Emoție de toamnă, de Nichita Stănescu

Emoție de toamnă
de Nichita Stănescu

Nichita Sănescu a fost un poet și un eseist român, unul dintre cei mai originali, mai
profunzi poeți ai noștri, un inovator al limbajului poetic și al cuvântului. Limbajul poetic în
creația lui Nichita Stănescu cunoaște o nouă dimensiune, o profundă și originală transformare,
care-i îngăduie poetului să exprime, într-un mod nou, nemaiîntâlnit până la el, conceptele
poetice care stau la baza poeziei sale.
Curentul literar căruia îi aparține poetul, ca și Lucian Blaga, este curentul literar
modernist, sau neo-modernist, cu trecere înspre postmodernism. Nichita Stănescu a fost
considerat de unii critici literari, precum Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime
și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor poetici și
lingvistici.
Nichita Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, la Ploiești, și a trecut la cele veșnice la
13 decembrie 1983, la București. Volumele de poezie care-l impun drept unul dintre cei mai
de seamă poeți ai noștri, după Eminescu, sunt: ”Sensul iubirii”, ”O viziune a sentimentelor”,
”Dreptul la timp”, ”11 elegii”, ”Roșu vertical”, ”Alfa”, ”Oul și sfera”, ”Laus Ptolemaei”,
”Necuvintele”, ”Un pământ numit România”, ”În dulcele stil clasic”, ”Belgradul în cinci
prieteni”, ”Măreția frigului”, ”Clar de inimă”, ”Epica magna”, ”Opere imperfecte”, ”Noduri și
semne”, ”Strigarea numelui”.
A câșigat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumele ”O viziune a sentimentelor” și
”Necuvintele” și pentru volumul de eseuri ”Cartea de recitire”, pentru antologia de poezie
”Starea poeziei”, premiul Gottfried von Herder în 1985, Premiul Academiei Române ”Mihai
Eminescu”, în 1975, pentru volumul de poezie ”Epica Magna”, premiul ”Cununa de aur” a
Festivalului internațional de poezie de la Struga, și a fost ales post-mortem membru al
Academiei Române.
Poezia ”Emoție de toamnă” face parte din volumul ”O viziune a sentimentelor”
(1964). Titlul poeziei este alcătuit din două substantive comune, aflate în relație de
subordonare în Ac., cu prepoziție, și vine să cristalizeze o stare de spirit: emoția poetului,
declanșată odată cu venirea toamnei, starea sa de nostalgie, melancolie, tristețe, provocată de
venirea anotimpului toamna.
Poezia este alcătuită din trei strofe, corespunzătoare unor secvențe poetice, inegale ca
întindere: o strofă alcătuită din două versuri (un distih) și două catrene. În prima secvență
poetică, corespunzătoare primei strofe, poetul constată o stare de fapt – și anume, venirea
toamnei, care corespunde însă unei stări sufletești, și anume incertitudinii pe care o simte
poetul în relație cu ființa iubită, scăderii în intensitate a sentimentului iubirii, care poate fi
comparată cu o toamnă sufletească. Poetul își roagă iubita să-i acopere inima cu ceva, adică să
protejeze sentimentul iubirii pe care încă îl mai simte poetul, dar e pe cale să se stingă. Prin
această metaforă, poetul exprimă un lucru foarte frumos și trist: gingășia, efemeritatea
sentimentului de iubire, care are nevoie să fie protejat pentru a supraviețui. În continuare,
poetul, prin intermediul a două metafore, ”umbra unui copac”, ”umbra ta”, o roagă pe iubita
sa să-i acopere inima cu umbra perenă a arborelui, un simbol al vieții, al trăiniciei, al
perenității, o metaforă pentru cursul vieții omenești pe pământ, un simbol al fecundității și
fertilității pământului, și în același timp, o aspirație spre cer, spre stele, ”sau mai bine cu
umbra ta”. Umbra persoanei dragi semnifică, pe de o parte, faptul că iubita sa n-a plecat de
lângă el, este încă alături de el, pe de altă parte, semnifică inconștientul iubitei, în care poetul

Natalia Gălățan
Emoție de toamnă, de Nichita Stănescu

dorește ca sentimentul iubirii să dăinuie, dincolo de tulburările exterioare și neliniștile

sufletești. Poetul își exprimă astfel sentimentul de vulnerabilitate, de timiditate, sfiala pe care
o simte față de persoana dragă, sentiment care provine din teama poetului de a o pierde și din
intensitatea sentimentului său de iubire.
A doua strofă este alcătuită din două secvențe poetice. În prima secvență poetică,
poetul vine într-adevăr să întărească sentimentul resimțit anterior, și anume teama sa față de
posibila pierdere a iubitei sale, situație resimțită de poet ca o bruscă ”ieșire din sine”, o
inflație a eului, ducând la ieșirea sa din limitele sale umane, pământești și creșterea unor ”aripi
ascuțite până la nori”, ceea ce indică, pe de o parte, sentimentul de teamă al poetului față de
posibila pierdere a iubitei sale, sentimentul său de suferință, pe de altă parte senzației de zbor
pe care o simte poetul, de transgresare a limitelor sale pământești, în dorința sa de a-și păstra
iubita lângă el, de a păstra nestinsă în suflet flacăra sentimentului iubirii. În următoarea
secvență lirică, aflăm motivul temerii poetului, și anume faptul că iubita sa ar putea să se
ascundă ”într-un ochi străin”, adică să cunoască o altă iubire, un alt sentiment, o altă dragoste,
pe altcineva, și acesta o să se-nchidă ”cu-o frunză de pelin”. Aceasta semnifică faptul că este
posibil ca această nouă dragoste, ca acest străin în ochiul căruia se ascunde iubita sa, să-i
aducă iubitei sale nefericire, amărăciune, dezamăgire.
A treia strofă corespunde și ea unor secvențe lirice. În prima dintre ele, ”Și-atunci mă
aproipii de pietre și tac”, poetul exprimă atât de plastic neputința sa de a-și exprima
sentimentele, tăcerea de care e cuprins, asemenea tăcerii, nemișcării, rigidității, solidității și
aridității pietrelor. Pietrele, atât de austere, nemișcate, sunt tăcute, întocmai ca poetul care și-a
pierdut cuvintele, care e cuprins de incapacitatea de a se exprima, de a da glas sentimentelor
care-l încearcă. De altfel, poetul este împăcat cu această situație, ”ia cuvintele și le îneacă în
mare”, nu mai găsește rostul exprimării, sentimentele sale sunt prea profunde pentru a mai
putea fi exprimate, și se întorc în adâncul primitor al inconștientului.
În următoarea secvență lirică, poetul șuieră luna, o răsare și o preface ”într-o dragoste
mare”. Cât de frumos exprimă poetul capacitatea de metamorfoză a ființei umane prin și
pentru iubire!... el este capabil să șuiere însăși luna, acest astru protector al îndrăgostiților, să
o răsară, întocmai ca un demiurg, ca un Creator al universului, și să o prefacă în dragostea
mare care i-a cuprins sufletul. Aceasta sugerează capacitatea de metamorfoză a îndrăgostitului
și a iubirii, capacitatea ei de renaștere, chiar și atunci când ea este pe cale să se stingă. Poezia
se încheie astfel într-o notă de profundă emoție, exprimând soliditatea sentimentului de iubire,
capacitatea lui de a schimba lumea, precum și ființa îndrăgostitului.
Poetul folosește, cu precădere, cuvinte și construcții cu sens figurat, din rândul cărora
se individualizează metafora: ”umbra unui copac”, ”umbra ta”, ”mă tem (...) că or să-mi
crească aripi ascuțite până la nori”, ”ochi străin”, ”frunză de pelin”, personificări: ”iau
cuvintele și le-nec în mare”, ”șuier luna, și o răsar și o prefac / într-o dragoste mare”.
Spre desosebire de Blaga, care folosește în poezia sa metafora plastică și metafora
revelatorie, specificul poeziei stănesciene este metafora, care transmutează sensul cuvântului
de la înțelesul lui propriu, la cel figurat. Întreaga sa poezie este astfel o figurare a limbajului,
transformarea limbajului poetic în maniera sa profund personală și originală. Pentru
înțelegerea poetului și a poeziei sale este necesară cunoașterea, interpretarea conceptelor
poetice pe care le statuează poezia sa, uneori a trimiterilor sale, cu referințe din mitologie,
literatură, filosofie, psihologie, este necesară o decodare mai adâncă a artei sale poetice.
Versurile stănesciene sunt, prin excelență libere, urmărind mișcările sale sufletești,
măsura versului este inegală, de la 7 silabe, la 15 silabe, ritmul este variat, întîlnim picioare
metrice alcătuite din două, trei, patru silabe (iamb, anapest, amfibrah, dactil, peon 2, peon 3
peon 4), care degajă totuși un ritm, o cadență specifică poeziei lui Nichita Stănescu.
Poezia sa are o muzicalitate aparte datorită rimei imperfecte, rimei interioare, a
asonanței și aliterației, care au permis punerea poeziei sale atât de frumoase pe note. Simbolul

Natalia Gălățan
Emoție de toamnă, de Nichita Stănescu

acestei poezii este ”toamna”, care semnifică, în același timp un anotimp, precum și fragilitatea
sentimentului iubirii. În poezia ”Izvorul noții” simbolul central al poeziei este ochii iubitei.

Obs. Simbolul este o figură de stil, o figură a metalimbajului poetic, care constă în
caracteristica unui termen de a denumi o realitate pe de o parte cunoscută, accesibilă, pe de
altă parte necunoscută, misterioasă, mai dificil de interpretat, datorită dimensiunii sale
inconștiente.

Natalia Gălățan