Războaiele napoleoniene

Războaiele napoleoniene reprezintă o serie de războaie globale purtate în timpul

domniei lui Napoleon Bonaparte în Franţa (1799 – 1815). Într-o oarecare măsură, aceste
conflicte reprezintă o continuare a războaielor declanşate de Revoluţia franceză din 1789,
fiind continuate la rândul lor de cele ale regimului celui de-al doilea Imperiu francez din
1852 - 1870. Aceste războaie au revoluţionat armatele europene, precum şi tehnicile şi
sistemele militare şi au avut loc la o scară nemaiîntâlnită până în acel moment, în special
datorită aplicării sistemului mobilizării generale. Puterea francezilor a crescut rapid, ei
reuşind să cucerească cea mai mare parte a Europei. Înfrângerea lor a fost la fel de rapidă,
începând cu 1812, Imperiul napoleonian fiind în cele din urmă învins definitiv, ceea ce a
dus la restaurarea dinastiei Bourbon în 1814.

Nu există un consens printre istorici privind momentul în care s-au încheiat războaiele
revoluţionare franceze şi au început războaiele napoleoniene. Un astfel de moment poate
fi considerat data de 18 Brumar (7 noiembrie) 1799, când Napoleon a preluat puterea. O
altă dată posibilă poate fi considerată aceea a izbucnirii războiului cu Regatul Unit al
Marii Britanii şi Irlandei, din 1803, care a urmat efemerei păci de la Amiens din 1802.
Războaiele napoleoniene au luat sfârşit la 20 noiembrie 1815, după înfrângerea lui
Napoleon la Waterloo şi după semnarea celui de-al doilea tratat de la Paris. Perioada
aproape continuă de război din 20 aprilie 1792 până la 20 noiembrie 1815 este denumită
uneori Marele război francez.[1][2][3]

Prima coaliţie 1792 - 1797

Primele încercări de zdrobire a Primei Republici Franceze au fost făcute de Prima

Coaliţie între 1792 şi 1797. Această coaliţie a fost formată din:

 Imperiul Austriac
 Regatul Sardiniei
 Regatul Neapolelui
 Prusia
 Spania
 Regatul Marii Britanii

Măsurile franceze, inclusiv mobilizarea generală (levée en masse), reforma militară şi

războiul total, au contribuit la înfrângerea Primei coaliţii. Campania italiană a lui
Napoleon Bonaparte din 1796 şi 1797 a scos din război Regatul Sardiniei, (Armistiţiul de
la Cherasco, 26 aprilie 1796). Regatul Sardiniei, unul dintre membrii originari ai coaliţiei,
a ameninţat graniţa franco-italiană timp de patru ani, până când Bonaparte şi-a asumat
comanda armatei franceze din Italia. Lui Napoleon i-a trebuit numai o lună pentru a-i
învinge pe piemontezi şi a-i forţa pe austrieci să se retragă.

Francezii au învins forţele papale la Urbino în 1796, forţându-l pe Papa Pius al VI-lea să
semneze un armistiţiu pe 22 iunie 1796 şi mai apoi un tratat provizoriu de pace.
Contraofensivele succesive austriece din Italia au eşuat. Napoleon a luptat împreună cu
generalul Joubert în campania din 1796 precum şi în bătălia de la Rivoli, însă cel din
urmă şi-a pierdut viaţa în dezastruoasa bătălie de la Novi din 1799. Bonaparte a intrat
învingător în Friuli. Războiul s-a terminat în momentul în care Napoleon i-a forţat pe
austrieci să accepte tratatul de la Campo Formio (17 octombrie 1797). Regatul Unit a
rămas singura forţă antifranceză care mai lupta în 1797.[4]

A doua coaliţie 1798 - 1801

A Doua Coaliţie (1798-1801) avea ca membri:

 Imperiul Rus
 Marea Britanie
 Imperiul Austriac
 Imperiul Otoman
 Portugalia
 Regatul Neapolelui
 Statele Papale

Guvernul francez, divizat şi corupt în timpul Directoratului, a suferit din cauza proastei
finanţări. Republica aproape că s-a prăbuşit, iar, când Bonaparte şi-a asumat puterea în
1799, el a găsit numai 60.000 de franci în vistieria naţională.

Implicarea Rusiei în război a marcat o schimbare importantă faţă de războiul primei

coaliţii. Forţele ruşilor au luptat în Italia sub comanda unui comandat recunoscut ca
sălbatic, dar, în egală măsură, plin de succes pe plan militar, Alexandr Suvorov.

Republica Franceză nu s-a bucurat de serviciile lui Lazare Carnot, ministru de război care
condusese Franţa spre victorii prin intermediul reformelor fundamentale din ultimul
deceniu al secolului al XVIII-lea. Mai mult, Bonaparte era implicat în campania din
Egipt, care avea ca obiectiv ameninţarea posesiunilor britanice din India. Fără două dintre
cele mai importante personalităţi militare ale ţării, republica a suferit o serie de înfrângeri
în faţa inamicilor revitalizaţi, aduşi în conflict de britanici şi de banii lor.

După o campanie prost concepută, în timpul căreia francezii au pierdut aproximativ

40.000 de soldaţi ca urmare a atacurilor britanice şi otomane, Bonaparte a reuşit să se
întoarcă din Egipt în Franţa pe 23 august 1799. El a preluat controlul guvernului francez
pe 9 noiembrie 1799 (lovitura de stat din 18 brumar), răsturnând Directoratul cu ajutorul
ideologului Emmanuel Joseph Sieyès.

Ofensiva austriacă pe Rin şi în Italia a reprezentat o ameninţare la adresa Franţei, dar

trupele ruseşti s-au retras de pe front, după ce Bonaparte l-a convins pe ţarul Pavel I să
opteze pentru neutralitate (1801) ca urmare a celei de-a doua bătălii de la Zürich.
Napoleon a reorganizat armata franceză şi a creat o armată de rezervă, care era menită
sprijinirii oricăruia dintre fronturile de pe Rin sau din Italia. Atacul francez i-a luat pe
austrieci prin surprindere. În acel moment, armata franceză avea 300.000 de soldaţi
angajaţi în luptă cu forţele coaliţiei. În Italia, presiunea austriacă în creştere a schimbat
situaţia în favoarea lor, astfel încât Napoleon a trebuit să mobilizeze armata de rezervă.
Rezistenţa esenţială a lui Masséna la Genova a permis operaţiunile primului consul
Bonaparte şi desfăşurarea cu succes a bătăliei de la Marengo pe 14 iunie 1800, care s-ar fi
încheiat cu victoria austriecilor, dacă nu ar fi intervenit în luptă la timp generalii Desaix şi
Kellermann, reuşind să răstoarne situaţia în favoarea francezilor. Desaix a fost ucis în
luptă, iar Napoleon l-a onorat pentru bravura arătată prin ridicarea de monumente şi prin
gravarea numelui său pe faţa Arcului de Triumf din Paris. Bătălia decisivă s-a dat pe
frontul de pe Rin, când armata franceză cu un efectiv de 130.000 de soldaţi a luptat cu
cea austriacă, care număra 120.000 de oameni în Bătălia de la Hohenlinden (3
decembrie). Austriecii au fost învinşi, fiind nevoiţi să nu se mai implice în conflict pentru
o vreme după semnarea tratatului de la Lunéville (februarie 1801).

Napoleon conducându-şi trupele peste podul de la Arcole (noiembrie 1796). Bonaparte

şi-a câştigat renumele pentru că a condus atacul din prima linie şi pentru modul în care a
ridicata moralul trupelor sale.

Înfrângerea Austriei l-a lăsat pe Napoleon să se îngrijească doar de problema britanică.

Regatul Unit a rămas un factor important de influenţă a puterilor continentale, încurajând
lupta lor antifranceză. Londra era principalul sprijinitor financiar al coaliţiei, iar
Bonaparte şi-a dat seama că fără înfrâgerea britanicilor sau fără semnarea unui tratat de
pace cu aceştia, nu ar fi putut să se bucure de linişte. Britanicii aveau o armată terestră
puţin numeroasă şi reprezenta o ameninţare mică împotriva Franţei, dar Royal Navy era o
ameninţare continuă asupra transporturilor maritime franceze şi a coloniilor din Caraibe.
În plus, britanicii aveau suficienţi bani ca să convingă marile puteri continentale să-şi
unească eforturile împotriva Franţei şi, în ciuda numeroaselor înfrângeri, armata austriacă
a rămas un pericol permanent pentru Franţa napoleoniană. Napoleon nu putea invada
direct Marea Britanie. Amiralul britanic Jervis a afirmat: "Eu nu spun, domnilor, că
francezii nu vor veni. Eu spun numai că ei nu vor veni pe mare." Amiralul Horatio
Nelson a învins flota franceză în Bătălia de pe Nil (1 august 1798), iar trupele terestre
britanice au înfrânt rapid expediţia franceză trimisă în Irlanda în sprijinul insurecţiei
irlandeze (înainte de debarcare, corpul expediţioar a traversat o furtună care a dispersat
flota; din cauza asta, jumătate din armată s-a întors în Franţa).[4]
Pacea de la Amiens şi reluarea războiului franco-
britanic
Tratatul de la Amiens (25 martie 1802) a dus la o pace temporară între Regatul Unit şi
Franţa şi a marcat sfârşitul celei de-a Doua Coaliţii. Tratatul era de la început greu de
respectat, nu mulţumea nicio parte, şi ambele puteri semnatare au început să-l încalce
curând. Pacea nu a durat mult: francezii s-au implicat în luptele interne din Elveţia
(Stecklikrieg) şi au ocupat mai multe oraşe de coastă din Italia, în vreme ce Regatul Unit
a ocupat Malta.[5] Napoleon s-a folosit de scurtul răgaz dat de marina britanică pentru a
restaura controlul colonial în Antile. Expediţia, care părea un succes la început, s-a
terminat cu un dezastru, comandantul francez, cumnatul lui Bonaparte, Charles Leclerc,
murind de febra galbenă, întreaga forţă expediţionară fiind decimată de boli şi de
atacurile feroce ale rebelilor.

Ostilităţile dintre Marea Britanie şi Franţa au reînceput pe 18 mai 1803 cu declaraţia de

război a Angliei. Ţelurile aliaţilor s-au schimbat de-a lungul conflictului: nu numai că
trebuiau să-l oprească pe Bonaparte, dar în Franţa trebuia restaurată monarhia.

Senatul francez (prin sénatus-consulte) a proclamat Imperiul Francez pe 18 mai 1804,

validat ulterior printr-un plebiscit. Napoleon s-a autoîncoronat împărat la Notre-Dame pe
2 decembrie.[6]

A treia coaliţie 1805

Bătălia de la Austerlitz din 2 decembrie 1805 – victorie franceză împotriva armatelor

ruso-austriece.

Napoleon a plănuit o invazie a Insulelor Britanice şi a masat 180.000 de soldaţi la

Boulogne. Pentru a reuşi în tentativa sa de invazie, el avea nevoie să câştige
superioritatea navală, sau cel puţin să îndepărteze flota britanică din Canalul Mânecii. Un
plan complex de atragere a britanicilor departe de Canalul Mânecii prin ameninţarea
posesiunilor engleze din Indiile de Vest a eşuat atunci când flota franco-spaniolă condusă
de amiralul Villeneuve nu a reuşit să obţină o victorie în timpul Bătăliei de la Capul
Finisterre de pe 22 iulie 1805. Royal Navy l-a blocat pe Villeneuve în Cádiz până când
acesta s-a hotătât să plece spre Neapole pe 19 octombrie, dar Horatio Nelson a interceptat
flota franceză şi a învins-o în bătălia de la Trafalgar pe 3 octombrie. În această luptă,
amiralul Nelson şi-a pierdut viaţa, ucis fiind de un trăgător de elită, dar Napoleon nu va
mai avea ocazia să înfrunte flota britanică. Napoleon i-a trimis amiralului Villeneuve
nouă planuri diferite, dar acesta din urmă a continuat să ezite. În cele din urmă, Napoleon
a abandonat planul de invadare a insulelor Britanice şi şi-a întors atenţia către inamicii de
pe continent. Armata franceză a părăsit Boulogne şi s-a deplasat către graniţele Austriei.
Seria conflictelor navale şi coloniale, inclusiv un mic număr de acţiuni navale (aşa cum a
fost acţiunea din 1805) care a caracterizat perioada ce a dus la decizia lui Napoleon de a
abandona invazia Marii Britanii, a dat un semn clar în legătură cu noile caracteristici ale
războiului. Conflictele din Caraibe, şi în particular ocuparea bazelor coloniale şi insulelor
de-a lungul întregului război, au avut un efect direct şi imediat asupra încleştărilor
europene, iar bătăliile purtate pe mare la mii de kilometri depărtare au putut influenţa
consecinţele luptelor europene. Conflictul napoleonian a ajuns la un punct în care istoricii
pot să vorbească despre un război mondial. Numai războiul de şapte ani a oferit un
precedent pentru o luptă la o scară comparabilă.

Trafalgar, o victorie navală decisivă pentru Marea Britanie.

În aprilie 1805, Regatul Unit şi Rusia au semnat un tratat prin care urmăreau îndepărtarea
francezilor din Olanda şi Elveţia.[10] Austria s-a alăturat alianţei după anexarea Genovei şi
proclamarea de către Napoleon a Regatului Italiei pe 17 martie 1805.[11]

Austria a intrat în luptă prin invadarea Bavariei cu o armată de aproximativ 70.000 de

oameni condusă de Karl Mack von Leiberich, iar armata franceză a părăsit Boulogne la
sfârşitul lunii iulie 1805 pentru a opri înaintarea austriecilor. În timpul Campaniei de la
Ulm din 25 septembrie – 20 octombrie, Napoleon a reuşit să încercuiască armata lui
Mack, forţându-l să se predea. După ce a înfrânt principala armată austriacă de la nord de
Alpi (o altă armată austriacă condusă de arhiducele Carol de Austria nu a reuşit să obţină
un rezultat semnificativ în Italia în faţa armatei franceze condusă de André Masséna)
Napoleon a ocupat Viena. La mare depărtare de bazele de aprovizionare, el a trebuit să
facă faţă unei armate ruso-austriece superioară din punct de vedere numeric, condusă în
luptă de Mihail Kutuzov şi supervizată personal de ţarul Alexandru I.

Pe 2 decembrie, Napoleon a zdrobit armata austriaco-rusă în bătălia de la Austerlitz,

considerată de obicei cea mai importantă victorie a sa. După Austerlitz, Austria a semnat
tratatul de la Pressburg (26 decembrie 1805) şi a părăsit coaliţia. Tratatul cerea
austriecilor să cedeze Veneţia Regatului Italian dominat de francezi şi Tirolul Bavariei.

După retragerea Austriei din coaliţie s-a ajuns la un impas. Armata napoleoniană a avut o
serie neîntreruptă de victorii terestre, dar importanta armată rusă nu intrase încă în luptă
cu întreaga ei forţ

A patra coaliţie 1806 - 1807

(1806 - 1807) a fost formată din:

 Prusia
 Imperiul Rus
 Saxonia
  Suedia
 Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei.

Acesta a fost alcătuită după numai câteva luni de la colapsul celei de-a Treia Coaliţii. În
iulie 1806, Napoleon a format Confederaţia Rinului din mai multe state germane mici
care existau în Rhineland şi vestul Germaniei. El a transformat mai multe state mici în
câteva ducate şi regate, fapt ce făcea guvernarea Germaniei non-prusace mult mai uşoară.
Napoleon a ridicat conducătorii celor mai mari state confederate, Saxonia şi Bavaria, la
rangul de regi.

În august 1806, regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea a luat hotărârea să pornească la
război independent de ajutorul altor mari puteri. Rusia, aliatul Prusiei, îşi avea armatele
departe de front în momentul declarării războiului. În septembrie, Napoleon declanşase
atacul forţelor franceze de la est de Rin. Napoleon însuşi a înfrânt armatele prusace în
bătălia de la Jena de pe 14 octombrie 1806, iar mareşalul Davout a înfrânt altă armată
prusacă în bătălia de la Auerstädt în aceeaşi zi. Peste 160.000 de soldaţi francezi, numărul
lor crescând în timp, au atacat Prusia şi au înaintat cu asemenea viteză încât Napoleon a
fost capabil să distrugă întreaga armată inamică. Prusia a avut pierderi de 25.000 de morţi
şi 150.000 de prizonieri, 4.000 de piese de artilerie şi peste 100.000 de muschete
depozitate în Berlin. Napoleon a intrat în Berlin pe 27 octombrie 1806 şi a vizitat
mormântul lui Frederic cel Mare. În faţa monumentului funerar, Napoleon le-a cerut
generalilor săi să-şi scoată pălăriile spunând: "Dacă ar fi fost în viaţă, noi nu am fi aici
azi." În total, lui Napoleon i-a luat numai 19 zile de la începutul atacului în Prusia până la
încheierea victorioasă a războiului, cucerirea Berlinului şi anihilarea principalelor armate
inamice la Jena şi Auerstädt. Prin comparaţie, Prusia a luptat trei ani în cadrul primei
coaliţii, fără să obţină vreun avantaj important.

În Berlin, Napoleon a emis o serie de decrete care, pe 21 noiembrie 1806 au pus bazele
Sistemului Continental. Aceasta politică avea ca scop eliminarea ameninţării britanice
prin instituirea unei blocade comerciale antiengleze în teritoriile controlate de francezi.
Armata Regatului Unit era în continuare o ameninţare minoră pentru Franţa – britanicii
menţineau sub arme efective de doar 200.000 de sodaţi cel mult, în vreme ce francezii au
mobilizat până la 1.500.000 de soldaţi, plus armatele numeroşilor aliaţi şi cele câteva sute
de mii de soldaţi ai gărzii naţionale pe care Napoleon le putea pune pe picior de luptă în
caz de nevoie. Royal Navy era însă forţa care dezorganiza comerţul maritim francez, atât
prin ameninţarea transporturilor maritime franceze, cât şi prin ameninţarea posesiunilor ei
coloniale. Marina britanică nu putea însă pune în pericol în niciun fel comerţul
continental al Franţei şi nu îi ameninţa în niciun fel teritoriul naţional. În plus, nivelurile
populaţiei şi al producţiei agricole ale Franţei le depăşeau cu mult pe cele
corespunzătoare ale Regatului Unit. În schimb, capacitatea industrială britanică era cea
mai mare din Europa şi supremaţia navală îi permitea să-şi consolideze poziţia şi puterea
economică datorită comerţului. Toate acestea făceau ca Franţa să nu-şi poată întări
controlul asupra continentului pe timp de pace. Credinţa printre conducătorii francezi era
că, împiedicând comerţul britanic cu Europa, vor reuşi să izoleze Regatul Unit. Sistemul
Continental era conceput să izoleze Regatul Unit, dar nu a reuşit niciodată pe deplin aşa
ceva.
Următorul stadiu al războiului a dus la alungarea forţelor ruse din Polonia şi crearea
Ducatului Varşoviei. Napoleon şi-a întors atenţia spre nord pentru a înfrunta resturile
armatei ruse şi pentru a cuceri capitala temporară a Prusiei, Königsberg.[12] După bătălia
de la Eylau (7 - 8 februarie), ruşii au fost forţaţi să se retragă mai spre nord. Napoleon a
continuat urmărirea armatelor ruse şi le-a învins în bătălia de la Friedland (14 iunie). În
urma înfrângerii, ţarul Alexandru I a fost obligat să facă pace cu Napoleon, semnând
tratatul de la Tilsit (7 iulie 1807). Până în septembrie, mareşalul Brune a definitivat
ocupaţia Pomeraniei Suedeze, permiţând totuşi retragerea armatei suedeze cu toate
armele şi muniţiile aferente.

La Congresul de la Erfurt (septembrie – octombrie 1808), Napoleon şi Alexandru au

căzut de acord ca Rusia să forţeze Suedia să se alăture Sistemului Continental. Aşa s-a
ajuns la declanşarea Războiului Finlandez din 1808-1809 şi la fragmentarea Suediei în
două părţi separate de golful Botnic. Partea de răsărit a devenit Marele Ducat al Finlandei
sub control rusesc.

A cincea coaliţie 1809

Predarea Madridului, 1808. Napoleon intră în capitala Spaniei în timpul războiului
peninsular.

A Cincea Coaliţie (1809) a Regatului Unit şi Imperiului Austriac împotriva Franţei s-a
format în momentul când britanicii au intrat în luptă împotriva lui Napoleon în războiul
peninsular.

Din nou, Regatul Unit a rămas singur în luptă. Datorită existenţei Canalului Mânecii şi
din cauza faptului că armata britanică nu a fost niciodată angajată în luptă cu cea
franceză, Regatul Unit a pus accent mai mult pe lupta maritimă decât pe cea terestră.
Activitatea militară britanică s-a limitat în special la lupta pe mare. Datorită interesului
arătat de guvernanţi, Royal Navy s-a transformat într-o forţă de temut, la fel de redutabilă
în luptă ca formidabila infanterie franceză. În timpul celei de-a Cincea Coaliţii, marina
britanică a obţinut victorii succesive în luptele din coloniile franceze şi o victorie majoră
în bătălia de la Copenhaga de pe 2 septembrie 1807.

În ceea ce priveşte luptele terestre, a Cincea Coaliţie a avut puţine succese. Una dinte ele,
Expediţia Walcheren din 1809, a implicat un dublu efort al armatei terestre şi marinei de
război britanice, care au încercat să elibereze forţele austriece aflate sub uriaşa presiune
franceză. Expediţia s-a încheiat cu un dezastru, după ce infanteria britanică nu a reuşit să-
şi atingă obiectivul, baza navală franceză de la Antwerp. Pentru cea mai mare parte a
anului 1809, operaţiile militare britanice s-au limitat la atacuri rapide urmate de retrageri
la fel de rapide. Aceste atacuri erau executate de marina britanică, ce domina mările după
anihilarea tuturor forţelor navale importante ale Franţei şi aliaţilor ei şi după blocarea
vaselor rămase în porturile bine fortificate controlate de francezi. Aceste atacuri rapide se
asemănau cu loviturile de gherilă: erau menite să distrugă vasele de război sau comerciale
franceze blocate în porturi şi să dezorganizeze aprovizionarea, comunicaţiile şi unităţile
inamicului staţionate în zona de coastă. De cele mai multe ori, atunci când aliaţii
britanicilor începeau acţiuni militare la câteva zeci de kilometri de coastă, Royal Navy
acţiona la rândul ei, debarcând trupe şi materiale necesare luptei, ajuntând forţele terestre
cu atacuri de pe mare. Navele Royal Navy asigurau sprijinul de artilerie în luptele terestre
purtate în apropierea ţărmurilor. Totuşi, aceste operaţiuni erau limitate de măiestria
comandanţilor şi de egalitatea de efective a forţelor terestre. Astfel, luptătorii de gherilă
spanioli neexperimentaţi nu au reuşit să se bucure de avantajele pe care le-ar fi avut în
urma colaborării cu marina britanică.

Imperiul Francez în Europa în anul 1811.

Conflictul a continuat şi în sfera războiului economic, a Sistemului Continental împotriva

blocadei navale britanice a porturilor franceze. Din cauza neajunsurilor în aprovizionarea
armatei şi a lipsei de organizare în teritoriile controlate de francezi, au apărut numeroase
încălcări ale Sistemului Continental, în momentul în care statele dominate de francezi s-
au angajat în comerţul ilicit cu contrabandiştii englezi. Ambele părţi aflate în conflict au
încercat să întărească măsurile blocadei: britanicii au intrat în război cu Statele Unite în
1812 – 1814, iar francezii s-au implicat în războiul peninsular (1808-1814).[13] Conflictul
din Peninsula Iberică a început atunci când Portugalia a continuat comerţul cu Regatul
Unit în pofida restricţiilor impuse de francezi. Când Spania nu a mai respectat embargoul,
alianţa cu Franţa s-a rupt, iar trupele franceze au luat treptat în stăpânire teritoriul spaniol,
ocupând în cele din urmă Madridul. A urmat în scurtă vreme intervenţia britanică.

Austria a încercat să recucerească teritoriile pierdute în Germania pe care le avusese mai

înainte de bătălia de la Austerlitz. Austriecii au obţinut iniţial o serie de succese împotriva
armatei de mici dimensiuni a mareşalului Berthier. Napoleon îi lăsase mareşalului doar
170.000 de soldaţi pentru apărarea întregii frontiere de răsărit a Franţei, faţă, de exemplu
situaţia din 1790, când 800.000 de soldaţi erau destinaţi aceleiaşi misiuni, pe un front
mult mai scurt.[14]

Napoleon a obţinut un succes rapid în Spania, după ce a recucerit Madridul, i-a învins pe
spanioli şi i-a silit pe englezii depăşiţi numeric să se retragă din Peninsula Iberică (bătălia
de la Corunna, 16 ianuarie 1809). Atacul austriac l-a împiedicat pe Napoleon să
desăvârşească înfrângerea britanicilor, fiind obligat să se deplaseze spre noul front, fără
să se mai întoarcă vreodată în peninsulă. În absenţa împăratului şi a celor mai buni
mareşali ai săi, situaţia francezilor s-a înrăutăţit, în special după ce la comanda forţelor
britanice a fost numit generalul Sir Arthur Wellesley.

Austriecii au atacat Ducatul Varşoviei, dar au fost înfrânţi în bătălia de la Raszyn 19

aprilie 1809. Armata poloneză a ocupat şi Galiţia Occidentală după acest prim succes.

Napoleon şi-a asumat comanda supremă pe frontul de est şi şi-a încurajat armatele în
vederea contraatacului împotriva austriecilor. După o campanie bine organizată şi
condusă, după câteva bătălii mai mici, care au avut ca rezultat retragerea austriecilor din
Bavaria, Napoleon a intrat în Austria. Încercarea sa grăbită de traversare a Dunării a dus
la marea bătălie de la Aspern-Essling (22 mai 1809) — prima înfrângere importantă a lui
Napoleon. Incapacitatea comandantului austriac, arhiducele Carol de Austria, de a-şi
fructifica victoria i-a permis lui Napoleon să continue preparativele pentru asedierea
Vienei (iulie). Împăratul a reuşit să-i înfrângă pe austrieci în bătălia de la Wagram din 5 –
6 iulie. (În timpul acestei bătălii, Napoleon l-a destituit pe mareşalul Jean-Baptiste
Bernadotte, în urma greşelilor strategice flagrante făcute de acesta. La scurtă vreme după
acest episod, cu acordul lui Napoleon, Bernadotte a acceptat oferta suedeză de a ocupa
poziţia rămasă vacantă de prinţ moştenitor. Mai târziu, el a participat în războaiele
împotriva fostului său împărat.)

Războiul celei de-a Cincea Coaliţii s-a terminat cu tratatul de la Schönbrunn (14
octombrie 1809). În răsărit, numai rebelii din Tirol, conduşi de Andreas Hofer, a
continuat lupta cu armatele franco-bavareze până când au fost înfrânţi în noiembrie 1809,
în vreme ce în vest războiul din Peninsula Iberică a continuat.

În 1810, Imperiul Francez a ajuns la cea mai mare întindere teritorială. Pe continent,
britanicii şi portughezii mai acţionau doar în sectorul Lisabonei, în spatele impenetrabilei
linii Torres Vedras. Napoleon s-a căsătorit cu Maria-Luisa, o arhiducesă austriacă, pentru
a asigura o alianţă mai stabilă cu Austria şi de asemenea un moştenitor, pe care prima sa
soţie, Josephine, nu reuşise să i-l ofere. În afară de Imperiul Francez, Napoleon controla
Confederaţia Elveţiană, Confederaţia Rinului, Ducatul Varşoviei şi Regatul Italiei.
Teritoriile aliate includeau: Regatul Spaniei (Joseph Bonaparte), Regatul Westfaliei
(Jérôme Bonaparte), Regatul Neapolelui (Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon),
Principatul Lucca şi Piombino (Felix Bacciochi, cumnat al lui Napoleon), şi foştii
inamici, Prusia şi Austria.

Campania din Rusia (1812)

Europa în 1812

În 1812, Napoleon a invadat Rusia. El încerca să-l silească pe ţarul Alexandru I să

rămână în cadrul Sistemului Continental şi să renunţe la ameninţarea unui atac împotriva
Poloniei. Grande Armée condusă de francezi, formată din 650.000 de soldaţi, a traversat
râul Niemen pe 23 iunie 1812. În Rusia a fost proclamat Războiul Patriotic, în vreme ce
Napoleon proclama un al doilea război polonez, dar, împotriva aşteptărilor polonezilor,
care asiguraseră aproximativ 100.000 de oameni pentru Marea Armată, împăratul a evitat
să le facă orice promisiune, sperând să poată negocia cu Rusia, cu Polonia ca monedă de
schimb. Rusia a folosit tactica pământului pârjolit, retrăgându-se din faţa atacatorului.
Francezii au pierdut foarte mulţi oameni până să ajungă la Moscova, din cauza foametei,
căldurii excesive şi contramarşurilor epuizante. Pe 7 septembrie a avut loc bătălia de la
Borodino, prima luptă în care ruşii i-au înfruntat într-o bătălie deschisă pe francezi. În
ciuda unei victorii la limită, Napoleon i-a forţat pe ruşi să se retragă, drumul spre
Moscova rămânând deschis.[15] Pe 14 septembrie 1812, Marea Armată a cucerit Moscova,
oraş abandonat de locuitori, fiind eliberaţi până şi prizonierii din închisorile oraşului.
Alexandru I a refuzat să capituleze şi fără niciun semn clar al vreunei victorii, Napoleon a
fost nevoit să se retragă din Moscova, după ce oraşul a fost mistuit de un incendiu
devastator, care i-a lăsat pe cuceritori fără nicio posibilitate de încartiruire. Incendierea a
fost pusă la cale, după cum se spune, de chiar guvernatorul oraşului, contele Fiodor
Rostopcin.[16] În acest moment a început retragerea dezastruoasă a Marii Armate, care a
pierdut 380.000 de oameni, în cea mai mare parte din cauza foamei şi frigului, alţi
aproximativ 100.000 de soldaţi fiind luaţi prizonieri.[17] În noiembrie, când armata
franceză traversa râul Berezina, numai 27.000 de oameni mai erau în rândurile a ceea ce
fusese Marea Armată. Napoleon şi-a părăsit armata şi s-a reîntors în grabă la Paris.
Situaţia era la fel de gravă pentru ambii combatanţi, ruşii pierzând la rândul lor
aproximativ 400.000 de soldaţi, armata lor fiind la fel de sleită de lupte. Ruşii au avut
avantajele liniilor de aprovizionare mai scurte şi a faptului că reuşeau să-şi completeze
efectivele mult mai repede decât francezii.

A Şasea Coaliţie 1812 - 1814

Bătălia de la Somosierra (30 noiembrie 1808) din Spania

A Şasea Coaliţie (1812 - 1814) a fost formată din:

 Regatul Unit
 Imperiul Rus
 Prusia
 Suedia
 Imperiul Austriac
 câteva state germane mici

Între timp, în războiul peninsular, supremaţia franceză în Spania a fost în cele din urmă
spulberată după victoria lui Arthur Wellesley împotriva lui Joseph Bonaparte în Bătălia de
la Vittoria (21 iunie 1813). Francezii au trebuit să se retragă din Spania.

Văzând şansa de a-l înfrânge pe Napoleon, Prusia a reintrat în război. Napoleon a declarat
că este gata să creeze o nouă armată, la fel de mare ca cea pe care o trimisese în Rusia şi
în scurtă vreme, forţele sale din est au crescut de la 30.000 la 130.000 şi, în final, la
400.000 de oameni. Napoleon a produs pierderi de 40.000 de morţi şi răniţi aliaţilor în
bătăliile de la Lützen (2 mai) şi Bautzen (20 - 21 mai 1813). Ambele bătălii au implicat în
luptă peste un sfert de milion de soldaţi.

Părţile beligerante au declarat un armistiţiu pe 14 iunie 1813 (prelungit până pe 13

august), în timpul căruia fiecare participant la conflict a încercat să se refacă după luptă.
În timpul acesta, aliaţii au reuşit să atragă Austria în mod deschis împotriva Franţei.
Austriecii au trimis în sprijinul aliaţilor două armate cu un efectiv de aproximativ
300.000 de soldaţi să se alăture trupelor care se concentrau în Germania. Aliaţii
adunaseră o armată de aproximativ 800.000 de oameni în primele linii, cu o rezervă de
350.000 de soldaţi în spatele frontului.
Napoleon a reuşit să crească efectivele trupelor imperiale la aproximativ 650.000 de
soldaţi, din care un sfert de milion sub comanda lui directă, 120.000 sub comanda lui
Nicolas Charles Oudinot şi 30.000 sub comanda lui Louis Nicolas Davout. Confederaţia
Rinului i-a furnizat lui Napoleon un ajutor format din resturile armatelor lor, cu Saxonia
şi Bavaria ca principali contribuitori. În plus, în sud, Regatul Neapolelui al lui Murat şi
cel al Italiei al lui Eugène de Beauharnais aveau o forţă combinată de cam 100.000 de
soldaţi. Din Spania erau în retragere între 150.000 – 200.000 de francezi din faţa
spaniolilor şi britanicilor. Pe toate fronturile, aproximativ 900.000 de francezi se
înfruntau cu un milion de soldaţi ai aliaţilor plus rezervele strategice care se formau în
Germania. Trebuie luat în considerare faptul că pe trupele germane care erau de partea lui
Napoleon nu se putea pune multă bază, ele fiind dispuse să dezerteze şi să se alăture
aliaţilor. Armatele napoleoniene erau depăşite numeric cu o proporţie de doi la unu în
Germania.

Armata rusă intră în Paris în în 1814.

După încheierea armistiţiului, Napoleon părea că a recâştigat iniţiativa strategică după

bătălia de la Dresda (august 1813), în timpul căreia a înfrânt o armată aliată superioară
din punct de vedere numeric, producându-le aliaţilor pierderi foarte mari, în timp ce
francezii au avut pierderi moderate. Totuşi, incapacitatea mareşalilor francezi de a relua
rapid ofensiva l-a împiedicat pe împărat să fructifice victoria obţinută la Dresda. La
Leipzig în Saxonia (16 - 19 octombrie 1813), în timpul a ceea ce a fost numită "Bătălia
naţiunilor", cei 191.000 de francezi au trebuit să facă faţă a 300.000 de aliaţi, Napoleon
fiind înfrânt şi nevoit să se retragă în Franţa. Au urmat o serie de lupte pe pământ francez
(bătălia de la Arcis-sur-Aube, de exemplu) în timpul cărora aliaţii foarte numeroşi i-au
forţat pe francezi să se retragă neîncetat.

Napoleon a luptat în acest timp în Campania de şase zile, în timpul căreia a câştigat mai
multe victorii în faţa aliaţilor care înaintau către Paris. De-a lungul întregii campanii el nu
a reuşit să strângă pe câmpul de luptă mai mult de 70.000 de luptători împotriva celor
apoximativ o jumătate de milion de soldaţi ai aliaţilor. Pe 9 martie 1814 a fost semnat
Tratatul de la Chaumont, aliaţii căzând de acord să păstreze coaliţia până la înfrângerea
definitivă a lui Napoleon.

Aceştia au intrat în Paris pe 30 martie 1814 ca urmare a defecţiunii lui Marmont, care a
încheiat un acord separat cu aliaţii şi şi-a predat trupele, pecetluind soarta capitalei, deşi
mareşalii Mortier şi Moncey (la Porte de Clichy) continuau să lupte. Napoleon era hotărât
să continue lupta, de-a lungul campaniei el dând un decret pentru mobilizarea a 900.000
de soldaţi, din care numai o mică parte a ajuns în rândurile armatei imperiale. Împăratul,
dându-şi în cele din urmă seama de nerealismul schemelor sale, a realizat că situaţia este
fără ieşire. Napoleon a abdicat pe 6 aprilie. Acţiunile militare au mai continuat în Italia,
Spania şi Olanda în timpul primăverii anului 1814.[18]

Învingătorii l-au exilat pe Napoleon pe insul Elba şi au restaurat domnia Casei de

Bourbon în persoana regelui Ludovic al XVIII-lea. A urmat semnarea tratatului de la
Fontainebleau (11 aprilie 1814) şi deschiderea Congresului de la Viena care urma să
redeseneze harta Europei.[19]

Războiul canonierelor, 1807 - 1814

Danemarca-Norvegia s-a declarat la începutul conflictului neutră în războaiele

napoleoniene, dar s-a angajat în operaţiuni comerciale prin care profita de pe urma
conflictului şi şi-a format o flotă de război. După o primă bătălie de intimidare în faţa
Copenhagăi, britanicii au capturat cea mai mare parte a flotei danezo-norvegiene în
timpul celei de-a doua bătălii de la Copenhaga (august-septembrie 1807). Acest fapt a pus
capăt neutralităţii, danezii atacând flota britanică din apele daneze şi norvegiene cu mici
canoniere, într-un război care poate fi catalogat ca unul de gherilă navală. Acest război a
luat sfârşit odată cu victoria britanică din bătălia de la Lyngør din 1812, în timpul căreia
au fost distruse ultimele nave daneze.[20][21]

A şaptea coaliţie, 1815

A Şaptea Coaliţie (1815) i-a unit pe următorii:

 Regatul Unit,
 Imperiul Rus,
 Prusia,
 Suedia,
 Imperiul Austriac,
 Olanda şi o serie de mici state germane

Aceasta a fost înfiinţată pentru a lupta împotriva Franţei. Perioada este denumită şi cele
100 de zile şi a început după ce Napoleon a părăsit insula Elba şi a debarcat la Cannes (1
martie 1815). În drumul către Paris, el a obţinut sprijin popular pe unde trecea, iar în
capitală l-a detronat pe regele Ludovic. Aliaţii au strâns în grabă o armată cu care să-l
înfrunte pe Napoleon. Acesta din urmă a pus pe picior de luptă 280.000 de oameni, pe
care i-a împărţit în câteva armate. La cei 90.000 de militari care se aflau deja în serviciul
activ, el a rechemat în armată peste un sfert de milion de rezervişti şi a dat un decret
pentru o viitoare mobilizare a aproximativ 2,5 milioane de soldaţi în nou refăcuta armată
franceză. Napoleon trebuia să facă faţă atacului a cam 700.000 de soldaţi aliaţi, în
condiţiile în care planurile acestora din urmă prevăzuseră mobilizarea în primele linii a
un milion de militari, cu 200.000 de soldaţi în spatele frontului ca trupe de rezervă,
logistică şi unităţi auxiliare. Forţele aliate ar fi trebuit să copleşească numeric armata
franceză, care nu avea să ajungă la efectivul plănuit de 2,5 milioane de soldaţi.

Napoleon a luat 128.000 de soldaţi ai Armatei de Nord şi a efectuat un atac preemptiv în

Belgia. El a dorit să atace forţele aliate înainte ca acestea să reuşească să-şi adune forţele,
în speranţa că îi va alunga pe britanici de pe continent iar pe prusaci îi va determina să nu
intre în război. Marşul executat de împărat i-a luat prin surprindere pe inamicii săi.[23] El
i-a forţat pe prusaci să accepte lupta la Ligny pe 16 iunie 1815 şi i-a învins, obligându-i
să se retragă în dezordine. În aceeaşi zi, trupele conduse de mareşalul Michel Ney au
oprit înaintarea britanicilor conduşi de Wellington (care încercau să-i ajute pe prusaci), în
bătălia de la Quatre Bras. Dar Ney nu a reuşit să-şi desăvârşească victoria, perimiţându-i
lui Wellington să se întărească. După retragerea prusacilor, Wellington a fost forţat să se
retragă la rândul lui. El s-a oprit pe o poziţie defensivă pregătită în prealabil pe pantele de
lângă Mont St Jean, la câţiva kilometri sud de satul Waterloo. Napoleon a luat rezerva
Armatei Nordului, le-a adăugat forţelor pe care le comanda deja şi celor comandate de
Ney şi a pornit în urmărirea lui Wellington. În prealabil i-a ordonat mareşalului Grouchy
să ia poziţie în aripa dreaptă a Armatei Nordului şi să împiedice reorganizarea prusacilor.
Grouchy nu a reuşit să-şi îndeplinescă misiunea, deşi el a atacat şi înfrânt ariergarda
inamicului, grosul trupelor prusace reuşind să se strecoare către Waterloo.

Declanşarea luptelor bătăliei de la Waterloo din dimineaţa zilei de 18 iunie 1815 au fost
întârziate cu câtva ore de Napoleon, până când pământul s-a zvântat după ploaia din
noaptea precedentă. Până seara, armata franceză nu reuşise să-i scoată pe englezi din
poziţiile de pe pantele muntelui. Când prusacii au ajuns pe câmpul de luptă au atacat
flancul drept al francezilor în număr din ce în ce mai mare, strategia lui Napoleon de a-i
ţine separaţi pe aliaţi prăbuşindu-se. Francezii s-a retras în dezordine de pe câmpul de
luptă din faţa atacului combinat britanico-prusac.

Grouchy şi-a reparat parţial greşeala organizând o retragere ordonată spre Paris, unde
mareşalul Davout avea 117.000 de soldaţi, gata să atace cei 116.000 de oameni ai lui
Blücher şi Wellington. Din punct de vedere militar părea posibil ca francezii să-i poată
înfrânge pe Wellington şi Blücher, dar Napoleon a fost învins de schimbarea situaţiei
politice.

La sosirea în Paris la trei zile după Waterloo, Napoleon încă spera într-o rezistenţă
naţională concertată, dar populaţia şi Parlamentul nu mai doreau o asemenea luptă.
Politicienii l-au forţat pe Napoleon să abdice a doua oară pe 22 iunie 1815. În ciuda
abdicării împăratului, luptele sporadice au continuat la graniţele de est şi în suburbiile
Parisului până la semnarea încetării focului pe 4 iulie. Pe 15 iulie, Napoleon s-a predat
britanicilor la Rochefort. Aliaţii l-au exilat pe Napoleon în îndepărtata insulă din
Atlanticul de sud, Sfânta Elena, unde a murit pe 5 mai 1821.

Moştenirea militară a războaielor napoleoniene

Războaiele napoleoniene au avut de asemenea un impact extrem de important. Până la

Napoleon, statele europene foloseau armate relativ mici, cu numeroşi mercenari, care
luptau uneori împotriva ţărilor de origine. Până la urmă, teoreticienii militari din secolul
al XVII-lea au început să aprecieze potenţialul războiului întregului popor, al naţiunii sub
arme.

Napoleon a fost, la rândul lui, un inovator prin folosirea mobilităţii subunităţilor militare
pentru depăşirea dezavantajului numeric, aşa cum a demonstrat, în mod strălucit, în
victoria din bătălia de la Austerlitz asupra forţelor austro-ruse (1805). Armata franceză a
reconsiderat rolul artileriei, formând unităţi independente, mobile, spre deosebire de
tradiţia de până atunci a pieselor de artilerie fixe care sprijineau atacul. Napoleon a
standardizat dimensiunile proiectilelor de artilerie pentru a uşura sarcina aprovizionării şi
pentru a asigura compatibilitatea pieselor de artilerie.

Franţa, a patra ţară după numărul populaţiei la sfârşitul secolului al XVIII-lea, (27 de
milioane, faţă de cele 12 milioane ale Regatului Unit sau cele 35 – 40 milioane ale
Imperiului Rus), părea cea mai avantajată de politica mobilizării generale.

Nu toate meritele inovaţiilor din această perioadă sunt ale lui Napoleon. Lazare Carnot a
contribuit din plin la reorganizarea armatelor franceze (1793 – 1794), o perioadă în care
eşecurile de până atunci ale francezilor au încetat, iar armata republicană era învingătoare
pe toate fronturile.

Austerlitz

Efectivele armatelor implicate în conflict prezintă un indicator foarte clar al schimbărilor

produse în modul de purtare a războaielor. În timpul celui mai mare război european
prerevoluţionar, războiul de şapte ani din 1756 - 1763, puţine armate numărau mai mult
de 200.000 de oameni. Prin comparaţie, armata franceză avea un efectiv de 1,5 milioane
de soldaţi la sfârşitul secolului al XVII-lea. În total, aproximativ 2,8 milioane de francezi
au luptat ca infanterişti şi 150.000 au luptat în marină, ceea ce ne dă un total de
aproximativ 3 milioane de combatanţi.

Regatul Unit avea sub arme 747.670 de soldaţi tereştri între 1792 şi 1815. În plus, în
marină se mai aflau înrolaţi cam 250.000 de oameni. În septembrie 1812, Rusia avea în
forţele terestre cam 904.000 de oameni, iar între 1799 şi 1815 2,1 milioane de oameni
erau în armata rusă, faţă de un efectiv de 400.000 de soldaţi din perioada 1792-1799.
Între 1792-1815, în marina rusă au fost încadraţi cam 200.000 de marinari. Austria a
reuşit să mobilizeze cam 576.000 de oameni, fără să dispună de marină. În afară de
Regatul Unit, Austria s-a dovedit cel mai important inamic al francezilor, cel care a reuşit
de-a lungul timpului să mobilizeze cam un milion de oameni în lupta cu aceştia. Prusia nu
a avut niciodată sub arme mai mult de 320.000 de oameni la un moment dat. Spania nu a
reuşit să mobilizeze decât cel mult 300.000 de oameni, dar la aceştia trebuie adăugaţi
luptătorii de gherilă. Numai Statele Unite (286.730 de combatanţi), Imperiul Maratha,
Imperiul Otoman, Regatul Italiei, Regatul Neapolelui şi Ducatul Varşoviei aveau mai
mult de 100.000 de soldaţi sub arme. Chiar şi naţiunile mai mici aveau armate care
rivalizau cu cele ale marilor puteri. Mai trebuie spus că numărul mumărul maxim de
soldaţi aflaţi sub arme nu era acelaşi cu cel care era gata de luptă la un moment dat, din
cauza dezertorilor, fraudelor ofiţerilor care declarau un număr inexistent de oameni
pentru a le lua soldele, morţilor, iar, în unele ţări, din cauza exagerărilor factorilor de
decizie militară care declarau un număr inexistent de soldaţi. În ciuda tuturor acestor
elemente, trebuie remarcat că forţele armate au devenit din ce în ce mai numeroase.

În fazele iniţiale ale revoluţiei industriale, relaţia dintre creşterea numărului de soldaţi şi
realizările tehnice a fost evidentă, de vreme ce era mult mai uşor să înarmezi un număr
crescut de soldaţi. Regatul Unit a fost în această perioadă cel mai mare producător de
armament (iar în cazul anumitor arme, singurul), asigurând aprovizionarea cu cele mai
multe arme ale puterilor aliate de-a lungul conflictelor. În schimb, Regatul Unit folosea
doar o mică parte a producţiei de arme pentru dotarea propriei armate. Franţa a fost al
doilea producător de armament, echipându-şi propriile forţe armate ca şi cele ale
Confederaţiei Rinului şi a altor aliaţi.

O altă invenţie a afectat modul de purtare războiului: sistemul de semafoare pentru

comunicaţii, care au permis ministrului de război, Carnot, să ia legătura cu forţele
franceze de la frontieră de-a lungul ultimului deceniu al secolului al XVII-lea. Francezii
au continuat să folosească acest sistem de-a lungul războaielor napoleoniene. În plus, a
început supravegherea aeriană cu ajutorul balonului cu aer cald, prima oară pentru
observarea poziţiilor aliate îninte de bătălia de la Fleurus, de pe 26 iunie 1794. De
asemenea, în timpul războaielor napoleoniene s-au făcut progrese importante în tehnica
artileristică şi rachetistică.

Efectele politice ale războaielor

Războaiele napoleoniene au adus numeroase schimbări în Europa. Deşi Napoleon a reuşit

să-şi impună dominaţia asupra celei mai mari părţi a Europei Occidentale (lucru care nu
se mai întâmplase de pe vremea Imperiului Roman), starea de război continuu de aproape
două decenii dintre Franţa, pe de o parte, şi o alianţă a a altor câteva puteri europene, pe
de alta, şi-a pus amprenta asupra Franţei. La sfârşitul seriei bătăliilor napoleoniene, ea nu
mai deţinea rolul conducător ca putere dominantă pe continent, aşa cum îl avusese încă
de pe vremea lui Ludovic al XVI-lea.

În cele mai multe ţări europene, adoptarea ideilor Revoluţiei franceze (democraţie,
egalitate în faţa legii, abolirea privilegiilor, etc.) au rămas ca moştenire generaţiilor
următoare. Monarhilor europeni le-a fost foarte greu să restaureze starea de lucruri
prerevoluţionară (monarhie absolută), şi au fost obligaţi să păstreze anumite reforme
făcute în perioada domniei napoleoniene. Moştenirea instituţională napoleoniană a rămas
vie până în zilele noastre, în multe ţări europene sistemul legal purtând amprenta de
neşters a Codului napoleonian.

Admirată pentru cultura sa în secolul al XVIII-lea, Franţa devenise după Revoluţie un

model politic. Europa a aderat la înaltele principii ale libertăţii, egalităţii, fraternităţii, dar
popoarele ei au trăit curând dezamăgirea ocupaţiei napoleoniene. Ca răspuns la dominaţia
franceză, apare o mişcare nouă cu o putere în continuă creştere: naţionalismul. Acesta va
modela cursul istoriei europene postnapoleoniene. Din această perioadă datează începutul
unor naţiuni şi state şi sfârşitul altora. Harta europeană a fost redesenată în secolul care a
urmat epocii napoleoniene, proces care nu s-a mai bazat pe fiefurile aristocratice, ci pe
bazele culturii umane, originilor naţionale şi ideologiei naţionaliste.
Primele reacţii au apărut în Spania, unde poporul s-a revoltat în mai 1808, mobilizându-
se într-un război de gherilă împotriva ocupantului. Dominaţia bonapartistă a Europei a
pus bazele statelor naţionale Germania şi Italia, prin începerea procesului de consolidare
a oraşelor-state, regatelor şi principatelor.

Începând cu anul 1809, au avut loc mişcări patriotice într-o serie de state germane, Prusia
pregătindu-şi renaşterea în jurul ideii de unitate naţională. La rândul lor, italienii au dorit
şi ei, după modelul francez, să devină o naţiune unită şi independentă.

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei a ajuns să fie una dintre cele mai puternice ţări
de pe glob. Marina Regală Britanică a cucerit superioritatea absolută pe oceanele lumii,
iar economia industrială britanică a transformat ţara în cea mai puternică naţiune
comercială mondială.

De asemenea, în această perioadă a apărut conceptul nou al spaţiului european comun.

Napoleon a menţionat, în mai multe ocazii, că intenţionează să creeze un singur stat
european, şi, deşi, înfrângerea sa a întârziat momentul unificării continentului cu aproape
un secol şi jumătate, ideea a reapărut după Al Doilea Război Mondial.

Ideile Revoluţiei franceze au impulsionat procesul de afirmare a naţiunii române.

Construirea de societăţi iacobine a dus la afirmarea Şcolii Ardelene şi, mai târziu, la
declanşarea primei mişcări revoluţionare româneşti conduse de Tudor Vladimirescu.

Ultimii veterani

 Geert Adriaans Boomgaard (1788-1899) a fost ultimul veteran rămas în viaţă. A

luptat pentru Franţa în Regimentul 33 Uşor.[25]
 Loius Victor Baillot (1793-1898) de asemenea din Franţa, a fost ultimul veteran
al Bătăliei de la Waterloo. A participat şi la asediul oraşului Hamburg.
 Pedro Martinez (1789-1898) a fost ultimul veteran al Bătăliei de la Trafalgar. A
servit în marina spaniolă pe nava San Juan Nepomuceno.[25]
 Josephine Mazurkewicz (1784-1896) a fost ultima femeie veterană. A fost
asistentă de chirurg în armata lui Napoleon, iar mai târziu a participat în Războiul
Crimeii.
 Soldat Morris Shea (1795-1892) din Regimentul 73 de Infanterie a fost ultimul
veteran britanic.[26]
 Sir Provo Wallis (1791-1892) a fost ultimul ofiţer al Marinei Regale. A servit pe
nava HMS Shannon în timpul Războiului din 1812.

Exilul în Insula Elba

Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câţiva prieteni şi servitori, printre care

Henri-Gratien Bertrand, fostul mareşal al palatului, şi contele Charles-Tristan de
Montholon, un membru al aristocraţiei prerevoluţionare. Bertrand era în slujba lui
Napoleon din 1798, dar Montholon era un aderent de ultima oră – după prima abdicare a
lui Napoleon se grăbise să-şi ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a trecut de partea
împăratului când acesta s-a întors de pe Insula Elba. El o adusese cu sine şi pe tânăra şi
atrăgătoarea lui soţie, ale cărei atenţii faţă de Napoleon şi vizitele nocturne pe care le
făcea în dormitorul acestuia deveniseră curând subiect de bârfa pe insulă.

Domnia de 100 de zile. Waterloo. Insula Sf. Elena

La un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbuşit. Burbonii au fost

readuşi la tronul Franţei prin Ludovic al XVIII-lea. Aceasta revenire nu s-a bucurat însă
de unanimitatea aliaţilor, între care au intervenit repede divergente. Unitatea coaliţiei a
fost însă salvată chiar de Napoleon. Înconjurat de dezbinarea aliaţilor, Napoleon părăseşte
insula Elba şi începe ceea ce avea să fie aventura celor 100 de zile. Reîntronat, acesta
începe să viseze la refacerea marelui imperiu[necesită citare]. Obţine chiar câteva victorii.
Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815). Silit să
abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf. Elena, unde a murit în condiţii
neclare, câţiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821). Există două teorii
importante cu privire la moartea sa: otrăvirea cronică cu arsenic şi cancerul la stomac. A
fost înmormântat cu onoruri militare.

Napoleon şi femeile

Femeia pe care Napoleon a iubit-o cel mai mult, după propria mărturisire, este prima lui
soţie, Josefina. Josefina fusese în trecut căsătorită cu Alexandre Beauharnais, dar acesta a
murit în timpul Revoluţiei Franceze. Josefina era acum văduvă. Napoleon s-a îndrăgostit
de ea şi la scurt timp s-au căsătorit. La început Josefina era infidelă soţului, printre cei
mai cunoscuţi amanţi ai ei numărându-se şi ofiţerul Hippolite Charles. Napoleon a
început şi el sa aibă numeroase aventuri. În timpul campaniei din Polonia a cunoscut-o pe
tânăra Maria Walewska, de care s-a îndrăgostit. Maria i-a dăruit un copil, faimosul
Alexandru Walevski de mai târziu. Din cauză că Josefina era sterilă în anul 1809,
Napoleon a fost nevoit să se despartă de ea. S-a recăsătorit cu Maria-Luiza, arhiducesă de
Austria. Au avut un singur copil, Napoleon Charles Joseph Francois, care a murit fără să
domnească vreodată. Ultimele cuvinte inteligibile ale lui Napoleon au fost
"Frunte...Armată" (fr. „Tête...Armée”). Influenţa napoleoniană în Franţa încă mai este
vizibilă şi astăzi. În onoarea victoriilor sale, s-a construit Arcul de Triumf în centrul
Parisului. Astăzi impactul Codului Napoleonian este simţit în legile tuturor ţărilor
Europei. Napoleon a fost un om care ducea totul la bun sfârşit, foarte ambiţios şi
niciodată satisfăcut[necesită citare]. Napoleon a fost un dictator[necesită citare] şi a crezut în
conducerea oamenilor prin ordine[necesită citare]. Puţini sunt aceia care nu recunosc că a fost
un geniu militar. Bonaparte a spus "Waterloo va şterge memoriile victoriilor
mele"[necesită citare], dar bineînţeles că se înşela deoarece este recunoscut ca unul din cei mai
mari generali ai lumii.

Moartea lui Napoleon

Controversele asupra mortii imparatului Napoleon nu se mai termina... Specialisti in

domeniul medicinei legale, istorici ai vietii si mortii lui Napoleon s-au dedicat inca din
anul 1961 cercetarilor cauzei mortii acestui om de stat francez. Unii spun ca moartea s-ar
datora unei erori medicale, cancerului de stomac si, in cele din urma, otravirii acestuia cu
arsenic. Primele doua supozitii - eroare medicala sau cancer de stomac, sunt definitiv
respinse de Dr. Pascal Kintz.

Ultimele experiente conduse de l'Institut de Medicine Legale de Strasbourg si l'Université

de Luxembourg, demonstreaza in mod definitiv ca Napoleon a fost otravit, fiind victima
unei intoxicatii cronice cu arsenic. In fiecare an, experti in toxicologia medico-legala se
intrunesc in congrese sub auspiciile The International Association of Forensic
Toxicologists (TIAFT) pentru a stabili cauza exacta. Toti oamenii de stiinta care apartin
acestei asociatii activeaza in laboratoare ale politiei, spitale, tribunale, institute de
medicina legala, laboratoare specializate in diverse domenii inrudite. Dupa congresele de
la Helsinki (2000), Praga (2001), Paris (2002), a urmat congresul de la Melbourne care a
gazduit cel de-al 41-lea Simpozion international al asociatiei, intre 17-22 noiembrie 2003.

In prezentarea sustinuta la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a facut cunoscute ultimele
rezultate obtinute asupra chestiunii prezentei arsenicului in suvitele de par ale
imparatului. Se mentioneaza in diverse publicatii oficiale ca "suvite de par apartinand lui
Napoleon", au fost pastrate cu mare grija si gasite la diverse persoane din anturajul
acestuia. Toxicologul francez sustine ca Napoleon a fost otravit cu arsenic in mod lent. El
a ajuns la aceasta concluzie aprofundand analizele nu numai asupra interiorului firelor de
par, ci si a invelisului capilar. Dr. Kintz crede ca otrava a atins maduva spinarii, pornind
de la par. Otrava provenea din alimentele ingerate si a fost impinsa de fluxul sanguin.

Parul lui Napoleon prezenta o concentratie de substanta toxica de 7-38 de ori superioara
dozei "admise". Detractorii acestei ipoteze resping afirmatia, sustinand ca arsenicul
detectat era de origine exogena si nu a fost absorbita de imparat. Ei cred ca aceasta
compozitie toxica era in mod normal utilizata in secolul XIX pentru conservarea parului.
Alti cercetatori explica prezenta arsenicului in parul lui Napoleon prin folosirea
produsului de catre vierii epocii. Acestia spalau butoaiele cu arsenic dupa care puneau
strugurii la fermentat. Si aceasta supozitie a fost respinsa, considerandu-se ca obiceiul
vierilor epocii de a curata butoaiele cu arsenic, nu era periculos pentru sanatatea omului,
cu toate ca Napoleon era un cunoscut adept al vinului.

In anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator si colectionar al unor piese originale
care au apartinut lui Napoléon a afirmat cu tarie în conferintele si interviurile acordate la
televiziunea canadiana ca "Napoleon I Bonaparte a decedat datorita otravirii lente cu
arsenic, si ca datorita noilor teste ADN, aceasta enigma ar putea fi elucidata". Ben Weider
detine suvite din parul lui Napoleon si este dispus sa suporte toate cheltuielile exhumarii.
"Ramane doar ca guvernul si istoricii francezi sa-si dea acordul". Specialistii Institutului
medico-legal din Strasbourg confirma teza avansata de Ben Weider. Purtatorul de cuvant
al lui Weider a declarat ca daca indoielile asupra mortii lui Napoleon persista, nu ramane
decat sa se treaca la exhumarea imparatului.