Sunteți pe pagina 1din 3

La cea dintâi chemare pe frontul Primului Război Mondial, ţăranul român a plecat înarmat cu

semnul crucii. Şi-a luat puşca şi raniţa şi a pornit în luptă, grăbit de focul patriotismului. S-a dus
să se jertfească pentru credinţă şi pentru pământ. Imediat după ce s-a spovedit şi a primit Sfânta
Împărtăşanie. Altfel, nu se putea.

Preotul din sat şi-a luat şi el, la repezeală, Sfintele Vase, Sfântul Antimis, Liturghierul, cădelniţa
şi a dat fuga să-i fie alături soldatului. Să-i slujească lui Dumnezeu acolo, în prima linie.
Devenea, astfel, unul dintre primii preoţi militari români.

Sub îndrumarea iconomului Constantin Nazarie, profesor al Facultăţii de Teologie din Bucureşti
şi Protopop (supervizor) al preoţilor din armată, din momentul mobilizării. Cum au dus-o preoţii
români pe front?

În primul rând, trebuie ştiut că, deoarece nu au primit perioade mari de timp solda pe care trebuia
să le-o ofere armata, familiile lor sufereau de foame, erau în situaţii critice financiare. Cu toate
acestea, preoţii acordau, pe front, nu numai asistenţă religioasă, ci şi sprijin financiar.

La iniţiativa lor se făceau colecte de bani, cumpărau alimente şi înfiinţau cantine pentru copiii
orfani ai celor care muriseră pe front, pentru ajutorarea familiilor nevoiaşe. S-a întâmplat mai
ales în zona Moldovei.

Străini de situaţia propriilor familii nu erau. O ştiau din scrisori. Erau, însă, departe de casă şi în
imposibilitatea de a le oferi ajutor imediat. Dar continuau să-şi facă datoria preoţească cu cea mai
mare grijă şi implicare.

Au fost situaţii când preoţii au luat arma în mână şi au luptat sau au strâns subunităţile care erau
în degringoladă şi i-au înapoiat pe soldaţi în linia întâi, la luptă. De exemplu, preotul locotenent
Ştefan Ionescu, zis Cazacu, a salvat Drapelele Regimentului nr. 3 Olt şi Regimentului 66, iar
Arhimandritul maior Iustin Şerbănescu, călugăr de la Cernica şi confesorul Regimentului 21
Infanterie, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul pentru faptele sale de vitejie. Amândoi au
murit pe front.
În plus, preoţii nu s-au temut de pericolul îmbolnăvirii de tifos exantematic sau de alte boli şi nu
s-au clintit de lângă răniţi. Au fost dascăli, au constituit, din venituri proprii, biblioteci volante,
extrem de căutate pe front, au creştinat soldaţi şi au botezat copii.

În Primul Război Mondial preoţii i-au încurajat pe soldaţi în acele momente critice, momente de
frică, moarte, foamete şi frig, prin propriile lor fapte grăitoare de credinţă. Nu doar prin predici.
Erau ajutaţi şi de credinţa încrustată adânc şi firesc în inima românului.

Desigur, au fost şi preoţi care s-au eschivat de la participarea la război, dar vorbim despre
excepţii. Majoritatea covârşitoare a venit prompt lângă ostaş. Unii, deşi aveau vârste înaintate, au
insistat să fie încorporaţi. Cei mai mulţi şi-au asumat menirea până la un sacrificiu dincolo de
limite omeneşti. Alţii, până la martiriu.

Nu o spunem noi, ci o spun documentele din Arhivele Militare Române, rapoartele


comandanţilor, preoţilor şi propriile lor memorii, cele mai multe adevărate opere literare în
miniatură, de o savoare şi o trăire estompată de documentul oficial militar.

Ele certifică eroismul preoţilor asimilaţi de armată şi participanţi la luptele primei mari
conflagraţii mondiale, pentru care nimeni nu era pregătit. Adunate sunt cu toate şi în cartea
colonelului (r) Gheorghe Nicolescu, Preoţi în lupta pentru Marea Unire 1916-1919, singura care
vorbeşte despre un subiect devenit, mai târziu, tabu: forţa credinţei creştin ortodoxe, de care
sufletul românului a fost lipit de două mii de ani încoace. Noi am încercat să exemplificăm, atât
cât s-au găsit, cu fotografii de pe front, acolo unde preotul a stat lângă soldat, într-o selecţie
realizată de Anca Ionescu, muzeograf la Muzeul Militar Național Regele Ferdinand I.

Cinci repere cronologice ale începuturilor asistenţei religioase militare

18 mai 1915. Alegerea îndrumătorului preoţilor mobilizaţi. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române îl alege în unanimitate ca Protopop al preoţilor de armată în caz de mobilizare pe
iconomul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie. Astfel, pregătirea militară
pentru intrarea în război era însoţită şi de o întărire religioasă a inimii ostaşilor, activitate
considerată de o însemnătate covârşitoare.
28 octombrie 1915. Primul act normativ al preoţilor militari. Instrucţiunile asupra atribuţiilor
preoţilor la armatăsunt definitivate şi asimilate drept ordinul 3451 al Marelui Stat Major, din data
amintită. Acesta specifica: Nicăieri preotul nu e mai la locul lui decât în momentele de mare
emoţie şi de fiori prin care trece tot neamul în zilele de mobilizare, preludiul zilelor de mari
sacrificii.

Odată cu instrucţiunile apare şi lucrarea Cuvântări pentru soldaţi şi rugăciuni pentru Rege, oaste
şi popor în vreme de război.

20 şi 21 iunie 1916. Convocare cu tematică religioasă. Este organizată o adunare a tuturor


preoţilor mobilizabili din Eparhia Mitropoliei Ungro-Vlahiei, cu participarea Mitropolitului
Primat.

21 februarie 1917. Dispensă de post la război. Mitropolitul Moldovei şi Sucevei acordă o


dispensă de post pe perioada războiului printr-o Scrisoare Pastoralăscrisă la începutul Postului
Mare, ca urmare a începutului epidemiilor şi a lipsei hranei. Din rapoartele preoţilor de pe front
se arată că mulţi soldaţi au continuat să ţină postul.

15 iunie-1 mai 1918. Acordarea de grade militare. Este singura perioadă în care 147 de preoţi
mobilizaţi au fost înaintaţi la gradul de căpitan asimilat, ca recunoaştere a meritelor lor deosebite.
Activitatea pastorală a tuturor preoţilor participanţi pe front, la care se adaugă faptele de eroism
şi ajutor al luptătorilor, dar şi a populaţiei civile, sunt prinse într-un referat al iconomului
Nazarie, întocmit în primăvara lui 1920.