Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
HABITROT
Demult de tot, pe când femeile torceau cât era ziulica de lungă, vârtelnița avea și
ea un duh sau o zână protectoare. Și numele zânei era Habitrot, iar legenda zice așa:
O femeie măritată din Selkirkshire avea o fată frumoasă care iubea mai mult
jocul decât munca și îndrăgea mai tare hoinăreala pe pajiști și ulițe decât furca și
vârtelnița. Maică-sa ținea mare supărare la inimă din pricina asta, căci pe vremea
aceea nicio fată nu-și găsea un soț bun dacă nu era harnică. Așa că femeia o momea, o
amenința, ba o și bătea pe fiică-sa, dar totul era in zadar; fata rămânea în continuare
așa cum îi zicea maică-sa, adică „frumoasa cea leneșă”.
Dar, iată, că într-o dimineață de primăvară, femeia îi dădu fetei șapte caiere de
in și îi spuse că de astă dată n-o mai iartă; în trei zile trebuia să le preschimbe în ață.
Fata văzu că acum maică-sa cam ajunsese la capătul răbdării și așeză furca așa cum se
pricepu și se puse pe treabă; dar mâinile ei mici nu erau deprinse cu lucrul, așa că în
seara celei de-a doua zile foarte puțin din ce avea de făcut era gata. În acea seară
plânse până adormi și de dimineață, aruncându-și lucrul cât colo de disperare, ieși pe
câmpul acoperit de rouă sclipitoare. Ajunse la un dâmb înflorit la poalele căruia
curgea un pârâiaș umbrit de caprifoi și trandafir sălbatic; și acolo se așeză ea, cu fața
îngropată în mâini. Când se uită în sus văzu cu uimire că la marginea pârâiașului stătea
o bătrână cu totul necunoscută ce torcea în bătaia soarelui. Nu era nimic ieșit din
comun în înfățișarea ei, în afară de lungimea și grosimea buzelor și de faptul că ședea
pe un pietroi găurit la mijloc. Fata se ridică, merse la bătrână și o salută cu căldură, dar
nu se putu abține și o întrebă din ce pricină avea buzele așa de lungi.
- De la torsul inului mi se trage, fetico!, spuse bătrâna, mulțumită de purtarea
fetei și fără să o supere câtuși de puțin întrebarea despre înfățișarea ei. Trebuie spus că
cele ce torceau își umezeau tot timpul degetele cu buzele atunci când trăgeau firul din
furcă sau din vârtelniță.
- Aha!, zise fata. Aș avea și eu niscaiva in de tors, da’ n-are niciun rost; io n-o să
dau gata nicicând ce-am de făcut.
Atunci bătrâna îi zise fetei că o să ducă ea treaba la bun sfârșit. Sărind în sus de
bucurie, fata se duse în grabă după caiere și i le puse bătrânei în brațe, întrebând-o
cum o cheamă și unde să vină după ața toarsă la lăsarea serii; dar nu primi niciun
răspuns; bătrâna se făcu nevăzută printre copacii și tufișurile din jur. Fata, mută de
uimire, hoinări un pic, se așeză să-și tragă sufletul și, în cele din urmă, adormi lângă
dâmb.
Când se trezi, văzu că se înserase deja. Fermecătoarele culori ale asfințitului se
preschimbaseră în cenușiul pe care-l are bolta cerului la căderea nopții. Luceafărul
arunca o lumină argintie ce se pierdu mai apoi în strălucirea crescândă a lunii. În timp
ce se uita la toate acestea, fata tresări la auzul unui glas hârșâit ce părea că vine de sub
bolovanul găurit ce se afla taman lângă ea. Își lipi urechea de piatră și auzi aceste
cuvinte: „N-are d-un să știe mândrulița ceea dă pă movilă că io mi-s Habitrot”.
Și apoi, uitându-se prin gaură, o văzu pe bătrână umblând încolo și-ncoace într-o grotă
adâncă, înconjurată de niște fete, așezate toate pe niște pietroaie albe și lucrând de
mama focului cu furca și fusul. Și nu erau deloc plăcute la vedere fetele astea căci
aveau toate buzele umflate și strâmbate, ca bătrâna Habitrot, din cauza lucrului, fără
doar și poate. La fel arăta și o altă surată ce ședea mai depărtișor, într-un colț și
învârtea roata de tors; și mai avea fata asta și niște ochi suri ce păreau să se holbeze
din fundul capului și un nas lung și coroiat. Și cum învârtea de roată, număra cam așa:
„iaca una..., iaca două..., ptiu! cum se-nvârte roata!” și tot așa până ce se făcea un scul
întreg de ață.
Și cum se uita ea prin acea piatră găurită, frumoasa fetișcană leneșă o auzi pe
Habitrot cum o strigă pe Scantlie Mab, adică pe ciudata creatură din colțul grotei și îi
spune să adune odată ața toată că era vremea să i-o dea acelei fetișoare pe care o
aștepta maică-sa. Bucuroasă la auzul acestei vești, fata se ridică și o luă drept spre
casă, lipsită de griji. Habitrot o ajunse din urmă numaidecât și-i puse ața în brațe.
- Cum te pot răsplăti?, exclamă bucuroasă fata.
- Nu voiesc nimicuța, nimicuța, da’ să nu sufli vo’ vorbuliță maică-tii despre ce
văzuși și cine toarse caieru’.
Și nevenindu-i să creadă că a dat peste ea așa un noroc mare, fata se duse acasă
unde o găsi pe maică-sa făcând sângerete și atârnându-l în horn să se usuce. După ce
atârnă cârnatul, obosită fiind, se duse să se culce. Și pentru că era lihnită după o zi
întreagă petrecută la movila de pe luncă, fata înșfăcă un sângerete după altul, îi prăji, îi
mâncă și apoi merse și ea la culcare. Maică-sa se sculă dis-de–dimineață și când intră
în bucătărie și nu mai găsi niciun sângerete, dar văzu cele șapte sculuri de ață așezate
frumos și strălucind pe masă, fu copleșită de un sentiment ciudat, ceva între supărare
și o mare bucurie. Ieși din casă în fuga mare și se puse pe strigat: