Sunteți pe pagina 1din 8

POVESTI POPULARE SCOTIENE

HABITROT
Demult de tot, pe când femeile torceau cât era ziulica de lungă, vârtelnița avea și
ea un duh sau o zână protectoare. Și numele zânei era Habitrot, iar legenda zice așa:
O femeie măritată din Selkirkshire avea o fată frumoasă care iubea mai mult
jocul decât munca și îndrăgea mai tare hoinăreala pe pajiști și ulițe decât furca și
vârtelnița. Maică-sa ținea mare supărare la inimă din pricina asta, căci pe vremea
aceea nicio fată nu-și găsea un soț bun dacă nu era harnică. Așa că femeia o momea, o
amenința, ba o și bătea pe fiică-sa, dar totul era in zadar; fata rămânea în continuare
așa cum îi zicea maică-sa, adică „frumoasa cea leneșă”.
Dar, iată, că într-o dimineață de primăvară, femeia îi dădu fetei șapte caiere de
in și îi spuse că de astă dată n-o mai iartă; în trei zile trebuia să le preschimbe în ață.
Fata văzu că acum maică-sa cam ajunsese la capătul răbdării și așeză furca așa cum se
pricepu și se puse pe treabă; dar mâinile ei mici nu erau deprinse cu lucrul, așa că în
seara celei de-a doua zile foarte puțin din ce avea de făcut era gata. În acea seară
plânse până adormi și de dimineață, aruncându-și lucrul cât colo de disperare, ieși pe
câmpul acoperit de rouă sclipitoare. Ajunse la un dâmb înflorit la poalele căruia
curgea un pârâiaș umbrit de caprifoi și trandafir sălbatic; și acolo se așeză ea, cu fața
îngropată în mâini. Când se uită în sus văzu cu uimire că la marginea pârâiașului stătea
o bătrână cu totul necunoscută ce torcea în bătaia soarelui. Nu era nimic ieșit din
comun în înfățișarea ei, în afară de lungimea și grosimea buzelor și de faptul că ședea
pe un pietroi găurit la mijloc. Fata se ridică, merse la bătrână și o salută cu căldură, dar
nu se putu abține și o întrebă din ce pricină avea buzele așa de lungi.
- De la torsul inului mi se trage, fetico!, spuse bătrâna, mulțumită de purtarea
fetei și fără să o supere câtuși de puțin întrebarea despre înfățișarea ei. Trebuie spus că
cele ce torceau își umezeau tot timpul degetele cu buzele atunci când trăgeau firul din
furcă sau din vârtelniță.

- Aha!, zise fata. Aș avea și eu niscaiva in de tors, da’ n-are niciun rost; io n-o să
dau gata nicicând ce-am de făcut.
Atunci bătrâna îi zise fetei că o să ducă ea treaba la bun sfârșit. Sărind în sus de
bucurie, fata se duse în grabă după caiere și i le puse bătrânei în brațe, întrebând-o
cum o cheamă și unde să vină după ața toarsă la lăsarea serii; dar nu primi niciun
răspuns; bătrâna se făcu nevăzută printre copacii și tufișurile din jur. Fata, mută de
uimire, hoinări un pic, se așeză să-și tragă sufletul și, în cele din urmă, adormi lângă
dâmb.
Când se trezi, văzu că se înserase deja. Fermecătoarele culori ale asfințitului se
preschimbaseră în cenușiul pe care-l are bolta cerului la căderea nopții. Luceafărul
arunca o lumină argintie ce se pierdu mai apoi în strălucirea crescândă a lunii. În timp
ce se uita la toate acestea, fata tresări la auzul unui glas hârșâit ce părea că vine de sub
bolovanul găurit ce se afla taman lângă ea. Își lipi urechea de piatră și auzi aceste
cuvinte: „N-are d-un să știe mândrulița ceea dă pă movilă că io mi-s Habitrot”.
Și apoi, uitându-se prin gaură, o văzu pe bătrână umblând încolo și-ncoace într-o grotă
adâncă, înconjurată de niște fete, așezate toate pe niște pietroaie albe și lucrând de
mama focului cu furca și fusul. Și nu erau deloc plăcute la vedere fetele astea căci
aveau toate buzele umflate și strâmbate, ca bătrâna Habitrot, din cauza lucrului, fără
doar și poate. La fel arăta și o altă surată ce ședea mai depărtișor, într-un colț și
învârtea roata de tors; și mai avea fata asta și niște ochi suri ce păreau să se holbeze
din fundul capului și un nas lung și coroiat. Și cum învârtea de roată, număra cam așa:
„iaca una..., iaca două..., ptiu! cum se-nvârte roata!” și tot așa până ce se făcea un scul
întreg de ață.
Și cum se uita ea prin acea piatră găurită, frumoasa fetișcană leneșă o auzi pe
Habitrot cum o strigă pe Scantlie Mab, adică pe ciudata creatură din colțul grotei și îi
spune să adune odată ața toată că era vremea să i-o dea acelei fetișoare pe care o
aștepta maică-sa. Bucuroasă la auzul acestei vești, fata se ridică și o luă drept spre
casă, lipsită de griji. Habitrot o ajunse din urmă numaidecât și-i puse ața în brațe.
- Cum te pot răsplăti?, exclamă bucuroasă fata.
- Nu voiesc nimicuța, nimicuța, da’ să nu sufli vo’ vorbuliță maică-tii despre ce
văzuși și cine toarse caieru’.
Și nevenindu-i să creadă că a dat peste ea așa un noroc mare, fata se duse acasă
unde o găsi pe maică-sa făcând sângerete și atârnându-l în horn să se usuce. După ce
atârnă cârnatul, obosită fiind, se duse să se culce. Și pentru că era lihnită după o zi
întreagă petrecută la movila de pe luncă, fata înșfăcă un sângerete după altul, îi prăji, îi
mâncă și apoi merse și ea la culcare. Maică-sa se sculă dis-de–dimineață și când intră
în bucătărie și nu mai găsi niciun sângerete, dar văzu cele șapte sculuri de ață așezate
frumos și strălucind pe masă, fu copleșită de un sentiment ciudat, ceva între supărare
și o mare bucurie. Ieși din casă în fuga mare și se puse pe strigat:

Fii-mea toarse multe sculuri: șapte, șapte, șapte


Și mâncă apoi cârnați: tot șapte, șapte, șapte
Toate până-n zori.
Un boiernaș, care se nimeri călare prin părțile acelea, auzi strigătele dar nu înțelese
nimic; așa că se îndreptă spre femeie și-o întrebă ce se petrecuse, iar ea izbucni din
nou:
Fii-mea toarse multe sculuri: șapte, șapte, șapte
Și mâncă apoi cârnați: tot șapte, șapte, șapte
Toate până-n zori.

- Și de nu mă crezi, hai de intră-n casă să vezi cu ochii dumitale.


Boiernașul nu mai putea de curios așa că se scoborî de pe cal și intră în casă
unde văzu ața cea lucitoare și pentru că îi plăcu așa de mult se rugă de femeie să i-o
arate și pe cea care a tors-o. Femeia o aduse pe fată și aceasta roși numaidecât.
Gingășia ei simplă de fată de la țară cuceri pe dată inima boiernașului, care se
plânse că era holtei și de mult se afla în căutarea unei soațe care să știe să toarcă bine.
Așa că cei doi își jurară credință și nunta se făcu imediat.
Fata își înăbuși teama că nu se va dovedi așa de îndemânatică la torsul inului precum
și-o închipuia iubitul ei soț. Dar Habitrot îi mai veni o dată în ajutor. Nu știm dacă
bătrâna doamnă cu suflet așa de nobil era la fel de bună cu toate mândrulițele cele
leneșe, dar pe drăguța aceasta n-o dezamăgi nici de astă dată.
- Adu-l pe bărbățelu’ tău cel chipeș la mine-n hrubă, spuse ea tinerei mirese
imediat după nuntă. Și-acolo a vedea el ce va să zică să torci și de-aia nu te-a lega în
veci de furcă și fus!
Și mireasa își duse a doua zi soțul la dâmbul cel înflorit și îl rugă să se uite prin
pietroiul cel găurit. Și nu mică îi fu uimirea când o văzu pe Habitrot dansând și sărind
peste roata de tors, și cântând suratelor ei acest cântecel, în timp ce ele îi țineau isonul
cu fusele:
Noi ce stăm în umbr-adâncă
Și pocite și urâte
Neatinse de lumina
Ce hrănește verdea luncă,
Noi aici însingurate
Stăm cu furca triste toate.
Stăm umbrite-n sura noapte
Când Luceafăru-i departe
Dar străluce-n galben caier
Pentru cel ce stă la aer
Și pe piatra-mi se așază
Numai ochii mei să-l vază.
Cântecul se sfârși, iar Scantlie Mab o întrebă pe Habitrot ce înțeles avea ultimul
vers – „Numai ochii mei să-l vază”.
- Păi e un flăcăiaș, răspunse Habitrot, pe care l-am chemat eu aici taman la
ceasu’ ăsta și mi-a auzit cântecul prin piatra cea găurită. Și spunând aceste vorbe,
Habitrot se ridică, deschise o ușă ascunsă îndărătul rădăcinilor unui copac bătrân și îi
chemă pe cei doi tineri înăuntru să-i vadă suratele.
Boiernașul fu cuprins de uimire la vederea ciudatelor creaturi și începu a le
întreba pe fiecare din ce pricină aveau buzele așa de pocite și de neobișnuite. Și fiecare
în felul ei, răsucindu-și buzele și glasul după putință, răspunse că pricina era torsul.
Cel puțin așa încercară să spună, dar una mormăi „Noctorsund”, alta îngăimă
„Ootursund”, iar a treia murmură „Aatorsund”. Dar toate se făcură cumva înțelese. Și
Habirot șireata îi arătă astfel tânărului mire că dacă o să-și lase soția să toarcă, tot așa i
se vor urâți și ei buzele cele frumoase, iar fața îi va deveni pocită și rea la vedere. Așa
că înainte să plece din văgăuna aceea, mirele promise că soțioara lui nu se va atinge
niciodată de vreo vârtelniță sau de vreo furcă, și își ținu cuvântul. Și tânăra își petrecu
de atunci zilele hoinărind pe luncă de-a dreapta lui sau călărind în urma-i peste dealuri
și tot inul ce creștea pe pământurile lui îi era trimis bătrânei Habitrot să-l preschimbe
în ață.




















AVENTURA VÂNĂTORULUI DE FOCI
A fost odată un om care trăia pe țărmurile nordului Scoției, nu departe de casa
lui John–o–Groat, iar omul ăsta își câștiga traiul vânând foci de toate felurile și de
toate mărimile. Și îi făcea mare plăcere să omoare aceste minunate creaturi care erau
pe jumătate câine și pe jumătate pește, și asta fără îndoială pentru că lua un preț bun
pentru pieile lor care, pe cât sunt de neobișnuite, pe atât sunt de prețioase. Adevărul e
că cele mai multe din aceste animale nu sunt nici câini, nici pești, ci zâne sau creaturi
fantastice, așa cum se va vedea mai departe.
Într-o zi, când pescarul acesta destoinic se întoarse de la treburile lui, se
întâmplă că veni la el un străin care zise că fusese trimis de cineva care voia un număr
mare de piei de focă, iar pescarul trebuia să-l urmeze fără întârziere (pe el, pe străin)
să-l vadă pe acela care voia pieile și care le voia negreșit în seara aceea. Bucuros la
gândul că putea să facă un târg strașnic și netrecându-i prin minte că ar fi putut fi vreo
înșelătorie la mijloc, pescarul fu de acord. Încălecară amândoi pe armăsarul străinului
și o porniră la drum într-o goană așa de mare, că, deși vântul bătea din spate,
repeziciunea cu care înaintau făcea să pară că bate din față. Când ajunseră la marginea
unei râpe uriașe ce dădea spre mare, străinul îi spuse că acolo era locul cu pricina.
- Dar unde e acela de care vorbeai?, întrebă mirat vânătorul.
- O să îl vezi într-o clipă, zise străinul.
Apoi descălecară de îndată, și fără să-i lase vânătorului prea multă vreme să ia
în seamă îndoielile ce începuseră să-i încolțească în minte, străinul îl apucă cu o forță
nemaivăzută și sări cu tot cu el în mare. După ce seafundară tot mai mult în apă,
nimeni nu poate spune cât de mult, ajunseră la o ușă, care, fiind deschisă, îi lăsă să
intre într-un șir de încăperi pline – nu cu oameni, ci cu foci, care puteau totuși să
vorbească și să simtă ca oamenii; dar și mai mare îi fu mirarea vânătorului când văzu
că și el fusese, nu se știe când, preschimbat într-o focă. Dacă n-ar fi fost așa, pesemne
că ar fi murit din lipsa aerului. Era acum greu de ghicit ce-i trecea prin cap bietului
pescar. Uitându-se la casele în care tocmai ajunsese, gândul că ar mai putea cumva să
scape îi părea de neînchipuit, iar posibilitatea de a trăi cum se cade prin locurile astea
sterpe ce se întindeau în fața ochilor săi îi părea de necrezut. 
Focile, care arătau toate foarte abătute, păreau să-i înțeleagă simțămintele și se
străduiră să-i mai îndulcească durerea ce-l copleșea, promițându-i că aici n-are să i se
întâmple nimic rău. În vreme ce cugeta la cruda lui soartă, vânătorul tresări dintr-odată
la vederea unui cuțit mare sau pumnal pe care îl scosese la iveală străinul și care,
credea el, urma să pună capăt tuturor grijilor sale pământești. Și deși se simțea total
lipsit de speranță, nu voia să fie ucis; simțind așadar apropierea grabnică a morții, căzu
la pământ cerșind din inimă îndurare. Bietele animale bune la suflet nu-i voiau răul,
oricât de mult l-ar fi meritat, cu toată purtarea lui de până atunci, și îi cerură să se
liniștească și să nu se mai tânguie.
- Ai mai văzut cuțitul ăsta?, îl întrebă străinul pe pescar.
Vânătorul își recunoscu numaidecât cuțitul, pe care chiar în ziua aceea îl
înfipsese într-o focă ce reușise să se facă scăpată cu tot cu cuțit și spuse că era într-
adevăr al lui, la ce bun să nege?
- Ei bine, zise străinul, foca ce a fugit cu pumnalul e tatăl meu, care zace acum
foarte bolnav și poate rămâne în viață numai cu ajutorul tău. M-am văzut silit să
recurg la un vicleșug ca să te aduc aici și nădăjduiesc că datoria mea de fiu îmi va
aduce iertarea.
Și zicând acestea, îl duse pe vânătorul de foci într-o altă încăpere, în vreme ce
acesta tremura din toate mădularele și aștepta să fie pe dată pedepsit pentru
nedreptatea ce i-o făcuse bătrânului tată. În acea încăpere văzu foca pe care o rănise de
dimineață, răpusă de dureri din pricina unei răni uriașe de pe spate. Vânătorului de
foci i se ceru atunci să vindece rana cu mâinile lui, iar aceasta se vindecă și foca se
ridică din pat teafără și în putere. Jalea se schimbă astfel în bucurie și toți se veseliră
care mai de care. Cu toate acestea, nefericitul vânător nu se putea bucura alături de
foci, căci gândea că va rămâne captiv în trupul acela de animal pentru tot restul vieții
sale. Dar străinul îi spuse:
- Acum, domnule, ești liber să te întorci la nevasta și la copiii dumitale și eu
însumi te voi duce acolo; dar trebuie să ne făgăduiești ceva și să te legi cu jurământ că
vei face întocmai – de acum înainte nu vei mai vătăma și nu vei mai ucide nicio focă,
câte zile vei avea.
Și chiar dacă îi veni greu, vânătorul făgădui bucuros; și după ce se jură, își luă
rămas bun cu duioșie de la noile lui cunoștințe. Ținându-se bine de călăuza lui, ieșiră
din acel loc și înotară până la suprafața mării, iar când ajunseră la stânca cea uriașă de
pe care săriseră, găsiră și armăsarul pregătit de drum. Călăuza suflă asupra pescarului
și se făcură amândoi oameni. Se suiră pe cal și, pe cât de vijelioasă fusese urcarea spre
marginea râpei, pe atât iute, ba chiar mai mult de atât, fu întoarcerea acasă; și cinstitul
vânător fu lăsat la ușa casei sale unde călăuza îi făcu așa un dar mare, că mai că ar fi
fost gata să o ia îndărăt, iar pierderea meseriei i se păru acum cu mult mai ușor de
suportat decât îi păruse la început.





S-ar putea să vă placă și