) × r00 (t0 ).
Deci, dacă
r0 (t0 ) × r00 (t0 ) =
6 0,
ecuaţia planului osculator la curba C ı̂n punctul M0 este

(r0 (t0 ) × r00 (t0 )) · (r − r(t0 )) = 0,

sau
(r − r(t0 ), r0 (t0 ), r00 (t0 )) = 0.
In reperul cartezian R aceasta devine
Œ Œ
Œ Œ
Œ x0− x(t0 ) y 0− y(t0 ) z 0− z(t0 ) Œ
Πx (t0 ) y (t0 ) z (t0 ) Π= 0.
Œ 00 Œ
Œ x (t0 ) y 00 (t0 ) z 00 (t0 ) Œ
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 224

Definiţia 13.26 Un punct M0 (t0 ) ∈ C ı̂n care

r0 (t0 ) × r00 (t0 ) = 0 (13.63)

se numeşte punct de inflexiune al curbei C.

Deci, ı̂n orice punct ordinar şi neinflexianar al curbei planul osculator este unic de-
terminat.
Fie M0 un punct ordinar şi neinflexianar al curbei C.

Definiţia 13.27 Numim normală principală la curba C ı̂n punctul M0 intersecţia plan-
ului normal cu planul osculator la curba C ı̂n M0 .

Vectorul director al normalei principale este deci un vector coliniar cu produsul dublu
vectorial
(r0 (t0 ) × r00 (t0 )) × r0 (t0 ).
Ecuaţia normalei principale se scrie atunci

(r − r(t0 )) × [(r0 (t0 ) × r00 (t0 )) × r0 (t0 )] = 0.

Vom nota versorul normalei principale ı̂ntr-un punct M (t) ∈ C cu

(r0 × r00 ) × r0
n= . (13.64)
||(r0 × r00 ) × r0 ||

Definiţia 13.28 Numim binormală la curba C ı̂n punctul M0 , perpendiculara pe planul


osculator ı̂n punctul M0 la curbă.

Vectorul director al binormalei ı̂n M0 la curbă este coliniar deci cu vectorul r0 (t0 ) ×
00
r (t0 ). Ecuaţia binormalei se va scrie

(r − r(t0 )) × [r0 (t0 ) × r00 (t0 )] = 0.

Vom nota versorul binormalei ı̂ntr-un punct M (t) ∈ C cu

r0 × r00
b= . (13.65)
||r0 × r00 ||

Definiţia 13.29 Numim plan rectificator (rectifiant) la curba C ı̂n punctul M0 , planul
determinat de tangenta şi binormala la C ı̂n M0 .

Ecuaţia planului rectificator este

(r − r(t0 ), r0 (t0 ), r0 (t0 ) × r00 (t0 )) = 0.

Versorii t, n, b daţi de (13.54), (13.64) şi (13.65) satisfac relaţiile

t2 = n2 = b2 = 1, t · n = n · b = b · t = 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 225

€6 planul normal
€
€ binormala
€
€
€
€
€
€
planul rectificator

r0 × r00
6
M - normala principală -
r0 € 0
(r × r ) × r0
00 €
€
‰€ €
€ €
€ €
€ €
€ tangenta €
€ €
€ planul osculator €
€
‰ €

Figura 13.4: Reperul lui Frénet

Reperul cartezian ortonormat {M, t, n, b} cu originea ı̂ntr-un punct M , ordinar şi


neinflexionar al curbei se numeşte reper mobil sau reperul lui Frénet ataşat curbei ı̂n
punctul M .
Să găsim ı̂n ı̂ncheiere expresiile versorilor reperului Frénet când curba este dată prin
ecuaţia r = r(s), unde s este parametrul natural. Deoarece ṙ2 = 1, deci ṙ · r̈ = 0,
deducem că ṙ ⊥ r̈ şi
(ṙ × r̈) × ṙ = ṙ2 r̈ − (ṙ · r̈)ṙ = r̈.
Rezultă că ||ṙ × r̈|| = ||r̈||. Din (13.60), (13.64) şi (13.65) obţinem atunci

r̈ ṙ × r̈
t = ṙ, n = , b= = t × n. (13.66)
||r̈|| ||r̈||

In acest caz, ecuaţiile axelor şi planelor reperului Frénet ı̂n punctul M (r(s)) ∈ C se
scriu:

(r − r(s)) × t(s) = 0 − ecuaţiatangentei,


(r − r(s)) × n(s) = 0 − ecuaţianormaleiprincipale,
(r − r(s)) × b(s) = 0 − ecuaţiabinormalei,
t(s)·(r − r(s))= 0 − ecuaţiaplanuluinormal,
n(s)·(r − r(s)) = 0 − ecuaţiaplanuluirectificator,
b(s)·(r − r(s)) = 0 − ecuaţiaplanuluiosculator.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 226

Exemplul 13.19 Se dă curba r =3 cos t i + 3 sin t j + 4t k (elicea circulară). Să scriem
ecuaţiile axelor şi planelor reperului Frénet ataşat curbei ı̂ntr-un punct M (t) al acesteia.
Deoarece r0 = −3 sin t i = 3 cos t j + 4k, ds = ||r0 (t)|| dt = 5 dt. Deducem că t = s/5.
Avem deci
s s 4 3 s 3 s 4 3 s 3 s
r = 3 cos i+3 sin j+ s k, ṙ = − sin i+ sin j+ k, r̈ = − cos i− sin j,
5 5 5 5 5 5 5 5 25 5 25 5
ı̂ncât
1 1
t= (−3 sin t i + 3 cos t j + 4 k), n = − cos t i− sin t j, b = (4 sin t i − 4 cos t j + 3 k).
5 5
Ecuaţiile axelor sunt
x − 3 cos t y − 3 sin t z − 4t
= = − ecuaţiiletangentei,
−3 sin t 3 cos t 4
x − 3 cos t y − 3 sin t z − 4t
= = − ecuaţiilenormaleiprincipale,
cot s sin t 0
x − 3 cos t y − 3 sin t z − 4t
= = − ecuaţiilebinormalei.
4 sin t −4 cos t 3
Ecuaţiile planelor sunt

−3x sin t + 3y cos t + 4z − 16t = 0 − ecuaţiaplanuluinormal,


x cos t + y sin t − 3 = 0 − ecuaţiaplanuluirectificator,
4x sin t − 4y cos t + 3z − 12t = 0 − ecuaţiaplanuluiosculator.

13.2.5 Curbura unei curbe ı̂n spaţiu


Fie M (s) şi M 0 (s + ∆s) două puncte vecine pe curba C dată prin ecuaţia r = r(s) şi ∆α
unghiul dintre tangentele la C ı̂n cele două puncte.

Definiţia 13.30 Numim curbură a curbei C ı̂n punctul M ,


Œ Œ
Œ ∆α Œ
κ = lim Œ Œ Œ.
∆s→0 ∆s Œ

Dacă t(s) şi t(s + ∆s) sunt versorii tangentelor la curbă ı̂n punctele M şi respectiv
M 0 , atunci Œ Œ
Œ ∆α ŒŒ
Œ
||t(s + ∆s) − t(s)|| = 2 Œsin ,
2 Œ
de unde   Œ Œ Œ Œ
 t(s + ∆s) − t(s)  ŒŒ sin ∆α Œ
Œ Œ ∆α Œ
 =Œ 2
Œ Œ Œ.
 ∆s  ∆α
Œ 2 Œ Œ ∆s Œ

Trecând aici la limită pentru ∆s → 0, obţinem


Œ Œ    
Œ ∆α Œ  t(s + ∆s) − t(s)   dt 
lim Œ Œ 
= lim   =  ,
∆s→0 Œ ∆s Œ ∆s→0 ∆s   ds 
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 227

ı̂ncât
κ = ||ṫ|| = ||r̈||. (13.67)
Cantitatea R = 1/κ se numeşte rază de curbură a curbei C ı̂n punctul M .
Din (13.66) găsim imediat că n = R r̈ = Rṫ, de unde

ṫ = κ n. (13.68)

Dacă curba C este dată prin reprezentarea r = r(t), regulată de ordin cel puţin doi,
curbura ı̂n punctul ordinar M (t) are expresia

||r0 × r00 ||
κ= (13.69)
||r0 ||3
Intr-adevăr, presupunând t = t(s), avem
dr dr dt dt
ṙ = = = r0 ,
ds dt ds ds
’ “2
dt d2 t
r̈ = r00 + r0 2 ,
ds ds
’ “3
0 dt
ṙ × r̈ = (r × r00 ) .
ds
Dar, cu (13.57), ds/dt = ||r0 ||, ı̂ncât

||r0 × r00 ||
||r̈|| = ||ṙ × r̈|| = .
||r0 ||3

Inlocuind ı̂n (13.67) obţinem (13.69).


Din (13.69) rezultă că un punct ordinar al unei curbe este punct de inflexiune d.d. ı̂n
acel punct curbura este nulă.

Teorema 13.5 Condiţia necesară şi suficientă ca o curbă să fie o dreaptă este ca ı̂n
orice punct al ei curbura să fie nulă.

/ Necesitatea. Dacă curba C este o dreaptă, atunci r = r0 + tv, r0 = v, r00 = 0 şi


din (13.69) deducem κ = 0, pentru orice t ∈ R.
Suficienţa. Din κ = 0, ţinând seama de (13.67), urmează ṫ = 0 şi deci t = v (vector
constant), sau ṙ = v, de unde r =sv + r0 , deci curba este o dreaptă. .

13.2.6 Torsiunea unei curbe


Fie din nou M (s) şi M 0 (s+∆s) două puncte vecine pe curba C dată prin ecuaţia r = r(s)
şi ∆β unghiul dintre binormalele la C ı̂n cele două puncte.

Definiţia 13.31 Numim torsiune absolută a curbei C ı̂n punctul M ,


Œ Œ
Œ ∆⠌
|τ | = lim ŒŒ Œ.
∆s→0 ∆s Œ
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 228

Dacă b(s) şi b(s + ∆s) sunt versorii binormalelor la curbă ı̂n punctele M şi respectiv
M 0 , atunci Œ Œ
Œ ∆⠌Œ
||b(s + ∆s) − b(s)|| = 2 ŒŒsin ,
2 Œ
de unde   Œ Œ Œ Œ
 b(s + ∆s) − b(s)  ŒŒ sin ∆⠌
Œ Œ ∆⠌
 =Œ 2 Œ Œ
 ∆s  Œ ∆⠌ Œ Œ ∆s Œ .
2

Trecând aici la limită pentru ∆s → 0, obţinem


Œ Œ    
Œ ∆⠌  b(s + ∆s) − b(s)   db 
lim Œ Œ 
= lim   =  ,
∆s→0 Œ ∆s Œ ∆s→0 ∆s   ds 

ı̂ncât  
 
|τ | = ḃ . (13.70)

Dar b = t × n şi ṫ =κ n, ı̂ncât ḃ = t × ṅ, deci ḃ ⊥ t şi din b2 = 1 rezultă b · ḃ = 0,


adică ḃ ⊥ b. In concluzie, ḃ este coliniar cu n, ı̂ncât

|ḃ · n| = ||ḃ|| = |τ |.

Cum ı̂nsă n =Rṫ, ṅ = Ṙṫ + Rẗ, avem


1 ...
ḃ · n = (t × ṅ)·n = (t, ṅ, n) = (t,Ṙṫ+Rẗ,Rṫ) = −R2 (t, ṫ, ẗ) = − 2 (ṙ, r̈,
r ),
||r̈||

ı̂ncât ...
|(ṙ, r̈, r )|
|τ | = 2 . (13.71)
||r̈||

Definiţia 13.32 Numim torsiune a curbei C ı̂n punctul M (s), mărimea


...
(ṙ, r̈, r )
τ= 2 = −ḃ · n. (13.72)
||r̈||

Deoarece ḃ este coliniar cu n, de aici urmează că

ḃ = −τ n.

Dacă curba C este dată prin reprezentarea r = r(t), regulată de ordin cel puţin doi,
torsiunea ı̂n punctul ordinar şi neinflexionar M (t) are expresia

(r0 , r00 , r000 )


τ= . (13.73)
||r0 × r00 ||2

Intr-adevăr, presupunând t = t(s), avem


’ “2 ’ “3 ’ “2
dt dt d2 t ... 000 dt dt d2 t 3
0d t
0
ṙ = r , r̈ = r00 +r 0
, r= r + 3r00
+ r ,
ds ds ds2 ds ds ds2 ds3
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 229

aşa ı̂ncât, cu ds/dt = ||r0 ||,


’ “6
... dt 1 ||r0 × r00 ||
(ṙ, r̈, r ) =(r0 , r00 , r000 ) =(r0 , r00 , r000 ) , ||r̈|| = ,
ds ||r0 ||6 ||r0 ||3
care ı̂nlocuite ı̂n (13.72) dau (13.73).

Definiţia 13.33 Un punct al curbei C ı̂n care torsiunea este nulă se numeşte punct
planar.

Teorema 13.6 Condiţia necesară şi suficientă ca o curbă să fie o curbă plană este ca
ı̂n orice punct al ei torsiunea să fie nulă.

/ Necesitatea. Dacă curba este plană, planul osculator fiind planul curbei, rezultă
că b este un vector constant, deci ḃ = 0 şi din (13.70) deducem că τ = 0.
Suficienţa. Dacă τ = 0, urmează că ḃ = 0 şi deci b = b0 (vector constant). Cum
b · t = 0, rezultă că b0 · ṙ = 0, de unde, prin integrare, b0 · r(s)+D = 0, D fiind o
constantă de integrare. De aici deducem că toate punctele curbei se găsesc ı̂n planul de
ecuaţie b0 · r+D = 0, adică este o curbă plană. .

13.2.7 Formulele lui Frénet


Fie C un arc de curbă regulat de ordinul cel puţin trei, format din puncte ordinare şi
neinflexionare, dat prin ecuaţia
r = r(s),
unde s este parametrul natural. Fie ı̂ncă R = {M, t, n, b} reperul Frénet (Fig. 13.5)
ataşat acestui arc ı̂n punctul M (s), ı̂n care
r̈ ṙ × r̈
t = ṙ, n = , b= (13.74)
||r̈|| ||r̈||
şi fie
κ = ||r̈||, τ = −ḃ · n,
curbura şi torsiunea curbei ı̂n punctul M (s).

6
b

-
€M n

€
‰

Figura 13.5: Reperul lui Frénet

Formulele lui Frénet exprimă modul cum variază reperul lui Frénet când punctul M
parcurge arcul de curbă, dau deci derivatele versorilor reperului ı̂n funcţie de versorii
reperului.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 230

Prima dintre aceste formule se obţine imediat din (13.74)1 , (13.74)2 şi expresia cur-
burii. Se găseşte
dt
= κ n. (13.75)
ds
Ţinând apoi seama că ḃ este coliniar cu n şi de expresia torsiunii, obţinem
db
= −τ n. (13.76)
ds

In fine, din n = b × t, prin derivare, avem ṅ = ḃ × t + b × ṫ şi ţinând seama de prece-


dentele două formule, rezultă
dn
= −κ t + τ b. (13.77)
ds
Coordonatele vectorilor ṫ, ṅ, ḃ sunt funcţii numai de curbura κ şi torsiunea τ ale
curbei ı̂n punctul M . Rezultă de aici că dacă cunoaştem curbura şi torsiunea:

κ = κ(s), τ = τ (s), (13.78)

prin integrarea sistemului (13.75) - (13.77) se obţin versorii t = t(s), n = n(s), b = b(s),
iar din
dr
= t,
ds
obţinem r = r(s), adică ecuaţia unui arc de curbă de curbură şi torsiune date. Două arce
de curbă astfel obţinute coincid până la o mi;scare ı̂n spaţiu. Din acest motiv ecuaţiile
(13.78) se numesc ecuaţiile intrinseci ale curbei.

13.3 Suprafeţe
13.3.1 Reprezentări analitice regulate
Fie R = {O, i, j, k} un reper cartezian ortonormat ı̂n E.

Definiţia 13.34 O submulţime S ⊂ E se numeşte suprafaţă dacă există o aplicaţie


r : ∆ → E, ∆ ⊂ R2 , a.ı̂. r(∆) = S.

Dacă M (r) ∈ S, atunci


r = r(u, v), (u, v) ∈ ∆, (13.79)
−−→
este ecuaţia vectorială a suprafeţei S, iar u şi v pentru care OM = r(u, v) se numesc
coordonate parametrice sau curbilinii ale punctului M de pe suprafaţă şi se notează
M (u, v). In proiecţie pe axele reperului ecuaţia (13.79) este echivalentă cu

x = x(u, v), y = y(u, v), z = z(u, v), (u, v) ∈ ∆, (13.80)

numite ecuaţiile parametrice ale suprafeţei S.


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 231

Exemplul 13.20 Aplicaţia r : ∆ → E, ∆ = [0, 2π] × [−π/2, π/2], definită prin

r = R(i cos u + j sin u) cos v + R k sin v, (u, v) ∈ ∆,

R fiind o constantă reală pozitivă, reprezintă o sferă cu centrul ı̂n origine şi rază R.
Ecuaţiile parametrice ale acestei sfere se scriu

x = R cos u cos v, y = R sin u cos v, z = R sin v, (u, v) ∈ ∆.

Ecuaţiile parametrice ale unei suprafeţe nu sunt unice. Dacă α : ∆0 → ∆, cu ∆, ∆0 ⊂


2
R , este o aplicaţie surjectivă, aplicaţiile r ◦ α şi r au aceeaşi imagine S, deci definesc
aceeaşi suprafaţă.

Definiţia 13.35 O suprafaţă S se numeşte suprafaţă de clasă C k , k ≥ 0, dacă admite


cel puţin o reprezentare de forma (13.79) cu r ∈ C k (∆).
Dacă ∆ este o mulţime deschisă şi r o aplicaţie bijectivă continuă cu inversă continuă
atunci S se numeşte suprafaţă simplă.

Definiţia 13.36 Suprafaţa S, dată prin reprezentarea (13.79) se numeşte suprafaţă reg-
ulată de clasă C k , k ≥ 1, dacă r ∈ C k (∆) şi

ru (u, v) × rv (u, v) 6= 0, ∀ (u, v) ∈ ∆. (13.81)

In (13.81) am notat ru = ∂r/∂u, rv = ∂r/∂v.

Definiţia 13.37 Un punct M0 ∈ S se numeşte punct ordinar (sau regulat) dacă S


admite cel puţin o reprezentare de forma (13.79) regulată ı̂n punctul M0 . In caz contrar,
M0 se numeşte punct singular.

Dacă drept parametri se pot lua abscisa x şi ordonata y ale unui punct de pe suprafaţă,
atunci reprezentarea (13.80) ia forma

z = f (x, y), (x, y) ∈ D ⊂ R2 , (13.82)

ı̂n care f ∈ C k (D), numită ecuaţia carteziană explicită a suprafeţei S. In acest caz toate
punctele suprafeţei sunt ordinare deoarece

rx × ry = −p(x, y) i − q(x, y) j + k =
6 0, (13.83)

pentru orice (x, y) ∈ D, unde p = ∂f /∂x, q = ∂f /∂y (notaţiile lui Monge).


O suprafata S de clasă C k poate fi dată şi printr-o ecuaţie de forma

F (x, y, z) = 0, (13.84)

ı̂n care F este o funcţie de clasă C k , numită ecuaţia carteziană implicită a suprafeţei.
Dacă suprafaţa S este dată prin reprezentările (13.80) şi (13.84), simultan, atunci
pentru orice (u, v) ∈ ∆,
F (x(u, v), y(u, v), z(u, v)) = 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 232

Derivând parţial această identitate ı̂n raport cu u şi v, obţinem:


š
ru (u, v) · grad F (x(u, v), y(u, v), z(u, v)) = 0,
rv (u, v) · grad F (x(u, v), y(u, v), z(u, v)) = 0,
de unde rezultă că ru (u, v) ⊥ grad F , rv (u, v) ⊥ grad F , adică
ru (u, v) × rv (u, v) = λ(u, v) grad F (x(u, v), y(u, v), z(u, v)), ∀ (u, v) ∈ ∆. (13.85)
Definiţia 13.38 Un punct M0 (x0 , y0 , z0 ) ∈ S se numeşte punct ordinar dacă
grad F (x0 , y0 , z0 ) 6= 0 (13.86)
In caz contrar, M0 se numeşte punct singular.
Reprezentarea carteziană explicită poate fi privită ca un caz particular de reprezentare
implicită, pentru care F (x, y, z) = z − f (x, y).
Exemplul 13.21 Fie C o curbă ı̂n planul Oxz, de ecuaţii: x = f (u), y = 0, z = g(u).
Prin rotirea curbei C ı̂n jurul axei Oz se obţine o suprafaţă de rotaţie de ecuaţii: x =
f (u) cos v, y = f (u) sin v, z = g(u). Astfel:
(a) prin rotirea cercului: x = a + bcosu, y = 0, z = b sin u, cu a > b, se obţine torul:
x = (a + bcosu) cos v, y = (a + bcosu) sin v, z = b sin u;
(b) prin rotirea lănţişorului: x = a ch (u/a), y = 0, z = u, se obţine catenoidul:
x = a ch (u/a) cos v, y = a ch (u/a) sin v, z = u;
(c) prin rotirea tractricei: x = a sin u, y = 0, z = a(ln tg (u/2) + cos u), se obţine
pseudosfera:
x = a sin u cos v, y = a sin u sin v, z = a(ln tg (u/2) + cos u).
Exemplul 13.22 Suprafaţa generată de o curbă C (numită profil) ı̂n mişcare de rotaţie
ı̂n jurul unei drepte şi ı̂n acelaşi timp de translaţie paralelă cu această dreaptă, vitezele
acestor mişcări fiind proporţionale, se numeşte elicoid. Dacă se ia axa Oz drept axă de
rotaţie, o reprezentare parametrică a elicoidului este
x = f (u) cos v, y = f (u) sin v, z = g(u) + av.

13.3.2 Curbe pe o suprafaţă


O curbă C situată pe suprafaţa S poate fi dată printr-o reprezentare curbilinie paramet-
rică de forma
u = u(t), v = v(t), t ∈ I ⊂ R. (13.87)
Ecuaţia vectorială a curbei C se obţine ı̂nlocuind pe u şi v din reprezentarea (13.87) ı̂n
(13.79):
r = r(u(t), v(t)), t ∈ I, (13.88)
iar ecuaţiile carteziene parametrice
x = x(u(t), v(t)), y = y(u(t), v(t)), z = z(u(t), v(t)), t ∈ I. (13.89)
Curba C situată pe suprafaţa S poate fi dată şi printr-o ecuaţie curbilinie implicită
v = f (u) sau printr-o ecuaţie curbilinie explicită F (u, v) = 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 233

13.3.3 Planul tangent şi normala la o suprafaţă


Fie suprafaţa S dată prin ecuaţia (13.79) şi M0 (u0 , v0 ) un punct ordinar al suprafeei,
deci pentru care
ru (u0 , v0 ) × rv (u0 , v0 ) 6= 0.
Prin punctul M0 se pot duce pe suprafaţă o infinitate de curbe. Fie C o curbă oarecare
prin M0 situată pe suprafaţă, dată prin ecuaţiile (13.87), a cărei reprezentare carteziană
parametrică este (13.88). Dacă t0 este valoarea parametrului t corespunzătoare punctului
M0 ca punct pe curba C, a.ı̂. u(t0 ) = u0 , v(t0 ) = v0 , un vector director al tangentei ı̂n
M0 (t0 ) la curba C este

r0 (t0 ) = u0 (t0 )ru (u0 , v0 ) + v 0 (t0 )rv (u0 , v0 ). (13.90)

Din (13.90) rezultă că oricare ar fi curba C ⊂ S, care trece prin punctul M0 , vectorul
director al tangentei la curbă ı̂n M0 este o combinaţie liniară a vectorilor necoliniari
ru (u0 , v0 ) şi rv (u0 , v0 ). Deci tangenta prin M0 la oricare dintre aceste curbe aparţine
planului determinat de punctul M0 şi vectorii necoliniari ru (u0 , v0 ) şi rv (u0 , v0 ) paraleli
cu planul.

Definiţia 13.39 Numim plan tangent la suprafaţa S ı̂n punctul ordinar M0 ∈ S, locul
geometric al tangentelor prin M0 al tuturor curbelor de pe suprafaţă care trec prin M0 .

Dacă r este vectorul de poziţie al unui punct curent al planului tangent, atunci ecuaţia
planului tangent este

(r − r(u0 , v0 ), ru (u0 , v0 ), rv (u0 , v0 )) = 0. (13.91)

Definiţia 13.40 Vectorul h se numeşte vector tangent la S ı̂n M0 dacă este vector
director al tangentei la o curbă C de pe S ce trece prin M0 .

Definiţia 13.41 Numim spaţiu vectorial tangent la S ı̂n punctul M0 , TM0 (S), spaţiul
vectorial director al planului tangent la S ı̂n M0 , adică mulţimea tuturor vectorilor
tangenţi la S ı̂n M0 .

O bază a spaţiului tangent o formează sistemul de vectori {ru (u0 , v0 ), rv (u0 , v0 )}.

Definiţia 13.42 Numim normală ı̂ntr-un punct ordinar M0 ∈ S dreapta prin M0 per-
pendiculară pe planul tangent ı̂n M0 la S.

Din definiţia planului tangent rezultă că putem lua ca vector director al normalei la
suprafaţa S ı̂n punctul ei ordinar M , vectorul

N(u, v) = ru (u, v) × rv (u, v) = A(u, v)i + B(u, v)j + C(u, v)k, (13.92)

unde Œ Œ Œ Œ Œ Œ
Œ y zu ŒŒ Œ z xu ŒŒ Œ x yu ŒŒ
A(u, v) = ŒŒ u Œ
, B(u, v) = Œ u , C(u, v) = ŒŒ u .
yv zv Œ zv xv Œ xv yv Œ
Cu această notaţie, ecuaţia planului tangent se mai poate scrie

N(u0 , v0 ) · (r − r(u0 , v0 )) = 0,
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 234

de unde ecuaţia carteziană

A(u0 , v0 )(x − x(u0 , v0 )) + B(u0 , v0 )(y − y(u0 , v0 )) + C(u0 , v0 )(z − z(u0 , v0 )) = 0.

Ecuaţia vectorială a normalei ı̂n M0 (u0 , v0 ) ∈ S la suprafaţă va fi atunci

(r − r(u0 , v0 )) × N(u0 , v0 ) = 0,

iar ecuaţiile canonice ale normalei se vor scrie


x − x(u0 , v0 ) y − y(u0 , v0 ) z − z(u0 , v0 )
= = .
A(u0 , v0 ) B(u0 , v0 ) C(u0 , v0 )
Dacă suprafaţa S este reprezentată analitic prin ecuaţia carteziană explicită (13.82),
ţinând seama de (13.83), un vector director al normalei este

N(x, y) = −p(x, y) i − q(x, y) j + k,

a.ı̂. ecuaţia planului tangent ı̂n punctul M0 (x0 , y0 , f (x0 , y0 )) al suprafeţei se scrie

−p(x0 , y0 )(x − x0 ) − q(x0 , y0 )(y − y0 ) + z − f (x0 , y0 ) = 0,

iar ecuaţiile canonice ale normalei


x − x0 y − y0 z − f (x0 , y0 )
= = .
−p(x0 , y0 ) −q(x0 , y0 ) 1
Dacă suprafaţa S este reprezentată analitic prin ecuaţia carteziană implicită (13.84),
ţinând seama de (13.85), un vector normal suprafeţei ı̂n punctul M0 (x0 , y0 , z0 ) ∈ S,
pentru care F (x0 , y0 , z0 ) = 0, este

N(x0 , y0 , z0 ) = grad F (x0 , y0 , z0 ),

a.ı̂. ecuaţia planului tangent se scrie

grad F (x0 , y0 , z0 ) · (r − r0 ) = 0,

sau, sub formă carteziană

Fx0 (x0 , y0 , z0 )(x − x0 ) + Fy0 (x0 , y0 , z0 )(y − y0 ) + Fz0 (x0 , y0 , z0 )(z − z0 ) = 0.

Ecuaţia normalei va fi
(r − r0 ) × grad F (x0 , y0 , z0 ) = 0,
iar ecuaţiile canonice ale normalei
x − x0 y − y0 z − z0
= 0 = 0 .
Fx0 (x0 , y0 , z0 ) Fy (x0 , y0 , z0 ) Fz (x0 , y0 , z0 )
Definiţia 13.43 Numim plan normal la suprafaţa S ı̂n punctul ei ordinar M0 orice plan
care conţine normala ı̂n M0 la S.

Definiţia 13.44 Numim secţiune normală a suprafeţei S curba de intersecţie a supra-


feţei cu un plan normal.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 235

13.3.4 Linii şi reţele pe o suprafaţă


Definiţia 13.45 Numim familie simplă de linii pe o suprafaţă S o familie uniparametrică
de curbe situate pe suprafaţă cu proprietatea că prin fiecare punct ordinar al ei trece o
curbă a familiei şi numai una.

Dacă suprafaţa este dată prin reprezenarea parametrică (13.80), o familie simplă de
linii pe S poate fi dată printr-o ecuaţie de forma

ϕ(u, v) = c, (13.93)

unde c este o constantă arbitrară. Deoarece (13.93) poate fi privită ca soluţia generală a
unei ecuaţii diferenţiale de forma

P (u, v) du + Q(u, v) dv = 0, (13.94)

ı̂n care P (u, v) şi Q(u, v) sunt funcţii continue pe ∆, deducem că o familie simplă de linii
pe S poate fi dată printr-o ecuaţie diferenţială de forma (13.94).

Exemplul 13.23 Curbele v = const şi u = const formează două familii simple de linii
pe suprafaţa S. Ecuaţiile lor diferenţiale sunt dv = 0 şi respectiv du = 0. Prin fiecare
punct M0 (u0 , v0 ) ∈ S trece curba v = v0 din prima familie şi curba u = u0 din cea de-a
doua familie. Ecuaţiile vectoriale ale acestor curbe sunt

r = r(u, v0 ), r = r(u0 , v).

Aceste familii simple de linii se numesc liniile parametrice ale suprafeţei.

Definiţia 13.46 Numim reţea pe suprafaţa S două familii simple de linii de pe S cu


proprietatea că prin fiecare punct ordinar al ei trece câte o curbă din fiecare familie
având ı̂n acest punct tangente distincte.

O reţea pe suprafaţa S poate fi dată prin ecuaţiile ϕ(u, v) = c1 , ψ(u, v) = c2 , cu


condiţia
D(ϕ, ψ)
6= 0,
D(u, v)
sau printr-o ecuaţie diferenţială de forma

A(u, v) du2 + 2B(u, v) du dv + C(u, v) dv 2 = 0, (13.95)

cu condiţia B 2 − AC > 0 ı̂n ∆.

Exemplul 13.24 Cele două familii de linii parametrice ale suprafeţei formează o reţea
pe suprafaţă. Intr-adevăr, vectorii directori ai tangentelor ı̂n M0 sunt ru (u0 , v0 ) şi re-
spectiv rv (u0 , v0 ). Punctul M0 fiind ordinar, tangentele ı̂n M0 sunt distincte. Vom numi
această reţea, reţeaua parametrică a suprafeţei. Ecuaţia sa diferenţială este du dv = 0.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 236

13.3.5 Prima formă fundamentală a unei suprafeţe


Fie suprafaţa S, regulată de ordin cel puţin unu, dată prin ecuaţia

r = r(u, v), (u, v) ∈ ∆.

In fiecare punct ordinar M (u, v) al suprafeţei, sistemul de vectori {ru , rv } formează o


bază ı̂n spaţiul vectorial TM (S) tangent la S ı̂n M , a.ı̂. orice vector dr ∈ TM (S) se scrie
dr = ru du + rv dv.
Spaţiul vectorial TM (S) poate fi organizat ca spaţiu euclidian. Produsul scalar din E
induce pe TM (S) produsul scalar

φ(dr1 , dr2 ) = dr1 · dr2 , ∀ dr1 , dr2 ∈ TM (S).

Dacă ı̂n baza {ru , rv }: dr1 = ru du1 + rv dv1 , dr2 = ru du2 + rv dv2 , notând (după Gauss)
cu
E = r2u , F = ru · rv , G = r2v ,
expresia analitică a produsului scalar ı̂n TM (S) va fi

φ(dr1 , dr2 ) = Edu1 du2 + F (du1 dv2 + du2 dv1 ) + G dv1 dv2 .

Evident, forma biliniară φ este simetrică, iar forma pătratică asociată

Φ(dr) = E du2 + 2F du dv + G dv 2 , ∀ dr = ru du + rv dv ∈ TM (S), (13.96)

este pozitiv definită. Această formă pătratică se numeşte prima formă fundamentală a
suprafeţei.
Deşi ecuaţia Φ(dr) = 0 este de forma (13.95), ea nu defineşte pe S o reţea reală
deoarece F 2 − EG < 0.
Dacă suprafaţa S este dată prin ecuaţia explicită z = f (x, y), luând pe x şi y drept
parametri, prima formă fundamentală a suprafeţei se scrie:

Φ(dx, dy) = (1 + p2 ) dx2 + 2pq dx dy + (1 + q 2 ) dy 2 ,

unde s-a notat (după Monge) cu p = ∂f /∂x, q = ∂f /∂y.

Exemplul 13.25 Prima formă fundamentală a planului Oxy, de ecuaţie z = 0, este

Φ(dx, dy) = dx2 + dy 2 .

Prima formă fundamentală defineşte metrica suprafeţei (indusă de metrica lui E),
adică ne permite să calculăm lungimea unui arc de curbă situat pe suprafaţă, unghiul
dintre două direcţii tangente ı̂ntr-un punct al suprafeţei cât şi aria unui domeniu de pe
suprafaţă.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 237

Lungimea unui arc de curbă de pe suprafaţă


_
Fie C =AB un arc de curbă pe suprafaţa S, dat prin ecuaţiile
u = u(t), v = v(t), t ∈ [a, b],
cu extremităţile ı̂n punctele A(a), B(b). Ecuaţia sa vectorială este
r = r(u(t), v(t)), t ∈ [a, b],
prin urmare dr = r0 (t) dt = (ru u0 (t) + rv v 0 (t)) dt şi ca atare elementul de arc va fi dat de
p p
ds = ||dr|| = Φ(dr) = Φ(u0 , v 0 ) dt.
_
Lungimea arcului de curbă AB se scrie atunci
Z Z bp Z b p
LAB = _ ds = Φ(u0 , v 0 ) dt = Eu02 + 2F u0 v 0 + Gv 02 dt,
AB a a

ı̂n care coeficienţii E, F , G ai formei pătratice Φ se calculează ı̂n punctul M (u(t), v(t)).

Unghiul dintre două direcţii tangente suprafeţei


Fie
C1 : u = u1 (t1 ), v = v1 (t1 ), C2 : u = u2 (t2 ), v = v2 (t2 ),
două arce de curbă pe suprafaţa S, care se intersectează ı̂n punctul M0 şi fie t01 şi respectiv
t02 valorile parametrilor pe cele două curbe pentru care se obţine punctul M0 . Prin unghi
dintre arcele C1 şi C2 ı̂n punctul M0 , ı̂nţelegem unghiul θ dintre vectorii directori ai
tangentelor la cele două arce ı̂n M0 . Deoarece
C1 : r = r(u1 (t1 ), v1 (t1 )) = r1 (t1 ), C2 : r = r(u2 (t2 ), v2 (t2 )) = r2 (t2 ),
rezultă că
Œ Œ
r01 (t01 ) · r20 (t02 ) dr1 · dr2 ŒŒ φ(dr1 , dr2 ) Œ
Œ
cos θ = 0 0 = p p Œ = p p Œ ,
||r1 (t1 )|| ||r02 (t02 )|| 2 2
dr1 dr2 M Œ Φ(dr1 ) Φ(dr2 ) ŒM
0 0

sau
Œ
E du1 du2 + F (du1 dv2 + du2 dv1 ) + G dv1 dv2 Œ
Œ
cos θ = p p Œ .
E du21 + 2F du1 dv1 + G dv12 E du22 + 2F du2 dv2 + G dv22 ŒM
0

Exemplul 13.26 Să calculăm unghiul dintre liniile parametrice ale suprafeţei care trec
prin punctul M0 (u0 , v0 ), ale căror ecuaţii sunt: v = v0 , u = u0 . Avem
C1 : r = r(u, v0 ) = r1 (u), C2 : r = r(u0 , v) = r2 (v)

şi deci dr1 = ru du, dr2 = rv dv şi cum dr1 · dr2 = F dudv, ||dr1 || =
√ E du, ||dr2 || =
G dv, găsim
F
cos θ = √ .
EG
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 238

Direcţiile dr1 şi dr2 tangente ı̂ntr-un punct M la suprafaţă sunt ortogonale dacă
dr1 · dr2 = 0, sau

φ(dr1 , dr2 ) = E du1 du2 + F (du1 dv2 + du2 dv1 ) + G dv1 dv2 = 0. (13.97)

Definiţia 13.47 O reţea pe S se numeşte ortogonală dacă direcţiile definite de ea ı̂n


fiecare punct sunt ortogonale.

Teorema 13.7 Reţeaua

A(u, v) du2 + 2B(u, v) du dv + C(u, v) dv 2 = 0 (13.98)

este ortogonală d.d.


AG − 2BF + CE = 0. (13.99)

/ Intr-adevăr, presupunând A 6= 0, ecuaţia (13.98) se mai scrie


’ “2
du du
A + 2B + C = 0.
dv dv
Dacă dr1 (du1 , dv1 ), dr2 (du2 , dv2 ) sunt direcţiile definite de ecuaţia (13.98), atunci
du1 du2 2B du1 du2 C
+ =− , · = ,
dv1 dv2 A dv1 dv2 A
care ı̂nlocuite ı̂n condiţia de ortogonalitate (13.97), conduc la condiţia (13.99). .
Reţeaua parametrică pe S este ortogonală d.d. F = 0 ı̂n fiecare punct de pe S.

Elementul de arie a unei suprafaţe


Fie v = v0 , u = u0 liniile parametrice ale suprafeţei prin punctul M0 (u0 , v0 ) şi dr1 =
ru du, dr2 = rv dv vectorii diferentiali ai direcţiilor tangentelor la cele două linii. Vom
numi element de arie a suprafeţei S aria paralelogramului construit pe vectorii dr1 , dr2
ca laturi
dS = ||dr1 × dr2 || = ||ru × rv || dudv.

13.3.6 A doua formă fundamentală a unei suprafeţe


Fie dată suprafaţa S, regulată de ordin cel puţin doi

r = r(u, v), (u, v) ∈ ∆ (13.100)

şi fie
ru × rv
N= , (13.101)
||ru × rv ||
versorul normalei la S ı̂n punctul M (u, v). Deoarece N2 = 1, urmează că N · Nu = 0,
N · Nv = 0, adică Nu , Nv ∈ TM (S).
Aplicaţia T : TM (S) → TM (S), definită prin

T (dr) = −dN = − (Nu du + Nv dv), ∀ dr = ru du + rv dv ∈ TM (S)


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 239

se numeşte operatorul lui Weingarten.


Prin calcul direct se arată că:
š
T (α1 dr1 + α2 dr2 ) = α1 T (dr1 ) + α2 T (dr2 ),
∀ dr1 , dr2 ∈ TM (S),
T (dr1 ) · dr2 = dr1 · T (dr2 ),

adică T este o transformare liniară simetrică pe TM (S). Putem atunci asocia lui T forma
biliniară ψ pe TM (S):

ψ(dr1 , dr2 ) = T (dr1 ) · dr2 , ∀ dr1 , dr2 ∈ TM (S). (13.102)

Din N · ru = 0, N · rv = 0, prin derivare rezultă:

Nu · ru + N · ruu = 0, Nv · ru + N · ruv = 0, Nu · rv + N · rvu = 0, Nv · rv + N · rvv = 0.

Notând: L = N · ruu , M = N · ruv , N = N · rvv , obţinem expresia analitică a formei ψ


ı̂n baza {ru , rv }:

ψ(dr1 , dr2 ) = L du1 du2 + M (du1 dv2 + du2 dv1 ) + N dv1 dv2 . (13.103)

Forma pătratică asociată formei biliniare simetrice ψ, a cărei expresie analitică este

Ψ(dr) = T (dr)·dr = −dN·dr = N · d2 r = L du2 + 2M dudv + N dv 2 ,

se numeşte a doua formă fundamentală a suprafeţei. Ţinând seama de (13.101), coefici-


enţii formei Ψ vor avea expresiile:
1
L = √ (ru , rv , ruu ), M = (ru , rv , ruv ), N = (ru , rv , rvv ), ∆ = EG − F 2 .

Dacă suprafaţa este dată prin ecuaţia explicită z = f (x, y), forma a doua fundamen-
tală se scrie
1
Ψ(dx, dy) = p (r dx2 + 2s dxdy + t dy 2 ),
1 + p2 + q 2
unde p = ∂f /∂x, q = ∂f /∂y, r = ∂ 2 f /∂x2 , s = ∂ 2 f /∂x∂y, t = ∂ 2 f /∂y 2 .

Definiţia 13.48 Direcţia dr(du, dv) tangentă ı̂n M la S se numeşte asimptotică dacă

Ψ(dr) = L du2 + 2M dudv + N dv 2 = 0. (13.104)

Dacă L, M , N nu sunt simultan nuli, ecuaţia (13.104) determină două direcţii asimp-
totice reale distincte, confundate sau imaginare, după cum M 2 − LN este pozitiv, nul
sau negativ.

Definiţia 13.49 Punctul M (u, v) ∈ S se numeşte:


a) hiperbolic dacă M 2 − LN > 0,
b) parabolic dacă M 2 − LN = 0,
c) eliptic dacă M 2 − LN < 0.
Un punct al suprafeţei ı̂n care L = M = N = 0 se numeşte punct planar.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 240

Exemplul 13.27 1. Toate punctele unui hiperboloid cu o pânză şi ale unui paraboloid
hiperbolic sunt hiperbolice. Direcţiile asimptotice sunt direcţiile generatoarelor rectilinii
ale acestor suprafeţe.
2. Toate punctele unui elipsoid, hiperboloid cu două pânze sau paraboloid eliptic sunt
eliptice.
3. Toate punctele unui plan sunt planare.

Definiţia 13.50 Numim linii asimptotice pe suprafaţa S curbele de pe suprafaţă ale


căror angente ı̂n fiecare punct al lor au direcţii asimptotice.

Pe o suprafaţă formată din puncte hiperbolice, liniile asimptotice formează o reţea


reală numită reţeaua asimptotică, a cărei ecuaţie diferenţială este (13.104).
Reţeaua parametrică pe S este o reţea asimptotică d.d. L = N = 0.
O proprietate a liniilor asimptotice este pusă ı̂n evidenţă de teorema care urmează.

Teorema 13.8 Planul osculator ı̂n fiecare punct ordinar al unei linii asimptotice coin-
cide cu planul tangent la suprafaţă ı̂n acel punct.

/ Fie u = u(t), v = v(t) o linie parametrică pe S, deci a cărei direcţie a tangentei ı̂n
M (u(t), v(t)) este asimptotică: Ψ(dr) = 0 sau N · d2 r = 0, adică N · r00 = 0. Dar cum
N · r0 = 0 pentru orice curbă, deducem r0 × r00 k N, adică normala la planul osculator
este coliniară cu normala la S ı̂n M , deci planul osculator coincide cu planul tangent la
suprafaţă. .

Consecinţa 13.1 Orice dreaptă situată pe o suprafaţă regulată este linie asimptotică pe
suprafaţă.

Exemplul 13.28 Generatoarele rectilinii ale hiperboloidului cu o pânză şi ale parabolo-
idului hiperbolic sunt linii asimptotice pe aceste suprafeţe.

Definiţia 13.51 Spunem că două direcţii dr1 (du1 , dv1 ), dr2 (du2 , dv2 ) tangente la S ı̂ntr-
un punct ordinar al ei sunt conjugate dacă

ψ(dr1 , dr2 ) = L du1 du2 + M (du1 dv2 + du2 dv1 ) + N dv1 dv2 = 0. (13.105)

Teorema 13.9 Reţeaua

A(u, v) du2 + 2B(u, v) du dv + C(u, v) dv 2 = 0

este o reţea conjugată d.d. AN − 2BM + CL = 0.

/ Demonstraţia este asemănătoare celei de la Teorema 13.7. .


Reţeaua parametrică pe S este conjugată d.d. M = 0.

Exemplul 13.29 Fie sfera de rază R cu centrul ı̂n origine r = R(i cos v + j sin v) cos u +
R k sin u. Avem

ru = −R(i cos v + j sin v) sin u + R k cos u, rv = R(−i sin v + j cos v) cos u,


GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 241

ru × rv = −[R2 (i cos v + j sin v) cos2 u + R2 k sin u cos u],

deci ||ru × rv || = R2 cos v, N = −[(i cos v + j sin v) cos u + k sin u]. Apoi

 ruu = −R(i cos v + j sin v) cos u − R k sin u,
ruv = R(i sin v − j cos v) sin u,

rvv = −R(i cos v + j sin v) cos u,

de unde: L = N · ruu = R, M = N · ruv = 0, N = N · rvv = R cos2 u, deci

Ψ(dr) = R( du2 + cos2 u dv 2 ), ψ(dr1 , dr2 ) = R( du1 du2 + cos2 u dv1 dv2 ).

Ecuaţia Ψ(dr) = 0 nu are rădăcini reale, deci sfera nu are direcţii asimptotice, toate
punctele sale sunt eliptice.
Două direcţii dr1 (du1 , dv1 ), dr2 (du2 , dv2 ) tangente ı̂ntr-un punct al sferei sunt conju-
gate dacă du1 du2 + cos2 u dv1 dv2 = 0.

13.3.7 Curbura normală. Curburi principale


Fie dată suprafaţa S, regulată de ordin cel puţin doi

r = r(u, v), (u, v) ∈ ∆ (13.106)

şi fie Cn un arc al unei secţiuni normale la S ı̂n punctul M (u, v), reprezentat analitic prin
ecuaţiile
u = u(s), v = v(s), (13.107)
unde s este parametrul natural pe Cn . Cum planul osculator al curbei Cn ı̂n M este planul
secţiunii normale, rezultă că N = ±nn sau |N · nn | = 1, unde am notat cu nn versorul
normalei principale la curba Cn . Fie κn curbura secţiunii normale Cn ı̂n M (u(s), v(s)).
Din prima formulă a lui Frénet avem că

d2 r
= κn nn , (13.108)
ds2
de unde, cu |N · nn | = 1, deducem pentru curbura secţiunii normale expresia
Œ Œ Œ Œ
Œ N · d2 r Œ Œ Ψ(dr) Œ
κn = ŒŒ Œ=Œ Œ. (13.109)
ds2 Œ Œ Φ(dr) Œ

Deoarece raportul Ψ(dr)/Φ(dr) nu depinde decât de direcţia dr tangentă ı̂n M la S,


putem da următoarea definiţie.

Definiţia 13.52 Numim curbură normală a suprafeţei S ı̂n punctul ei ordinar M (u, v),
ı̂n direcţia dr(du, dv), raportul
Ψ(dr)
Kn (dr) = . (13.110)
Φ(dr)
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 242

Din (13.109) deducem atunci: κn = |Kn |.


Ţinând seama de (13.104) şi (13.110) rezultă că direcţiile asimptotice ı̂ntr-un punct
al suprafeţei S se caracterizează prin condiţia Kn (dr) = 0.

Definiţia 13.53 Numim direcţie principală ı̂ntr-un punct ordinar al suprafeţei S direcţia
tangentă la S pentru care curbura normală are o valoare extremă.
Valoarea curburii normale pentru o direcţie principală se numeşte curbură principală.

Direcţiile principale sunt nedeterminate ı̂n punctele planare (pentru care L = M =


N = 0) şi ı̂n punctele ombilicale (pentru care coeficienţii celor două forma fundamentale
sunt proporţionali). In primul caz Kn = 0 pentru orice direcţie, iar ı̂n cel de-al doilea
caz Kn nu depinde de direcţie.

Teorema 13.10 Prin orice punct ordinar al unei suprafeţe, care nu este punct planar
sau ombilical, trec două direcţii principale reale şi distincte.

/ Dacă dr(du, dv) este o direcţie principală, deci pentru care Kn are o valoare extremă,
atunci derivatele parţiale ale lui Kn (du, dv) ı̂n raport cu du şi dv se anulează. Cum
Ψ = Kn Φ, din ∂Kn /∂(du) = 0, ∂Kn /∂(dv) = 0, deducem

∂Ψ/∂(du) ∂Ψ/∂(dv)
= = Kn ,
∂Φ/∂(du) ∂Φ/∂(dv)
sau
L du + M dv M du + N dv
= = Kn . (13.111)
E du + F dv F du + G dv
Deci direcţiile principale satisfac ecuaţia diferenţială
Œ Œ
Œ E du + F dv F du + G dv Œ
Œ Œ
ΠL du + M dv M du + N dv Π= 0 (13.112)

sau echivalent Œ Œ
Π2
du2 Œ
Œ dv −du dv Œ
Œ E F G Œ=0
Œ Œ
Œ L M N Œ
sau ı̂ncă

(EM − F L) du2 + (EN − GL) du dv + (F N − GM ) dv 2 = 0. (13.113)

Discriminantul ecuaţiei (13.113) D = (EN − GL)2 − 4(EM − F L)(F N − GM ) se


poate pune sub forma

1 EG − F 2
D= [E(F N − GM ) − G(EM − F L)]2 + (EN − GL)2 > 0.
EG EG
Cum D > 0 ı̂n orice punct care un este planar sau ombilical, ecuaţia (13.113) are două
rădăcini reale şi distincte. .

Teorema 13.11 Două direcţii dr1 şi dr2 tangente ı̂n punctul M la S sunt principale
d.d. sunt ortogonale şi conjugate.
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 243

/ Direcţiile dr1 (du1 , dv1 ), dr2 (du2 , dv2 ) sunt ortogonale şi conjugate dacă:
š
φ(dr1 , dr2 ) = E du1 du2 + F (du1 dv2 + du2 dv1 ) + G dv1 dv2 = 0,
(13.114)
ψ(dr1 , dr2 ) = L du1 du2 + M (du1 dv2 + du2 dv1 ) + N dv1 dv2 = 0.
Necesitatea. Dacă direcţiile dr1 , dr2 sunt principale, atunci (du1 , dv1 ) şi (du2 , dv2 )
sunt rădăcinile ecuaţiei (13.113) şi ţinând seama de relaţiile dintre rădăcinile şi coeficienţii
unei ecuaţii de gradul al doilea, rezultă că verifică (13.114), adică sunt ortogonale şi
conjugate.
Suficienţa. Sistemul (13.114) ı̂n necunoscutele (du2 , dv2 ) admite soluţii nebanale
d.d. (du1 , dv1 ) satisface (13.112), adică direcţia dr1 este principală. Schimbând rolul
celor două direcţii, rezultă că şi dr2 este principală. .
Definiţia 13.54 Numim linii de curbură ale suprafeţei S curbele de pe suprafaţă tan-
gente ı̂n fiecare punct al lor direcţiilor principale.
Ecuaţia diferenţială a liniilor de curbură este ecuaţia (13.112).
In vecinătatea oricărui punct al suprafeţei S, care nu este planar sau ombilical, liniile
de curbură formează o reţea conjugată şi ortogonală.
Reţeaua parametrică pe S este reţeaua liniilor de curbură d.d. F = 0 (este ortogonală)
şi M = 0 (este conjugată).
Din (13.111) rezultă că o direcţie principală dr(du, dv) este o soluţie nebanală a
sistemului: š
(L − EKn ) du + (M − F Kn ) dv = 0,
(M − F Kn ) du + (N − GKn ) dv = 0.
Dar curbura normală ı̂ntr-o direcţie principală este o curbură principală. Cum sis-
temul precedent admite soluţii nebanale d.d. determinantul său este nul, rezultă că
curburile principale sunt rădăcinile ecuaţiei
Œ Œ
Œ L − EKn M − F Kn Œ
Œ Œ
Œ M − F Kn N − GKn Œ = 0 (13.115)

sau
(EG − F 2 ) Kn2 − (EN − 2F M + GL) Kn + LN − M 2 = 0. (13.116)
Ecuaţia (13.116) ne permite să calculăm direct (fără a determina direcţiile principale)
curburile principale: K1 = Kn (dr1 ), K2 = Kn (dr2 ).
Produsul rădăcinilor ecuaţiei (13.116) se mai numeşte curbură totală (gaussiană) a
suprafeţei ı̂n punctul M
LN − M 2
K = K1 · K 2 = ,
EG − F 2
iar semisuma acestor rădăcini se mai numeşte curbură medie a suprafeţei ı̂n punctul M
1 EN − 2F M + GL
H= (K1 + K2 ) = .
2 2(EG − F 2 )
Cu acestea ecuaţia (13.116) se mai scrie Kn2 − 2H Kn + K = 0.
Punctul M al suprafeţei S este: a) hiperbolic dacă K < 0, b) parabolic dacă K = 0,
c) eliptic dacă K > 0.
Exemplul 13.30 Sfera de rază R are curbura totală constantă K = 1/R2 .
Bibliografie

[1] Gh. Atanasiu, Gh. Munteanu, M. Postolache, Culegere de probleme de al-


gebră liniară, geometrie analitică, diferenţială şi ecuaţii diferenţiale, Editura ALL,
Bucureşti, 1994.
[2] A. Bejancu, Matematici speciale I, Rotaprint IPI, 1982.
[3] V. T. Borcea, C. I. Davideanu, C. Forăscu, Probleme de algebră liniară,
Editura “Gh. Asachi” Iaşi, 2000.
[4] I. Burdujan, Elemente de algebră liniară şi geometrie analitică, Rotaprint IPI,
1982.
[5] A. Cărăuşu, Linear Algebra, Editura MATRIX ROM, Bucureşti, 1999.
[6] S. Chiriţă, Probleme de matematici superioare, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1989.
[7] Gh. Ciobanu, Gh. Slabu, Algebră liniară, geometrie analitică şi diferenţială,
Culegere de probleme, vol. I şi II, Rotaprint IPI, 1983.
[8] M. Craioveanu, I. D. Albu, Geometrie afină şi euclidiană, Exerciţii, Editura
Facla Timişoara, 1982.
[9] I. Crăciun, Gh. Procopiuc, Al. Neagu, C. Fetecău, Algebră liniară, geome-
trie analitică şi diferenţială şi programare, Vol. I şi II, Rotaprint IPI, 1984.
[10] V. Cruceanu, Elemente de algebră liniară şi geometrie, Centrul de multiplicare
Univ. Iaşi, 1971.
[11] A. Fédenko, Recueil d 0 exercices de géométrie différentielle, Mir Moscou, 1982.
[12] C. Fetecău, E. Sı̂rbu, Probleme de geometrie analitică şi diferenţială, Rotaprint
UTI, 1993.
[13] D. Kléténik, Problèmes de géométrie analytique, Editions Mir, Moscou, 1981.
[14] C. Mihu, Sisteme de ecuaţii liniare şi forme pătratice, Editura Tehnică, Bucureşti,
1985.
[15] C. Mihu, I. P. Iambor, Curbe plane, Editura Tehnică, Bucureşti, 1989.

244
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 245

[16] R. Miron, Introducere vectorială ı̂n geometria analitică plană, Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1970.

[17] V. Murgescu, Georgeta Teodoru, Algebră liniară şi geometrie analitică, Ro-
taprint IPI, 1980.

[18] E. Murgulecsu, N. Donciu, V. Popescu, Geometrie analitică ı̂n spaţiu şi ge-
ometrie diferenţială, Culegere de probleme, Editura Didactică şi pedagogică, Bu-
cureşti, 1974.

[19] Al. Neagu, Geometrie, Rotaprint UTI, 1996.

[20] Al. Neagu, Veronica Borcea, Probleme de algebră şi ecuaţii diferenţiale, Ro-
taprint UTI, 1993.

[21] V. Obădeanu, Elemente de algebră liniară şi geometrie analitică, Editura Facla,
Timişoara, 1981.

[22] I. Pop, Curs de algebră, Rotaprint Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, 1979.

[23] I. Pop, Culegere de probleme de algebră liniară, Rotaprint Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi,
1982.
[24] I. P. Popescu, Geometrie afină şi euclidiană, Editura Facla, Timişoara, 1984.

[25] M. Postnikov, Leçons de géométrie. Algèbre linéaire et géometrie différenţialle,


Éditions Mir, Moscou, 1981.

[26] Gh. Procopiuc, Geometrie analitică, Rotaprint UTI, 1995.

[27] Gh. Procopiuc, Matematică, Univ. Tehnică “Gh. Asachi” Iaşi, 1999.
[28] Gh. Procopiuc, Gh. Slabu, M. Ispas, Matematică, teorie şi aplicaţii, Editura
“Gh. Asachi” Iaşi, 2001.

[29] M. Roşculeţ, Algebră liniară, geometrie analitică şi geometrie diferenţială, Edi-
tura Tehnică, Bucureşti, 1981.

[30] Gh. D. Simionescu, Noţiuni de algebră vectorială şi aplicaţii ı̂n geometrie, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1982.

[31] C. Udrişte, C. Radu, C. Dicu, Odetta Mălăncioiu, Probleme de algebră,


geometrie şi ecuaţii diferenţiale, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981.

[32] C. Udrişte, C. Radu, C. Dicu, Odetta Mălăncioiu, Algebră, geometrie şi


ecuaţii diferenţiale, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1982.
[33] Elena Vamanu, Nicoleta Negoescu, Culegere de probleme de algebră liniară,
geometrie analitică şi diferenţială, Rotaprint IPI, 1982.
Index

aplicaţie liniară, 31 coordonatele unui vector, 26


asimptotă, 216 cuadrice
degenerate, 163
bază, 26 nedegenerate, 157
orientată, 30 curbă
ortonormată, 60 ı̂n spaţiu, 217
binormală, 224 plană, 201
curbă algebrică, 108
centro-izometrie, 101
de ordinul doi, 166
centru
curbă plană transcendentă, 109
al unei conice, 167
curbură
al unei cuadrice, 183
a unei curbe ı̂n spaţiu, 226
de curbură, 209
a unei curbe plane, 209
cerc, 136
medie, 243
cerc de curbură, 209
normală, 241
cerc osculator, 208
principală, 242
cilindru circumscris sferei, 146
totală, 243
clasificarea
conicelor, 170 dedublare, 140, 145
cuadricelor, 187 defect, 36
combinaţie liniară, 23 determinant, 9
complement algebric, 10 diametri conjugaţi
complementul ortogonal, 63 ai unei conice, 178
con circumscris sferei, 145 ai unei cuadrice, 197
conică, 150 diametru
degenerată, 151 al unei conice, 177
nedegenerată, 151 al unei cuadrice, 196
conoid cu plan director, 133 dimensiune, 27
conul asimptot, 161 direcţie
conul direcţiilor asimptotice, 198 asimptotică, 216
coordonate principală, 242
ale unui punct, 95 directoare, 150
cilindrice, 107 distanţă, 58
ortogonale, 95 dreapta ı̂n plan, 111
polare ı̂n plan, 105 ecuaţia canonică, 112
polare ı̂n spaţiu, 106 ecuaţia generală, 112
semipolare ı̂n spaţiu, 107 ecuaţia vectorială, 112
sferice, 106

246
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 247

dreapta ı̂n spaţiu, 121 asimptotice, 240


ecuaţia vectorială, 122 parametrice, 235
ecuaţiile canonice, 122
drepte ı̂n spaţiu mărimea algebrică a proiecţiei ortogo-
coplanare, 125 nale, 82
necoplanare, 125 matrice, 7
a unei aplicaţii liniare, 35
ecuaţie caracteristică, 40 a unei forme biliniare, 47
ecuaţie vectorială, 91 a unei forme liniare, 44
element de arc, 207, 222 a unei forme pătratice, 49
element de arie, 238 asemenea, 38
elipsă, 152 echivalente, 38
elipsoid, 157 inversabilă, 12
evolută, 212 pătratice, 21
evolventă, 213 antisimetrice, 22
excentricitate, 150 diagonale, 22
simetrice, 21
fascicul singulară, 12
de plane, 127 transpusă, 9
focar, 150 unitate, 8
forme biliniare, 46 metoda
forme liniare, 44 lui Gauss, 51
forme pătratice, 48 lui Jacobi, 51
expresie canonică, 49 metrica suprafeţei, 236
reale, 53 minor, 10
expresie normală, 53 complementar, 10
indice de inerţie, 54
negativ definite, 54 normală, 233
pozitiv definite, 54 normală principală, 224
formulele lui Cramer, 15 normala la o curbă plană, 205
formulele lui Frenet, 215, 229 nucleu, 32

generatoare rectilinii, 165 operator liniar, 31


ordinul
hiperbolă, 152 unei curbe, 108
hiperboloizi, 159, 160 unei suprafeţe, 110

identitatea lui Lagrange, 88 parabolă, 154


imagine, 32 paraboloizi, 161, 162
inegalitatea lui Schwarz-Cauchy, 57 parametru natural, 207
invariant ortogonal perpendiculara comună, 129
al unei conice, 171 plan
al unei cuadrice, 188 normal, 234
izomorfism, 33 osculator, 223
tangent, 233
linia nodurilor, 104 plan diametral al unei cuadrice, 196
linii plan polar, 146
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 248

planul, 117 simbolurile lui Kronecker, 8


ecuaţia generală, 118 sistem algebric
ecuaţia vectorială, 117 Cramer, 15
polară, 140 liniar, 13
polinom caracteristic, 40 omogen, 16
procedeul de ortonormare al lui Gram- spaţiu, 17
Schmidt, 60 dual, 44
produs euclidian, 56
dublu vectorial, 90 punctual afin, 93
mixt, 88 punctual euclidian, 93
scalar, 56, 83 vectorial, 17
vectorial, 85 aritmetic, 18
proiecţie ortogonală, 81 director, 93
punct normat, 57
de inflexiune, 209 subspaţii suplimentare, 63
dublu, 206 subspaţiu, 20
multiplu, 206 generat, 24
ordinar, 202, 218, 231 propriu, 41
planar, 229 sumă, 22
singular, 202, 231 vectorial, 20
suprafaţă, 230
rădăcini caracteristice, 40 cilindrică, 130
rangul conică, 132
unei aplicaţii liniare, 36 conoidă, 133
unei matrice, 12 de rotaţie, 148
rază de curbură, 209 suprafaţă algebrică, 110
reţea de ordinul doi, 182
ortogonală, 238
parametrică, 235 tangenta
regula paralelogramului, 74 la o curbă ı̂n spaţiu, 220
regula triunghiului, 73 la o curbă plană, 204
relaţia lui Chasles, 73 tangente
reper la cerc, 139
polar ı̂n plan, 105 la sferă, 145
polar ı̂n spaţiu, 106 teorema
reper cartezian, 94 lui Grassmann, 28
ortonormat, 95 lui Jacobi, 51
reperul lui Frenet, 215, 225 lui Kronecker-Cappelli, 14
rotaţie lui Laplace, 10
ı̂n plan, 102 lui Rouche-Frobenius, 14
ı̂n spaţiu, 103 lui Sylvester, 53
torsiune, 228
schimbare centro-afină, 100 transformări elementare, 12
segment orientat, 71 transformare liniară, 31
segmente echipolente, 72 ortogonală, 63
sferă, 141 simetrică, 65
GHEORGHE PROCOPIUC - ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 249

ortodiagonalizare, 67
translaţie, 100

unghi, 82
neorientat, 82
orientat, 83
unghiurile lui Euler, 104

valoare proprie, 39
vector
de poziţie, 94
liber, 72
norma, 57
propriu, 39
unitar, 57
vectori, 17
coliniari, 76
coplanari, 76
liniar dependenţi, 25
liniar independenţi, 25
ortogonali, 58, 82
ortonormaţi, 59
versor, 57