Sunteți pe pagina 1din 1

c Despre identitatea umana

In repetatele mele cugetari pseudofilozofice despre viata si aspecte ale vietii, unul dintre lucrurile
pe care le-am reluat in randuri repetate este ³identitatea umana´.

Una dintre primele probleme asupra acestui subiect este ce inteleg prin identitate umana. In
viziunea mea, identitatea omului este acel element, acel aspect care ne diferentieaza categoric si
indubitabil de celelalte fiinte vii cunoscute. In aceasta viziune, consider teoria evolutionista fiind fara doar
si poate cea corecta. Asadar, sa privim si sa interpretam situatia creaturilor binecuvantate cu suflul trairii.

Despre regnul vegetal nu putem spune prea multe. Fiinte vii, insa neavand darul ratiunii si cu un
simt discutabil al constiintei si sentimentelor ( s-au infaptuit diverse experimente care sa dovedeasca o
minte cat de primitiva posibil a plantelor, insa rezultatele au fost neconcludente ). Prizonieri din nastere,
cu functii motrice foarte limitate. Cel de Sus le-a privat de orice fel de libertate. Sunt sortite sa-si pastreze
locul in vastul lant trofic, sa realizeze incontinuu procesele de respirate si fotosinteza pentru a putea
vietui, sa satisfaca nevoile estetice ale omului. Cresc si se ofilesc. Poate ca ³viata´ lor intima, personala,
proprie este atat de neimportanta, nesemnificativa, incat am putea zice ca nu au viata cu adevarat. Insa cu
totii suntem de acord ca sunt indispensabile vietii si folositoare omului in diferite moduri. Aproape ca am
putea vorbi despre o atitudine dramatica, dar nobila a plantelor fata de restul vietuitoarelor. Si-au
sacrificat locomotia, constiinta, sentimentele, viata insasi pentru a ne asigura noua, celor inzestrati cu
ratiune si putere, continuitatea unei vieti reale. Regnul vegetal se afla intr-un permanent ciclu determinat
de succesiunea anotimpurilor. Ele sunt prinse in cercul monotoniei, al repetitiei nesfarsite, o temnita de tip
bacovian. Dar oare nu acceptarea acestei structuri ciclice a vietii este tocmai descoperirea absolutului, a
perfectiunii? Daca acceptam ca plantele nu simt, ca nu au ganduri si ca nici macar nu au constiinta de
sine, nu spunem cumva ca ele au atins o noua treapta a trairii? Ele nu simt nimic pentru ca simturile nu
sunt decat o iluzie, o pacaleala intreprinsa de lumea materiala. Renunta la placerile gustului, incantarea
melodiosului si beatitudinea miresmelor, dar totodata ignora durerile, atat cele fizice, cat si cele sufletesti.
Oare nu este acesta un schimb echitabil sau poate chiar favorabil? Nu au ganduri pentru ca ele sunt
consecintele sframantarilor unei minti imperfecte. Nici macar nu sunt constiente de existenta lor
materiala, au uitat ca odinioara au avut o proiectie in real, ale carei satisfactii naïve le-au sacrificat in
favoarea statutului de inexistent, de entitate exterioara lumii fizice. Oare imposibilitatea noastra de a
patrunde in mintea lor nu dovedeste tocmai ca mintea plantelor este un taram inaccesibil, interzis fiintelor
imperfecte si deschis doar intentiilor Celui Divin? (daca putem considera existenta unei asemenea entitati)
Nemuritoare, inerte fata de orice stimul exterior, de neinteles, de nepatruns, plantele isi sacrifica partial
existenta. Ele exista si totusi nu exista. Existenta lor fizica este o ramasita a ascinderii. Este o umbra
lasata de fiintele care au inteles lumea. Adevarata si absoluta lor existenta este urmarea parasirii realului,
este inexistenta. Plantele reusesc, astfel, cascadoria de ³a inexista´. Desigur, aceasta nu este decat o
cugetare ridicola, o aberatie ce incearca sa imite viziunea marilor ganditori metafizici, insa mie imi face
mare placere sa-mi expun framantarile impractice, absurde, purtat fiind de impulsul exploziv al dorintei
de exprimare.