Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Napoleon War
Napoleon War
Nu există un consens printre istorici privind momentul în care s-au încheiat războaiele
revoluţionare franceze şi au început războaiele napoleoniene. Un astfel de moment poate
fi considerat data de 18 Brumar (7 noiembrie) 1799, când Napoleon a preluat puterea. O
altă dată posibilă poate fi considerată aceea a izbucnirii războiului cu Regatul Unit al
Marii Britanii şi Irlandei, din 1803, care a urmat efemerei păci de la Amiens din 1802.
Războaiele napoleoniene au luat sfârşit la 20 noiembrie 1815, după înfrângerea lui
Napoleon la Waterloo şi după semnarea celui de-al doilea tratat de la Paris. Perioada
aproape continuă de război din 20 aprilie 1792 până la 20 noiembrie 1815 este denumită
uneori Marele război francez.[1][2][3]
Imperiul Austriac
Regatul Sardiniei
Regatul Neapolelui
Prusia
Spania
Regatul Marii Britanii
Francezii au învins forţele papale la Urbino în 1796, forţându-l pe Papa Pius al VI-lea să
semneze un armistiţiu pe 22 iunie 1796 şi mai apoi un tratat provizoriu de pace.
Contraofensivele succesive austriece din Italia au eşuat. Napoleon a luptat împreună cu
generalul Joubert în campania din 1796 precum şi în bătălia de la Rivoli, însă cel din
urmă şi-a pierdut viaţa în dezastruoasa bătălie de la Novi din 1799. Bonaparte a intrat
învingător în Friuli. Războiul s-a terminat în momentul în care Napoleon i-a forţat pe
austrieci să accepte tratatul de la Campo Formio (17 octombrie 1797). Regatul Unit a
rămas singura forţă antifranceză care mai lupta în 1797.[4]
Imperiul Rus
Marea Britanie
Imperiul Austriac
Imperiul Otoman
Portugalia
Regatul Neapolelui
Statele Papale
Guvernul francez, divizat şi corupt în timpul Directoratului, a suferit din cauza proastei
finanţări. Republica aproape că s-a prăbuşit, iar, când Bonaparte şi-a asumat puterea în
1799, el a găsit numai 60.000 de franci în vistieria naţională.
Republica Franceză nu s-a bucurat de serviciile lui Lazare Carnot, ministru de război care
condusese Franţa spre victorii prin intermediul reformelor fundamentale din ultimul
deceniu al secolului al XVIII-lea. Mai mult, Bonaparte era implicat în campania din
Egipt, care avea ca obiectiv ameninţarea posesiunilor britanice din India. Fără două dintre
cele mai importante personalităţi militare ale ţării, republica a suferit o serie de înfrângeri
în faţa inamicilor revitalizaţi, aduşi în conflict de britanici şi de banii lor.
În aprilie 1805, Regatul Unit şi Rusia au semnat un tratat prin care urmăreau îndepărtarea
francezilor din Olanda şi Elveţia.[10] Austria s-a alăturat alianţei după anexarea Genovei şi
proclamarea de către Napoleon a Regatului Italiei pe 17 martie 1805.[11]
După retragerea Austriei din coaliţie s-a ajuns la un impas. Armata napoleoniană a avut o
serie neîntreruptă de victorii terestre, dar importanta armată rusă nu intrase încă în luptă
cu întreaga ei forţ
Prusia
Imperiul Rus
Saxonia
Suedia
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei.
Acesta a fost alcătuită după numai câteva luni de la colapsul celei de-a Treia Coaliţii. În
iulie 1806, Napoleon a format Confederaţia Rinului din mai multe state germane mici
care existau în Rhineland şi vestul Germaniei. El a transformat mai multe state mici în
câteva ducate şi regate, fapt ce făcea guvernarea Germaniei non-prusace mult mai uşoară.
Napoleon a ridicat conducătorii celor mai mari state confederate, Saxonia şi Bavaria, la
rangul de regi.
În august 1806, regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea a luat hotărârea să pornească la
război independent de ajutorul altor mari puteri. Rusia, aliatul Prusiei, îşi avea armatele
departe de front în momentul declarării războiului. În septembrie, Napoleon declanşase
atacul forţelor franceze de la est de Rin. Napoleon însuşi a înfrânt armatele prusace în
bătălia de la Jena de pe 14 octombrie 1806, iar mareşalul Davout a înfrânt altă armată
prusacă în bătălia de la Auerstädt în aceeaşi zi. Peste 160.000 de soldaţi francezi, numărul
lor crescând în timp, au atacat Prusia şi au înaintat cu asemenea viteză încât Napoleon a
fost capabil să distrugă întreaga armată inamică. Prusia a avut pierderi de 25.000 de morţi
şi 150.000 de prizonieri, 4.000 de piese de artilerie şi peste 100.000 de muschete
depozitate în Berlin. Napoleon a intrat în Berlin pe 27 octombrie 1806 şi a vizitat
mormântul lui Frederic cel Mare. În faţa monumentului funerar, Napoleon le-a cerut
generalilor săi să-şi scoată pălăriile spunând: "Dacă ar fi fost în viaţă, noi nu am fi aici
azi." În total, lui Napoleon i-a luat numai 19 zile de la începutul atacului în Prusia până la
încheierea victorioasă a războiului, cucerirea Berlinului şi anihilarea principalelor armate
inamice la Jena şi Auerstädt. Prin comparaţie, Prusia a luptat trei ani în cadrul primei
coaliţii, fără să obţină vreun avantaj important.
În Berlin, Napoleon a emis o serie de decrete care, pe 21 noiembrie 1806 au pus bazele
Sistemului Continental. Aceasta politică avea ca scop eliminarea ameninţării britanice
prin instituirea unei blocade comerciale antiengleze în teritoriile controlate de francezi.
Armata Regatului Unit era în continuare o ameninţare minoră pentru Franţa – britanicii
menţineau sub arme efective de doar 200.000 de sodaţi cel mult, în vreme ce francezii au
mobilizat până la 1.500.000 de soldaţi, plus armatele numeroşilor aliaţi şi cele câteva sute
de mii de soldaţi ai gărzii naţionale pe care Napoleon le putea pune pe picior de luptă în
caz de nevoie. Royal Navy era însă forţa care dezorganiza comerţul maritim francez, atât
prin ameninţarea transporturilor maritime franceze, cât şi prin ameninţarea posesiunilor ei
coloniale. Marina britanică nu putea însă pune în pericol în niciun fel comerţul
continental al Franţei şi nu îi ameninţa în niciun fel teritoriul naţional. În plus, nivelurile
populaţiei şi al producţiei agricole ale Franţei le depăşeau cu mult pe cele
corespunzătoare ale Regatului Unit. În schimb, capacitatea industrială britanică era cea
mai mare din Europa şi supremaţia navală îi permitea să-şi consolideze poziţia şi puterea
economică datorită comerţului. Toate acestea făceau ca Franţa să nu-şi poată întări
controlul asupra continentului pe timp de pace. Credinţa printre conducătorii francezi era
că, împiedicând comerţul britanic cu Europa, vor reuşi să izoleze Regatul Unit. Sistemul
Continental era conceput să izoleze Regatul Unit, dar nu a reuşit niciodată pe deplin aşa
ceva.
Următorul stadiu al războiului a dus la alungarea forţelor ruse din Polonia şi crearea
Ducatului Varşoviei. Napoleon şi-a întors atenţia spre nord pentru a înfrunta resturile
armatei ruse şi pentru a cuceri capitala temporară a Prusiei, Königsberg.[12] După bătălia
de la Eylau (7 - 8 februarie), ruşii au fost forţaţi să se retragă mai spre nord. Napoleon a
continuat urmărirea armatelor ruse şi le-a învins în bătălia de la Friedland (14 iunie). În
urma înfrângerii, ţarul Alexandru I a fost obligat să facă pace cu Napoleon, semnând
tratatul de la Tilsit (7 iulie 1807). Până în septembrie, mareşalul Brune a definitivat
ocupaţia Pomeraniei Suedeze, permiţând totuşi retragerea armatei suedeze cu toate
armele şi muniţiile aferente.
A Cincea Coaliţie (1809) a Regatului Unit şi Imperiului Austriac împotriva Franţei s-a
format în momentul când britanicii au intrat în luptă împotriva lui Napoleon în războiul
peninsular.
Din nou, Regatul Unit a rămas singur în luptă. Datorită existenţei Canalului Mânecii şi
din cauza faptului că armata britanică nu a fost niciodată angajată în luptă cu cea
franceză, Regatul Unit a pus accent mai mult pe lupta maritimă decât pe cea terestră.
Activitatea militară britanică s-a limitat în special la lupta pe mare. Datorită interesului
arătat de guvernanţi, Royal Navy s-a transformat într-o forţă de temut, la fel de redutabilă
în luptă ca formidabila infanterie franceză. În timpul celei de-a Cincea Coaliţii, marina
britanică a obţinut victorii succesive în luptele din coloniile franceze şi o victorie majoră
în bătălia de la Copenhaga de pe 2 septembrie 1807.
În ceea ce priveşte luptele terestre, a Cincea Coaliţie a avut puţine succese. Una dinte ele,
Expediţia Walcheren din 1809, a implicat un dublu efort al armatei terestre şi marinei de
război britanice, care au încercat să elibereze forţele austriece aflate sub uriaşa presiune
franceză. Expediţia s-a încheiat cu un dezastru, după ce infanteria britanică nu a reuşit să-
şi atingă obiectivul, baza navală franceză de la Antwerp. Pentru cea mai mare parte a
anului 1809, operaţiile militare britanice s-au limitat la atacuri rapide urmate de retrageri
la fel de rapide. Aceste atacuri erau executate de marina britanică, ce domina mările după
anihilarea tuturor forţelor navale importante ale Franţei şi aliaţilor ei şi după blocarea
vaselor rămase în porturile bine fortificate controlate de francezi. Aceste atacuri rapide se
asemănau cu loviturile de gherilă: erau menite să distrugă vasele de război sau comerciale
franceze blocate în porturi şi să dezorganizeze aprovizionarea, comunicaţiile şi unităţile
inamicului staţionate în zona de coastă. De cele mai multe ori, atunci când aliaţii
britanicilor începeau acţiuni militare la câteva zeci de kilometri de coastă, Royal Navy
acţiona la rândul ei, debarcând trupe şi materiale necesare luptei, ajuntând forţele terestre
cu atacuri de pe mare. Navele Royal Navy asigurau sprijinul de artilerie în luptele terestre
purtate în apropierea ţărmurilor. Totuşi, aceste operaţiuni erau limitate de măiestria
comandanţilor şi de egalitatea de efective a forţelor terestre. Astfel, luptătorii de gherilă
spanioli neexperimentaţi nu au reuşit să se bucure de avantajele pe care le-ar fi avut în
urma colaborării cu marina britanică.
Napoleon a obţinut un succes rapid în Spania, după ce a recucerit Madridul, i-a învins pe
spanioli şi i-a silit pe englezii depăşiţi numeric să se retragă din Peninsula Iberică (bătălia
de la Corunna, 16 ianuarie 1809). Atacul austriac l-a împiedicat pe Napoleon să
desăvârşească înfrângerea britanicilor, fiind obligat să se deplaseze spre noul front, fără
să se mai întoarcă vreodată în peninsulă. În absenţa împăratului şi a celor mai buni
mareşali ai săi, situaţia francezilor s-a înrăutăţit, în special după ce la comanda forţelor
britanice a fost numit generalul Sir Arthur Wellesley.
Napoleon şi-a asumat comanda supremă pe frontul de est şi şi-a încurajat armatele în
vederea contraatacului împotriva austriecilor. După o campanie bine organizată şi
condusă, după câteva bătălii mai mici, care au avut ca rezultat retragerea austriecilor din
Bavaria, Napoleon a intrat în Austria. Încercarea sa grăbită de traversare a Dunării a dus
la marea bătălie de la Aspern-Essling (22 mai 1809) — prima înfrângere importantă a lui
Napoleon. Incapacitatea comandantului austriac, arhiducele Carol de Austria, de a-şi
fructifica victoria i-a permis lui Napoleon să continue preparativele pentru asedierea
Vienei (iulie). Împăratul a reuşit să-i înfrângă pe austrieci în bătălia de la Wagram din 5 –
6 iulie. (În timpul acestei bătălii, Napoleon l-a destituit pe mareşalul Jean-Baptiste
Bernadotte, în urma greşelilor strategice flagrante făcute de acesta. La scurtă vreme după
acest episod, cu acordul lui Napoleon, Bernadotte a acceptat oferta suedeză de a ocupa
poziţia rămasă vacantă de prinţ moştenitor. Mai târziu, el a participat în războaiele
împotriva fostului său împărat.)
Războiul celei de-a Cincea Coaliţii s-a terminat cu tratatul de la Schönbrunn (14
octombrie 1809). În răsărit, numai rebelii din Tirol, conduşi de Andreas Hofer, a
continuat lupta cu armatele franco-bavareze până când au fost înfrânţi în noiembrie 1809,
în vreme ce în vest războiul din Peninsula Iberică a continuat.
În 1810, Imperiul Francez a ajuns la cea mai mare întindere teritorială. Pe continent,
britanicii şi portughezii mai acţionau doar în sectorul Lisabonei, în spatele impenetrabilei
linii Torres Vedras. Napoleon s-a căsătorit cu Maria-Luisa, o arhiducesă austriacă, pentru
a asigura o alianţă mai stabilă cu Austria şi de asemenea un moştenitor, pe care prima sa
soţie, Josephine, nu reuşise să i-l ofere. În afară de Imperiul Francez, Napoleon controla
Confederaţia Elveţiană, Confederaţia Rinului, Ducatul Varşoviei şi Regatul Italiei.
Teritoriile aliate includeau: Regatul Spaniei (Joseph Bonaparte), Regatul Westfaliei
(Jérôme Bonaparte), Regatul Neapolelui (Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon),
Principatul Lucca şi Piombino (Felix Bacciochi, cumnat al lui Napoleon), şi foştii
inamici, Prusia şi Austria.
Regatul Unit
Imperiul Rus
Prusia
Suedia
Imperiul Austriac
câteva state germane mici
Între timp, în războiul peninsular, supremaţia franceză în Spania a fost în cele din urmă
spulberată după victoria lui Arthur Wellesley împotriva lui Joseph Bonaparte în Bătălia de
la Vittoria (21 iunie 1813). Francezii au trebuit să se retragă din Spania.
Văzând şansa de a-l înfrânge pe Napoleon, Prusia a reintrat în război. Napoleon a declarat
că este gata să creeze o nouă armată, la fel de mare ca cea pe care o trimisese în Rusia şi
în scurtă vreme, forţele sale din est au crescut de la 30.000 la 130.000 şi, în final, la
400.000 de oameni. Napoleon a produs pierderi de 40.000 de morţi şi răniţi aliaţilor în
bătăliile de la Lützen (2 mai) şi Bautzen (20 - 21 mai 1813). Ambele bătălii au implicat în
luptă peste un sfert de milion de soldaţi.
Napoleon a luptat în acest timp în Campania de şase zile, în timpul căreia a câştigat mai
multe victorii în faţa aliaţilor care înaintau către Paris. De-a lungul întregii campanii el nu
a reuşit să strângă pe câmpul de luptă mai mult de 70.000 de luptători împotriva celor
apoximativ o jumătate de milion de soldaţi ai aliaţilor. Pe 9 martie 1814 a fost semnat
Tratatul de la Chaumont, aliaţii căzând de acord să păstreze coaliţia până la înfrângerea
definitivă a lui Napoleon.
Aceştia au intrat în Paris pe 30 martie 1814 ca urmare a defecţiunii lui Marmont, care a
încheiat un acord separat cu aliaţii şi şi-a predat trupele, pecetluind soarta capitalei, deşi
mareşalii Mortier şi Moncey (la Porte de Clichy) continuau să lupte. Napoleon era hotărât
să continue lupta, de-a lungul campaniei el dând un decret pentru mobilizarea a 900.000
de soldaţi, din care numai o mică parte a ajuns în rândurile armatei imperiale. Împăratul,
dându-şi în cele din urmă seama de nerealismul schemelor sale, a realizat că situaţia este
fără ieşire. Napoleon a abdicat pe 6 aprilie. Acţiunile militare au mai continuat în Italia,
Spania şi Olanda în timpul primăverii anului 1814.[18]
Regatul Unit,
Imperiul Rus,
Prusia,
Suedia,
Imperiul Austriac,
Olanda şi o serie de mici state germane
Aceasta a fost înfiinţată pentru a lupta împotriva Franţei. Perioada este denumită şi cele
100 de zile şi a început după ce Napoleon a părăsit insula Elba şi a debarcat la Cannes (1
martie 1815). În drumul către Paris, el a obţinut sprijin popular pe unde trecea, iar în
capitală l-a detronat pe regele Ludovic. Aliaţii au strâns în grabă o armată cu care să-l
înfrunte pe Napoleon. Acesta din urmă a pus pe picior de luptă 280.000 de oameni, pe
care i-a împărţit în câteva armate. La cei 90.000 de militari care se aflau deja în serviciul
activ, el a rechemat în armată peste un sfert de milion de rezervişti şi a dat un decret
pentru o viitoare mobilizare a aproximativ 2,5 milioane de soldaţi în nou refăcuta armată
franceză. Napoleon trebuia să facă faţă atacului a cam 700.000 de soldaţi aliaţi, în
condiţiile în care planurile acestora din urmă prevăzuseră mobilizarea în primele linii a
un milion de militari, cu 200.000 de soldaţi în spatele frontului ca trupe de rezervă,
logistică şi unităţi auxiliare. Forţele aliate ar fi trebuit să copleşească numeric armata
franceză, care nu avea să ajungă la efectivul plănuit de 2,5 milioane de soldaţi.
Declanşarea luptelor bătăliei de la Waterloo din dimineaţa zilei de 18 iunie 1815 au fost
întârziate cu câtva ore de Napoleon, până când pământul s-a zvântat după ploaia din
noaptea precedentă. Până seara, armata franceză nu reuşise să-i scoată pe englezi din
poziţiile de pe pantele muntelui. Când prusacii au ajuns pe câmpul de luptă au atacat
flancul drept al francezilor în număr din ce în ce mai mare, strategia lui Napoleon de a-i
ţine separaţi pe aliaţi prăbuşindu-se. Francezii s-a retras în dezordine de pe câmpul de
luptă din faţa atacului combinat britanico-prusac.
Grouchy şi-a reparat parţial greşeala organizând o retragere ordonată spre Paris, unde
mareşalul Davout avea 117.000 de soldaţi, gata să atace cei 116.000 de oameni ai lui
Blücher şi Wellington. Din punct de vedere militar părea posibil ca francezii să-i poată
înfrânge pe Wellington şi Blücher, dar Napoleon a fost învins de schimbarea situaţiei
politice.
La sosirea în Paris la trei zile după Waterloo, Napoleon încă spera într-o rezistenţă
naţională concertată, dar populaţia şi Parlamentul nu mai doreau o asemenea luptă.
Politicienii l-au forţat pe Napoleon să abdice a doua oară pe 22 iunie 1815. În ciuda
abdicării împăratului, luptele sporadice au continuat la graniţele de est şi în suburbiile
Parisului până la semnarea încetării focului pe 4 iulie. Pe 15 iulie, Napoleon s-a predat
britanicilor la Rochefort. Aliaţii l-au exilat pe Napoleon în îndepărtata insulă din
Atlanticul de sud, Sfânta Elena, unde a murit pe 5 mai 1821.
Napoleon a fost, la rândul lui, un inovator prin folosirea mobilităţii subunităţilor militare
pentru depăşirea dezavantajului numeric, aşa cum a demonstrat, în mod strălucit, în
victoria din bătălia de la Austerlitz asupra forţelor austro-ruse (1805). Armata franceză a
reconsiderat rolul artileriei, formând unităţi independente, mobile, spre deosebire de
tradiţia de până atunci a pieselor de artilerie fixe care sprijineau atacul. Napoleon a
standardizat dimensiunile proiectilelor de artilerie pentru a uşura sarcina aprovizionării şi
pentru a asigura compatibilitatea pieselor de artilerie.
Franţa, a patra ţară după numărul populaţiei la sfârşitul secolului al XVIII-lea, (27 de
milioane, faţă de cele 12 milioane ale Regatului Unit sau cele 35 – 40 milioane ale
Imperiului Rus), părea cea mai avantajată de politica mobilizării generale.
Nu toate meritele inovaţiilor din această perioadă sunt ale lui Napoleon. Lazare Carnot a
contribuit din plin la reorganizarea armatelor franceze (1793 – 1794), o perioadă în care
eşecurile de până atunci ale francezilor au încetat, iar armata republicană era învingătoare
pe toate fronturile.
Austerlitz
Regatul Unit avea sub arme 747.670 de soldaţi tereştri între 1792 şi 1815. În plus, în
marină se mai aflau înrolaţi cam 250.000 de oameni. În septembrie 1812, Rusia avea în
forţele terestre cam 904.000 de oameni, iar între 1799 şi 1815 2,1 milioane de oameni
erau în armata rusă, faţă de un efectiv de 400.000 de soldaţi din perioada 1792-1799.
Între 1792-1815, în marina rusă au fost încadraţi cam 200.000 de marinari. Austria a
reuşit să mobilizeze cam 576.000 de oameni, fără să dispună de marină. În afară de
Regatul Unit, Austria s-a dovedit cel mai important inamic al francezilor, cel care a reuşit
de-a lungul timpului să mobilizeze cam un milion de oameni în lupta cu aceştia. Prusia nu
a avut niciodată sub arme mai mult de 320.000 de oameni la un moment dat. Spania nu a
reuşit să mobilizeze decât cel mult 300.000 de oameni, dar la aceştia trebuie adăugaţi
luptătorii de gherilă. Numai Statele Unite (286.730 de combatanţi), Imperiul Maratha,
Imperiul Otoman, Regatul Italiei, Regatul Neapolelui şi Ducatul Varşoviei aveau mai
mult de 100.000 de soldaţi sub arme. Chiar şi naţiunile mai mici aveau armate care
rivalizau cu cele ale marilor puteri. Mai trebuie spus că numărul mumărul maxim de
soldaţi aflaţi sub arme nu era acelaşi cu cel care era gata de luptă la un moment dat, din
cauza dezertorilor, fraudelor ofiţerilor care declarau un număr inexistent de oameni
pentru a le lua soldele, morţilor, iar, în unele ţări, din cauza exagerărilor factorilor de
decizie militară care declarau un număr inexistent de soldaţi. În ciuda tuturor acestor
elemente, trebuie remarcat că forţele armate au devenit din ce în ce mai numeroase.
În fazele iniţiale ale revoluţiei industriale, relaţia dintre creşterea numărului de soldaţi şi
realizările tehnice a fost evidentă, de vreme ce era mult mai uşor să înarmezi un număr
crescut de soldaţi. Regatul Unit a fost în această perioadă cel mai mare producător de
armament (iar în cazul anumitor arme, singurul), asigurând aprovizionarea cu cele mai
multe arme ale puterilor aliate de-a lungul conflictelor. În schimb, Regatul Unit folosea
doar o mică parte a producţiei de arme pentru dotarea propriei armate. Franţa a fost al
doilea producător de armament, echipându-şi propriile forţe armate ca şi cele ale
Confederaţiei Rinului şi a altor aliaţi.
În cele mai multe ţări europene, adoptarea ideilor Revoluţiei franceze (democraţie,
egalitate în faţa legii, abolirea privilegiilor, etc.) au rămas ca moştenire generaţiilor
următoare. Monarhilor europeni le-a fost foarte greu să restaureze starea de lucruri
prerevoluţionară (monarhie absolută), şi au fost obligaţi să păstreze anumite reforme
făcute în perioada domniei napoleoniene. Moştenirea instituţională napoleoniană a rămas
vie până în zilele noastre, în multe ţări europene sistemul legal purtând amprenta de
neşters a Codului napoleonian.
Începând cu anul 1809, au avut loc mişcări patriotice într-o serie de state germane, Prusia
pregătindu-şi renaşterea în jurul ideii de unitate naţională. La rândul lor, italienii au dorit
şi ei, după modelul francez, să devină o naţiune unită şi independentă.
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei a ajuns să fie una dintre cele mai puternice ţări
de pe glob. Marina Regală Britanică a cucerit superioritatea absolută pe oceanele lumii,
iar economia industrială britanică a transformat ţara în cea mai puternică naţiune
comercială mondială.
Ultimii veterani
Napoleon şi femeile
Femeia pe care Napoleon a iubit-o cel mai mult, după propria mărturisire, este prima lui
soţie, Josefina. Josefina fusese în trecut căsătorită cu Alexandre Beauharnais, dar acesta a
murit în timpul Revoluţiei Franceze. Josefina era acum văduvă. Napoleon s-a îndrăgostit
de ea şi la scurt timp s-au căsătorit. La început Josefina era infidelă soţului, printre cei
mai cunoscuţi amanţi ai ei numărându-se şi ofiţerul Hippolite Charles. Napoleon a
început şi el sa aibă numeroase aventuri. În timpul campaniei din Polonia a cunoscut-o pe
tânăra Maria Walewska, de care s-a îndrăgostit. Maria i-a dăruit un copil, faimosul
Alexandru Walevski de mai târziu. Din cauză că Josefina era sterilă în anul 1809,
Napoleon a fost nevoit să se despartă de ea. S-a recăsătorit cu Maria-Luiza, arhiducesă de
Austria. Au avut un singur copil, Napoleon Charles Joseph Francois, care a murit fără să
domnească vreodată. Ultimele cuvinte inteligibile ale lui Napoleon au fost
"Frunte...Armată" (fr. „Tête...Armée”). Influenţa napoleoniană în Franţa încă mai este
vizibilă şi astăzi. În onoarea victoriilor sale, s-a construit Arcul de Triumf în centrul
Parisului. Astăzi impactul Codului Napoleonian este simţit în legile tuturor ţărilor
Europei. Napoleon a fost un om care ducea totul la bun sfârşit, foarte ambiţios şi
niciodată satisfăcut[necesită citare]. Napoleon a fost un dictator[necesită citare] şi a crezut în
conducerea oamenilor prin ordine[necesită citare]. Puţini sunt aceia care nu recunosc că a fost
un geniu militar. Bonaparte a spus "Waterloo va şterge memoriile victoriilor
mele"[necesită citare], dar bineînţeles că se înşela deoarece este recunoscut ca unul din cei mai
mari generali ai lumii.
In prezentarea sustinuta la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a facut cunoscute ultimele
rezultate obtinute asupra chestiunii prezentei arsenicului in suvitele de par ale
imparatului. Se mentioneaza in diverse publicatii oficiale ca "suvite de par apartinand lui
Napoleon", au fost pastrate cu mare grija si gasite la diverse persoane din anturajul
acestuia. Toxicologul francez sustine ca Napoleon a fost otravit cu arsenic in mod lent. El
a ajuns la aceasta concluzie aprofundand analizele nu numai asupra interiorului firelor de
par, ci si a invelisului capilar. Dr. Kintz crede ca otrava a atins maduva spinarii, pornind
de la par. Otrava provenea din alimentele ingerate si a fost impinsa de fluxul sanguin.
Parul lui Napoleon prezenta o concentratie de substanta toxica de 7-38 de ori superioara
dozei "admise". Detractorii acestei ipoteze resping afirmatia, sustinand ca arsenicul
detectat era de origine exogena si nu a fost absorbita de imparat. Ei cred ca aceasta
compozitie toxica era in mod normal utilizata in secolul XIX pentru conservarea parului.
Alti cercetatori explica prezenta arsenicului in parul lui Napoleon prin folosirea
produsului de catre vierii epocii. Acestia spalau butoaiele cu arsenic dupa care puneau
strugurii la fermentat. Si aceasta supozitie a fost respinsa, considerandu-se ca obiceiul
vierilor epocii de a curata butoaiele cu arsenic, nu era periculos pentru sanatatea omului,
cu toate ca Napoleon era un cunoscut adept al vinului.
In anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator si colectionar al unor piese originale
care au apartinut lui Napoléon a afirmat cu tarie în conferintele si interviurile acordate la
televiziunea canadiana ca "Napoleon I Bonaparte a decedat datorita otravirii lente cu
arsenic, si ca datorita noilor teste ADN, aceasta enigma ar putea fi elucidata". Ben Weider
detine suvite din parul lui Napoleon si este dispus sa suporte toate cheltuielile exhumarii.
"Ramane doar ca guvernul si istoricii francezi sa-si dea acordul". Specialistii Institutului
medico-legal din Strasbourg confirma teza avansata de Ben Weider. Purtatorul de cuvant
al lui Weider a declarat ca daca indoielile asupra mortii lui Napoleon persista, nu ramane
decat sa se treaca la exhumarea imparatului.