Sunteți pe pagina 1din 3

Elemente de artă literară în Psaltirea în versuri

Rolul şi importanţa modelului bisericesc

Psaltirea în versuri a fost tipărită în anul 1673. Este o culegere de psalmi atribuiţi regelui
David, reprezentând o splendidă esenţializare a poeziei ebraice. Psalmii au fost versificaţi într-o
manieră artistică impresionantă de către Dosoftei. Mitropolitul moldovean Dosoftei este cel care
a avut o contribuţie complexă, extraordinar de importantă şi inegală ca valoare la îmbogăţirea
limbii române literare din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Diaconul Dosoftei este o
personalitate extrem de importantă, el este cel care a atras atenţia cercetătorilor vechii noastre
literaturi. Dosoftei îl are drept model pe Ian Kochanowski, care a tradus Psaltirea în limba polonă.
Am să prezint în prima parte a lucrării elementele de prozodie: rimă, ritm, măsura
versurilor, apoi am să discut despre figurile de stil prezente în Psaltire. Am să prezint câteva din
particularităţile grafice, particularităţile fonologice, particularităţile morfologice şi am să vorbesc
despre vocabular şi despre lexicul operei lui Dosoftei.
Vom discuta acum despre elementele de prozodie care privesc în special alcătuirea
versurilor, măsura versurilor, rima.
În primul rând, Dosoftei precizează că în alcătuirea versurilor s-a ghidat după două
principii şi anume: izometria ( aceasta se referă la versurile cu măsură egală) şi ritmarea. În ceea
ce priveşte primul principiu, se observă că poetul l-a respectat cu stricteţe, întrucât absolut
niciunul dintre cele 8606 de versuri ale Psaltirii nu se abate de la norma metrică a psalmului din
care face parte. La începutul multora dintre psalmi, poetul a notat măsura versurilor dar si
lungimea emistihurilor ( fiecare dintre cele două jumătăți ale unui vers, despărțite prin cezură),
acolo unde era cazul.
Cel mai des sunt întâlnite măsurile pare, prezente în 144 de psalmi din totalul de 150 de
psalmi. Astfel că putem întâni versuri de 6 silabe, de 8 silabe, de 10 silabe, de 14 silabe şi de 16
silabe. Un caz mai special este întalnit la Psalmul 56 care este alcătuit din strofe de şase versuri,
dintre care primele patru versuri sunt decasilabice ( alcătuit din 10 silabe) , iar următoarele sunt
octosilabice (alcătuit din opt silabe). Măsurile impare sunt reprezentate doar de două tipuri:
Întâlnim versuri de 7 silabe şi de 13 silabe. Există şi un distih original care adoptă, în mod
excepţional, endecasilabul ( alcătuit din 11 silabe).
Dosoftei experimentează formule prozodice diverse, prin care se numără şi versul
octosilabic, dar nu îi acordă acestuia o importanţă mare, aşa cum va face el în poezia românească
de mai târziu.
Un alt element important este reprezentat de ambiguitatea ritmului. Izometria perfectă şi
omniprezenţa accentului de pe penultima silabă a versului sunt elemente care sunt extrem de
uşor de văzut chiar la o primă examinare a schemei psalmului. Ele constituie invariaţii ai întregii
Psaltiri în versuri. Aşadar, putem identifica în acest text versuri trohaice, dar mai exista câteva
versuri pe care le putem considera cvasi trohaice.
Rima masculină, oxitonă (Cuvânt care are accentul pe ultima silabă), specifică folclorului
este evitată de Dosoftei, fiind folosită doar în trei psalmi, în vreme ce numărul de 147 de psalmi

1
sunt rimaţi paroxiton (care are accentul pe penultima silabă). Structura ritmică poate fi uneori
considerată drept neintenţionată.
Ne putem îndrepta acum atenţia către măsură şi cezură (pauză ritmică în mijlocul unui
vers, care împarte versul în părți de obicei egale pentru a ușura recitarea și a susține cadența).
Poetul a fost întotdeauna atent în ceea ce priveşte măsura versurilor. Prezenţa versurilor hexa- şi
octosilabice ar putea fi explicate printr-un model popular, celorlate tipuri de măsuri, un număr
destul de mare, i se poate recunoaşte o origine cultă incontestabilă.
Psalmi heptasilabici sunt foarte importanţi deorece ei marchează începuturile ritmului
iambic românesc. Interesantă este şi asocierea heptasilabilor cu hexasilabii, prin care Dosoftei
alcătuieşte un vers de 13 silabe cu cezură. Psalmul 53 este unicat, deoarece este singurul din
acest text alcătuit din catrene rimate îmbrăţişat, iar cadenţa (mişcarea ritmică şi uniform/ritm)
psalmului nu este pur trohaică, ci mai degrabă este amestecată trohaico-amfibrahică (unitate
ritmică formată dintr-o silabă lungă precedată și urmată de două silabe scurte). Trei psalmi
succesivi sunt alcătuiţi din versuri cezurate nu la mijloc, ci în silaba a şaptea. Psalmul 59 iese în
evidenţă datorită unei inovaţi excepţională unde poetul experimentează o cezură dactilică (picior
de vers format dintr-o silabă accentuată urmată de două silabe neaccentuate), pe care nu o vom
întalni foarte des din cauza dificultăţii de realizare a acesteia. În Psalmul 56, poetul creează prima
structură strofică heterometrică din literatura noastră. Cele 42 de versuri sunt grupate în şapte
strofe alcătuite din câte patru dodecasilabi ( vers care are douăsprezece silabe) şi doi octosilabi.
Dosoftei experimentează un alt tip de vers compus în Psalmul 55, care are masura de 14 silabe,
acesta fiind cezurat după silaba a opta, iar rezultatul este o asimetrie a emistihurilor.
Cele două catrene care preced Psalmul 132 reprezintă reuşita indiscutabilă citată atunci când
vine vorba despre contribuţia poetică originală a mitropolitului, poetul construieşte o strofă
complexă, a cărei stuctură a fost însă parţial ocultată de dispunerea ei grafică.
Versul cel mai utilizat de Dosoftei este decasilabul, un numar de 62 de psalmi, 3894 de
versuri sunt transpuşi în această formulă metrică. Sextina dosofteiană prezintă o particularitate
rară: versurile al treilea şi al şaselea sunt mai lungi decât celelate.
Varietatea măsurilor prezente în Psaltirea în versuri acoperă aproape întregul spectru de
posibilităţi pe care îl poate oferi unui poet prozodia românească.
În ceea ce priveşte rima, putem observa că la Dosoftei avem de a face cu un criteriu al
rimării diferit de cel al prozodiei clasice. O mare parte din rimele Psaltirii sunt incorecte în raport
cu exigenţele prozodiei clasice, cu toate astea ele nu pot fi considerate licenţe poetice. Cele mai
frecvente rime compuse dosofteniene se nasc din asocierea unui verb cu un pronume personal
sau reflexiv in cazul acuzativ.
În continuare am să prezint tipurile de rimă prezente în Psaltire, urmate de exemplificări.
Aşadar, Dosoftei a folosit următoarele tipuri de rimă.
1. Rima identică, exemplu: „Am şi eu dobitoace multe/Şi de zâmbri-am cirez multe,/Pasări
încă am cu cârduri,/De se tân de hrană-n câmpuri.”
2. Rima omonimă, caracterizată prin [+omofonie, - omosemie], exemplu: „Ce eu, buiguit de
minte, / Zâş de tot omul cu minte.”
3. Rima concentrică este un tip de rimă cu valenţe estetice, acest tip de rimă pune în relaţie
de omofimie doi termeni dintre care unul acoperă rima în întregime, iar celălalt numai
parţial, exemplu: da-răbda, ape-scape, mele-tocmele, unde-afunde.
4. Rime ecou se produce atunci când cuvântul mai scurt ocupă în cuplu poziţia a două, de
exemplu: sapa-apa, gura-ura, gură-ură, trăsură-ură, învăţătură-ură, certare-are.
5. Catrene cu monorimă, de exemplu: “Sâlă să n-aibă să păgubască,/ Ca și săgeata cea
cuconească./ Limbile-ntr-înșii să ostenească,/ Lumea de dânșii să să ciudească.”

2
O slăbiciune a rimării dosofteiene este ilustrată de repetarea în exces a unor cupluri fixe
ca: Domnul-omul, scarab-gârbă , greaţă-dulceaţă. Din cauza frecvenţei ridicate a acestora este
sporită previzibilitatea multor pasaje şi produce un rău effect asupra cititorului.
Utilizarea în 122 de rânduri a rimei –eşte demonstrează faptul că Dosoftei nu era deranjat
de banalitatea rimei alcătuite din verbe la moduri, timpuri, numere şi persoane identice. De
asemenea, există în Psaltirea în versuri o mulţime de rime plate, banale, repetitive ( de exmplu:
Domnul rimează cu omul de 122 de ori sau lume rimează cu lume de 76 de ori). Cu toate astea
există şi rime strălucite.
În opera lui Dosoftei întâlnim o gamă largă a figurilor de stil. Poetul utilizează în Psaltire
două procedee importante: paralelismul şi repetiţia. Dosoftei a utilizat aceste procedee nu doar
acolo unde erau prezente în original, dar şi în alte situaţii.
O figură de repetiţie utilizată foarte des este parigmenonul ( prezenţa, în propoziţie sau în
vers, a unor părţi de vorbire cu aceiaşi rădăcină). De-a lungul lucrării există o serie de
parigmenoane originale propuse de Dosoftei, de exemplu: „ Că-i aude Domnul din svânta sa
slavă/ Ruga ce să roagă fără de zăbavă”; “Giuratu-ș-au Domnul giurământul Și nu-ș-va schimba
căind cuvântul.”; “Mărturii care-nvitează rele/ Să mă-ntrebe întrebăciuni grele”. Există situaţii
când între membrii parignenonului se poate interpune un interval syntagmatic ocupat şi de alte
elemente ale propoziţiei, de exemplu: “Cu svintele-ț áripi tu ne țâi căldură,/ Ne hrănești de sațâu
cu hrană din gură.”
O metodă de a crea un parigmenon inexistent în origilal este reprezentată de recurgerea la
sinonimie, de exemplu, Dosoftei spune “să-l îndereptezi” în loc de “să îl călăuzeşti pe cel drept”.
Anadiplozele (figură retorică prin care se începe o frază cu cuvântul sau cu cuvintele de la
sfârșitul frazei precedente) reprezintă creaţii originale dosofteiene. De exemplu, “Svânta lui
direaptă/ Direaptă dă plată.”; “Cine-m cearcă răul, rău să pață.”
Comparaţia este o altă figură de stil reprezentativă pentru stilul lui Dosoftei. El extinde
acest procedeu dincolo de limitele textului-sursă. Întâlnim în Psaltire o mulţime de comparaţii
originale, extrem de expresive: de exemplu: “Să pieie ticăițește,/Ca ceara ce să topește, Și ca
cubelcii să arză/ De soare, și să nu-l vază, Să nu poată să să tragă/ Preste spini, fără de vlagă./ Ca
păduceii să sece/ De pojar și de vânt rece.”; “Și cu urlete ploi mare vărsa tare,/ De herbea undele-
n bezne ca-n căldare”; “Mă feci mârșav ca foalele-n brumă,/ Dereptățâi tale făcând urmă.”
Comparaţia dosofteiană are ca funcţie principală aducerea mai aprope de intuiţia
cititorului situaţiile ieşite din comun, se realizează acest lucru cu ajutorul asocierii lor cu noţiuni
familiar omului de rând. De asemenea, importante sunt comparaţiile cu..nimicul, ele au rolul de a
arăta fie dispariţia bruscă, anihilarea totală, fie lipsa de consistenţă, de exemplu: “De tine
pământul tremură de frică/, Dealurile, munțâi pier ca o nemică.”, “Că lumea aceasta-i ca o miză
mică,/ Omul, cât de-a hirea, este o nemică.”