Sunteți pe pagina 1din 6

O NOUĂ TROIE: ADEVĂRATA

SARMISEGETUZĂ
Un nume pe nedrept uitat: Constantin Zagoriţ. Un nume însă de care nu
numai că merită să ne aducem aminte, dar care s-ar putea să capete o
celebritate nu mult diferită de a lui Schliemann. Pentru că, aşa cum
Schliemann, în ciuda tuturor scepticilor care nu-i dădeau nici o şansă, a
descoperit Troia, Zagoriţ, înfruntând şi el scepticismul istoricilor oficiali, a
localizat ruinele unei cetăţi antice pe care el o credea a fi fost adevărata
capitală a lui Decebal, ipoteză ce, dacă cercetările viitoare o vor valida, va
produce o zguduire fără egal în toată istoriografia română.
Să facem însă de la început precizarea că Zagoriţ nu era un amator, aşa cum,
necunoscându-l, lumea ar putea să-l considere. Era nu numai un om cu totul
serios ci şi un profesionist de elită. El era geograf militar, un cadru de
specialitate aşadar, cu aplicaţie specială la particularităţile pe care terenul le
posedă din punct de vedere tactic, „unul din cei mai buni cunoscători ai
reliefului României şi, fără contestare, în întreaga ţară cel mai bun scrutător al
modificărilor artificiale suferite de liniile naturale ale terenului în decursul
timpurilor…”,[1] aşa cum era caracterizat în epocă. Or, tocmai această
capacitate particulară, potenţată de excepţionala sa pregătire profesională şi
de practica îndelungată, l-a putut duce la şocantul rezultat: „călăuzit de câteva
cute, abia observabile pentru un ochi format, ale pantelor dealului de la S-E
de orăşelul Haţeg, a reuşit să reconstituie acolo incinta unei vechi cetăţi”[2],
pe care el o identifica a fi Sarmisegetuza.
Colonelul Constantin Zagoriţ s-a născut la 10 septembrie 1882.
A absolvit ca şef de promoţie Şcoala Superioară de Război. Geograf cu
merite unanim recunoscute, a făcut parte din comisia de topografi care a
realizat documentaţia pe baza căreia s-a trasat graniţa de vest a României
după Tratatul de la Trianon. În legătură cu aceasta, a publicat studiul Mai
multe hărţi ale Transilvaniei şi graniţei dinspre Ungaria (Ploieşti, 1938, 23 p. +
9 hărţi etnografice, economice şi religioase) în care demonstrează că
România nu a fost avantajată prin fixarea actualei graniţe de vest ci,
dimpotrivă, a abandonat în partea ungară multe localităţi total sau majoritar
româneşti ale căror hărţi geograful le realizează amănunţit. Că Zagoriţ a
publicat studiul în 1938 e explicabil pentru că era momentul în care problema
Transilvaniei era din nou agitată şi războiul era pe punctul de a izbucni. Din
păcate, subiectul e actual şi azi şi acele documente întocmite de Constantin
Zagoriţ se impun oficialităţilor prezente ca bibliografie obligatorie.
Avansat colonel, a fost comandantul Regimentului 7 Linie Ploieşti. Locuia în
acest oraş pe strada Regina Maria la nr. 17. Dar el era nu numai militar, nu
numai intelectual, ci şi un tip modern, iubitor al sportului. În calitatea pe care o
avea, a donat o parte din terenul regimentului pentru construirea stadionului
ce va fi al echipei de fotbal – sport atunci, la noi ca şi în restul lumii, incipient
dar în spectaculoasă ascensiune – echipa „Unirea Tricolor”, nume ce în
copilăria mea avea o rezonanţă glorioasă.
Dar faima lui Constantin Zagoriţ a provenit de la localizarea de către el a
capitalei lui Decebal într-un punct la care nimeni nu se gândise şi la care
istoricii de profesie chiar refuzau să se gândească.
Imediat după înfăptuirea României Mari era firesc ca noile provincii revenite la
Patria-Mumă să fie investigate din toate punctele de vedere, cel tactic-militar
situându-se în fruntea priorităţilor. Încă în 1920, Constantin Zagoriţ, ca ofiţer al
Diviziei a XVIII-a şi ca experimentat geograf, a făcut o recunoaştere tactico-
topografică a Ţării Haţegului. Cum dealul de la Subcetate, din imediata
vecinătate a Haţegului, i-a atras atenţia prin forma sa semeaţă, cu piscul din
care domină împrejurimile în tus-patru părţile, flancat pe trei laturi de pante
prăpăstioase inabordabile, l-a studiat în amănunţime. Ca, surpriză: zărind prin
pădurea deasă „nişte cute, abia observabile pentru un ochi format”, cu flerul
său infailibil dar şi cu mijloacele specialistului să-şi dea imediat seama că
acele dungi nu sunt creaţii ale naturii ci „modificări artificiale suferite de liniile
naturale ale terenului”, nu risipite arbitrar ci legate într-un sistem coerent.
Suplinind cu fantezia sa lipsa aparatelor care privesc în adâncime prin
straturile solului, azi existente, atunci încă nici măcar imaginate, a şi văzut
aievea o impunătoare cetate ale cărei ziduri zac ascunse sub pământ,
lăsându-se ghicite doar de nişte cute de-abia observabile pe sub vrafurile de
frunze ale toamnelor trecute.
„Forma arhaică a acestei incinte, aspectul ei de pierdută vechime şi aşezarea
ei asupra unui defileu în coasta marelui drum al Daciei antice Orşova-Alba
Iulia, la răscrucea cu drumul ce vine din Oltenia prin trecătoarea Jiului şi în
acelaşi timp în punctul către care converg potecile munţilor ce înconjoară Ţara
Haţegului, nu lăsa un moment în îndoială pe expertul ofiţer, că se găseşte în
faţa, necunoscutei până azi, capitale a faimosului Decebal. Marea artă a
aşezării ei tactice îi dădură convingerea neasemănatei genialităţi a Dacului de
acum două mii de ani. Nimeni la noi, nici chiar ţăranii din satele vecine nu
bănuiseră existenţa celebrei cetăţi în acel loc. În concepţiunea dacă,
evidenţiată de colonelul Zagoriţ, cetatea Sarmisegetusa nu e numai incinta
fortificată în suprafaţă de 40 pogoane, ci întregul deal triunghiular (cu laturi
între 2½-3 kilometri) de 740 pogoane, aproape 4 kilometri pătraţi pe care ea
este aşezată […] În natură, aşezarea incintei fortificate, măreţ cuib de vulturi,
este splendidă. Tăria ei în afară de pantele aspre ale coastelor, se întemeia
pe două îndemânatice pieţe de arme, cu ape de izvoare, tăinuite în inima
dealului…”[3]
Colonelul Zagoriţ şi-a publicat rezultatele cercetărilor referitoare la inedita
situare a Sarmisegetuzei în primăvara anului 1937 sub
titlul: SARMIZEGETHUSA, – Unde cred că s-a găsit în adevăr, întemeiat pe
consideraţiuni militare, geografice, topografice şi fortificaţiuni găsite pe teren,
de Colonel Zagoriţ Constantin, 23 pagini cu 4 hărţi anexe, Ploieşti, Tipografia
Concurenţa, 1937.
Imediat, în 14 iunie a aceluiaşi an, Constantin Daicoviciu, care-l seconda pe
profesorul D. M. Teodorescu la săpăturile din munţii Orăştiei, în Curentul, nr.
3364, ediţia a III-a de provincie, „contestă orice temeiu ştiinţific şi arheologic
nouei descoperiri”.
În replică, Zagoriţ a venit cu noi precizări: SARMIZEGETHUSA II. Alte păreri
cu răspunsurile cuvenite că Sarmizegethusa s-a găsit acolo unde am afirmat
eu, 35 pagini cu 2 hărţi anexe (Ploieşti) tipografia Voinţa Prahovei, 1937.
Argumentele aduse de geograful militar sunt cu totul convingătoare. Dar
cantonarea dezbaterii la stadiul teoretic, fie că părerile sale sunt împărtăşite,
fie că sunt respinse, e sterilă. Singura modalitate de tranşare a adevărului e
studierea pe teren a vestigiilor, arheologii urmând să stabilească dacă
acestea aparţin unei fortificaţii dacice şi dacă aceea a fost capitala lui
Decebal.
Profesorul Gh. Petrescu-Sava îşi încheie astfel „darea de seamă despre noua
descoperire a colonelului C. Zagoriţ”, din care am extras datele prezentate
anterior: „Propun reconstruirea celor doi kilometri de muri ai semeţei incinte,
cu materiale de felul celor constatate pe loc şi în formele arătate de Columna
Traiană, ca o mărturie a vredniciei şi mândriei epocei noastre. Cer
interzicerea scobăcirii ab libitum înlăuntrul ei şi permiterea săpăturilor, cu
mâini delicate şi uşoare, numai unor oameni cu pricepere şi răbdare probată,
cari desbrăcaţi de scepticismul distrugător, cum se vede încolţind în multe
ramuri de activitate, să simtă şi să cruţe sufletul acestui glorios şi tainic
monument, pe care îmi iau îndrăzneala a-l numi «sfânta sfintelor » neamului
nostru.”[4]
Constantin Zagoriţ a murit la 22 august 1944, în chiar ajunul actului politic ce
a schimbat cursul istoriei noastre şi a celei europene, şi a fost înmormântat în
cimitirul Viişoara din Ploieşti.
În deceniile ce au urmat, convingerea că Sarmisegetuza s-a găsit în munţii
Orăştiei a triumfat, varianta lui Zagoriţ fiind respinsă categoric şi repede uitată.
Şi ar fi rămas îngropată definitiv dacă nu ar fi fost descoperită recent şi
îmbrăţişată entuziast de profesorul şi scriitorul Gligor Haşa care a făcut o
adevărată pasiune din promovarea ei.

Oraşul Haţeg şi dealul cetăţii

Cel mai autorizat cunoscător al evului mediu timpuriu românesc, istoricul


Radu Popa, spune referitor la „cetatatea regală de la Haţeg”: „Cât despre
cetăţile medievale propriu-zise din Ţara Haţegului, principalul rol militar şi
politic l-a avut, cel puţin în epoca din care avem ştiri scrise, cetatea de la
Haţeg. Ea se află pe culmea care încheie şirul de dealuri ce formează hotarul
nordic al Depresiunii Haţegului, deasupra strâmturii care marchează limita
dintre cursul superior şi inferior al râului Strei, deci într-o poziţie
excepţională în chiar inima Ţării Haţegului” (s.n.).
Radu Popa se referă la cetatea medievală. Dar dacă o transpunem pe
aceasta în epoca antică, precizările lui, deloc subiective ci aparţinând unui om
de ştiinţă cu totul exact în aprecieri, („principalul rol militar şi politic l-a avut
cetatea de la Haţeg”, situată „într-o poziţie excepţională în chiar inima Ţării
Haţegului”), sugerează că cetatea de la Haţeg nu putea fi decât capitală.
După cum titulatura de „cetatea regală” oficială în evul mediu poate fi
prelungirea calităţii supreme de „Regia”, atribuită Sarmisegetuzei antice.
O observaţie elementară care face imposibilă situarea Sarmisegetuzei în
munţii Orăştiei: o capitală nu se aşază într-un loc total izolat, înconjurat de
mari spaţii nelocuite, expusă din capul locului să cadă pradă unui atac
inopinat, aşa cum Grădiştea Muncelului e. Dimpotrivă, cetatea de scaun
trebuie să aibă în imediata vecinătate o zonă cu densitate demografică
substanţială, cu aşezări din care oamenii să poată fi oricând mobilizaţi să sară
direct din gospodăriile lor în formaţiile de luptă, poziţie pe care dealul de la
Subcetate, în chiar centrul Ţării Haţegului, o are la modul superlativ.
Ansamblul sanctuarelor din munţii Orăştiei nu prezintă deloc caracteristicile
unui centru politic, administrativ şi militar. Situat pe înălţimi, în cea mai deplină
solitudine, el are atmosfera unui loc de reculegere, de rugăciune, de
contemplare a bolţii cereşti, atmosferă înrudită nu cu cea a castrelor ori
cazărmilor ci cu cea a sihăstriilor creştine şi a observatoarelor astronomice.
Şi apoi, romanii nu-şi puteau zidi Sarmisegetuza lor (Ulpia Traiana) la zeci de
kilometri de Sarmisegetuza dacă, ci în apropierea acesteia, aşa cum şi-au
zidit Apulumul lor lângă Apulonul dac de la Piatra Craivii şi Napoca lor lângă
Napuca dacă.
Şi încă un argument deloc de neglijat. Ştim de la Dio Cassius că Decebal şi-a
îngropat tezaurul sub albia râului Sargetia. Streiul însă, cu care e identificată
Sargetia, se afla la o distanţă apreciabilă de cetăţile din Munţii Orăştiei şi ne e
greu să ne imaginăm cum vor fi fost transportate acele nepreţuite greutăţi zeci
de mile prin munţi şi încă în grabă, sub presiunea timpului. În schimb, Streiul
trece exact pe la piciorul vârfului Orlea, la o aruncătură de piatră de cetatea
pe care Zagoriţ o consideră a fi Sarmisegetuza şi de unde coşurile cu odoare
puteau fi trase pe pantă în jos şi de către femei şi copii.
O baladă din ciclul Novăceştilor începe astfel: „În Ţara Haţegului/La biertu-
mpăratului/Gruia bea cu fetele…”[5]
Ne situăm, desigur, în plină epocă mitologică, antehomerică. În viziunea
populară, aşa cum chestionarele lui Nicolae Densuşianu o atestă cu claritate,
novacii erau „în vechime, oameni foarte mari, care puteau să calce din munte
în munte”; „cei mai mari şi mai voinici oameni de pe pământ. Picioarele lungi
de 20 stânjeni, mâinile groase de 1 stânjen”; „oameni foarte mari ce au trăit în
vechime” etc. Formulările aceasta ne aduc însă în minte textul din Vechiul
Testament în care e vorba de nişte fiinţe semifantastice: „În vremea aceea se
iviră pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a
intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt
vestiţii viteji din vechime” (Facerea, 6,4), un fel de semizei, cum apar.
Identitatea vizibilă cu ochiul liber dintre cele două surse nu e una
întâmplătoare ci ele, cu siguranţă, se referă la acelaşi subiect pentru că iată
ce spun imediat chestionarele lui Nicolae Densuşianu: Novac e „om gigantic
ca şi jidovul”; „Novac, jidov şi uriaş au aceeaşi semnificaţie”[6], sintagme ce
fac legătura cea mai directă cu textul biblic. Pe harta lui Zagoriţ înfăţişând
cetatea de aici se află un punct numit « Piatra Patul Jidovului ». Iar în ce
străfund al vechimii am plonjat ne-o sugerează faptul mai mult decât sigur că
ţăranii care-i vedeau pe novaci astfel nici vorbă să fi cunoscut Biblia şi că, în
realitate, şi ei şi textul din Vechiul Testament se referă la epoci mult anterioare
lui Moise, păstrate deci de memoria colectivă de cu mult mai înainte ca Biblia
să fi fost scrisă.
În limitele subiectului nostru însă, pe noi ne interesează că acei novaci
petreceau „la biertu-mpăratului” care se afla „în Ţara Haţegului”, că, aşadar,
exista o legătură între curtea împărătească şi Ţara Haţegului, situaţie pe care
colectivitatea care cânta aceste balade o avea încă vie în memorie.
Şi ca să ne apropiem cât mai mult de acele epoci mitologice, când novacii
populau Ţara Haţegului, cu datele istoriei noi putem coborî „curtea
împărătească” de la Haţeg până în Hallstatt, pentru că iată ce spune Octavian
Floca: „La vest de înălţimea Orlea [cu Sarmisegetuza lui Zagoriţ], care poartă
pe culmea sa ruina fortificaţiei feudale, pe dealul Petriş, au fost constatate,
prin săpături arheologice, urmele unei aşezări hallstattiene, întărită cu
valuri”[7], o adevărată cetate, aşadar, în contextul vremii, veritabilă „curte
împărătească”.
Or, venind pe firul veacurilor şi mileniilor, între „curtea împărătească”
hallstattiană istoric, „novăcească” mitologic şi „Cetatea regală” a Haţegului
medieval, Sarmisegetuza Regia a lui Decebal nu numai că îşi găseşte locul
firesc dar şi-l impune cu necesitate pentru a nu fi întreruptă continuitatea.

[1] Petrescu-Sava, prof. Gh. „Sarmizegethusa. Colonelul Constantin Zagoriţ


din Ploieşti descoperă, într-o pădure de lângă orăşelul Haţeg, cetatea de
scaun a faimosului Decebal, regele strămoşilor daci”. Gazeta cărţilor, 15-31
dechemvrie 1937, apud Ardealul. Istorie şi dăinuire, anul 2, nr. 3, 2012, p. 2.
[2] Idem.
[3] Ibidem, pp 2-3.
[4] Ibidem, p. 3.
[5] Amzulescu, Al. I. Balade populare româneşti. Bucureşti: Editura pentru
literatură, 1964, vol. I, p. 169.
[6] Fochi, Adrian. Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea:
Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu. Bucureşti: Editura
Minerva, 1976, pp. 215-216.
[7] Floca, Octavian. Regiunea Hunedoara. Ghid turistic cu un Cuvânt de
însoţire de Acad. Prof. C. Daicoviciu. Deva: 1957, p. 260.