Sunteți pe pagina 1din 11

1.3.1.

Sonata – gen muzical

Sonata a apărut mai întâi ca gen muzical, desemnând o lucrare instrumentală.


Mai târziu, sonata preia din Suita instrumentală caracterul ciclic concretizat în succesiunea a
4 mişcări care se succed pe principiul contrastului de tempo şi de caracter:
I. Allegro - numit şi allegro de sonată, utilizează de obicei această formă
II. Adagio – poate avea o formă simplă, dar şi formă de temă cu variaţiuni sau de
rondo mic.
III. Scherzo (Menuet) Trio Scherzo (Menuet) – în formă tripartit compusă
IV. Allegro - de obicei în formă de rondo sau de rondo – sonată

Acelaşi ciclu de mişcări se regăseşte în alte genuri clasice precum simfonia sau cvartetul de
coarde, parţial în genul concertului instrumental, provenit din concerto grosso de la care
preia alternanţa celor trei mişcări Repede – Lent – Repede.
În toate aceste cazuri, prima parte preferă forma de sonată.

1.3.2. Sonata – formă muzicala

Forma de sonată este o formă tonală, omofonă, bipartită. Caracterul său bipartit
(bitematic) este esenţial, dezvăluind esenţa unei gândiri binare, tipic occidentale.
Forma de sonată are trei secţiuni obligatorii organizate într-o structură cu caracter tripartit:
I. Expoziţie
II. Dezvoltare
III. Repriză

1. 4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 8


Sonata – formă şi gen muzical emblematic al clasicismului – se constituie ca o chintesenţă a
gândirii muzicale de tip occidental

Concepte şi termeni de reţinut


Sonata, caracter ciclic, contrast de tempo şi de caracter, allegro de sonată, caracter bitematic,
caracter tonal, structură tripartită, expoziţie, dezvoltare, repriză

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care este importanţa sonatei ca gen muzical, ca formă muzicală ?


2. Care este principiul pe care se bazează organizarea sonatei ca gen muzical ?
3. Care este provenienţa istorică a organizării sonatei ca gen muzical ?
4. Care sunt caracteristicile esenţiale ale formei de sonată ?
5. Care sunt secţiunile obligatorii ale formei de sonată ?

Sonata – gen muzical


Sonata – formă muzicală
Importanţa arhitecturii sonatei clasice
Secţiunile obligatorii ale formei de sonată
Teste de autoevaluare:
Răspundeţi cu : Adevărat sau Fals
1. Sonata a apărut mai întâi ca gen muzical, desemnând o lucrare vocal-simfonică.
2. Genul sonatei moşteneşte structura ciclică a Suitei preclasice.
3. Genul de Sonată include o parte în formă de sonată.
4. Singura parte în formă de sonată a unei piese încadrată în genul Sonatei este partea
IV-a.

Bibliografie obligatorie

Ciobanu, Maia: Forme muzicale (Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti 2006)
Timaru, Valentin: Observaţii asupra genului muzical (Muzica 1998 nr.2)

Unitatea de învătare 9.
STRUCTURA FORMEI DE SONATĂ: SECŢIUNILE OBLIGATORII

1.1. Introducere
Structura formei de sonată contine sectiunile obligatorii şi (posibil) pe cele facultative.
Sectiunile obligatorii sunt: Expoziţia, Dezvoltarea, Repriza. Toate sectiunile formei de sonata
sunt in stransa interdependenta de organizarea tonala specifica; ele asculta de asemenea de
legile omofoniei, dominante atat in genul cat si in forma de sonata. Amintim ca forma de
sonata este o forma de tip evolutiv, o forma inchisa.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- prezentarea importanţei formei de sonată în muzica cultă occidentală ;
- prezentarea şi asimilarea organizarii sonatei ca gen muzical;
- prezentarea şi asimilarea organizarii sonatei ca formă muzicală;

Competenţele unităţii de învăţare:


- cunoaşterea conceptului architectural al sonatei clasice;
- capacitatea de a explica arhitectura genului sonatei clasice;
- capacitatea de a explica arhitectura formei sonatei clasice;
- abilitatea de a prezenta importanţa formei şi a genului de sonată;

Timpul alocat unităţii: 6 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare 9

1.3.1. Expoziţia

Expoziţia conţine trei secţiuni:


1. Tema I sau grupul tematic principal – formată din o temă sau mai multe teme distincte în
tonalitatea principală, bine fixată printr-o cadenţă. Grupul tematic principal poate avea
eventual inflexiuni modulatorii şi poate avea formă mono, bi sau tripartită (într-un ABA
tonal).
2. Puntea face trecerea spre grupul tematic secundar din punct de vedere tonal, uneori şi
tematic. Ea este compusă din trei secţiuni S1, S2 şi S3 bine delimitate la nivel tonal:
S1 aparţine tonal şi configurativ de grupul tematic principal, susţinând în acelaşi timp
declanşarea modulaţiei în secţiunea următoare.
S2 este secţiunea modulantă propriu-zisă a punţii. Spre deosebire de S1, această secţiune este
obligatorie. Modulaţia se face printr-un proces secvenţial.
S3 se află deja în zona de influenţă a grupului tematic secundar pe care îl pregăteşte printr-o
pedală (de obicei figurată) pe treapta a V-a a dominantei noii tonalităţi (tonalitatea
dominantei, atunci când tonalitatea de bază este majoră sau cea a relativei, atunci când
tonalitatea de bază este minoră).
Din punct de vedere tematic puntea nu se poate divide, dar exista şi punţi cu temă proprie care
au secţiuni mai lungi .
3. Grupul tematic secundar e compus la Beethoven din minimum 3 teme: II 1, II 2, II 3 – cu
un caracter contrastant tematic faţă de Grupul tematic principal. De obicei Grupul tematic
principal are un caracter ascendent, constructiv, energic, în timp ce caracterul Grupului
tematic secundar este liric, cantabil, uneori jucăuş. Fiecare temă a grupului tematic secundar
are o personalitate specifică şi o anumită funcţie. Una din teme este aşa numita ascensiune
dinamică, alte teme pot avea rol de concluzie, grup de cadenţe sau tranziţie spre
Dezvoltare.
Grupul tematic secundar e mai lung decât tema I, adesea o dublează ca durată. Una din
secţiuni poate fi în tonalitatea omonimei majore sau minore păstrându-se centrul tonal.

1.3.2. Dezvoltarea

Dezvoltarea reprezintă partea centrală a formei de sonată; funcţia sa la nivel tonal este o
evoluţie spre tonalitatea de bază.
Dezvoltarea este secţiunea cea mai instabilă tonal a formei de sonată. În perimetrul său, teme
sau fragmente ale temelor prezentate în expoziţie sunt exploatate, redimensionate într-o
confruntarea a ideilor ce aminteşte de structura unei discuţii. Dezvoltarea este zona cea mai
tensionată a sonatei; au loc modulaţii, se evidenţiază folosirea unor procedee de prelucrare a
materialului muzical moştenite de la formele anterioare, dar tot aici apar inovaţiile pe care
forma de sonată le aduce în tratarea materialului sonor: dezvoltarea prin eliminare şi
dezvoltarea prin amplificare.

Mijloace de prelucrare tematică folosite în dezvoltare sunt:


a. Repetarea
b. Secvenţarea (numită şi progresie)
c. Procedeele de tip variaţional: variaţiuni ornamentale stricte sau libere, variaţiuni de
caracter.
d. Procedeele de tip polifonic: inversarea, recurenţa, eventual augmentarea şi diminuarea,
imitaţia, inclusiv cea sub formă de fugato (expoziţie liberă de fugă)
e. Dezvoltarea prin eliminare
f. Dezvoltarea prin amplificare
g. Combinarea dezvoltării prin amplificare cu dezvoltarea prin eliminare.

Trebuie precizat faptul că diferitele teme prezentate în Expoziţie nu sunt prezente în mod egal
în Dezvoltare; unele domină secţiunea, altele apar doar parţial; există teme care sunt omise.
Diferitele secţiuni ale dezvoltării alternează din punct de vedere al stabilităţii tonale:
secţiunile instabile tonal (modulante) alternează cu cele stabile. Prima şi ultima secţiune sunt
de obicei stabile: prima secţiune are rol de tranziţie de la Expoziţie spre Dezvoltare, în timp ce
ultima secţiune este o pregătire a Reprizei, de multe ori - o pedală pe dominata tonicii.

1.3.3. Repriza
Secţiunea Reprizei este zona în care temele Grupului tematic principal şi cele ale Grupului
tematic secundar sunt expuse în tonalitatea de bază. Pot exista mai multe variante ale
Reprizei:
1. Repriza propriu-zisă aduce temele sonatei în ordinea în care acestea au fost aduse în
Expoziţie, respectiv Grupul tematic principal, Puntea şi Grupul tematic secundar.
2. Repriza inversată prezintă grupurile tematice în ordine inversă, respectiv, mai întâi
Grupul tematic secundar, Puntea, apoi Grupul tematic principal. Arhitectura e perfect
simetrică.
3. Repriza cu teme suprapuse, în care temele prezente în grupul tematic principal şi în
Grupul tematic secundar sunt suprapuse.
Puntea are alt rol în Repriză – un rol tematic, de legătură între Grupul tematic principal şi cel
secundar. În S2 apar inflexiunile modulatorii care au rolul de a salva discursul de la
monotonie tonală.

Expoziţia
Grupul tematic principal Puntea
I (S1, S2, S3)
a. Tonalitate majoră modulaţie ped. pe tr.V-a a Tonalităţii
b.Tonalitate minoră Grupului tematic secundar

Grupul tematic secundar


II 1 II 2 (ascensiune dinamică) II 3 (concluzie) II 4(grup de cadenţe) II 5(tranziţie)
a.Tonalitatea dominantei
b. Tonalitatea relativei

Dezvoltarea
D1 D2 D3 D4 D5
(tonal) instabil stabil instabil stabil instabil (modulaţie spre tonalitatea de
bază)

Repriza
Grupul tematic principal Puntea (S1, S2, S3)
Tonalitatea de bază modulaţie tr.V-a
Tonalitatea de bază
Grupul tematic secundar
Tonalitatea de bază

Expoziţia, Dezvoltarea şi Repriza sunt secţiuni obligatorii ale formei de sonată.

1. 4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 9

Sectiunile obligatorii ale formei de sonata sunt: Expoziţia, Dezvoltarea, Repriza. Expozitia si
Repriza sunt sectiunile stabile ale formei de sonata, in timp ce Dezvoltarea are caracterul cel
mai instabil din puct de vedere tonal. Expozitia contine la randul sau trei sectiuni: Grupul
tematic principal, Puntea, Grupul tematic secundar. In Dezvoltare alterneaza sectiunile stabile
cu cele instabile tonal; aici se aplica diferite tehnici de dezvoltare ale materialului sonor, unele
mostenite din formele anterioare sonatei, alte specifice, inovative. Repriza reia cele trei
sectiuni prezente in Expozitie, aliniate insa tonal in tonalitatea de baza a sonatei.

Concepte şi termeni de reţinut


Expoziţia, Dezvoltarea, Repriza, grupul tematic principal, grupul tematic secundar, puntea,
dezvoltare prin eliminare, dezvoltare prin amplificare, Reexpoziţia, falsa repriză.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt secţiunile obligatorii ale formei de Sonată ?


2. Care sunt secţiunile (respective microsecţiunile) stabile tonal şi cele instabile tonal ale
formei de Sonată ?
3. Care sunt tehnicile de dezvoltare specifice formei de Sonată ?
4. Care sunt tehnicile de dezvoltare moştenite din formele anterioare sonatei dar uzitate şi în
această arhitectură ?
5. Ce secţiuni conţine grupul tematic secundar ?
6. Care este relaţia tonală dintre grupul tematic principal şi grupul tematic secundar?

Expoziţia - secţiune obligatorie a formei de sonată


Dezvoltarea - secţiune obligatorie a formei de sonată
Repriza - secţiune obligatorie a formei de sonată
Rolul Punţii în expoziţie şi în repriză
Tehnici de dezvoltare specifice formei de Sonată
Stabilitate şi instabilitate în forma de sonată

Teste de autoevaluare:
Răspundeţi cu : Adevărat sau Fals
1. Grupul tematic principal are o durată dublă comparativ cu Grupul tematic secundar.
2. Puntea face trecerea spre dezvoltare datorită secţiunii sale modulante.
3. Ultima secţiune a punţii (S3) are un caracter stabil.
4. A doua temă a Grupului tematic secundar este falsa repriză.
5. Dezvoltarea este o secţiune caracterizată prin instabilitate tonală.
6. În Dezvoltare se prelucrează preferenţial temele grupului tematic principal.
7. Dezvoltarea prin eliminare şi dezvoltarea prin amplificare sunt procedee de
dezvoltare preluate din formele anterioare apariţiei formei de sonată.
8. Dezvoltarea prin eliminare este unul dintre cele mai cunoscute procedee tipic
beethoveniene.

Bibliografie obligatorie

Ciobanu, Maia: Forme muzicale (Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti 2006)
Timaru, Valentin: Observaţii asupra genului muzical (Muzica 1998 nr.2)

Unitatea de învătare 10.


STRUCTURA FORMEI DE SONATĂ:
SECŢIUNILE FACULTATIVE ALE FORMEI DE SONATĂ

1.1. Introducere
Structura formei de sonată poate include anumite secţiuni facultative.
Acestea sunt Introducerea, Coda, Reexpoziţia şi Falsa repriză. Cele mai frecvente sunt
Introducerea şi Coda, ultima fiind des întâlnită în partiturile beethoveniene. Reexpoziţia este
tipică sonatelor mozartiene şi haydniene, de asemenea sonatelor beethoveniene din prima
perioadă de creaţie, iar Falsa repriză este o subsecţiune a Dezvoltării.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- prezentarea secţiunilor facultative ale formei de sonată ;
- prezentarea şi asimilarea locului şi caracteristicilor secţiunilor Introducere şi Coda în cadrul
formei de sonată;
- prezentarea şi asimilarea locului şi caracteristicilor secţiunilor de Reexpoziţie şi Falsă
repriză în cadrul formei de sonată;

Competenţele unităţii de învăţare:


- cunoaşterea secţiunilor facultative ale formei de sonată ;
- capacitatea de a explica caracteristicile secţiunilor Introducere, Coda, Reexpoziţie şi Falsă
repriză în cadrul formei de sonată;
- abilitatea de a prezenta importanţa secţiunilor facultative ale formei de sonată ;

Timpul alocat unităţii: 4 ore


1.3. Conţinutul unităţii de învăţare 10

1.3.1.Introducerea
Secţiunile facultative sunt Introducerea, Coda, Reexpoziţia, Falsa repriză.
De cele mai multe ori, Introducerea prefigurează elemente tematice ale formei. În cazul în
care Introducerea are elemente complet diferite de temele principale ea va reapare (v. Partea I
din Sonata „Patetica” de L. v Beethoven).

1.3.2. Coda

Coda are un rol concluziv. Această secţiune este declanşată de obicei de o cadenţă
întreruptă, după prezentarea Reprizei. Coda se împarte la rândul său în mai multe subsecţiuni.
De obicei, în Coda are loc o sinteză a temelor principale în care se vădeşte experienţa
travaliului tematic care a avut loc în Dezvoltare: temele se interinfluenţează reciproc. Coda
poate conţine şi o dezvoltare terminală; ea apare mai ales în cazul în care Dezvoltarea
propriu-zisă a fost mai scurtă.

Ex. 48
L.v. Beethoven: Cvartetul de coarde op. 18 nr.2 în Sol major: Partea I Allegro:

Expoziţia
I Punte
P1 (F1, F2) P2 (F1, F2, F3) S1 (F1) S2 (F2, F3) S3 (F4)
Model secvenţe pedală
Sol major mi minor,re minor ( Tr.V-a Re
major)

II 1 II 2 II 3 II 4 II 5
P 1 (F1, F2) (F1, F2) (F1, F2=F1v) (F1, F2, F3, F4) (F1)
Re major Fa# maj., Si maj., mi min., Re maj.

Dezvoltarea
D1 D2 D3 D4
F1~II 5 (F1, F2, F3, F4) (F1) (F1, F2,

model, secvenţe
re minor Sib maj. do min., Mib maj. Sib maj.,sib min.
D5 D6
F3, F4) (F1, F2, F3) (F1)
fa min., sol min.) Re maj. la min Sol maj.

Repriza
I Puntea
P1(F1, F2), S1 (F1), S2 (F2, F3, F4, F5), S3 (F6)

Sol maj. re min., la min., mi min., Mi maj., mi min. Re maj.

II 1 II 2 II 3 II 4 II 5
(F1, F2) (F1, F2) (F1, F2) (F1, F2, F3, F4) (F1, F2)
Sol maj.

Coda
C1(F1) C2(F1, F2)
do min., mi min., Sol maj.

1.3.3.Reexpoziţia

Reexpoziţia este un termen identificat în mod greşit cu Repriza, această secţiune fiind de fapt
repetarea expoziţiei (moment marcat în partitură prin bara dublă). Reexpoziţia este tipică
ciclului de sonată în creaţia lui Mozart, Haydn, fiind frecventă şi în prima perioadă a creaţiei
beethoveniene.
Ea are rolul de a fixa în memorie materialul tematic de bază (cele două grupuri tematice
principale) pe care se va construi arhitectura sonatei. Odată stabilită în memoria publicului
organizarea formei de sonată, reexpoziţia s a dovedit nefolositoare şi a dispărut din variantele
evoluate ale formei.

1.3.4. Falsa repriză


Falsa repriză este o subsecţiune facultativă care aparţine Dezvoltării, fiind alcătuită din
reluarea Grupului tematic principal, a Punţii şi a Grupului tematic secundar într-o tonalitate
comună, ceea ce face ca această zonă să poată fi confundată cu Repriza propriuzisă pe care o
precede. De obicei, tonalitatea Falsei reprize este cea a subdominantei, semnificaţia sa tonală
reprezentând o reechilibrare a celor doi poli reprezentaţi de dominanta superioară şi
dominanta inferioară.
1. 4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 10

Secţiunile facultative sunt Introducerea, Coda, Reexpoziţia, Falsa repriză. Cele mai
importante şi mai des întâlnite în forma de sonată sunt Coda şi Introducerea. Falsa repriză are
adesea un rol de compensare tonală a unei Dezvoltări în care tonalităţile din aria dominantei
superioare au fost excesiv prezente.

Concepte şi termeni de reţinut


Introducerea, Coda, Reexpoziţia, Falsa repriză, dezvoltare terminală.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt sectiunile facultative ale formei de Sonată ?


2. Care sunt caracteristicile Codei în forma de Sonată ?
3. Care sunt cele mai frecvent uzitate secţiuni facultative în forma de Sonată ?
4. Unde este amplasată secţiunea de Reexpoziţie ?
5. Unde poate fi amplasată Falsa repriză ?
6. Care este rolul Falsei Reprize în forma de Sonată?

Introducerea - secţiune facultativă a formei de sonată


Rolul şi importanţa secţiunii de Coda în forma de sonată
Reexpoziţia - secţiune facultativă a formei de sonată
Specificul şi caracteristicile Falsei reprize în economia formei de sonată

Teste de autoevaluare:
Răspundeţi cu : Adevărat sau Fals
1. Coda poate include o dezvoltare terminală.
2. Introducerea şi Coda se bazează de obicei pe acelaşi material sonor.
3. Atunci când în forma de sonată este prezentă secţiunea Introducerii, Coda este
obligatoriu absentă.

Bibliografie obligatorie

Ciobanu, Maia: Forme muzicale (Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti 2006)
Timaru, Valentin: Observaţii asupra genului muzical (Muzica 1998 nr.2)
Unitatea de învătare 11.
VARIANTE ALE FORMEI DE SONATA

1.1. Introducere

Forma de Sonată poate exista şi în alte variante, una dintre cele mai cunoscute fiind Sonata
fără dezvoltare. De asemenea trebuie reţinut faptul că importanţa şi rolul excepţional pe care îl
joacă această formă în evoluţia muzicii face ca arhitectura sonatei să intre în sinteză cu
aproape toate celelalte forme academice cunoscute, prezenţa sa în numeroase alte genuri în
afara celui de Sonată fiind notorie.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- prezentarea caracteristicilor Sonatei fără dezvoltare;
- prezentarea şi asimilarea diferitelor variante de sinteză ale formei de sonată cu alte structuri
arhitectonice;
- prezentarea şi asimilarea importanţei formei de sonată prin prisma vizualizării sale în varii
genuri
sonore;

Competenţele unităţii de învăţare:


- cunoaşterea caracteristicilor Sonatei fără dezvoltare;
- capacitatea de a explica diferite variante de sinteză ale formei de sonată;
- abilitatea de a prezenta importanţa formei de sonată şi existenţa sa în multiple alte genuri
sonore, de asemenea în perioadele ulterioare clasicismului vienez;

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare 11

1.3.1. Sonata fără dezvoltare


După cum am arătat, Expoziţia, Dezvoltarea şi Repriza sunt secţiuni obligatorii ale formei de
sonată. Există însă şi o variantă „prescurtată” a formei de sonată în care secţiunea centrală
este absentă, numită Sonată fără dezvoltare. În această variantă, întâlnită în părţile lente ale
Sonatelor, Simfoniilor, Cvartetelor, precum şi în lucrări independente de lungime medie sunt
prezente numai secţiunile Expoziţiei şi Reprizei.
Un bun exemplu este partea a II a (Adagio) din Sonata op.31 nr.2 în re minor de L. van
Beethoven.

1.3.2. Sonata în forme şi genuri de sinteză


Forma de sonată poate intra în sinteză cu alte forme: tema cu variaţiuni, rondo-ul, fuga. Cea
mai des întâlnită ca variantă de sinteză a formei de sonată este forma de Rondo – sonată,
tipică finalurilor ciclului de sonată; în ultimele sonate şi cvartete de Beethoven compozitorul
experimentează aliajul formei de sonată cu cea de fugă.
Romantismul, pe de altă parte, va propune unificarea întregului ciclu într-un flux continuu (v.
Liszt), unind genul de sonată cu poemul simfonic. Asemenea „topiri” şi „retopiri” ale sonatei
– atât ca formă cât şi ca gen muzical – cu alte forme şi genuri sonore vor deveni din ce în ce
mai frecvente; lor li se vor adăuga, în sec. XX - XXI implantarea sonatei în cele mai diferite
noi sisteme sonore (v. cazul adaptării formei şi genului de sonată în cadrul sistemului
serialismului dodecafonic şi nu numai). Putem vorbi, de aceea de supravieţuirea şi chiar de
renaşterea sonatei în spaţiul european pe care-l reprezintă, care-i asigură în continuare
conservarea şi vitalitatea.

1. 4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 11

Forma de sonată, formă definitorie a gândirii sonore europeene, fomă născută şi stabilizată de
clasicismul vienez, îşi dovedeşte capacitatea de adaptare şi supravieţuire prin varii forme de
sinteză, forme în care intervin vechile arhitecturi omofone - tema cu variaţiuni, rondo-ul, ca
şi cunoscute structuri polifone precum fuga. Ea poate avea variante rezumative – cazul
Sonatei fără dezvoltare şi de asemena poate renaşte în contextual noilor sisteme sonore
precum cel al axelor bartokiene sau al serialismului dodecafonic.

Concepte şi termeni de reţinut


Rondo sonata, Sonata fără dezvoltare, ciclul de sonată, serialism dodecafonic, sistemul axelor
bartokiene

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care este varianta de sinteză a formei de Sonată cu forma de Rondo ?


2. Care sunt caracteristicile Sonatei fără dezvoltare ?
3. Numiţi alte variante de sinteză ale formei de Sonată.
4. În ce părţi ale ciclului de sonată poate fi observată Sonata fără dezvoltare ?
5. În ce genuri muzicale apar diferitele ipostaze ale formei şi genului de sonată ?
6. Daţi exemplu unor alte sisteme sonore în afara celui tonal în care se manifestă forma de
Sonată.

Sonata fără dezvoltare - ipostază a formei de sonată


Rolul şi caracteristicile formei de Rondo-sonată
Noi sisteme sonore prezente în forma de sonată

Teste de autoevaluare:
Răspundeţi cu : Adevărat sau Fals
1. Forma de Rondo-sonată este frecvent folosită în ultima parte a ciclului de sonată.
2. Forma de Sonată fără dezvoltare poate fi observată si în părţile lente ale ciclului de
sonată.
3. Forma de Sonată a fost folosită numai în clasicism.
4. Forma de Sonată a continuat să fie folosită în romantismul muzical.

Bibliografie obligatorie

Ciobanu, Maia: Forme muzicale (Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti 2006)
Timaru, Valentin: Observaţii asupra genului muzical (Muzica 1998 nr.2)