Predică la Duminica Vameșului și a Fariseului

Prin pericopa evanghelică a Vameșului și a Fariseului care s-a citit, doctorul și Evanghelistul
Luca ne prezintă o lecție sau un curs de anatomie și terapie lăuntrică, sufletească. Este pilda clasică
aleasă de Mântuitorul Iisus Hristos pentru a caracteriza mândria și smerenia, formalismul și
autenticitatea.
De ce a rostit Mântuitorul această pildă și cui se adresează ea? Cu un verset înainte de
relatarea ei, se spune: „Către unii care se credeau drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți, a zis pilda
aceasta (Luca 18, 9).” Așadar, destinatarii pildei sunt contemporanii Mântuitorului Iisus Hristos,
societatea iudaică din vremea Sa, dar ea se adresează și nouă, creștinilor de astăzi.
Societatea iudaică din vremea Mântuitorului Iisus Hristos era împărțită în grupări sau partide
politico-religioase, care au apărut datorită nepăstrării unității de credință, monoteistă și a destrămării
unității statale. Dintre aceste grupări, cei mai reprezentativi erau fariseii. Ei pretindeau că respectă
întru totul Legea dată de Dumnezeu prin Moise, iar pe cei din afara grupării lor îi disprețuiau,
considerând că încalcă Legea. De alfel, cuvântul fariseu înseamnă separat, semnificație care se
regăsește în comportamentul extrem de formalist al fariseilor.
Însă nu toți fariseii erau așa. Cunoaștem numele unor farisei apropiați de Mântuitorul Iisus
Hristos, chiar prieteni tainici precum Iosif și Nicodim, iar în vremea Apostolilor, Gamaliel și Saul,
acesta din urmă fiind viitorul Apostol Pavel.
Alături de farisei mai existau și alte partide: saducheii, cărturarii, irodienii, esenienii, care
deși aveau păreri divergente, au complotat punând la cale arestarea și condamnarea Mântuitorului
Iisus Hristos.
De cealaltă parte, vameșii erau niște funcționari fiscari, care colectau taxele de la poporul
iudeu pentru stăpânirea romană. Erau considerați corupți, deoarece percepeau mai mult decât se
cuvenea, iar surplusul și-l însușeau. De aceea erau urâți de popor, în timp ce fariseii erau apreciați,
chiar dacă în realitate erau formaliști.
Nu toți vameșii erau corupți. Avem exemplul lui Zaheu și al lui Levi, viitorul Evanghelist
Matei, personaje care după întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos și-au schimbat comportamentul,
urmând întru totul Acestuia.
Analizând atitudinea fariseului, observăm că relația acestuia cu Dumnezeu era una
formalistă și contractualistă. El Îl considera pe Dumnezeu creditorul lui. Credea că Dumnezeu îi
este dator.
Fariseul se afla într-un proces de falsificare lăuntrică, nefiind conectat cu sinele său
adevărat, cu chipul lui Dumnezeu în om și cu legea adevărului, sădită de Dumnezeu în om. El era
conectat cu „duhul lumii”, cu sinele fals, lumesc. Era interesat de ce zicea lumea, punând accentul

1
pe imagine. De aceea fariseii se rugau în piețe, pe stradă și arătau lumii că postesc, așteptând
plecăciuni și respect din partea oamenilor.
În antiteză cu fariseul, vameșul era conectat cu sinele său adevărat, lăuntric, preferând să se
roage cu mai puține cuvinte, dar cu mai multă pocăință. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul spune:
„Tăcerea este taina veacului viitor, iar cuvintele, unealta acestei lumi.”
Iubiți credincioși, în cultura societății contemporane există tendința comparării cu grupul de
egali și înclinația către dominare și întâietate, dorința de a-l vedea pe celălalt mai prejos.
Mântuitorul Iisus Hristos în schimb, prin exemplul vameșului, vrea să ne învețe smerenia, o virtute
exclusiv creștină.
Prin Întruparea Sa, golindu-Se de slava Sa dumnezeiască, prin kenoză, Mântuitorul ne-a
învățat smerenia, ca de altfel prin întreaga Sa activitate pământească, ce stă sub semnul smereniei și
al blândeții: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”(Matei 11, 29).
Smerenia este starea de adevăr ființial, starea de normalitate a creaturilor în relația cu
Creatorul. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „smerenia face din om înger și înalță sufletul spre
cer”, punându-l pe om în legătură cu sinele adevărat, autentic. Iar a fi autentic nu înseamnă a fi
perfect, fără greșeli, ci a da o șansă învierii noastre și comuniunii cu Cel ce este viu.
Datorită smereniei, sfântul moare plângându-și păcatele, neștiind că este sfânt. Premiantul
autentic își atribuie un dram de insuficiență și își propune mai mult. Scriitorul autentic la sfârșitul
vieții crede că opera sa ar mai trebui scrisă odată, iar sportivul, campion mondial își felicită la
sfârșit concurentul cu care a jucat, fără să îl privească cu dispreț.
Iubiți credincioși, să învățăm smerenia și autenticitatea așa cum ne arată și Sfântul Efrem,
„Dascălul pocăinței”, pe care îl pomenim în această zi și care a fost contemporan cu Sfinții Trei
Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, sărbătoriți în această lună, iar dintre
aceștia, pe Sfântul Vasile cel Mare l-a cunoscut personal.
Când harul lui Dumnezeu este cu tine, nu mai vezi defectele altora, ci numai suferințele și
iubirea autentică pentru semeni. Pentru că iubirea este iubire numai în măsura în care pleacă de la
adevărul ființial. Iubire în falsitate nu există.
Noi suntem stăpâni numai pe propria noastră schimbare, iar schimbarea noastră în bine
poate fi un context favorabil pentru schimbarea în bine a semenilor noștri. Cel pe care îl iubim
ascetic, nu este vinovat niciodată. Eu sunt vinovat pentru toate!
Dacă în relațiile cu ceilalți întâmpinăm o greutate în comunicare, aceasta se datorează lipsei
rugăciunii și a iubirii. Rugându-ne pentru celălalt îl ajutăm să reziste gândurilor rele pe care le are
poate fără motiv față de noi. Iar când intervin stări tensionate, unitatea și pacea nu pot fi păstrate
numai dacă fiecare suportă slăbiciunile celorlalți.
La începutul acestei perioade de zece săptămâni, a Triodului, pregătindu-ne pentru urcușul
duhovnicesc spre sărbătoarea Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, să ne rugăm și noi având
smerenia și pocăința vameșului, după cum ne învață Sfântul Efrem Sirul, zicând:

2
 „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie
și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii
Tale.
Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe
fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.”

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin