COMUNICAREA CU PUBLICUL

0
 1.3. Comunicarea în relaţiile cu publicul

Comunicarea este un proces modern de favorizare a schimbului de idei sau relaţii

spirituale în interiorul unui grup ori între acesta şi alte persoane cu care grupul intră în
contact. A comunica înseamnă a te informa, a lua atitudine şi decizii pe baza receptării şi
oferirii de informaţii.
Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea reală a oricărei
colectivităţi umane, indiferent de natura şi mărimea ei. Acolo unde nu există comunicare,
hotărârea cuiva devine un ordin, a cărui executare poate deveni indoielnică, iar efectul
poate conduce la disfuncţionalitate socială. Scopul comunicării este de a informa şi
atenţiona pe alţii, să se explice ceva, să se descrie şi să se convingă. Obiectivele
comunicării se rezumă la recepţie (ascultare sau citire), la înţelegerea fenomenului
prezentat, la acceptarea celor prezentate şi la provocări de reacţie.
Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a
instituţiilor, a tuturor structurilor din sfera economică, politică, socială.
Se poate spune deci că a comunica înseamnă a spune, a explica, a convinge sau a
acţiona.
Axiomele comunicării după Paul Wetzbewick şi Janet Seaviu se rezumă la
următoarele adevăruri:
- atât cât trăieşte omul comunică cu semenii lui ;
- comunicarea este un fenomen bilateral şi continuu;
- între persoanele care comunică există întotdeauna duferenţe de poziţie ierarhică
sau de statut social, poziţie economică, vârstă, prestigiu etc.
În activitatea de comunicare au succes cei ce au capacitatea de a comunica bine şi
eficient.

1.3.1. Calitatea, caracteristicile şi cerinţele comunicării

Pentru ca o comunicare să fie bună şi eficientă trebuie să se cunoască ceea ce

vizează şi cum se obţine rezultatul dorit. Se poate spune despre o comunicare că este bună,
dacă mesajul transmis poate fi descifrat şi înţeles de către subiectul receptor (persoană,
public). Comunicarea eficientă este aceea care realizează transmiterea unui mesaj relativ
scurt şi clar, care să poată fi înţeles de către cel căruia i se adresează şi totodată, să îl poată
asimila pentru a-i da curs. Comunicarea eficientă în raport cu comunicarea bună presupune
elemente de ordin motivaţional care să influenţeze pozitiv pe destinatar, să determine
acceptarea mesajului şi transpunerea lui în viaţă.
Pentru ca o comunicare să fie bună şi eficientă trebuie ca în prealabil să se ştie ce se
vizează şi cum se poate obţine rezultatul dorit, totodată să se cunoască şi să se respectele
elementele, prin a căror unire are loc realizarea sa. Principalele elemente ale comunicării
sunt:

1
 - sursa de emisie – respectiv comunicatorul (expeditorul) administraţia ori publicul
sunt elemente ale relaţiei cu publicul;
- receptorul – cel care primeşte comunicarea;
- mesajul care se transmite – adică conţinutul comunicării;
- canalul prin care se face comunicarea – el defineşte forma comunicării;
- perturbaţiile care pot să apară pe canalul de transmitere – are uneori influenţă
negativă asupra calităţii comunicării între subiecţi;
- feed-back-ul – reluarea mesajelor completate cu informaţii, precizări, adăugiri sau
opus celui iniţial. Acesta din urmă element poartă cu sine aprecieri despre calitatea şi
utilitatea muncii în relaţiile cu publicul.
Caracteristicile comunicării implică simplitate atât în scris, căt şi în vorbire.
Aceste caracteristici reprezintă un mod eficient de adresare, şiun înţeles uşor de orice tip
de public, riscurile interpretărilor greşite sunt mai mici. Textul discursului simplu este
obligatoriu atunci când se adresează simultan mai multor tipuri de public.
Claritatea textului sau a vorbirii este foarte importantă dacă vorbitorul doreşte să
fie înţeles. Acesta trebuie să folosească un limbaj potrivit publicului auditor. Asftel, că un
anumit limbaj se va folosi pentru un public adolescent, un altfel de limbaj pentru un public
adult şi un cu totul altul pentru un public în vârstă, cum de altfel, un anumit limbaj se va
folosi pentru un public elevat şi un altul pentru un public cu o pregătire mediocră.
Concizia de asemenea este foarte importantă într-o comunicare. Un mesaj prea lung
plictiseşte publicul ascultător, unul prea scurt poate fi incomplet. Fiecărei categorii de
public trebuie să i se ofere exact informaţia de care are nevoie, fără prea multe detalii care
pot să nu fie relevante pentru public.
Precizia cuvintelor înseamnă a se folosi în discurs cuvinte potrivite. În
comunicările importante trebuie să se urmărească dacă fiecare cuvânt înseamnă exact ceea
ce a vrut să spună vorbitorul.
Interesul comunicării trebuie să demonstreze că ceea ce se vorbeşte este interesant.
Dacă se vorbeşte numai de dragul de a se vorbi a anumită persoană, aceasta fiind convinsă
că va fi ascultată, va determina pe auditor să-l ignore, chiar şi atunci când va avea ceva
interesant de spus.
Scopul comunicării este de a lămuri publicul ascultător într-o anumită problemă
socială, politică, economică etc. De aceea mesajul trebuie organizat în funcţie de scop.
Structurarea mesajului trebuie realizată în funcţie de scopul comunicării.
Consecvenţa comunicării înseamnă că de-a lungul comunicării trebuie păstrat
acelaşi stil în limbaj, ritm, tonalitate.
Credibilitatea cere ca în tot ce se comunică să fie real, susţinut cu argumente,
exemple, cifre, grafice etc.
Desigur, procesul comunicării poate fi perturbat prin apariţia unor bariere de
comunicare care pot diminua, amplifica, împiedica sau deforma mesajele.

2
 Comunicarea implică două dimensiuni – un conţinut şi o relaţie. Dimensiunea
relaţională a comunicării este importantă pentru că multe probleme de comunicare apar nu
datorită a ceea ce oamenii spun (conţinutul comunicării), ci datorită implicaţiilor, în mod
special a celor legate de putere, caracteristice relaţiei de comunicare.
Dimensiunea comunicării implică în unele situaţii şi critici. În asemenea situaţii
obiectivul vorbitorului trebuie să fie acela de a ştii cum să răspundă la o observaţie critică
fără să jignească pe interlocutor, fără să rupă relaţia cu acesta sau grupul de ascultători şi
să-şi păstreze propria demnitate.
Dacă nu se cunosc amănuntele nemulţumirii auditoriului nu va înţelege la ce se
referă, şi va crede că greşeşte. În astfel de cazuri, în loc să răspundă supărat la observaţia
critică, vorbitorul trebuie să pună întrebări pentru a afla dacă mai are şi alte observaţii de
făcut, pe cine a deranjat. Dacă ascultătorul crede că are dreptate, vorbitorul poate să-i
spună că acceptă observaţiile critice, îi dă dreptate cu sinceritate dar trebuie să-i spună că
îşi menţine punctul de vedere, făcândul să înţeleagă că nu va face ce i se recomandă, dar îi
acceptă dreptul lui de a avea o altă părere.
În rezumat la critică trebuie să se răspundă astfel:
- vorbitorul nu contrazice pe loc ascultătorul şi nu se supără;
- dacă ascultătorul are dreptate se recunoaşte acest lucru;
- dacă nu are dreptate sau nu se vrea să se facă ce cere el, i se recunoaşte dreptul la
opinie, preferinţă etc. şi se va continua discursul cu menţiunea punctului de vedere oficial.

1.3.2. Tipuri de comunicări în relaţiile oficiale cu publicul

În practică comunicarea se desfăşoară tot timpul, fără întrerupere. Relaţiile de

comunicare sunt multiple şi variate, însă toate evidenţiază necesitatea colaborării cât mai
strânse cu publicul.
Specialiştii în domeniu subliniază că există o multitudine de tipuri (forme) de
comunicare, de aceea se şi impune o clasificare a lor:
- După scopul urmărit:
- comunicări oficiale;
- comunicări neoficiale;
- După frecvenţa comunicării se întâlnesc:
- comunicări permanente;
- comunicări periodice;
- întâmplătoare sau de câte ori situaţia o cere ;
- După categoriile de activităţi comunicările pot fi :
- comunicări instructive sau educaţionale;
- comunicări profesionale sau legate de procesul muncii;
- comunicări mediate de intermediari;

3
 - Din punctul de vedere al relaţiile care se stabilesc între producătorii de bunuri şi
servicii, între administraţiile locale şi centrale şi cetăţenii contribuabili la realizarea
bugetelor, comunicările pot fi:
- comunicări verbale sau orale;
- comunicări scrise;
- comunicări prin pliante, publicaţii, imagini etc.;
- După participarea oamenilor la procesul de comunicare, acestea pot fi:
- comunicări intrapersonale (cu sine);
- comunicări interpersonale (cu alţi oameni);
- comunicări de masă (prin instituţii specializate);
- După contextul spaţial – temporal al mesajelor:
- comunicări directe (faţă în faţă – comunicator-auditor);
- comunicări indirecte (mediate);
- După obiectivele comunicării:
- comunicări incidentale (fără a avea anumite scopuri stabilite);
- comunicări consumatoare (destinate stărilor emoţionale);
- comunicări instrumentale (când se urmăreşte un scop precis);
- După interacţiunea sistemelor care comunică :
- comunicări omogene (om-om din structuri sociale apropiate);
- comunicări neomogene (om-om din strcturi sociale diferite);
- După poziţia din cadrul unei organizaţii:
- comunicări ascendente (pe scară ierarhică);
- comunicări descendente (cu subordonaţii);
- comunicări orizontale (comunicatorul-emiţătorul şi publicul-receptorul au
poziţii asemănătoare).