UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA" IASI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

Prof. univ. dr. GABRIEL BADARAU

SUPORT CURS

Anul II

Semestrul I
2011

CUPRINS

I. Caracterele societatii (comunitatii) internationale contemporane, dinamica si complexitatea

relatiilor interstatale si Dreptul international public. Permanente si necesitatea perfectionarii.

Elemente introductive. 3

II. Dreptul international public: obiect, rol, definitie, aparitie, evolutie, raporturile cu dreptul

intern 6

III. Izvoarele Dreptului international public 13

IV. Sistemul principiilor fundamentale si normele de jus cogens in Dreptul international public19
V. Statul in Dreptul international: suveranitatea, recunoasterea, neutralitatea, succesiunea 26

VI. Populatia in Dreptul international: cetateni, straini, apatrizi, protectia diplomatica etc 37

VII. Teritoriul in Dreptul international 42

VIII. Organizatiile internationale in Dreptul international public 55

IX Tratatul si dreptul tratatelor in Dr. international public 61

X. Solutionarea diferendelor internationale prin mijloace de Drept international 71

XI. Raspunderea internationala in dreptul international public 81

XIII. Diplomatia. Elemente de drept diplomatic si consular 85

2

DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

Nota

Aceste Note de curs au la baza o documentatie diversa, printre care lucrarile indicate in bibliografia
selectiva inclusa in Programa analitica/Fisa disciplinei au oferit substantiale informatii, folosite cu
prioritate. Atrag atentia ca textul de fa ta nu a fost elaborat cu respectul deplin al regulilor de redactare
stiintifica (mai ales in ceea ce priveste aparatul critic), dat fiind interesul limitat urmarit - cel de a pune la
dispozitia studentilor minime informatii in legatura cu respectivele teme, informatii pe care studentii pot
sa le completeze prin extinderea efortului propriu de documentare.

I. Caracterele societatii (comunitatii) internationale contemporane, dinamica si complexitatea

relatiilor interstatale si Dreptul international public.

Permanente si necesitatea perfectionarii. Elemente introductive.

Dezvoltarea - si continua complexitate! - a relatiilor internationale, a vietii politice, economice, culturale

internationale, bilaterale, continentale, mondiale, universale, a interdependentelor interstatale etc., de-
a lungul istoriei s i, mai ales, in prezent, sunt printre cele mai des folosite, astazi, calificative
sintetizatoare despre procesele, fenomenele ce caracterizeaza realitatile inconjuratoare, acum, maine si
in perspectiva (constituie, aproape, un ,,loc comun", o ,,banalitate") in orisice abordare generalizatoare
sau incercare concluziva.

Dintre toti - tot mai numerosii! - participanti la aceasta viata internat ionala (deja o adevarata
comunitate tot mai solidara), dezvoltarea relatiilor interstatale este ,,componenta" dinamica cu un rol
inca deosebit, de care depinde prioritar dezvoltarea ,,ansamblului"!. Cu un anumit decalaj ,,istoric" intre
starea de fapt s i reglementare, respectivele interrelatii au fost, sunt si, desigur, vor fi partea cea mai
importanta a ,,complexului" respectiv. Pentru contributia inca aparte in realizarea ,,intregului" presupus
de coagularea acestei comunitati, raporturile internationale (de fapt, reglementarea lor!) se justifica ca
interes pentru omul contemporan, pentru programa facultatilor, pentru studenti, pentru juristi, pentru
noi.

Dupa cum este indeobste cunoscut, din punct de vedere istoric, relatiile internationale si dreptul
international au fost strans legate de aparitia si dezvoltarea statelor, a altor entitati internationale, si de
modificarile din raporturile dintre acestea, evoluand odata cu dezvoltarea schimbarilor politice,
economice, conceptuale si de mentalitate din societatile timpului. Relatiile internationale, la inceput
rudimentare si limitate ca obiect, s-au dezvoltat si diversificat, rolul principal in acest proces revenind
statelor. Desi continutul si structura acestor relatii au evoluat, purtand, de-a lungul istoriei, amprenta
sistemelor sociopolitice care s -au succedat, dezvoltarea relatiilor in tot mai multe domenii ale vietii
interstatale - economic, social, cultural etc. - au impus necesitatea cristalizarii si formularii permanente a
unor reguli juridice care sa reglementeze in mod adecvat raporturile dintre state (si alti participanti la
viata internationala). Totodata, aparitia pe scena internationala a unor noi entitati si participarea
acestora la viata mondiala ca subiecti de drept international - cum ar fi organizatiile internationale,
create intr-un numa r semnificativ (mai ales dupa al doilea razboi mondial), natiunile care lupta pentru
eliberare si formarea de state independente -, dar si aparitia unor noi subiecti de drept international,
influenteaza din ce in ce mai puternic actiunea nivelului normativ, au determinat redimensionarea si
reconceptualizarea dreptului international.

Dreptul internat ional public a aparut si s-a dezvoltat din nevoia formularii si dezvoltarii unui cadru
ordonat pentru relatiile interstatale . Evolutia sa, pornind de la elemente normative disparate si de
natura strict bilaterala, inca din antichitate, s-a caracterizat, in

ultimele secole, mai ales in ultimele decenii, printr- o dinamica exponent iala - o reflectare evidenta a
cresterii interdependentelor internationale pe care este chemat sa le guverneze.

Specialis tii si autoritatile de profil se intreaba in ce masura poate Dreptul international contemporan sa
,,sanctioneze" sau chiar sa anticipeze evolutia extrem de rapida a relatiilor internationale, cum va evolua
ordinea normativa internationala in urmatoarele decenii, care sunt modalitatile de conectare si
armonizare intre politica externa a statelor si dreptul international public?. Ca raspuns la aceste
interogatii, pornind de la directiile, sensurile evolutiilor internationale contemporane, se poate aprecia
ca viitorul apartine Dreptului international (si ,,dezmembramintelor" sale), apartine relatiilor
internationale! . Internationalizare, europenizare, globalizare, universalizare, continentalizare,
regionalizare s.a. sunt calificative care esentializeaza sensul evolutiilor contemporane!. Realizarea
obiectivelor presupuse de acestea necesita o corespunzatoare reglementare, care sa le preia si sa le
asigure infaptuirea, transpunandu-le in acte normative!
Relatiile internationale si dreptul international sunt doua sisteme ,,osmotice", care comunica si se
determina reciproc, primul functionand ca izvor material al celui de al doilea. Desigur, determinant
ramane nivelul structural - cel al relatiilor internationale -, dreptul international, ca ansamblu normativ,
fiind un nivel suprastructural, ce reflecta modificarile petrecute in relatiile internationale. El nu are insa
un caracter strict pasiv, doar de reflectare a ceea ce se petrece in mediul international. Se afirm a tot
mai mult rolul sau de instrument, de factor de coordonare, directionare, anticipare si, mai ales, de
dezvoltare a relatiilor internationale.

Datorita evolutiilor din cadrul societatii internat ionale, ale carei caractere cunosc modificari, uneori
radicale, de la nivelul structural pornesc o serie de impulsuri determinate de necesitatea protejarii prin
reglementare (sau schimbarii reglement arii) a unor anumite segmente de relatii internationale, data
fiind valoarea deosebita pe care o au in ansamblul relatiilor internationale. Aceste determinari sunt fie
direct receptate si li se da ra spunsul corespunzator la nivelul normativ, fie - de cele mai multe ori - sunt
captate de nivelul conceptual, de doctrina, care, prin analiza critica a situatiei, constientizeaza
importanta valorii raportului care se supune normarii si propune solutii normative, preluate, ulterior, in
dreptul international pozitiv.

Se apreciaza, in general, mai ales in Europa, ca suntem martorii unei noi etape in evolutia mondiala,
caracterizata de sfarsitul ,,razboiului rece", de disparitia confruntarii ideologice Est-Vest si aparitia unor
noi state in arena internationala. Destramarea sistemului comunist pe continent a deschis numeroase
perspective pentru o societate internationala multipolara, favorabila gasirii solutiilor pentru problemele
de ansamblu ale umanitatii.

Intr -un asemenea cadru, problema esentiala este eliminarea tuturor amenintarilor la adresa pacii, in
special cele realizate prin folosirea fortei, scopul fiind constituirea unei ordini politice globale care, in
mileniul trei, sa asigure dezvoltarea armonioasa, economica si politica, dupa modelul si standardele
democratiei, tuturor statelor, si sa previna, totodata, noile pericole, multe de tip neconventional si
asimetric, care ameninta omenirea. Dar, uneori, schimbarile din cadrul comunitatii internationale, in loc
sa duca la o concertare a actiunilor, cu rezultate benefice pentru toate statele si popoarele lumii,
genereaza convulsii si conflicte armate, mai ales in context regional si subregional (De exemplu, in
prezent, astfel de evolutii ,,nepasnice", cu pierderi umane si materiale importante, sunt cele produse de
asa numite ,,primavara islamica" sau araba a popoarelor).

Toate acestea reclama o actiune sustinuta pe plan general, prin utilizarea tuturor mijloacelor in vederea
,,pacificarii" comunitatii internationale, oferite de dreptul international, recurgandu-se, printre altele, la
actiunea organizatiilor internationale, mai ales pe plan regional si
4

subregional, si, in mod deosebit, la rolul internationale prin mijloace adecvate, de regula

O.N.U. pentru mentinerea pacii si securitatii pasnice, de solutionare a diferendelor.

Trasaturile societatii (comunitatii) internationale contemporane si imperativul dezvoltarii si aplicarii

Dreptului international public (o schita)

Ca loc comun, in caracterizarea societatii contemporane, se evidentiaza ca:

1. Prabusirea bipolarismului (dupa 1989) a fost un factor esential al cresterii interdependentei

statelor si popoarelor. Distrugerea ,,logicii de bloc" a fost inlocuita cu o stare care tinde sa fie
multipolara (fiind mai degraba ,,apolara") a societatii internationale. Aceasta a dus la descentralizarea
puterii, inegal repartizata intre centrele de putere, intre state, dar si intre alti noi actori ai scenei
internationale: unele comunitati, corporatii transnationale, retele mass-media, organizatii
neguvernamentale, indivizi;

2. Globalizarea, cel mai important fenomen post 1989, are in vedere atat economia, cat si stiinta,
tehnica, informatiile, comunicatiile si schimburile; in egala masura se refera si la valorile, devenite
universale, ale democratiei si drepturilor omului. Globalizarea economica ocupa un loc esential in cadrul
fenomenului, propagarea - de catre diversele grupari transnationale industriale si financiare -, in
vederea cuceririi pietelor, a valorilor ,,turbocapitalismului" avand unele ,,efecte distructive": disparitia
barierelor protectioniste, accesibilitatea locurilor de munca, un mediu inconjurator care incepe sa
preocupe, tot mai mult, statele, organizatiile internationale si popoarele etc. Printre ,,efectele benefice"
ale globalizarii se inscriu, alaturi de explozia telecomunicatiilor si cristalizarea unei constiinte universale
a umanitatii, si conturarea tot mai precisa a unei morale internationale;
3. Interdependenta crescuta a subiectilor de drept international este determinata de incapacitatea
crescuta a statelor de a face fata problemelor cu care se confrunta in lumea contemporana;

4. Preeminenta economicului asupra politicului se re-afirma, existand un tot mai pronuntat decalaj
intre cele doua dimensiuni: din punct de vedere economic, lumea se orienteaza tot mai mult spre piata
unica mondiala, in timp ce politicul ramane fragmentat. Se dezvolta, tot mai mult, conceptul de
,,securitate economica";

5. Regionalizarea, ca varianta a globalizarii, se manifestata prin crearea de diverse forme de

cooperare regionala, atat la nivel interstatal, dar si la nivel substatal, intre comunitati si entitati locale
aflate in state diferite;

6. Erodarea statului-natiune. Autoritatea, competentele principalului actor al vietii internationale

sunt redirectionate, atat catre comunitatea internationala/centrul comunitar, cat si spre componentele
sale substatale (unitatile administrativ-teritoriale). Statul renunta progresiv la a avea o politica proprie
de aparare (care este incredintata unor organizatii regionale de securitate - NATO), la a avea o politica
externa proprie (de exemplu, in cadrul UE - se dezvolta PESC - Politica Externa si de Securitate Comuna),
la alte componente din ,,domeniul rezervat" (de exemplu, la dreptul de a bate moneda - vezi aparitia
euro). Se constata, totodata, o tendinta spre o permeabilizare mai accentuata a frontierelor de stat;

7. Dezintegrarea si descentralizarea unor state este o realitate; dupa cum se stie, dupa 1989, in
Europa Centrala si de Est, s-au dezintegrat fosta URSS, fosta Iugoslavie, fosta Cehoslovacie, ceea ce a
determinat regandirea unor institutii importante ale dreptului international, cum ar fi recunoasterea,
succesiunea statelor; pe de alta parte, fenomenul descentralizarii - caracteristic statelor occidentale
membre UE (Franta, Italia, Spania sunt astfel de exemple; Belgia se transforma, in mai putin de un sfert
de secol - din 1970 pana in 1993 - dintr-un stat unitar de tip clasic, intr-un stat compus), tinde sa se
raspandeasca si in Europa Centrala si de Est pe calea introducerii normelor si standardelor Consiliului
Europei privind autonomia locala, cooperarea

transfrontaliera si, in unele cazuri, in urma unor complexe evolutii care tin de protectia minoritatilor
nationale si religioase;
8. Proliferarea statelor; dezintegrarile statale au avut drept corolar un alt fenomen al relatiilor
internationale post-1989 - proliferarea statelor. Aceasta este considerata de unii autori o provocare
strategica majora datorita problemelor pe care le presupune - instabilitate internationala, modificarea
anumitor reguli juridice in materia succesiunii si recunoasterii statelor, relatia dintre aparitia de noi state
si problematica minoritatilor nationale, aparitia de state slabe (cvasi-state sau state ratate-failed States)
sau state-problema (rogue States), cu deficite democratice majore (astfel, de exemplu, pe agenda ONU
si a Cosiliului de Securitate a ajuns problema recunoasterii unui stat palestinian, in conditiile diminuarii
negocierilor directe, consistente, dintre statele implicate);

9. Cresterea numarului organizatiilor internationale este o alta caracteristica a epocii

contemporane; se estimeaza ca numarul de organizatii internationale interguvernamentale l-a depasit
pe cel al statelor, ajungand la peste 350;

10. Aparitia noilor participanti activi, in afara celor care dispun de suveranitate; este vorba despre
corporatii transnationale, ONG-uri internationale, actori economici, sociali sau culturali, indivizi etc.,
inseriati sau nu in retele, care produc un anume tip de ,,soft power eficace", care determina o
,,banalizare" a statului. Acestia contribuie la impunerea de noi standarde de eficacitate sau morala si
participa activ la revendicarea si impartirea puterii pe plan international, profitand de slabiciunea
subiectilor traditionali, mai ales a statelor, incercand sa se substituie acestora si rolului lor. Interventia
noilor ,,actori" este determinata de actiunea combinata a variatelor fenomene si procese care
caracterizeaza relatiile internationale contemporane; ea determina, la randul sau, efecte diverse, ce se
traduc intr-o criza de guvernabilitate la nivel mondial, ce are ca simptom implicarea acestor noi
,,jucatori" in procesul de creare a dreptului international si care stimuleaza ,,actorii" traditionali sa
gaseasca noi formule de actiune si de interventie eficienta.

Fie si din cele de pana aici, cred ca rezulta complexitatea vietii internationale contemporane, a relatiilor
internationale, a raporturilor interstatale actuale, in comparatie cu ceea ce au fost oricand anterior. Ca
raspuns la problemele ascunse in faldurile acestei realitati in accelerata evolutie, se impune ca necesara
trecerea in revista a solutiilor ,,clasice", rezistente inca, si a celor noi, oferite la nivel normativ de Dreptul
international public contemporan. Este explicatia si motivatia a ceea ce ne propunem in continuare.

II. Dreptul international public: obiect, rol, definitie, aparitie, evolutie, raporturile cu dreptul intern

Ca notiune, sintagma Drept internat ional public este relativ noua - sfarsitul secolului al XVIII-lea -, fiind
folosita, se pare ca pentru prima data, de filosoful englez Jeremy Bentham, in lucrarea O introducere in
principiile moralei si legislatiei (An Introduction to the Principles of the Moral and Legislation), in 1789.
Notiunea s-a impus treptat, inlocuind vechea denumire de ,,dreptul gintilor" (jus gentium sau jus inter
gentes), preluata din dreptul roman, si s-a folosit, inca destul timp, in pararel cu variantele acesteia de
,,droit des gens", din lb. franceza, ,,Volkerrecht", din germana, sau ,,the Law of Nations", din lb. engleza .
Spre deosebire de originalul din dr. roman - care avea un sens mai larg, cuprinzand atat norme ce
reglementau relat ii dintre state, cat si norme ce reglementau raporturi dintre cetatenii romani si straini
(peregrini) sau dintre acestia - aceste variante aveau, deja, intelesul de reglementari aplicabile doar
relatiilor interstatale.

In preocuparea de a oferi o definitie, pornind de la exigenta ca aceasta trebuie sa exprime elementele

esentiale, de maxima generalitate, care sa arate ce distinge aceasta ramura de drept de celelalte, s-ar
putea preciza ca Dreptul international public este ramura dreptului ce cuprinde ansamblul principiilor si
normelor juridice care reglementeaza relatiile dintre state si alti subiecti de drept international.

Mai exact, introducand si alte elemente definitorii, asa cum procedeaza in lucrari reprezentative
specialistii, se poate preciza ca Dreptul international public este acea ramura autonoma a dreptului, acel
sistem de principii si norme juridice, scrise sau nescrise, create de catre state si de alti subiecti de drept
international, pe baza acordului lor de vointa, in scopul reglementarii raporturilor internationale.

In notiunea care ne intereseaza aici intra si determinantul ,,public", pentru a preciza ca respectivele
reglement ari se aplica, in primul rand, raporturilor dintre state, spre deosebire de dreptul international
privat, ce reglementeaza raporturi de drept civil cu un element de extranietate (un strain, un bun sau o
activitate desfasurata in alt stat) . Pentru a sublinia specificul acestor raporturi sociale, reglementate de
aceasta ramura speciala de drept, accentuam particularitatea faptului ca participantii (subiectii
respectivelor raporturi sociale = relatii internationale) sunt statele s i alti participanti, in temeiul unor
,,imputerniciri" acordate sau recunoscute de state!. In acelasi timp, pentru a fi guvernate de normele
acestei ramuri de drept, raporturile respective trebuie sa fie raporturi in care statele se manifesta ca
titulare a drepturilor lor suverane!.

Aceste relatii/raporturi internationale au fost (si, desigur, mai sunt) ordonate, conduse, si de alte norme,
fara valoare juridica, normele de morala international a. Ca orice norme juridice, si normele de Drept
international public sunt acceptate ca obligatorii, aplicarea lor se poate face si prin masuri de
constrangere, in timp ce nerespectarea normelor de morala internationala nu poate justifica masuri de
constrangere contra statelor in cauza, ele fiind, insa, deseori respectate sub presiunea opiniei publice.
De-a lungul timpului, morala internationala a influentat (si influenteaz a!) Dreptul international public,
imbogatind domeniul, statele avand autoritatea sa transforme normele sale in norme de drept. De fapt,
in prezent se dezvolta un proces de ,,moralizare" a dreptului international , participantii la viata internat
ionala contemporana preluand ca norme juridice simple reguli care au apartinut (sau apartin) moralei
domeniului, pentru a apara, mai eficient, noi valori publice.

Desfasurarea, funct ionarea respectivelor raporturi sociale (relatiile internationale), care fac obiectul
reglementa rilor Dreptului international public, se conformeaza, de cele mai multe ori, si unor reguli de
curtoazie internationala (comitas gentium, courtoisie, comity), un ansamblu (cu ,,geometrie variabila")
de practici, uzante fara caracter juridic, pe care statele sunt libere sa le aplice in relatiile lor, ca o dovada
de respect reciproc, intre suveranitati egale, de regula pe baza de reciprocitate sau ca o apreciere
particulara. Este vorba de practici ce nu s-au impus ca norme de drept international, care nu au
dobandit valoare juridica, sau de reguli care si -au pierdut acest caracter. De exemplu, o serie de forme
protocolare si acte simbolice tinand de ceremonialul diplomatic, salutul navelor militare in largul marii,
care erau reguli obligatorii in secolele XVII si XVIII, sunt in prezent simple reguli de curtoazie
internationala. Tot de esenta curtoaziei sunt considerate practici, mult respectate si in zilele noastre,
referitoare la privilegii si imunitati diplomatice, la depunerea scrisorilor de acreditare, criteriile dupa
care se alege decanul corpului diplomatic si respectarea atributiilor acestuia etc. Se intelege ca
nerespectarea acestor reguli nu este un act ilicit, neangajand raspunderea statului in cauza, dar poate
afecta relatiile prietenesti dintre acele state.

Cea mai completa definitie, dupa exigentele comune, este una implicita, care ar reiesi din insumarea
caracteristicilor ramurii respective de drept (de la formarea, obiectul, subiecti si

specificul aplicarii normelor ce-i dau continutul), totusi, fie s i-n temeiul celor de pana aici, se poate
spune, cred, c a Dreptul international public este ansamblul normelor juridice, elaborate de statele
suverane si alte organizatii cu personalitate internationala, prin acordul lor de vointe, pe cale
conventionala sau cutumiara, s i care reglementeaza relatiile internationale (bi sau multilaterale,
regionale sau universale). Aceste relatii sunt, de cele mai multe ori, de colaborare pasnica (politica,
economica, culturala, stiintifica, comerciala, de aparare
a mediului inconjurator, a drepturilor omului, a patrimoniului umanitatii etc.) dar si relatii de
confruntare, chiar de violenta.

De fapt, Dreptul international public reglementeaza competentele (drepturile si obligatiile) statelor si

altor subiecti in relatiile lor reciproce, in participarea lor la viata internationala.

Cum este usor de observat, Dreptul international public are o structura de sistem, acele componente ce
-i formeaza obiectul sunt organizate pe domenii, pe sisteme si subsisteme, constituite logic, ce
presupune desfasurarea unor relatii internationale cu anumite finalitati concrete, specifice. Acest sistem
este unul relativ descentralizat, in curs de consolidare a coeziunii sale si aflat intr-un proces dinamic
continuu de adaptare interna si externa, prin normele create de subiectii de drept international ca
raspuns la impulsurile sociale primite permanent din partea comunit atii internationale.
Raporturile/relatiile internationale, in general, sunt relatiile care depasesc limitele unui singur stat si
care se plaseaza in cadrul societatii/comunitatii internationale, scapand de sub autoritatea unei puteri
statale unice. Ca o dimensiune a prezentului, numarul participantilor la viata internationala, la relatiile
internationale, este in continua crestere, inclusiv al subiectilor Dr. international public, dar relatiile
dintre state raman componenta fundamentala a acestor relatii si obiectul principal al reglementarii
normelor acestei ramuri de drept.

Dupa cum se stie, norma de drept international este o regula de comportament, stabilita de state si
organizatiile interguvernamentale, pe cale cutumiara si, mai ales, conventionala, pentru a reglementa
relatiile lor reciproce. Aceste relatii, tot mai diversificate, sunt reglementate printr- o mare varietate de
norme jr., aplicate, de regula, de buna voie, norme ce se grupeaza in func tie de izvorul lor, de
importanta valorilor protejate, caracterul lor, de domeniul sau spatiul in care se aplica. In aplicarea
acestor criterii, rezulta ca normele de Dr. international public sunt

- norme cutumiare si norme conventionale,

- norme principii si norme concrete (obisnuite),

- norme imperative (de jus cogens) si norme supletive,

- norme bilaterale, norme regionale, norme universale; (normele din aceasta categorie se afla
intr-o anumita ierarhie, in sensul ca normele bilaterale trebuie sa tina cont de prevederile celor
regionale si universale). O particularitate a normelor de dr. international este si aceea ca, in structura lor
logico-juridica, elementul sanctiune apare rar.
In general, normele de drept international reglementeaza (quasi)unanimitatea relatiilor internationale,
care sunt raporturile ce se desfasoara intre participantii la viata internationala, fie ca sunt sau nu
subiecti de drept international.

In schimb, pentru mai exacta precizare, se poate reitera faptul ca Dreptul international public
reglementeaza relatiile internationale in sens restrans, adica raporturile dintre subiectii de drept
international, dintre care principalul subiect este statul, deoarece, asa cum afirma si R. Pinto, ,,relatiile
dintre state raman elementul fundamental al relatiilor internationale" (care constituie, am precizat deja,
obiectul reglementarii acestei ramuri de drept).

Ceea ce sta la baza actiunii de normare, de reglementare a dreptului international, este valoarea
raportului sau raporturilor ce se doresc protejate ca urmare a importantei pe care o prezinta in cadrul
relatiilor internationale.

Literatura speciala, doctrina sunt unanime in a sustine ca fundamentul dreptului international, ca

sistem, il reprezinta valoarea deosebita a raportului internat ional protejat. Iar ceea ce asigura forta
juridica (obligativitatea) respectivelor norme este faptul ca acestea (normele de Drept international
public) au caracter consensual, exprima acordul de vointe al statelor, adica consimtamantul lor, tacit sau
expres.

In lipsa unei autoritati superioare (suprastatale) cu atribut ii legislative, Dreptul international public este
un drept de coordonare, de consensualizare a vointelor suverane ale statelor participante, ceea ce
presupune o punere de acord a acestor vointe, in conformitate cu interesele comune pe care le
reprezinta.

Cuprinzand norme consensuale, elaborarea s i aplicarea Dreptului international public (nefiind, am

vazut, un drept de subordonare) au loc pe orizontala, statele fiind, in acelasi timp, creatori si destinatari
ai normelor juridice respective.

Ca in cazul oricarei alte norme juridice, in situatia incalcarii acesteia cu vinovatie, Dreptul international
public are la dispozitie un set de sanctiuni (individuale sau colective), adoptate tot prin acordul statelor.
De fapt, in Dreptul internat ional public, jurisdictia internationala exista, dar nu este obligatorie, fiind
necesar, pentru punerea sa in aplicare, consimtamantul expres si prealabil al statelor sau altor subiecti
implicati.
Dreptul international a devenit o ramura autonoma a dreptului odata cu aparitia statelor moderne (mai
tarziu, nationale), in secolele al XVI-lea si al XVII-lea. Unele institutii ale acestui drept au fost insa create
inca din antichitate.

Astfel, chiar daca practici sau obiceiuri generate de raporturile de vecinatate dintre comunitatile
gentilice au aparut inca inainte de formarea statelor, abia dupa acest moment se poate afirma ca au
aparut primele norme de drept international.

Necesitatile specifice ale raporturilor dintre aceste prime entitat i purtatoare de suveranitate, legate mai
intai de activitatea ra zboinica, au determinat ca un prim grup de reguli si institutii sa se refere la
ducerea razboiului si incheierea pacii, a aliantelor militare si politice, la primirea si protectia solilor,
solutionarea diferendelor, reglementarea schimburilor s.a.

Cu titlu de exemplu, trebuie amintit ca , inca din secolul al VI-lea i. H, statele Chinei antice au incheiat un
tratat referitor la renuntarea la razboi si rezolvarea diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru.

De asemenea, literatura filozofica chineza din acea vreme contine o serie de idei despre razboaiele
drepte si nedrepte, respectarea tratatelor, sanctiunile internationale etc., in timp ce solutionarea unor
diferende se realiza si pe calea unor ,,congrese ale monarhilor", veritabile conferinte internationale.

Pe de alta parte, in India, legile lui Manu (elaborate in secolul al V-lea i. H.) consemneaza existenta unor
misiuni diplomatice ad- hoc, iar tratatele erau considerate sacre, incheindu-se cu pronuntarea unui
juramant religios. Existau si anumite reguli de purtare a razboiului, facandu-se distinctie intre
combatanti si necombatanti si interzicandu-se uciderea prizonierilor, precum si anumite mijloace
periculoase de purtare a razboiului (de exemplu, folosirea focului).

In ceea ce priveste Egiptul, mentionam atat corespondenta sa diplomatica din sec. XVI-XV i. H. cu
Babilonul si alte state, cuprinsa in tablele de la Tell-Amarna (360 de tablite de lut ars), corespondenta ce
trateaza probleme de razboi si pace, cat si tratatul incheiat in 1296 i. H. dintre Ramses al II-lea, faraonul
Egiptului si Hattusil al III-lea - regele hititilor, considerat a fi cel mai vechi tratat international. Acest
tratat, denumit ,,tratatul sublim", instituia o alianta intre cele doua state, care se obligau sa tra iasca in
pace unul cu celalalt, sa nu se atace si sa-si acorde ajutor impotriva unui atac din partea unui alt stat.

De asemenea, institutii ale unui drept international rudimentar au reglementat relatiile dintre cetatile
grecesti. Acestea au aplicat, spre exemplu, arbitrajul si medierea ca mijloace

9
prealabile de reglementare a diferendelor dintre ele, dezvoltand, totodata, o serie de alte norme cu
privire la solii, negocieri, tratate, asociatii de state de tip federal, statutul juridic al strainilor, precum si
referitoare la ducerea razboaielor.

Imperiul Roman a avut, la randul sau, o influenta puternica asupra evolutiei dreptului international.
Preotii (fetialis), luau decizii si in probleme cu caracter international. O dezvoltare deosebita a marcat
practica incheierii de tratate cu alte popoare (amicitia si foedera). Dreptul aplicabil cetatenilor straini
stabilea reguli privind protectia lor, iar regulile sale se regasesc si in dreptul international actual.

In Evul Mediu, se amplifica utilizarea tratatelor internationale, recurgerea la arbitraj si se instituie unele
reguli aplicabile razboiului.

Odata cu formarea statelor moderne, incepand din secolul al XVI-lea, dreptul interna-tional s-a dezvoltat
din ce in ce mai mult, afirmandu-se treptat institutiile sale, in cadrul general al afirmarii suveranitatii
statelor. In secolul al XVI-lea, se contureaza, de asemenea, dreptul diplomatic, precum si alte ramuri ale
dreptului international. Apar noi reguli de desfasurare a razboaielor, incepe opera de codificare a
cutumelor internat ionale din domeniul comertului maritim, se dezvolta practica incheierii de tratate, se
recurge tot mai des la arbitraj si mediere (de exemplu cea papala, imperiala sau a juristilor celebri).

De-a lungul secolelor, au avut loc evenimente istorice de anvergura, care au marcat dezvoltarea
dreptului international in diferite etape, pana la dreptul international contemporan. Astfel, Pacea din
Westphalia a pus capat r azboiului de treizeci de ani (1618-1648) si a stabilit un sistem de pace si de
cooperare in Europa, bazat pe tratate intre state suverane, ce a durat sute de ani, fapt pentru care acest
moment este considerat ca punctul de plecare al dreptului international modern, ce are ca fundament
principiul suveranitatii.

Revolutia franceza a exercitat, la randul sau, o mare influenta asupra dreptului international. Prin
Declaratia asupra dreptului gintilor, se afirma inalienabilitatea suveranitatii natiunii, precum si dreptul
fiecarei natiuni de a-si organiza si schimba forma de guvernare, iar Adunarea Nationala din 1789 si,
ulterior, Conventia, au proclamat renuntarea la razboaiele de cucerire si principiul neamestecului in
treburile interne.

Un alt moment important a fost Declaratia de independenta a SUA din 1776, prin care se realizeaza
prima afirmare explicita a dreptului popoarelor de a-si hotari singure soarta.

Un document de mare insemnatate pentru evolutia dreptului interna tional l-a constituit Actul final al
Congresului de la Viena (Tratatul, 1815), care a pus capat razboaielor napoleoniene si a stabilit un sistem
politic si economic de cooperare in Europa. Tratatul contine un ansamblu de reguli privind dreptul
diplomatic, condamnarea comertului cu sclavi, a proclamat principiul libertatii navigatiei pe fluviile
internationale, a recunoscut neutralitatea permanenta a Elvet iei s.a. Reglementarea riguroasa a
rangurilor diplomatice a fost realizata la acest Congres si de la Aix-la Chapelle (1818).
La randul sau, Congresul de la Paris din 1856 realizeaza prima codificare a normelor juridice relative la
razboiul maritim, stabileste regimul juridic al Dunarii ca fluviu international si consacra neutralizarea
Marii Negre. Dupa aparitia, in secolul al XIX-lea, a primelor organizatii internationale sau uniuni
administrative (Uniunea Telegrafica Universala , Uniunea Monetara Latina, Uniunea Postala Generala,
Uniunea pentru Protectia Proprietatii Industriale etc.), in secolul XX o importanta deosebita a avut
crearea celor doua organizatii internationale universale, cu multiple functii si competente, cu organe si
organisme acoperind, prin activitatea lor, zone importante ale dreptului international contemporan si
contribuind substantial la dezvoltarea sa, indeosebi prin codificare si prin jurisprudenta tribunalelor
internationale.

Astfel, in 1920 a fost infiintata Societatea Natiunilor, avand, printre organismele sale, si Curtea
Permanenta de Justitie Internationaa (CPJI), iar in 1945, Organizatia Natiunilor Unite, in cadrul careia
functioneaza Curtea Internationala de Justitie (CIJ).

Dezvoltarea dreptului international dupa cel de al doilea razboi mondial este legata de

10

mai multe etape.

In primul rand, confruntarea ideologica ce a dus la ,,razboiul rece" din anii '50. Apoi, incepand din a doua
jumatate a anilor '60, realizarea unui climat de destindere politica, in conditiile afirmarii puternice a
interesului national, ca fundament al politicii externe a statelor. Rezultatul, in planul dreptului
international public, a fost afirmarea unui drept al coexistentei pasnice, al respectului reciproc pentru
oranduirea social-politica si organizarea interna a statelor.

Dupa 1989, evolutia relatiilor internationale este determinata de eliminarea confruntarii ideologice Est-
Vest, ceea ce marca o noua etapa in configurarea dreptului international, in considerarea mutatiilor
deosebite pe care le-a suferit societatea internationala.

O importanta deosebita pentru dezvoltarea dreptului international de-a lungul secolelor, incepand cu
Evul Mediu, au avut doctrina, lucrarile stiintifice consacrate acestui domeniu juridic. Pot fi mentionati,
intre marii fondatori ai dreptului international, Alberico Gentili (1552-1608), autorul lucrarii De Jure Belli
(Despre dreptul razboiului,1598) si teologul spaniol Francisco da Vitoria (1480-1546). Acesta din urma, in
prelegerile sale privind cuceririle spaniole in Lumea Noua, a afirmat, pentru prima oara, universalitatea
dreptului international si a aplicabilitatii sale. Impreuna cu Francisco Suarez (1548-1617), acesta a pus
bazele ,,Scolii de la Salamanca", una dintre primele scoli de drept international.

Cel mai insemnat doctrinar al acelei perioade a fost olandezul Hugo Grotius (1583-1645), teoretician si
diplomat considerat, in general, ca ,,parinte" al dreptului international modern. Lucrarea sa
fundamentala De Jure belli ac pacis (Despre dreptul razboiului si al pacii, 1625, prima editie romaneasca,
1968) reprezinta un studiu sistematic al dreptului international aplicabil starii de pace si celei de razboi.
In Mare liberum (Marea libera) - 1605, - Grotius a sustinut principiul libertatii marilor, care a fost
acceptat ulterior ca un principiu fundamental al dreptului international.

Se creeaza, in principal, trei scoli de gandire: Scoala dreptului natural, promovata de S. Puffendorf
(1632-1694), continuator al lui Grotius, si J. Barbeyrac (1674-1744); Scoala dreptului pozitiv, ilustrata de
Rachel (1628-1691) si Moser (1701-1785); Scoala ,,sintetica", care reprezinta o imbinare de conceptii,
atat de drept natural, cat si pozitiv, avand ca principali exponenti pe Richard Zouche (1590-1660),
Emerich de Vattel (1714 -1767) (care, impartasind opinia lui Puffendorf, conform careia dreptul
international are ca izvor dreptul natural, adauga ca statul este interpretul suveran al dreptului internat
ional, inclinand astfel spre pozitivism), Georg Friederich Martens (1756-1821) s i altii. Martens a fost cel
care a initiat o prima culegere de tratate, publicata sub denumirea de Cod al diplomatiei si dreptului
international.

Reprezentantii Scolii dreptului natural au incercat sa fundamenteze dreptul international pe ,,natura

omului", opunand normele dreptului natural regimului feudal absolutist, in timp ce cei ai Scolii
pozitiviste erau adeptii in exclusivitate ai dreptului international conventional si cutumiar, creat pe baza
acordului dintre state. Scoala ,,sintetica" aprecia ca dreptul international se intemeiaza atat pe ,,legile
naturii", cat si pe consensul popoarelor.

Problema complexa a raporturilor dintre dreptul international si dreptul intern a preocupat generatii de
juristi, incepand cu sfarsitul secolului al XIX -lea si pana in prezent, facand necesar a o scurta prezentare
a principalelor doctrine si scoli de gandire create cu privire la aceasta tema.

Doctrina dualista il are ca fondator pe Heinrich Triepel, care, pornind de la subiectii si izvoarele celor
doua tipuri de drept (intern, respectiv, international), afirma ca dreptul international si dreptul intern
sunt doua ordini juridice egale, independente si complet separate, inchise ermetic una fata de cealalta,
ceea ce determina imposibilitatea aparitiei de conflicte intre ele. Pentru a se putea aplica in dreptul
intern, norma de drept international trebuie transformata intr-o norma interna, care poate fi, astfel,
modificata sau abrogata de o norma interna ulterioara. In acest caz, se angajeaza raspunderea
internationala a statului, care are obligatia de a pune de
11

acord dreptul sa u intern cu obligatiile internationale asumate, ceea ce nu impiedica insa norma interna
in cauza sa ramana in vigoare pana cand statul nu intreprinde ma surile necesare pentru armonizare. Alti
autori sustin ideea ca intre cele doua ordini juridice strict separate nu pot exista decat ,,trimiteri", prin
,,incorporare" si ,,transformare", norma schimbandu-si valoarea - caci apartine celeilalte ordini juridice -
, destinatarii si, mai mult sau mai putin, continutul sunt diferite (datorita necesitatii de adaptare la
cealalta ordine juridica). (Alti reprezentanti sunt Gustav Adolf Walz - creatorul unui dualism moderat - ,
Karl Strup, A. Cavaglieri, L. Oppenheim s.a.).

Doctrina monista, in ansamblul sau, este construita pe ideea ca dreptul international si cel intern
formeaza o singura ordine juridica, un sistem unic, ale carui norme cunosc o anumita ierarhizare.

Monismul cu primatul dreptului intern este promovat de adeptii ,,Scolii de la Bonn", care considera
dreptul international ca pe un ,,drept de stat extern", deci o derivatie a dreptului intern. Pornind de la
concept iile lui Hegel, pentru care independenta statului se manifesta ca un raport de forta si genereaza
starea de razboi intre state, fiecare stat isi pastreaza, in aceasta conceptie, un drept nelimitat de a
decide, in functie de interesele sale s i de dreptul sau intern, asupra tratatelor incheiate s i a aplicarii
dreptului international, iar in caz de contradictie, norma aplicabila este, intotdeauna, norma interna.
Este o teorie care corespunde unei viziuni absolute a suveranitatii de stat, potrivit careia statul ar putea
modifica unilateral normele de drept international, ceea ce nu poate sa corespunda realitatii astazi.
Aceasta teorie a fost dusa pana la extrem de catre Karl Schmitt, juristul oficial al lui Hitler, care a folosit-
o pentru teoretizarea politicii agresive a statului nazist german.

Monismul cu primatul dreptului international este creat, in principal, de ,,Scoala de la Viena". Principalul
teoretician al acestei orientari este Hans Kelsen, care sustinea c a la baza intregii stiinte juridice exista o
norma unica, originala , fundamentala sau suprema, din care decurge gradat intregul sistem de drept.
Orice norma juridica subordonata, neconforma cu ordinea juridica supraordonata este nula ab initio, nu
are validitate. Conform acestei teorii, dreptul international are o pozitie superioara dreptului intern, care
este o derivatie a primului.

Sunt autori care considera doctrina sovietica in materie ca practicand un dualism strict, si ca doctrina
romaneasca din perioada socialista critica, in egala masura, dualismul si monismul cu cele doua variante
ale sale, vorbind despre o corelatie dialectica intre dreptul international si dreptul intern, recunoscand
influente reciproce intre ele.

In sfar sit, exista teoreticieni ai asa -numitei orientari pragmatice, care sustin ca este mai putin
important modul in care se transeaza vechea disputa intre monism si dualism, in realitate, totul s -ar
reduce la raspunderea internationala a statului, care ar indica precis limitele raportului dintre cele doua
ordini juridice.
Pe de alta parte, revenind de la doctrina la dreptul pozitiv, constitutiile diverselor state contin prevederi
referitoare la locul pe care il au normele de drept international in ordinea juridica interna si raportul
acestora cu normele de drept intern.

Solutia oferita de Constitutia Romaniei si Legea speciala referitoare la tratate (590/2003):

- conform art.10, ,,Romania intretine si dezvolta relatii pasnice cu toate statele si, in acest cadru,
relatii de buna-vecinatate, intemeiate pe principiile si pe celelalte norme general admise ale dreptului
international";

- conform art.11,alin. (1), ,,statul roman se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta

obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte";

- conform art.11, alin. (2), tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, deci
dobandesc aceeasi valoare juridica cu cea a legilor;

- conform art.20, ,,Daca exista neconcordanta intre pactele si tratatele privind drepturile omului
la care Romania este parte si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia
cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile";

12

- conform art.148, alin.(2)-(4), prevederile tratatelor constitutive ale UE, ale actelor de revizuire a
acestora au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, toate autoritatile statului avand
obligatia de a garanta acest aspect.

- conform art. 31 alin. (4), din L,590/2003, ,,Dispozitiile tratatelor in vigoare nu pot fi modificate,
completate sau scoase din vigoare prin acte normative interne ulterioare intrarii lor in vigoare". De
altfel, conform art. 22 alin. (7) al aceleiasi legi, nici in cazul actului normativ de ratificare, aprobare,
aderare sau acceptare, atunci cand include norme de aplicare a tratatului, acestea din urma nu pot
aduce atingere regimului juridic stabilit prin tratat sau textului sau;

- conform art. 31 alin.(5), din aceeasi lege, ,,Prevederile legislative interne nu pot fi invocate
pentru a justifica neexecutarea dispozitiilor unui tratat in vigoare".
In practica sa curenta, diplomatia romana a aplicat in mod constant conceptia primatului dreptului
international (mai ales in ce priveste tratatele), indiferent de materia la care se refera, facand - in acest
mod - interpretarea si aplicarea art.10, respectiv 11, alin. (1), din Constitutie.;

III. Izvoarele Dreptului international public

Dupa cum se stie, problema modului de exprimare a normelor juridice ale oricarei ramuri de drept,
forma in care se prezinta acestea, se intalneste in literatura de specialitate sub denumirea de ,,izvoare
ale dreptului". De obicei, cautandu-se raspunsul, se angajeaza discutii dihotomice despre izvoarele
materiale si izvoarele formale ale respectivei ramuri de drept. Recunoastem, insa, ca, in literatura de
specialitate contemporana, s-a impus teza care sustine pluralitatea izvoarelor de drept, proprie tuturor
sistemelor juridice, trecute si actuale.

Izvorul material al dreptului il constituie conditiile vietii materiale si spirituale, care, direct sau indirect, il
determina.

In cazul Dreptului international public, se poate aprecia ca izvoarele materiale (sau reale), - care sunt, de
fapt, surse extrajuridice - sunt factorii de configurare a dreptului international: raporturile de putere
intre subiect ii de drept international, interesele nationale ale acestora, traditiile cu caracter istoric ce au
avut si au proiectie in planul raporturilor internationale, conceptiile filosofice, ideologice, morale sau
politice cu privire la aceste raporturi, rolul diverselor personalitati cu profil international s.a.

Prin izvor formal al dreptului se intelege forma de adoptare sau sanctionare (si de ,,vehiculare",
transmitere, publicitate, raspandire etc.) a respectivelor norme juridice.

Sunt izvoare formale ale Dreptului international public acele mijloace juridice care exprima sau indica un
acord de vointe intre doua sau mai multe state si alti subiecti de drept international. Acest acord de
voint e devine insa relevant si poate fi, in consecinta, probat prin mijloacele juridice in care norma s-a
concretizat sau se concretizeaza: cutuma, tratatul, si izvoarele subsidiare (hotararile judecatoresti,
legislatia statelor, acte ale organizatiilor interguvernamentale, doctrina, opinia juristilor cunoscuti) de
drept international. Acestea sunt izvoarele formale ale dreptului international.

In dreptul intern, izvoarele juridice sunt constituite din constitutie, legi, decrete sau alte acte cu caracter
normativ, iar in tarile anglo-saxone, si din jurisprudenta.
In ordinea juridica internat ional a nu exista vreo institutie echivalenta cu o autoritate legislativa care sa
aiba competenta de a promulga legi cu aplicare generala. Formarea dreptului international are un
caracter diferit, mai complicat, neexistand autoritati care sa edicteze constitutii si legi. Hotararile Curtii
Internationale de Justitie nu leaga decat partile care au consimtit sa supuna litigiul lor acesteia.

Traditional, in literatura de specialitate, este citat ca reprezentand o prima enumerare a principalelor

izvoare formale ale Dr. international public art. 38 din Statutul Curtii

13

Internationale de Justitie, inclus ca anexa la Carta O.N.U., din 1945. Din acelasi text, se deduc si
mijloacele auxiliare pentru determinarea regulilor de drept ce reglementeaza relatiile internationale
(care a reluat intocmai art.38 al Statutului Curtii Permanente de Justitie Internationala, din1920). Textul
respectiv prevede ca:

,,1.Curtea, a c arei functie este sa solutioneze, in conformitate cu dreptul international, diferendele ce-i
vor fi supuse, va aplica:

(a) conventiile internationale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli expres recunoscute de
statele in litigiu;

(b) cutuma internationala, ca dovada a unei practici generale, acceptata ca reprezentand dreptul;

(c) principiile generale de drept recunoscute de natiunile civilizate;

(d) hotararile judecatoresti si doctrina specialistilor celor mai calificati ai diferitelor state, ca
mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de drept.

2. Prezenta dispozitie nu aduce atingere dreptului Curtii de a solutiona o cauza ex aequo et bono, daca
partile sunt de acord cu aceasta".

Acest text are o valoare limitata, deoarece nu si-a propus sa reglementeze problema izvoarelor dreptului
international, ci a dreptului pe care sa-l aplice Curtea, cu alte cuvinte, el stabileste mijloacele juridice pe
care Curtea le foloseste pentru a stabili drepturile si obligatiile partilor intr-o cauza ce-i este data spre
solutionare.
De asemenea, acest articol include si ,,mijloacele auxiliare" (,,izvoare subsidiare") pentru stabilirea
dreptului aplicabil, si anume principiile generale de drept recunoscute de ,,natiunile civilizate",
hotararile judecatoresti care sunt relevante in formularea dreptului international si doctrina, al carei rol
in acest proces, mai ales in secolul nostru, nu mai poate fi comparat cu cel al jurisprudentei
internationale (cele mai multe dintre aceste izvoare tinand de cutuma internationala).

In jumatatea de secol ce a trecut, categoria izvoarelor suplimentare a sporit mult, ca urmare a

dezvoltarii organizatiilor internationale, actele acestora sau ale organelor lor constituind si ele izvoare de
drept.

Articolul citat din Statutul CIJ (38, (2)) face referire si la echitate, textul prevazand dreptul partilor de a
recurge la o solutionare ex aequo et bono, daca sunt de acord cu aceasta.

Desi art.38 din Statutul CIJ nu stabileste expres o ierarhie intre aceste izvoare, se poate aprecia, asa cum
rezulta din practica CIJ, ca instanta va aplica, in primul rand, dispozitiile tratatului, iar in lipsa lui, o regula
cutumiara de drept international, in afara de situatia in care prevederea tratatului ar avea un caracter
peremptoriu, de jus cogens (norma imperativa). Se va acorda insa preferinta cutumei in raport cu
principiile generale de drept. Exista, astfel, o consacrare implicita a ierarhiei izvoarelor dreptului
international.

Cutuma internationala ca izvor al Dreptului international

Cutuma este cel mai vechi si, astazi, cel de-al doilea izvor de drept international, contribuind substantial
la stabilitatea si securitatea relatiilor internationale.

Cutuma este o practica generala, relativ indelungata si repetata a statelor, considerata de ele ca dand
expresie unei reguli de conduita cu forta juridica obligatorie, adica unei reguli de drept. Potrivit unei
opinii doctrinare, cutuma ar avea ca fundament acordul tacit al statelor, spre deosebire de acordul
expres, exprimat prin tratate. Dar, dupa cum se va vedea, procesul cutumiar difera de cel al elaborarii
tratatelor.

Elementul material al cutumei

Acest element este format din actele statelor, ce sunt indeplinite de organele lor s i care au incidenta
asupra relat iilor internationale. Asemenea acte provin de la autoritatile care au atributii in domeniul
acestor relatii, cum sunt ministerele afacerilor externe sau agentii diplomatici
14

(declaratii, corespondente diplomatice, instruct iuni catre diplomati sau catre fortele armate, comentarii
asupra proiectelor de tratate si altele).

Comitetul pentru formarea dreptului international cutumiar, al Asociatiei de Drept International (ILA), in
Raportul sau interimar cu privire la elementul obiectiv al cutumei, prezentat cu prilejul celei de-a 68-a
Conferinte (Taipei, 1998), considera ca si actele indivizilor sau corporatiilor, ca si activitatea entitatilor
administrativ-teritoriale dintr-un stat pot fi asimilate actelor materiale ale statelor, daca sunt savarsite in
numele acestora sau sunt insus ite (confirmate) de acestea. De asemenea, se apreciaza ca practica
organelor interne legislative si judiciare poate constitui, alaturi de practica organelor executive mai sus
invocate, acte materiale ale statelor in formarea cutumei. Mai pot sa constituie precedente: actele
curtilor internationale de justitie si ale tribunalelor arbitrale, precum si rezolutiile si declaratiile organizat
iilor in-ternationale. In sfars it, tratatele repetate cu continut asemanator pe care le incheie statele,
tratatele multilaterale care codifica norme cutumiare sau tratatele multilaterale ale caror norme sunt
aplicate de catre state care nu sunt parti, ca si cand ar fi obligatorii pentru ele, pot constitui acte
materiale ale procesului cutumiar.

In ceea ce prives te caracteristicile elementului material, trebuie precizat, in primul rand, necesitatea ca
practica sa fie generala, adica larga si reprezentativa, comuna unui mare numar de state. Nu este
necesar ca aceasta sa fie universala, ci doar suficient de extinsa si reprezentativa, incluzand statele ale
caror interese sunt in special afectate. In materia dreptului marii, de exemplu, intra in aceasta categorie
statele riverane. Nu este necesar ca marile puteri sa participe la formarea practicii pentru ca aceasta sa
devina o cutuma, desi datorita extinderii intereselor lor, acestea sunt interesate de cele mai multe ori.
Pe de alta parte, exista si practici locale, care reprezinta elementul material al unor cutume regionale
(chiar intre doua state). Desi practica in discutie trebuie sa fie relativ indelungata, se precizeaza tot mai
des in literatura juridica recenta ca factorul timp conteaza mai putin fata de frecventa sau densitatea
crescuta a actelor care se repeta.

In sfarsit, practica trebuie sa fie formata din acte repetate cu caracter uniform, constant, atat in ce
priveste practica repetata a unui anume stat, cat si in ce priveste practicile diferitelor state privite
comparat. Sunt permise insa mici diferente neesentiale.

Acelasi raport ILA, amintit mai sus, concluzioneaza ca actele ce formeaza elementul material pot fi nu
doar fizice (de exemplu, arestarea unui vas sau unui individ), ci si verbale. De altfel, caracterul nescris al
cutumei este una din caracteristicile sale esentiale. Mai precizeaza, de asemenea, ca pot fi avute in
vedere, in anumite circumstante, chiar si abstentiunile (omisiunile) statelor, ca forme ale practicii ce
constituie elementul material. In orice caz, pentru ca un act sa poata fi luat in considerare ca facand
parte din practica in discutie, este necesar ca el sa fie public (sa fi fost comunicat macar unui alt stat).
Reluand, Cutuma este o practica generala, relativ indelungata si repetata a statelor, considerata de ele
ca dand expresie unei reguli de conduita cu forta juridica obligatorie (o norma de drept).

Din cele de mai sus si din aceasta definitie, rezulta ca elementele cutumei sunt

a) Elementul material:

- practica generala (participare larga si reprezentativa), comuna unui mare numar de state;

- care consta din acte repetate;

- aceasta practica trebuie sa fie uniforma, constanta (actele repetate sunt cel putin similare - pot
aparea unele diferente mici, neesentiale);

- relativ indelungata (,,o practica indelungata manifestata ca drept").

In decursul timpului, s-au constatat insa unele exceptii de la aceste caractere:

- exista si practici locale (cutume regionale sau chiar intre doua state), de exemplu spetele CIJ
privind ,,Dreptul de trecere prin teritoriul indian" (Portugalia v. India), sau cea vizand ,,Templul Preah
Vihear";

15

- factorul timp isi pierde tot mai mult din importanta in favoarea frecventei crescute a actelor
care se repeta (societatea contemporana internationala cunoaste o dinamica a evolutiei mult mai rapida
decat cu 40-50 de ani in urma), de exemplu: institutia platoului continental, regula dupa care abtinerea
de la vot in cadrul Consiliului de Securitate nu are caracter de veto etc.

b) Elementul subiectiv {opinio juris sive necessitatis):

- o practica ce este considerata ca fiind obligatorie (o norma juridica);

- in lipsa elementului subiectiv nu suntem in prezenta unei norme juridice (caracterul obligatoriu
este unul din cele patru caractere ale oricarei norme juridice). Exprimarea recunoasterii caracterului
obligatoriu trebuie sa se manifeste prin acte determinate, savarsite cu convingerea ca ele produc efecte
juridice. Aceste acte provin, de regula, de la autoritatile statale cu atributii in domeniul politicii externe.
Aceste acte constituie dovada cutumei.

Dovada cutumei se face prin:

a) practica statelor, practica diplomatica (declaratii, corespondenta diplomatica, instructiuni catre

diplomati, alte acte unilaterale ale statelor);

b) tratatele multilaterale care recunosc sau codifica norme cutumiare;

c) tratate multilaterale cu norme noi, pe care statele care nu sunt parti la acestea le recunosc si le aplica
in practica lor ca fiind obligatorii pentru ele. De exemplu, Conventia privind dreptul tratatelor este
aplicata in practica conventionala a Romaniei, desi ea nu este in vigoare, ca tratat, pentru statul roman.

d) tratate repetate cu continut asemanator; e) rezolutii ale organizatiilor internationale;

f) hotarari si avize ale curtilor de justitie si arbitrale internationale;

g) legi si practica judiciara interna, daca sunt uniforme si concordante.

Exista o disputa in doctrina cu privire la ce reprezinta aceste acte: acord tacit de vointa sau manifestari
de vointa concordante.

Se poate observa ca, in realitate, identificarea elementului subiectiv (convingerea) se face prin
interpretarea actelor ce constituie elementul material.

Desi pe locul secund dupa tratat ca izvor de drept, normele cutumiare se aplica si in prezent in cateva
domenii ale dreptului international:

- protectia diplomatica;

- dreptul marii;

- dreptul tratatelor etc.

Pentru a evita formarea unei cutume sau pentru a evita ca o cutuma sa le fie opozabila, este relativ
frecventa situatia in care unele state protesteaza/obiecteaza fata de practici ale altor state care pot
conduce la formarea unei cutume. Daca opozitia fata de formarea unei cutume este substantiala, ea
poate bloca procesul de formare a cutumei. Daca opozitia efectiva fata de formarea unei cutume
apartine unui stat (sau unui mic numar de state) si a fost manifestata anterior cristalizarii cutumei,
atunci statului respectiv nu ii va fi opozabila cutuma respectiva.

Tratatul ca izvor de drept international

Cel mai vechi tratat, al carui text este asta zi cunoscut, este considerat a fi "tratatul sublim", incheiat in
anul 1296 i. H., intre Ramses al II-lea, faraonul Egiptului si Hattusil al III-lea, regele hititilor, in timp ce pe
continentul european, eel mai vechi tratat stiut este tratatul de alianta intre elini si hereeni (sec. VI i. H.).

Desi tratatele au avut intotdeauna un rol important in formarea si dezvoltarea dreptului international,
de-a lungul secolelor, ele au dobandit o importanta deosebita doar in societatea internationala actuala.
Ele acopera intregul spectru al relatiilor internationale, cuprinzand domeniile politic, militar, economic si
financiar, spatiile maritime, spatiul extraatmosferic, protectia mediului inconjurator, controlul drogurilor
si multe altele.

Astfel, spre deosebire de prima perioada de dezvoltare a dreptului international in care

16

crearea normelor de drept international pe cale cutumiara reprezenta modalitatea juridica cea mai
uzitata de concretizare a acestor norme, incepand cu a doua jumatate a secolului XIX si in special in
secolul XX, tratatul devine cel mai insemnat instrument in relatiile internationale, in sensul de cadru
juridic al acestora si de modalitate de creare a normelor dreptului international.

Tratatul este un acord incheiat in scris intre subiectii de drept international (in special, intre state, state
si organizatii internationale sau intre organizatii internat ionale) si guvernat de dreptul international,
incheiat in scopul de a produce efecte juridice s i consemnat intr-un instrument unic sau in doua sau mai
multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa. Elementele de baza ale aceste definitii se regasesc
in art. 2.1 al Conventiei de la Viena privind dreptul tratatelor, din 1969, care reprezinta sediul principal al
acestei materii.

Partile componente ale unui tratat sunt: titlul (in care se precizeaza, pe scurt, domeniul in care se
incheie si partile), preambulul (in care se prevad scopurile incheierii tratatului, circumstantele in care se
incheie, precum si unele principii generale care guverneaza materia respectiva si/sau trimiteri la unele
tratate bilaterale sau multilaterale anterioare, care au relevanta in materie sau din care a rezultat
necesitatea sau obligatia incheierii tratatului), dispozitivul (care cuprinde clauzele de fond ce
reglementeaza normele de conduita ale part ilor, drepturile si obligatiile ce le incumba), clauzele finale
(care stabilesc modul de intrare in vigoare si de modificare, termenul pe care se incheie tratatul, limbile
in care se incheie, data si locul semnarii si semnaturile partilor), la care se mai pot adauga unele anexe
(harti, declaratii interpretative, acorduri conexe prin schimb de scrisori, liste etc.).

Pentru ca un act international sa fie calificat ca tratat este necesara indeplinirea unor conditii de fond,
numite elementele esentiale ale tratatului.

Astfel, in primul rand, trebuie ca part ile intre care se incheie tratatul sa aiba capacitatea de a incheia
tratate, ceea ce inseamna fie ca acestea trebuie sa fie subiect i de drept international, fie autoritati ale
statului carora, prin Constitutie sau legislatia interna in materie, li s- a conferit aceasta capacitate (cazul
tratatelor sau acordurilor incheiate intre guverne sau la nivel interdepartamental).

In al doilea rand, vointa part ilor trebuie sa fie liber exprimata, fara vicii de consimtamant. In al treilea
rand, obiectul tratatului trebuie sa fie licit si posibil. A patra conditie este ca tratatul sa produca efecte
juridice, adica sa stabileasca norme de conduita cu caracter general sau sa determine crearea,
modificarea sau stingerea unor anumite drepturi sau obligatii intre parti. In sfarsit, a cincea conditie este
ca documentul sa fie guvernat de norme de Drept international public.

De asemenea, pe langa elementele esentiale, orice tratat poate avea doua. elemente accesorii, a caror
existenta nu este efectiv necesara pentru validitatea tratatului: termenu/ (care este un eveniment viitor
si sigur de care depinde intrarea in vigoare - un termen suspensiv - sau de iesire din vigoare - termen
rezolutoriu al tratatului) si condi tia (care este un eveniment viitor si nesigur de care depinde inceperea -
conditie suspensiva - sau incetarea - conditie rezolutorie - a executarii obligatiiilor prevazute de tratat).

Denumirile si clasificarea tratatelor

Termenul de tratat, in sens larg, desemneaza toate actele juridice din aceasta categorie, fara deosebire
de denumirile lor specifice.

In sens restrans, tratatul desemneaza o intelegere cu caracter politic sau economic, mai importanta si
mai solemna (de pace, neagresiune, buna vecinatate, de comert si navigatie etc.). De exemplu: Tratatul
de Pace din 1947, Tratatul cu privire la relatiile de buna vecinatate si cooperare dintre Romania si
Ucraina (2 iunie 1997, Constanta), Tratatul de comert si navigatie dintre Romania si URSS din 1947.

Conventia este o intelegere prin care se reglementeaza relatiile dintr-un domeniu specific al raporturilor
intenationale. De exemplu, Conventia privind dreptul tratatelor dintre state (Viena,

17
1969).

Acordul desemneaza o intelegere intervenita mai ales in domeniile economic, comercial, financiar,
cultural.

Pactul este o intelegere incheiata intr-un domeniu concret al relat iilor politice interstatale, avand un
caracter solemn. De exemplu, Pactul Briand-Kellogg din 1928.

Protocolul poate fi atat o intelegere de sine statatoare, dar si un act accesoriu la un tratat preexistent,
incheiat pentru a-l modifica, prelungi, interpreta, detalia pe acesta. De exemplu, Protocolul adit ional
privind privilegiile si imunitatile Organizatiei Cooperarii Economice a Marii Negre (Tbilisi, 1999).

Actul General este un acord multilateral, care stabileste un anumit regim juridic sau reglementeaza un
anumit domeniu al relatiilor internationale. De exemplu, Actul General din 1929 pentru reglementarea
pasnica a diferendelor.

Statutul reprezint a acordul prin care se creeaza o organizatie internationala sau se reglementeaza un
anumit regim juridic. De exemplu, Statutul Dunarii din 1921.

Carta este, de asemenea, un tratat prin care se constituie o organizatie internationala. De exemplu,
Carta Organizatiei Cooperarii Economice a Marii Negre (Yalta, 5 iunie 1998).

Schimbul de note sau de scrisori este un tratat bilateral, in forma simplificata, care consta din doua note
sau scrisori cu continut identic.

Compromisul este un acord prin care part ile convin sa trimita un litigiu spre solutionare unei instante
arbitrale sau judiciare internationale.

Modus vivendi reprezinta un acord cu caracter provizoriu, ce urmeaza a fi inlocuit cu un tratat cu clauze
detaliate.

Gentlemen's agreement este o exceptie de la regula ca tratatul este un acord incheiat in scris, deoarece
el reprezinta o forma verbala a consimtamantului partilor. De exemplu, gentlemen's agreement-ul de la
Londra din 1946 privind alegerea membrilor nepermanenti ai Consiliului de Securitate.

Memorandumul de intelegere reprezinta, de regula , un acord care se incheie intre organizat iile
internationale; mai desemneaza o categorie de documente internationale, a carei natura se plaseaza
intre tratate si documentele cu caracter politic (asa-numitul "soft law").

Dupa criteriul functiei pe care o indeplinesc, tratatele se pot clasifica in tratate-legi si tratate-contract.
Tratatele-legi (Law Making Treaties) ar fi tratatele multilaterale, ce determina direct formarea dreptului
international, stabilind norme juridice care reglementeaza raporturi cu un anumit grad de generalitate.
In aceasta privinta, pot fi retinute tratatele multilaterale pentru codificarea dreptului international, care
au fost elaborate, de exemplu, de Comisia de Drept International a ONU; intre altele, conventiile privind
dreptul marii (1958), inlocuite prin Conventia din 1982, elaborata si adoptata in cadrul ONU; Conventiile
de la Viena privind relatiile diplomatice (1961) si consulare (1963) si Conventia de la Viena privind
dreptul tratatelor (1969). Numeroase tratate de acest fel sunt elaborate de Adunarea Generala a ONU
sau de institutiile specializate (ca de exemplu, Organizatia Internationala a Muncii, UNESCO, Organizatia
Aviatiei Civile).

Pe de alta parte, tratatele-contract ar fi dispozitii cu caracter ,,contractual", care act ioneaza indirect
asupra formarii dreptului international, prin realizarea unor operatiuni juridice ce vizeaza raporturi
restranse, de regula bilaterale, intre subiectii de drept international.

Sunt unii autori care sustin ca aceasta distinctie nu este relevanta, datorita faptului ca orice tratat, fie el
multilateral sau bilateral, stabileste drepturi si obligatii pentru par ti. De altfel, clasificarea tratatelor, in
functie de numarul partilor, in multilaterale si bilaterale, nu prezinta relevanta din punctul de vedere al
valorii juridice a instrumentelor internationale.

Tratatele se mai clasifica, in functie de termenul pe care se incheie, in tratate cu termen sau aplicare
limitata, fara termen si cu termen si posibilitatea prelungirii.

De asemenea, tratatele se mai pot clasifica, dupa posibilitatea de aderare, in inchise (la

18

care nu se poate adera decat cu consimtamantul tuturor par tilor de la acel moment) s i deschise. Dupa
criteriul formei, tratatele se pot clasifica in tratate propriu-zise si in forma

simplificata (prin schimb de note sau scrisori), in timp ce, dupa obiectul de reglementare, se pot clasifica
in tratate politice, economice, culturale, in probleme juridice, de colaborare stiitifica etc.

Dupa obiectul reglementat (domeniul, natura problemelor), Dr. international public are mai mai multe
,,dezmembraminte", diviziuni, printre care:

- dreptul razboiului;

- dreptul pacii;

- dreptul tratatelor;
- dreptul marii;

- dreptul fluvial;

- dreptul aerian;

- dreptul spatiului cosmic;

- dreptul international umanitar;

- dreptul international penal;

- dreptul international economic;

- dreptul international al mediului;

- protectia internationala a drepturilor omului si a drepturilor persoanelor apartinand

minoritatilor nationale;

- dreptul international al dezvoltarii etc.

IV. Sistemul principiilor fundamentale s i normele de jus cogens in Dreptul international public

Principiile generale de drept si Dreptul international public.

Conform Teoriei generale a dreptului, principiile sunt norme (ansambluri de norme) conduca toare ale
intregului sistem de drept. Facand ,,aplicatia" la dreptul international, principiile acestuia sunt reguli
juridice ce se caracterizeaza printr-un inalt nivel de abstractizare, dand expresie unei valori
internationale universal acceptate si care guverneaza conduita subiectilor de drept international.

Sistemul principiilor de drept international este format din principiile generale de drept (la care face
referire art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie), principiile fundamentale ale dreptului
international si principiile specifice ale dreptului international.

Principiile generale de drept, mentionate de art.38 ca mijloc pe care Curtea Internationala il poate utiliza
pentru solut ionarea diferendelor ce-i sunt supuse, pot fi definite ca exprimand valori comune a
experientei si constiintei juridice a statelor (,,civilizate", in intelesul epocii), care sintetizeaza, in formule
ce vin uneori chiar din dreptul roman, anumite standarde sau elemente de experienta juridica,
acceptate in ordinea juridica interna a tuturor statelor, chiar daca nu se regasesc intotdeauna inscrise in
dreptul pozitiv al acestora.

Principiile fundamentale ale dreptului international sunt acelea care au drept continut norme de
aplicatie universal a, cu nivel maxim de generalitate si caracter imperativ, ce dau expresie si protejeaza
valori internationale fundamentale in raporturile dintre subiectii dreptului international. Ele determina
continutul celorlalte principii, norme si institutii ale intregului sistem al dreptului international,
continand norme juridice ale caror trasaturi le caracterizeaza ca principii fundamentale (vezi mai jos).

19

Principiile specifice ale dreptului international sunt principii ce dau expresie unei valori internationale
specifice si care au actiunea limitata la o ramura sau mai multe ale dreptului international, reprezentand
valorile de baza ale ramurilor respective.

Principiile dreptului international formeaza un sistem coerent, in cadrul caruia se stabilesc legaturi de
determinare si se influenteaza reciproc. Astfel, este firesc ca principiile fundamentale sa reprezinte
cadrul principal de referinta pentru principiile specifice, limitele in care pot sa apara acestea. Pe de alta
parte, includerea unui principiu intr-o categorie sau alta nu este imuabila.

Pe de alta parte, exista o legatura directa intre sistemul principiilor si sistemul normelor dreptului
international - care, la randul lor, se structureaza intr-o ierarhie proprie, mergand de la norme
,,individuale" la norme imperative. Pe de alta parte, principiile contin norme - si dinamica acestora
asigura dinamica continutului principiilor - iar, pe de alta parte, pentru celelalte norme, principiile
constituie o ,,sursa de inspiratie" si, in acelasi timp, cadrul in care aceste norme pot fi adoptate.

Dupa cum am va zut, art.38 alin.(1) pct. c), prevede principiile generale de drept recunoscute de
natiunile civilizate printre regulile aplicate de CIJ pentru solutionarea diferendelor ce-i sunt supuse.

Cu privire la natura principiilor generale de drept, prevaleaza caracterizarea lor ca principii acceptate pe
plan intern si facand parte din dreptul national al tuturor statelor.

Unii autori au interpretat textul in sensul ca ar fi vorba despre principii comune atat ordinii juridice
interne, cat si ordinii juridice internationale (de exemplu: principiul repararii actului ilicit, autoritatea
lucrului judecat, nimeni nu poate fi judecator in propria-i cauza).
Alti autori, luand in considerare partea de inceput a art.38 din Statutul CIJ (Curtea solutioneaza
,,conform dreptului international litigiile care-i sunt supuse spre solutionare") interpreteaza aceasta
sintagma ca referindu-se la ,,principiile fundamentale ale dreptului international".

Principiile fundamentale ale dreptului international.

In evolutia sa istorica, in dreptul international s-a ajuns la impunerea unor principii ca reguli de conduita
in sarcina statelor (si altor subiecti) ca indispensabile pentru dezvoltarea relatiilor internationale
multilaterale, pentru mentinerea pa cii si securitatii mondiale, influentand continutul celorlalte principii,
institutii si norme, orientand raporturilor internationale, in general. Acestea sunt principiile
fundamentale ale Dreptului international public.

Principiile fundamentale sunt consacrate, in principal, in Carta ONU (art.2), Declaratia Adunarii Generale
a ONU din 1970 referitoare la Principiile dreptului international privind relatiile prietenesti si cooperarea
dintre state, in conformitate cu Carta ONU (Rezolutia 2625 din 14 octombrie 1970), Actul Final al CSCE
de la Helsinki (I975), Declaratia Mileniului (Rezolutia Adunarii Generale ONU nr.55/2 din 2 sept. 2000)
etc.

Invocarea principiilor fundamentale este o posibilitate de regularizare mai accentuata a societatii

internationale, o modalitate juridica de echilibrare a raporturilor dintre statele puternice si cele slabe,
dintre statele mari si cele mici. Inegalitatii de fapt i se poate, astfel, sa i se contrapuna egalitatea de
drept.

In primul rand, principiile fundamentale se caracterizeaza prin maxima generalitate, in sensul ca: - a)
sunt aplicabile tuturor domeniilor relatiilor internationale reglementate de dreptul international,

- b) sunt rezultatul unui proces de maxima abstractizare si generalizare a ceea ce este esential in
intregul sistem al dreptului international public, si

- c) sunt rezultatul acordului de vointa al statelor si se aplica tuturor acestora, inclusiv altor
subiecti de drept international.

In al doilea rand, au un caracter de universalitate, subliniat si prin faptul ca sunt fie consacrate pe calea
cutumelor generale, fie pe calea tratatelor multilaterale. De asemenea,
20

principiile fundamentale se considera ca au caracter imperativ (sunt norme de jus cogens). Doctrina
sustine ca intre principiile fundamentale nu exista o ierarhie recunoscuta, de si principiul suveranitatii (
si egalitatii) prezinta o importanta cu totul aparte, precum si faptul ca principiilor fundamentale le mai
este proprie si calitatea de a fi interdependente, de a se conditiona reciproc, in sensul ca ele constituie
un subsistem unitar, in cadrul caruia respectarea unuia dintre ele inseamna respectarea celorlalte si, pe
cale de consecinta, incalcarea unuia atrage dupa sine nerespectarea celorlalte principii, provocand grave
pericole pentru viata internationala. In acest context, Declaratia din 1970 precizeaza ca in interpretarea
si aplicarea lor, principiile ,,sunt legate intre ele si fiecare principiu trebuie sa fie interpretat in contextul
celorlalte principii", iar Actul final al CSCE adauga ca ele au importanta primordiala si ca vor fi aplicate in
mod egal si fara rezerve.

Nu in ultimul rand, principiile fundamentale au un caracter dinamic, neavand un continut imuabil, ci care
evolueaza in concordanta cu dinamica relatiilor internationale, cu dinamica valorilor pe care le consacra.
Pe parcursul evolutiei istorice, sistemul principiilor se modifica pentru a reflecta aceste transformari,
aparand principii noi, in functie de apari tia unor noi valori care se cer aparate si consacrate prin
ansamblul reglementarilor de drept international. De exemplu, sunt de mentionat mutatiile suferite de
principiul suveranitatii (practica cedarii unor atribute de suveranitate din partea statelor componente, in
baza unor tratate ale Uniunii Europene) sau pe care se pare ca le va suferi principiul neamestecului in
treburile interne.

Ca dovada, numarul acestor principii este dificil de stabilit cu exactitate (de fapt, nici nu este neaparata
nevoie!). Astfel, in literatura de specialitate, se vorbeste despre 5, 7, 10 sau 12 astfel de principii,
evidentiindu-se tocmai caracterul dinamic al numa rului acestora. O anumita ,,cariera" frumoasa
cunoaste, in literatura speciala si-n doctrina, opinia ca in dreptul international se poate vorbi despre
decalogul principiilor fundamentale, acceptate si consacrate ca un ,,minim" de catre participantii la viata
internationala contemporana.

Astfel, Carta ONU mentioneaza (in art.2) urmatoarele 5 principii de baza: egalitatea suverana a statelor,
indeplinirea cu buna-credinta a obligatiilor asumate, reglementarea pasnica a diferendelor
internationale, nerecurgerea la forta si la amenintarea cu forta impotriva integritatii teritoriale sau a
independentei politice, neamestecul in treburile interne.

Reluand si adaugand, Declaratia din 1970 mentioneaza 7 principii ,,in conformitate cu Carta ONU":
egalitatea suverana a statelor, autodeterminarea popoarelor, neamestecul in treburile interne ale
statelor, cooperarea internationala, nerecurgerea la forta si la amenintarea cu forta, rezolvarea pe cale
pas nica a diferendelor internat ionale, indeplinirea cu buna-credinta a obligatiilor internationale, pentru
ca Actul final de la Helsinki, din 1975, sa ,,fixeze" numa rul acestora la 10, reiterand hotararea ferma a
statelor participante (statele europene, plus SUA si Canada) de a respecta si pune in practica ,,principiile
urmatoare care sunt toate de importanta primordiala": egalitatea suverana, respectarea drepturilor
inerente suveranitatii; nerecurgerea la forta si la amenintarea cu fort a; inviolabilitatea frontierelor;
integritatea teritoriala a statelor; reglementarea pa snica a diferendelor; neamestecul in treburile
interne; respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, inclusiv a libertatii de gandire,
constiinta, religie sau de convingere; egalitatea in drepturi a popoarelor si dreptul popoarelor de a
dispune de ele insele; cooperarea intre state; indeplinirea cu buna-credinta a obligatiilor asumate
conform dreptului international (noutatea ,,absoluta" fiind mentionarea principiului respectarii
drepturilor omului). Doctrina sust ine, in unanimitate, existenta si a altor principii fundamentale, precum
principiul dezarmarii, principiul securitatii colective, principiul solidaritatii internationale, principiul
bunei vecinatati si principiul primatului dreptului international in ordinea juridica actuala.

Dar amintitul ,,Decalog" al principiilor fundamentale ale Dreptului international public reprezinta, inca,
in orice discutie pe aceasta tema, partea centrala a acesteia. Este ratiunea pentru

21

care le reluam, in cele ce urmeaza, cu unele comentarii din lucrarile speciale.

1. Principiul egalitatii suverane (sau al suveranitatilor egale)

Conform Declaratiei Adunarii Generale ONU din 1970 (Rezolutia 2625/1970), statele ,,au drepturi si
obligatii egale si sunt membrii egali ai comunitatii internationale, indiferent de deosebirile de ordin
economic, social, politic sau de alta natura". In interpretarea acestei prevederi, se porneste de la
valoarea deosebita a suveranitatii depline, de care trebuie sa beneficieze statele lumii in relatiile
internationale.

Dupa cum se stie, suveranitatea statelor este, inca, in prezent, conceptul fundamental al dreptului
international, avand in vedere ca dreptul international este expresia acordului de vointe realizat intre
state suverane, fiind, deci, elementul principal pe care este cladita astazi organizarea statala si
internationala . Caracterele ,,clasice" ale suveranitatii, adica indivizibilitatea (nu poate fi fragmentata ,
atributele ei neputand apartine mai multor titulari), inalienabilitatea (nu poate fi abandonata sau cedata
altor state sau entitati internationale, decat in baza unui tratat special), exclusivitatea (teritoriul unui
stat nu poate fi supus decat unei singure suveranitati), caracterul originar si plenar (suveranitatea
apartine statului s i nu ii este atribuita din afara, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea
domeniilor de activitate - politic, economic, social etc.) au cunoscut unele mutat ii, ca urmare a
evolutiilor societatii internationale dupa al doilea razboi mondial si, in special, dupa 1989.

Continutul egalitatii suverane cuprinde, in principal, urmatoarele elemente: a) statele sunt egale din
punct de vedere juridic; b) fiecare stat se bucura de drepturile inerente deplinei suveranitati; c) fiecare
stat are obligatia de a respecta personalitatea altor state; d) integritatea teritoriala s i independenta
politica sunt inviolabile; e) fiecare stat are dreptul de a-si alege si dezvolta in mod liber sistemul s au
politic, social, economic si cultural; f) fiecare stat are obligatia de a se achita pe deplin s i cu buna
credinta de obligatiile sale internationale si de a trai in pace cu alte state; g) fiecare stat beneficiaza de
dreptul de a-si stabili legile proprii, de a defini si conduce liber relatiile sale internationale, de a apartine
sau nu organizatiilor internationale, de a fi sau nu parte la tratate de alianta, dreptul de neutralitate.

Cea de a doua componenta a principiului egalitatii suverane, egalitatea, desemneaza faptul ca statele au
o capacitate egala de a dobandi drepturi si obligatii. Egalitatea are o dimensiune diplomatico-juridica,
dar si o dimensiune economica (definita de necesitatea asigurarii egalitatii compensatorii, in cadrul
dreptului international economic).

2. Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta nu a existat pana la semnarea, la

27 august 1928, la Paris, a Pactului Briand-Kellog, razboiul fiind, pana in acel moment, considerat ca
normal si legitim in practica relatiilor internationale. Din punctul de vedere al continutului, art.2, pct.4
din Carta ONU arata ca ,,Toti membrii organizatiei se vor abtine in relatiile lor internationale de la
recurgerea la amenintarea cu forta sau la folosirea fortei, fie impotriva integritatii teritoriale si
independentei politice a vreunui stat, fie in orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite". De
asemenea, Declaratia din 1970 prevede ca ,,razboiul de agresiune constituie crima contra pacii, care
angajeaza responsabilitatea in conformitate cu dreptul international".

Un alt pas important in conturarea continutului principiului il constituie adoptarea, de catre Adunarea
Generala a ONU, in 1974, a Rezolutiei 3314 privind definirea agresiunii armate. Celelalte forme de
agresiune nu sunt inca definite, desi, prin conceptul de forta, se intelege nu numai forta militara, ci orice
act de violenta sau constrangere, orice forme ale presiunii politice, economice sau de orice alta natura,
toate fiind considerate ilicite.

Prin exceptie de la acest principiu, dreptul international permite folosirea fortei in trei situatii: in cazul
folosirii fortei pe baza hotararii Consiliului de Securitate in conformitate cu capitolul VII din Carta ONU,
in cazul exercitarii dreptului de autoaparare individuala sau
22

colectiva impotriva unui atac armat, precum si in cazul exercitarii dreptului popoarelor la
autodeterminare.

3. Principiul inviolabilitatii frontierelor prevede obligatia statelor de a ,,se abtine, acum si in viitor,
de la orice atentat impotriva acestor frontiere", de la ,,orice cerere sau act de acaparare si uzurpare a
intregului sau a unei parti a teritoriului oricarui stat independent". Actul Final prevede insa ca frontierele
pot fi modificate, in conformitate cu dreptul international, prin mijloace pasnice si prin acord.

4. Principiul integritatii teritoriale prevede obligatia statelor de a se abtine de la orice actiune

incompatibila cu scopurile si principiile Cartei ONU impotriva integritatii teritoriale, independentei
politice sau a unitatii oricarui stat participant si, in special, de la orice asemenea actiune care constituie
o folosire a fortei sau o amenintare cu forta, precum si de la a face din teritoriul celuilalt obiectul unei
ocupatii militare sau al altor masuri de folosire directa sau indirecta a fortei, in contradictie cu dreptul
international sau obiectul unei dobandiri prin asemenea masuri sau prin amenintarea cu ele. Se mai
prevede ca nici o astfel de ocupatie sau dobandire nu poate fi recunoscuta ca legala.

5. Principiul solutionarii pe cale pasnica a diferendelor internationale.

In legatura cu acest principiu, Carta ONU (art.2, pct.3) stipuleaza ca ,,Toti membrii organizatiei vor
solutiona diferendele lor internationale prin mijloace pasnice, astfel incat pacea si securitatea
internationala, precum si justitia sa nu fie puse in primejdie".

Carta mai indica, in art.33, pct.1, si mijloacele de reglementare: tratative, ancheta, mediere, conciliere,
arbitraj, pe cale judiciara, organisme sau acorduri regionale, alte mijloace pasnice la alegerea part ilor.
Continutul principiului se exprima deci, pe de o parte, in obligat ia generala de solutionare pe cale
pasnica, iar, pe de alta parte, prin dreptul de libera alegere a mijloacelor de solutionare.

6. Principiul neamestecului in treburile interne (neimixtiunii)

Formulat in timpul Revolutiei franceze, retinerea de interventii in afacerile interne a devenit practica
curenta, principiu fundamental, incet ti mult mai tarziu in relatiile internationale. Astfel, la scurt timp
dupa Revolutie, Congresul de la Viena (1815) consacra legitimismul interventiei.

Principiul presupune obligatia statelor de a nu interveni in afacerile care tin de competenta nationala a
unui stat (care apartin domeniului rezervat, cf. Cartei ONU si Statutului CIJ). Potrivit acestui principiu,
este exclusa orice forma de interventie, nu numai cea armata (orice forma de ingerinta sau amenintare
indreptata impotriva personalitatii unui stat sau impotriva elementelor lui politice, economice,
culturale).Trebuie subliniat ca tot mai multe probleme considerate ca apartinand exclusiv, in trecut,
competent ei interne a statelor ies astazi in afara domeniului rezervat. Un exemplu in acest sens il
constituie tendintele actuale de legalizare

a asa-numitului drept de interventie umanitara sau democratica in desfasurarile interne dintr-un

stat.

7. Principiul respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale este consacrat ca principiu

pentru prima oara de Actul Final, desi referiri gasim si in Carta ONU, in cele doua Pacte privind drepturile
omului, din 1966 etc.

Initial considerat ca principiu de drept international de ramura si nu principiu fundamental, deoarece se

considera ca se refera doar la materia populatiei, astazi criteriul respectarii drepturilor omului a devenit
o coordonata esentiala a raporturilor interstatale si o conditie pentru aderarea la diferite foruri si forme
de cooperare sau integrare, ,,o religie a

23

secolului XXI".

8. Principiul autodeterminarii (dreptul popoarelor de a-si hotari singure soarta) este definit de
aceeasi Declaratie ca "principiul egalitatii in drepturi a popoarelor si dreptului de a dispune de ele insele.
Trebuie remarcat ca, spre deosebire de toate celelalte principii, titularul acestui drept/principiu este
poporul, natiunea (nu alt subiect de drept international), indiferent daca acestea sunt constituite in stat
sau lupta pentru constituirea intr-un stat propriu. El nu poate fi exercitat de o minoritate nationala.
Declaratia prezinta acest principiu astfel: ,,Toate popoarele au dreptul de a-si hotari statutul lor politic in
deplina libertate si fara amestec din afara si de a realiza dezvoltarea lor economica, sociala si culturala si
orice stat are obligatia de a respecta acest drept conform prevederilor Cartei".

9. Principiul cooperarii este un principiu relativ nou, care presupune obligatia statelor de a coopera
intre ele in vederea mentinerii pacii si securitatii internationale, favorizarii progresului si stabilitatii
economice internationale.

Aparitia sa se datoreaza multiplicarii subiectilor de drept international, accentuarii interdependentelor,

aparitiei de probleme globale acute care solicita cooperarea tuturor statelor si gasirea de solutii
internationale pentru acestea.

Acest principiu este consacrat initial in art.1, pct.3 din Carta ONU, care prevede ca unul din scopurile
ONU este sa ,,realizeze cooperarea internationala in rezolvarea problemelor internationale cu caracter
economic, social, cultural sau umanitar si in promovarea si incurajarea respectarii drepturilor omului si
libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie", in timp ce
Declaratia din 1970 prevede ,,obligatia statelor de a coopera intre ele in conformitate cu Carta".

10. Principiul "pacta sunt servanda" (indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor internationale) este
cel mai vechi principiu de drept international, aparut inca in antichitate. In prezent, este reglementat de
art.2, pct.2 din Carta ONU si in art. 29 al Conventiei de la Viena privind dreptul tratatelor, din 1969.

In aplicarea acestei norme imperative, fiecare stat are obligatia de a indeplini cu buna credinta
obligatiile asumate conform Cartei ONU, cele care ii incumba in virtutea principiilor si normelor general
recunoscute ale dreptului international si cele cuprinse in tratatele la care este parte. Acest principiu nu
este doar o norma juridica, ci si una de morala internationala: statele trebuie sa-si indeplineasca
obligatiile la care au consimtit in mod liber.,,Buna credinta" presupune executarea obligatiilor fara
subterfugii, fara folosirea unor modalitati incorecte de a ocoli executarea lor.

Este un principiu care se aplica atat tratatelor, cat si cutumei, fiind un exemplu ,,clasic" de principiu
initial de ramura care a devenit, in timp, principiu fundamental. Conditia esentiala pe care acest
principiu o implica este aceea ca obligatiile care trebuie executate cu buna credinta sa fie licite.
Normele imperative (normele de ius cogens) in dreptul international

Recunoasterea existentei normelor imperative (jus cogens) in dreptul international este apreciata ca
fiind unul dintre simptomele reintoarcerii dreptului internat ional la fundamentele teoretice ale
dreptului natural. Aceasta asertiune se bazeaza pe observatia ca, la fel ca si dreptul natural, normele
imperative isi bazeaza existenta pe constiinta juridica a ,,comunitatii internationale de state", care
constata prezenta ,,unor valori de importanta atat de mare pentru aceasta comunitate", incat ele
trebuie protejate prin reguli cu un regim aparte fata de celelalte norme ale dreptului international, si
anume prin imposibilitatea de a deroga de la ele.

24

O definit ie a acestora o gasim in art.53 al Conventiei de la Viena privind dreptul tratatelor, din 1969,
unde se arata ca ,,norma imperativa a dreptului international general este o norma acceptata si
recunoscuta de comunitatea internationala de state in ansamblul sau ca o norma de la care nici o
derogare nu este permisa si care nu poate fi modificata decat printr-o noua norma a dreptului
international general avand acelasi caracter"

Autorii au remarcat faptul ca, pentru definirea lui ius cogens, s-a folosit termenul de norma imperativa si
nu acela de norma obligatorie: toate normele de drept internat ional sunt obligatorii, insa ceea ce
normele imperative au suplimentar este imposibilitatea de a se deroga de la ele. Aceasta calitate a
normelor imperative fata de marea majoritate a normelor dreptului international, care sunt dispozitive,
face necesara distinctia dintre incalcare si derogare de la normele de drept international. Astfel, avand
in vedere ca fundamentul dreptului international este considerat a fi acordul de vointa, de la marea
majoritate a normelor de drept international (norme dispozitive) este permisa derogarea. Pe de alta
parte, incalcarea oricarei norme, fie imperativa, fie dispozitiva, este interzisa. In concluzie, de la normele
imperative nu este permisa nici incalcarea, nici derogarea.

Daca derogarea se realizeaza prin acordul de vointa al statelor, incalcarea este, de regula, un act
unilateral. Aparitia normelor imperative se justifica, pe de o parte, prin necesitatea de a proteja
interesele superioare ale societatii internationale comune tuturor membrilor acesteia. Asa cum exista o
ordine publica interna, aparitia si consacrarea normelor imperative tinde sa contureze existenta, in egala
masura, a unei ordini publice internationale.
La fel ca si ordinea publica interna, aceasta notiune de ,,ordine publica international a" apare ca o
notiune imprecisa (greu de definit), cu un anumit suport moral, politic, economic si social, ce are drept
consecinte juridice ale nerespectarii sale nulitatea absoluta a oricarui act contrar. Astfel, conform
articolelor 53 si 64 din Convent ia din 1969, daca un tratat este contrar unei norme imperative la
momentul incheierii sale sau, daca in timpul existentei sale apare o norma imperativa cu care este in
conflict, el este nul ab initio sau devine nul.

Din definitie se desprinde, cu claritate, rolul constiintei juridice in identificarea normei imperative. Se
poate, astfel, observa asemanarea cu procesul formarii cutumei, unde ,,opinio juris" joaca, in mod
similar, o functie importanta: norma in cauza trebuie sa fi fost acceptata si recunoscuta (in mod formal)
ca o norma de la care nu se poate deroga.

Doctrina considera ca norme imperative (recunoscute ca atare): principiile Cartei ONU sau principiile
fundamentale ale dreptului international, drepturile elementare la viata si demnitate umana
(interzicerea genocidului, sclaviei, discriminarii rasiale, respectarea normelor de drept internat ional
umanitar), normele care se refera la drepturi in general, recunoscute tuturor statelor (de exemplu,
libertatea marilor si a spatiului cosmic).

Comisia de Drept Internat ional nu a reusit s a ajunga la consens pentru stabilirea unei enumerari
exhaustive a normelor imperative. Solutia cea mai eficienta ar fi examinarea de la caz la caz, avandu-se
in vedere, mai ales, importanta valorilor protejate.

In alta ordine de idei, trebuie precizat ca, in conformitate cu definit ia si la fel ca s i in cazul principiilor,
normele imperative nu sunt imuabile, ele putand fi inlocuite de norme noi, contrare, dar cu aceeasi forta
juridica superioara.

Existenta normelor imperative argumenteaza existenta unei anumite ierarhii a normelor dreptului
international.
25

V. Statul in Dreptul international: suveranitatea, recunoasterea, neutralitatea, succesiunea

1. Statele: elementele lor constitutive, suveranitatea si recunoasterea

Pentru constitutionalisti, deci in sens juridic, tehnic, statul este un sistem organizat ional, reglementat
juridiceste, care realizeaza in mod suveran conducerea unei societati, (a unui popor, a unei na tiuni)
stabilizate pe un anumit teritoriu, detinand, in acest scop, atat monopolul crearii, cat si monopolul
aplicarii dreptului.

Pentru ca o entitate sa aiba personalitate juridica de tip statal, se cer intrunite, simultan, urmatoarele
elemente: populatia (o colectivitate permanenta, organizata si relativ numeroasa), teritoriul (care este
cadrul spatial de asezare a colectivitatii umane amintite), o autoritate guvernamentala independenta in
luarea deciziilor, (care sa dispuna de atributele puterii pe acel teritoriu si asupra populatiei stabilite pe
acel teritoriu) si ,,capacitatea de a intra in relatii cu alte state" (conditie prevazut a, pentru prima data,
de Conventia privind drepturile si obligatiile statelor de la Montevideo, din 1933).

In Dr. international public, statul este subiectul originar, direct si nemijlocit al dreptului international,
avand. capacitatea deplina de a- si asuma totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter international.
De fapt, specific Dr. international public, statul este subiect de drept international deoarece acesta este
creatorul si destinatarul respectivelor norme de drept (,,conditie" indeplinita de orice subiect de dr.
international!).

Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de intindere, populatie, dezvoltare sau forta
militara.

Unii autori adauga inca un element - suveranitatea statului. In realitate, suveranitatea de stat reprezinta
caracteristica esentiala a statului care ii confera acestuia calitatea de subiect de drept. Statul este
singurul subiect de drept international care detine, (in totalitate), atributele suveranitatii. In consecinta,
mai mult decat un simplu element, suveranitatea este chiar baza politica si juridica a calitatii statului de
subiect de drept international.

Suveranitatea, considerata de unii autori printre conditiile sau elementele constitutive ale statului, este
criteriul esential al existentei statului, manifestandu-se odata cu aparitia acestuia, fiind la fel de vechi ca
statul insusi si inseparabila de acesta. Suveranitatea este caracteristica de baza a statului, fundament in
egala masura politic si juridic al calitatii statului de subiect de drept international. Statele participa la
relatiile internationale reglementate de dreptul international in calitatea lor de titulare de suveranitate.

Ca un concept juridic, suveranitatea este reglementata, in egala masura, atat de dreptul intern (dreptul
constitutional), cat si de Dreptul international public, ea definindu-se prin doua componente esentiale
ale sale: suveranitatea externa sau independenta si suveranitatea interna sau suprematia.

Astfel, independenta este prerogativa unica a statului de a decide in mod exclusiv, fara vreo influenta
exterioara, asupra comportamentului in relatiile sale cu alti subiecti de drept international, natura,
continutul si modalitatile acestui comportament fiind stabilite numai potrivit vointei sale.

In acelasi timp, suprematia este acea calitate a puterii de stat de a decide asupra teritoriului si a
populatiei, de a stabili si asigura realizarea ordinii de drept, precum si directiile si modalitatile de
realizare a politicii interne conform intereselor sale, fara nici o ingradire din partea vreunei alte puteri, in
toate aspectele ce tin de guvernarea statala.

Sau, asa cum arata R.J. Dupuy, ,,specificul statului... consta in facultate a de a se pronunta in toate
domeniile cu puterea ultimului cuvant: aceasta este suveranitatea".

In legislatia fundamentala, in afara conceptului suveranitatii de stat, se mai foloseste si 26

conceptul de suveranitate a poporului, definit a ca dreptul poporului de a decide asupra sortii sale, de a
stabili linia politica a statului si de a-i controla activitatea, precum si cel de suveranitate nationala, care
semnifica dreptul la autodeterminare si dezvoltare independenta a fiec arei natiuni, fie ca este sau nu
organizata in stat. In cazul unui stat de drept, democratic, cele trei aspecte se confunda. Constitutia
Romaniei foloseste o formula compusa, stabilind, in art.2, ca ,,suveranitatea nationala apartine
poporului", care o exercita ,,prin organele sale reprezentative...".

Suveranitatea constituie valoarea de baza a principiilor fundamentale ale dreptului international, care
guverneaza relatiile dintre state. Astfel, Carta ONU si alte documente ale organizatiei au adoptat o
formulare care reuneste principiul suveranitatii cu principiul egalitatii statelor (,,principiul suveranitatilor
egale").

In acest sens, Actul final al Conferintei pentru Securitate s i Cooperare in Europa (Helsinki, 1975)
prevede ca, in cadrul dreptului international, toate statele participante au drepturi si obligatii egale. Ele
trebuie sa respecte dreptul fiecaruia de a defini si de a conduce, dupa cum considera, relatiile sale cu
celelalte state in conformitate cu dreptul international. Statele au, de asemenea, dreptul de a apartine
sau nu unor organizatii internationale, de a fi sau nu parti la tratate bilaterale sau multilaterale, inclusiv
dreptul de a fi sau nu parte la tratate de alianta, precum si dreptul la neutralitate.

O alta consecinta a suveranitatii statelor, in relatiile de drept international, a fost considerata a fi

autonomia constitutionala a acestora, statuandu-se, in jurisprudenta internationala, ca nici o regula de
drept international nu pretinde ca un stat sa aiba o anurnita structura politica, opinie ce este confirmata
si de diversitatea structurilor statelor existente. Tot in jurisprudenta s-a afirmat faptul ca pe principiul
fundamental al suveranitatii se bazeaza intregul drept international, din acest principiu decurgand si
libertatea statului de a-si alege sistemul politic, social, economic si cultural, el putand, de asemenea, sa-
si aleaga liber politica

externa..

In dreptul international ,,clasic" au fost stabilite patru caracteristici ale suveranitatii de stat. Prima este
indivizibilitatea, definita prin aceea ca suveranitatea nu poate fi fragmentata, intr-un stat atributele
suveranitatii neputand apartine decat unui singur titular, care detine astfel toate modalitatile de
exercitare a acesteia. A doua caracteristica este exclusivitatea, in sensul ca pe teritoriul unui stat nu se
poate exercita decat o singura suveranitate. A treia caracteristica este inalienabilitatea, care se defineste
prin aceea ca, prin insusi continutul sau, suveranitatea exclude abandonul sau cedarea/transferul de
atribute altor state sau entitati internationale. In sfarsit, a patra este caracterul originar si plenar al
suveranitatii, tradus prin faptul ca suveranitatea apartine statului, nefiindu-i atribuita din afara, in timp
ce prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate - politic, economic, social etc.

Astazi, in urma evolutiilor cunoscute ale societatii internationale dupa al doilea razboi mondial si mai
ales dupa 1989 (vezi Tratatele constitutive ale UE, de exemplu) atat unele consecinte, cat si caracterele
suveranitatii, au suferit o serie de modificari.

Astfel, prezumtia de regularitate este supusa, in domeniul respectarii drepturilor omului, posibilitatilor
de recurs, dupa epuizarea cailor de control interne, in fata unor instante internationale fata de deciziile
carora statele sunt obligate sa se conformeze si sa ia masurile necesare. In ceea ce priveste autonomia
constitionala sau, altfel spus, egala legitimitate - corolar al principiului suveranitatii -, se constata tot mai
mult tendinta de inlocuire a sa cu un nou principiu - al legitimitatii democratice. De exemplu, in
preambulul Acordului de la Paris, din 1990, de creare a Bancii Europene de Reconstructie si Dezvoltare
(BERD), se fac referiri la ,,institutiile democratice", la ,,respectarea drepturilor omului" si la statul de
drept, pluralism si economie de piata, iar in Carta de la Paris, din 21 noiembrie 1990, statele participante
la CSCE se angajeaza ,,sa edifice, sa consolideze si sa intareasca democratia ca singurul sistem de
guvernare a natiunilor lor". Insusi Tratatul de la Maastricht prevede, in articolul F, alin.1, ca

27

,,Uniunea respecta identitatea nationala a statelor membre, ale caror sisteme de guvernare sunt
fondate pe principii democratice".

In ceea ce priveste caracterele suveranitatii, putem remarca faptul ca, in privinta exclusivitatii au fost
admise exceptii inca din perioada moderna, sub forma institutiei condominiumurilor. In privinta
indivizibilitatii, autorii de drept comunitar au subliniat, intr-o literatura de specialitate devenita deja
clasica, faptul ca ideea de suveranitate divizibila este perfect compatibila cu descrierea mecanismului de
integrare, ce implica un exercitiu in comun al competentelor comunitare. Aceste competente au fost
dobandite in urma cedarii de prerogative suverane, mai precis, in urma transferului exercitiului unor
atribute suverane, ceea ce semnifica

o mutatie corespunzatoare a caracterului inalienabilitatii suveranitatii. Aceste competente nu vor

mai fi exercitate de catre stat in mod exclusiv, ci impreuna, in cooperare cu celelalte state comunitare
(ale Uniunii Europene, de fapt, in prezent).

In sfarsit, fata de caracterul originar este suficient sa amintim crearea Bosniei-Hertegovina prin
Acordurile de pace de la Dayton (1995), care stabilesc pana si Constitutia noului stat (si pe cale de
consecinta - atributele sale suverane, care nu mai sunt emanatia statului, ci rezultatul unui acord de
vointe al actorilor internationali implicati.

In raport cu cele de mai sus, vechea disputa cu privire la caracterul absolut sau relativ al suveranitatii
pare a fi, fara indoiala, transat in favoarea celui de al doilea. De altfel, suveranitatea nu a putut fi
niciodata, in plan international, exercitata in mod real absolut, ea trebuind sa asigure respectul
celorlalte suveranitati.

Carta ONU (art.2, paragraf7) statueaza: ,,Nici o dispozitie din prezenta Carta nu va autoriza Natiunile
Unite sa intervina in chestiuni care apartin esential competentei nationale a unui stat si nici nu va obliga
pe membrii ei sa supuna asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest
principiu nu va aduce nici un fel de atingere aplicarii masurilor de constrangere prevazute in capitolul
VII".

In concluzie, se poate considera ca opinia din doctrina mai veche a dreptului international, potrivit
careia ar exista un domeniu rezervat, prin natura sa, nu mai este, intru-totul, de actualitate, ca urmare a
dezvoltarii dreptului international, atat pe plan universal, cat si pe plan regional. De altfel, este vorba de
o notiune imprecisa, ce are mai degraba un caracter politic decat unul juridic.

In alta ordine de idei, principiul suveranitatii permanente asupra resurselor naturale, a fost formulat la
inceputul anilor '50. Aplicand in mod explicit principiul suveranitatii - definit sub aspectul sau politic - la
utilizarea si libera dispozitie asupra resurselor naturale, se urmarea sa se evidentieze legatura
permanenta si intangibila intre suveranitate si independenta, evidenta aici prin garantarea permanenta
a exercitarii sale efective in domeniul economic, ca atribut al suveranitatii.

Definirea diferitelor aspecte ale suveranitatii permanente asupra resurselor naturale a facut obiectul
Rezolutiei nr.1803 (XVII) a Adunarii Generale a ONU, din 14 decembrie 1982. In rezolutie se arata,
printre altele: dreptul popoarelor la suveranitate permanenta asupra bogatiilor si resurselor naturale
trebuie exercitat in interesul dezvoltarii nationale si al bunastarii poporului in cauza; nationalizarea,
exproprierea sau rechizitionarea trebuie sa se intemeieze pe motive de utilitate publica, de securitate
sau interes national; exercitarea libera si cu folos a suveranitatii popoarelor si a natiunilor asupra
resurselor lor naturale trebuie sa fie intarita de respectul reciproc al statelor intemeiat pe egalitatea
suverana; incalcarea drepturilor popoarelor si ale natiunilor asupra bogatiilor si resurselor naturale este
contrara spiritului si Cartei Natiunilor Unite si dauneaza cooperarii internationale si mentinerii pacii.

In calitatea lor de ,,suveranitati egale", statele, ca subiecti primari de drept international, exercita
drepturi si asuma obligatii depline, prioritar, in relatiile internationale, legale conform actelor
internationale. Printre cele legale (prevazute de Carta ONU si de Carta drepturilor si indatoririlor
economice, adoptata de Adunarea Generala in 1974), se inscriu:

28

a) - dreptul la existenta, suveranitate, la pace si securitate, de a participa la viata internationala, la

legitima aparare, de a avea acces la descoperirile stiintifice si tehnologice, la dezvoltare si progres, la
cooperare etc.

b) - obligatia de a nu recurge la forta si amenintarea cu forta, de a respecta inviolabilitatea

frontierelor si integritatea teritoriala, de a rezolva toate conflictele pe cale exclusiv pasnica, de a
indeplini cu buna-credinta obligatiile asumate, de a proteja mediul etc.
Structura de stat

In literatura de specialitate, cand se vorbeste de structura de stat sau de forma de stat, se aminteste de
state unitare sau simple si state federale sau compuse, uniunile personale, uniunile reale si
confederatiile fiind inglobate categoriei de ,,asociatii de state".Totusi, unii autori analizeaza uniunea
reala ca ,,forma a structurii de stat", iar altii impart statele compuse in 1) state compuse de structura
elementara (unde includ uniunea personala si uniunea reala) si 2) state compuse de structura complexa
(unde includ federatiile, comasand intr-o categorie unica federatiile cu asociatiile de state).

Retinand ca in general statele imbraca doua forme din punct de vedere al structurii lor, trebuie sa
precizam ca statul unitar poate fi detasat de cel federal dupa numarul vointelor politice, sau, in
conformitate cu o alta opinie, dupa numarul titularilor puterii.

a. State unitare

Statul unitar sau simplu se caracterizeaza prin existenta unei formatiuni statale unice. In astfel de state,
puterea de stat suverana este realizata pe intreg teritoriul tarii si asupra intregii populatii printr-un
singur rand de autoritati centrale (sef de stat, parlament, guvern, curte suprema de justitie, procuror
general etc.). In consecinta, principalele acte normative juridice provin de la centru si sunt obligatorii pe
intreg teritoriu. In cadrul acestui stat, populatia are o singura cetatenie. In raporturile cu alte state,
actioneaza ca subiect unic de drept international. Organele create la nivelul unitatilor administrativ-
teritoriale au o pozit ie egala fata de organele de varf, carora le sunt subordonate, aceasta subordonare
fiind mai stricta sau mai putin stricta, dupa cum functioneaza sau nu principiul autonomiei locale,
principiul subsidiaritatii.

Administrarea statelor unitare poate fi realizata in diverse moduri: statul unitar poate fi mai mult sau
mai putin centralizat - model care predomina in secolul al XIX-lea - sau descentralizat.

b. Statele federate

In literatura speciala, s-a impus definirea statului federal ca formatiune statal a compusa din doua sau
mai multe state membre, in care se constituie doua randuri de organe centrale de stat, unul la nivelul
federatiei si altul la nivelul statelor federate, primele avand o competenta asupra intregului teritoriu si
asupra intregii populatii, iar secundele numai asupra teritoriului si populatiei lor.

Federatiile se formeaza , fie prin unirea unor state (,,federalism prin agregare"), fie prin separarea a ceea
ce inainte era unit (,,federalism prin segregare"). Pentru prima situatie sunt date ca exemplu S.U.A.,
Elvetia etc., pentru cea de a doua un bun exemplu il constituia Belgia. Statele membre i si transfera o
parte din atributiile lor catre centru, catre statul federal. Statele federate dispun de o putere de auto-
organizare sau de suveranitate.

Statul federal se caracterizeza, in general, prin urmatoarele:

1) are doua randuri de autoritati supreme, la nivelul federatiei si la nivelul fiecarui stat

membru;

2) persoanele de pe teritoriul federatiei au atat cetatenia statului federal cat si a statului

federat;

3) raporturile dintre statele membre ale federatiei sunt raporturi de drept intern si nu raporturi de
drept international;

29

4) statele federale se manifesta, de regula, ca subiecti unici de drept international; totusi, in unele
state federale, statele membre (federate) pot incheia o serie de conventii bilaterale cu alte state, fapt
pentru care putem afirma ca si ele pot fi uneori subiecti de drept international;

5) Parlamentul este, de obicei, bicameral, o camera reprezentand statele membre, iar cealalta
intregul popor al statului federal;

6) dreptul constituie ,,un sistem integrat", format din norme elaborate pe plan federal, care sunt
obligatorii pe intreg teritoriul federatiei, si norme elaborate de organele statelor federate, obligatorii
doar in cadrul acestora;

7) existenta unor instante jurisdictionale cu competente ,,bifurcate", de nivel federal sau statal, de
drept comun sau specializate;

8) statele federate participa de pe pozitii de egalitate - indiferent de intinderea lor teritoriala, de

numarul populatiei sau importanta lor, la luarea deciziilor federale si la revizuirea pactului federal.
Astazi, federalismul este un sistem politic complex, cu multe ,,specii" reprezentate de fiecare stat federal
in parte.

c. Asociatiile de state

In afara de statul unitar si statul federal, in secolul al XIX-lea, au existat s i diverse forme ale asociat iilor
de state. Acestea, spre deosebire de federatii (de statele compuse), prin unirea lor, nu formau un nou
stat, care sa-si exercite puterea pe intreg teritoriul statelor asociate. De aceea, asociatiile de state nu
constituiau o forma a structurii de stat, ci o forma a uniunilor interstatale, un fenomen al vietii
internationale.

Uniunea personala reprezinta acea forma de asociatie de state in care acestea auveau acelasi monarh,
neavand si alte organe comune. Intr-o astfel de uniune, doua state monarhice au acelasi rege, adesea in
urma unui joc al regulilor succesorale. Puterea era exercitata de doua guvernaminte independente unul
de altul. Asemenea uniuni au constituit Anglia si Regatul Hanovrei intre anii 1714 si 1837, Olanda si
Luxemburgul intre 1815 si 1890, Belgia si Congo, intre 1885 si 1908, Moldova si Tara Romaneasca intre
1859 s i 1862 (pana la 24 ianuarie 1862, pana la formarea Guvernului unic si Adunarii unice). Astazi nu
mai exista astfel de asociatii.

Uniunea reala se caracterizeaza prin aceea ca statele membre au acelasi monarh, succesiunea la tron
este reglementata identic, avand de asemenea si alte organe comune. Au fost uniuni reale, de exemplu,
Austro-Ungaria de la 1867 la 1918, Norvegia si Suedia intre anii 1815-1905, sau Principatele Romane
dupa 1862 (desi exista si opnii contrare, care sustin c a acestea au realizat chiar din 1859 o uniune reala,
deoarece, pe lang a acelasi domn, aveau si alte organe comune, si anume Curtea de Casatie si Justitie,
Comisia Centrala de la Focsani, precum si o singura armata, constituita din doua corpuri) etc.

Confederatiile de state erau asociatii de state in care acestea isi pastrau deplina suveranitate dar isi
constituiau, pentru promovarea unor interese comune, un organ al asociatiei, alcatuit din delegat i ai
tuturor statelor. Acesta era numit, dupa caz: dieta, congres, consiliu. Deciziile puteau fi luate numai cu
unanimitatea voturilor reprezentantilur statelor membre, decizii ce deveneau obligatorii pentru acestea
numai daca in prealabil au fost adoptate de organele lor competente. Statele ce fac parte din astfel de
asociatii participa ca subiecti de drept in raporturile internationale. Unii autori apreciaza ca statele
confederate puteau sa paraseasca uniunea - deci sa denunte tratatul - cand doreau. In sprijinul acestei
idei pornesc de la exemplu ca, in Confederatia Statelor din Sud (S.U.A, 1861-1865) secesiunea inlocuia
chiar regula unanimitatrii. Pactul (Tratatul constitutiv) putea sa fie revizuit, cu o majoritate calificata de
doua treimi, dar statele minoritare puteau sa-1 denunte. Exemple de state confederate: Confederatia
elvetiana (de la 1803 la 1848), Confederatia germana (de la 1815 la 1866), Confederatia Statelor Unite
ale Americii de Nord (intre 1778 si 1787).

30

Confederatia a fost, in general, un fenomen premergator federatiei, un fenomen de tranzitie. Astfel,

Confederatia Statelor Unite s-a transformat in federatie, Confederatia Germaniei de Nord (1867-1871) a
precedat formarea Imperiului german la 1871, Confederajia helvetica (1803-1848) a devenit stat federal,
fara a-si schimba macar numele, etc.

Ample, din diverse unghiuri de analiza, sunt discutiile prezente prin care se cauta raspunsul la
,,interogatia zilei" - ce fel de asociatie de state este Uniunea Europeana astazi?. Care este specificul
acesteia in perspectiva aplicarii Tratatului de la Lisabona?. Urmeaza, desigur, raspunsuri multiple,
academice sau de opinie publica, din perspective politico-juridice sau economice, care vor forma
obiectul unor viitoare abordari (sau al altor discipline speciale).

Recunoasterea statelor in Dr. international

Aceasta este un act unilateral, o prerogativa a statului suveran, nu o obligatie a cestuia, care poate sa nu
recunoasca un stat constituit ca efect al unor acte ilegale.

Recunoasterea consta in actul prin care un stat admite ca o entitate politica indeplineste conditiile
specifice ale unui stat nou (ia act de aparitia acestui nou subiect de drept international), avand
personalitate juridica deplina in ordinea internationala si isi exprima vointa de a-l considera ca membru
al comunitatii internationale.

Dupa cum am aratat mai sus, recunoasterea unui stat are, in principiu, un caracter discretionar, in
dreptul international neexistand nici o obligatie, respectiv, o interdictie, a recunoasterii. Statele pot
astfel sa se abtina de a avea o comportare activa fata de noul stat. O asemenea activitate consta in
stabilirea de relatii juridice, manifestate, de pilda , prin schimb de ambasadori, incheierea de tratate sau
organizarea cooperarii in diferite domenii si echivaland cu recunoasterea noului stat.
In dreptul international contemporan, caracterul total discretionar al recunoasterii este insa pus sub
semnul intrebarii. Aceasta avand in vedere, in principal, faptul ca principiul interzicerii recurgerii la forta
pe plan international, prevazut in articolul 2 paragraful 4 din Carta ONU, implica respingerea
opozabilitatii internationale a unor situatii teritoriale obtinute prin folosirea fortei.

Chiar, se considera ca exista o obligatie de a nu recunoaste un stat, ca forma de sanctionare a unui act
ilegal ce a dus la formarea acestuia.

In Declaratia asupra liniilor directoare privind recunoasterea noilor state din Europa de Est si Uniunea
Sovietica (adoptata la 16 decembrie 1991), Consiliul de Ministri al UE a stabilit ca, pentru a fi
recunoscute, acestea trebuie:

a) sa respecte prevederile Cartei ONU, ale Actului Final de la Helsinki si ale Cartei de la Paris pentru
o Noua Europa privind statul de drept, democratia si drepturile omului;

b) sa garanteze drepturile grupurilor etnice si nationale si ale minoritatilor;

c) sa respecte inviolabilitatea tuturor frontierelor, care nu pot fi modificate decat prin mijloace
pasnice si acord comun;

d) sa-si asume toate angajamentele relevante referitoare la dezarmare si neproliferare nucleara,

precum si la stabilitatea si securitatea regionala;

e) sa reglementeze prin acord, inclusiv prin recurgere la arbitraj (daca este cazul) toate problemele
privind succesiunea statelor si disputele regionale.

Pe baza acestor criterii, la 11 ianuarie 1992, Comunitatea Economica Europeana si statele sale membre
au acordat recunoasterea lor internationala Bosniei-Hertegovina, Macedoniei, Croatiei si Sloveniei,
aceasta fiind conditionata de respectarea angajamentelor lor in materia protectiei minoritatilor
nationale.

In legatura cu recunoasterea statelor, s-a discutat si problema efectelor sale, existand o controversa
doctrinara intre opinia care sustine ca recunoasterea statului are un caracter constitutiv, in timp ce,
potrivit punctului de vedere opus. recunoasterea ar avea numai un

31
caracter declarativ, limitandu-se la constatarea crearii noului stat.

In realitate, recunoasterea are un dublu efect: atat declarativ, in privinta noului stat care se bucura de
toate avantajele ce decurg din dreptul international general in virtutea insasi existentei sale, cat si
constitutiv, in ceea ce priveste efectele opozabilitatii acestei recunoasteri fata de statul care a efectuat
recunoasterea.

Exista mai multe forme de realizare a recunoasterii statelor:

a) recunoasterea explicita (expresa) sau implicita, ea putand fi acordata printr-un act unilateral
expres (solemn, in general) sau putand sa rezulte numai din comportarea organelor statului care
actioneaza in raporturile cu autoritatile noului stat la fel ca fata de alte state, cum ar fi stabilirea de
relatii diplomatice.

Un exemplu relativ recent de recunoastere expresa este reprezentat de Declaratia Guvernului Romaniei
de recunoastere a Republicii Moldova, din 27 august 1991, prin care se ia act de Declaratia de
independenta din aceeasi zi a Republicii Moldova, se saluta ,,proclamarea unui stat romanesc
independent pe teritoriile anexate cu forta in urma intelegerilor stabilite prin Pactul Ribbentrop-
Molotov", se ,,recunoaste independenta Republicii Moldova" si ,,se declara disponibilitatea stabilirii de
relatii diplomatice, de acordare a sprijinului necesar autoritatilor din Republica Moldova pentru
consolidarea independentei" si ,,pentru dezvoltarea raporturilor de colaborare frateasca dintre romanii
de pe cele doua maluri ale Prutului".

b) recunoasterea de jure si recunoas terea de facto, prima fiind definitiva si producand totalitatea
efectelor recunoasterii, iar cea de a doua fiind provizorie si revocabila, avand efecte limitate, un
exemplu al unei asemenea recunoasteri fiind recunoasterea, in 1991, a statelor baltice (Letonia, Estonia,
Lituania) inainte ca independenta lor sa fie consolidata.

Ca regula generala, recunoasterea de facto (ce exprima o anumita atitudine de rezerva fata de stabilitate
a statului in cauza) precede recunoasterea de jure.

c).recunoasterea mai poate fi individuala sau colectiva, (atunci cand are loc o recunoastere
concomitenta a mai multor state), un exemplu al acestei forme fiind recunoasterea, prin Tratatul de la
Berlin din 1878, a Romaniei, Serbiei si Muntenegrului sau, in 1992, recunoasterea de catre Comunitatea
Europeana a statelor rezultate in urma dezmembrarii Iugoslaviei.
In ceea ce priveste recunoasterea guvernelor, aceasta intervine atunci cand puterea este preluata intr -
un stat prin alte mijloace decat cele constitutionale (de regula prin mijloace violente sau cu ajutor
extern) sau cand pe acelasi teritoriu de stat s-au format doua guverne. Recunoasterea guvernului este
definita ca fiind actul unilateral prin care un stat considera ca guvernul altui stat este un organ capabil sa
intermedieze relat iile dintre cele doua state si prin care isi exprima vointa de a intretine astfel de relatii
cu acesta.

Discutandu-se, in doctrina, conditiile care ar trebui indeplinite de noul guvern pentru a fi indreptatit la
recunoastere, au fost mentionate: stabilitatea, exercitarea efectiva a autoritatii asupra unei parti
insemnate a teritoriului de stat, sprijinul majoritatii populatiei si capacitatea de a indeplini toate
obligatiile internationale ale statului respectiv.

Istoriceste, se cunosc cateva doctrine ale recunoasterii guvernelor:

- Doctrina Jefferson (1792) recunoaste orice guvern format in conformitate cu vointa poporului;

- Doctrina Tobar (1907 si 1923) refuza recunoasterea unui guvern ajuns la putere prin revolutie
sau razboi civil pana cand tara nu este reorganizata in forme constitutionale pe baza de alegeri libere;

- Doctrina Estrada (1930) afirma ca nerecunoasterea noilor guverne ar reprezenta un amestec in

treburile interne ale statelor in cauza (nici un guvern nu are dreptul de a se pronunta asupra legitimitatii
altui guvern).

Recunoasterea miscarilor de eliberare nationala se face prin recunoasterea organelor lor de conducere.

32

2. Statele: neutralitatea si succesiunea lor in dr. international Neutralitatea statelor

Este una dintre cele mai vechi institutii ale dreptului international, desemnand atitudinea (pozit ia)
statului de a nu participa la razboi (drepturile si obligatiile care revin acestuia). Prima reglementare
dateaza de la sfar situl sec. al XV-lea (1494), reprezentata de Consolato del Mare, o culegere de reguli
referitoare la drepturile statelor neutre in comertul maritim in vreme de razboi.
De-a lungul istoriei, neutralitatea a cunoscut trei forme: clasica (ocazionala), permanenta si diferentiata.

Pana in secolul al XIX-lea, singura forma cunoscuta de neutralitate era asa-numita neutralitate
ocazionala (sau eventuala), care semnifica atitudinea unui stat de neparticipare la un anumit conflict sau
razboi. Acest tip de neutralitate se caracterizeaza prin abtinerea de a participa in vreun fel la ostilitati,
prevenirea desfasurarii oricaror operatiuni pe teritoriul sau si impartialitatea statului, adica obligatia de
a trata in mod egal pa rtile aflate in conflict. (Obligatia de impartialitate a neutrilor a fost consacrata in
Conventiile de la Haga, din 1907, privind regulile ducerii razboiului).

In secolul natiunilor (XIX), apare neutralitatea permanenta, ce caracterizeaza statutul juridic al statului
neutru si care presupune o serie de obligatii suplimentare fata de cele care rezulta din pozitia de
neutralitate eventuala: de a nu face parte din aliante politico-militare sau chiar economice ce au ca
obiectiv pregatirea participarii la un razboi, de a nu permite utilizarea teritoriului pentru pregatiri
militare, manevre sau pentru instalarea de baze militare, de a nu detine, produce sau experimenta arme
de distrugere in masa.

Odata cu excluderea, prin Pactul Briand-Kellog si, mai ales, prin Carta ONU, a razboiului dintre mijloacele
legitime de solutionare a diferendelor si afirmarea principiului nerecurgerii la forta sau la amenintarea
cu forta, neutralitatea isi schimba caracterul de impartialitate, devenind diferent iata, care se
concretizeaza intr-o modulare a comportamentului statului neutru fata de agresor si fata de victima
agresiunii, careia i se poate acorda asistenta cu excluderea participarii la operatiuni militare. Trebuie
mentionat ca neutralitatea diferentiata este promovat a inca din scrierile lui Hugo Grotius care, in cartea
sa De jure belli ac pacis face distinctia intre razboaiele juste si cele injuste.

Statul care beneficiaza de statutul de neutralitate diferentiata trebuie sa respecte obligatiile de abtinere
si prevenire fata de statul agresor, dar nu si pe cea de impartialitate, fiind indreptatit sa acorde sprijin
statului agresat, mai ales in ajutoare umanitare.

Pentru obtinerea recunoasterii statutului de neutralitate permanenta este necesara atat existenta unor
acte interne cu caracter constitut ional, cat si a unor acte internationale de recunoastere si garantare a
acestui statut, care dau dreptul statului neutru permanent la autoaparare individuala si colectiva
(putand cere si ajutorul altor state) pentru mentinerea statutului sau.

Statele neutre, recunoscute ca atare pe plan international, sunt: Elvetia, al carei regim este stabilit inca
din 1815, prin Tratatul de garantare a neutralitatii Elvetiei, reconfirmat prin art.435 al Tratatului de la
Versailles, Austria, al carei statut neutral este stipulat de Legea constitutionala federala din noiembrie
1955 si, respectiv, prin Tratatul de stat cu Austria, din mai 1955, Laosul, a carui neutralitate permanenta
este stabilita prin Declaratia guvernamentala din 9 iulie 1962 si prin Declaratia asupra neutralitatii
Laosului din 23 iulie 1962, Malta, al carei statut de neutralitate rezult a din Actul Final al Reuniunii de la
Madrid (1983) a CSCE, care ia act de declaratia guvernamentala din 1979 si Turkmenistanul, a carui
statut de neutralitate a fost recunoscut prin Rezolutia 50/80, din
33

decembrie 1995, a Adnarii Generale a ONU.

In timp, legislatia interna si literatura de specialitate mai foloseau notiunile de neutralitate pozitiva, care
desemna neparticiparea la blocuri sau aliante militare, prin apartenenta la miscarea de nealiniere. Acest
tip de neutralitate, care nu are un continut juridic precizat, este un concept cazut ast azi in desuetudine,
odata cu prabusirea bipolarismului. Tot fara consacrare juridica, termenul de neutralitate activa
desemna optiunile de politica externa ale unor state mici (Suedia, Finlanda s.a.) in timpul "ra zboiului
rece", in vederea promovarii unor interese specifice in conditiile proximitatii fata de fosta URSS.

Desigur, si alte state si-au declarat, ca optiune politica, prin diverse documente interne, ,,statutul" de
neutralitate permanenta. In lipsa unei recunoa steri si garantari internationale - fara ca o asemenea
recunoas tere si garantare sa fie considerate conditii ale statutului de neutralitate permanenta - nu
putem fi in prezenta neutralitatii permanente, ale carei efecte sa fie efectiv opozabile in plan
international. In acest sens, poate fi mentionata neutralitatea Republicii Moldova, prevazuta in art.11
din Constitutia din 29 iulie 1994, care stipuleaza, la alin.1, ca ,,Republica Moldova proclama neutralitatea
sa permanenta", in timp ce, la alin.2, arata ca nu este admisa dislocarea de trupe militare straine pe
teritoriul sau, cu trimitere directa la situatia din Transnistria. Insa, un anumit set de factori interni si
externi (pozitia geostrategica, interesele constante ale Federatiei Ruse in zona, insotite de mentinerea
trupelor ruse in Transnistria si a situatiei conflictuale, instabilitatea economica si politica, dependenta de
sursele externe de energie), semnarea Tratatului CSI s.a., impiedica Moldova sa se bucure de avantajele
unui veritabil statut de neutralitate permanenta, desi acesta este proclamat din punct de vedere
constitutional.

Principalele obligatii ale statului neutru permanent sunt:

- nu pot lua parte la aliante politice, militare, economice, care au ca scop pregatirea razboiului;

- nu pot permite folosirea teritoriului national pentru amplasarea de baze militare straine, rampe
de lansare etc.;

- nu pot detine, produce, experimenta arme nucleare.

Fa ra sa se ajunga la o solutie unanima, s-a sustinut ca neutralitatea ar fi incompatibila cu calitatea de

membru al ONU. Astfel, in aplicarea prevederilor cap. VII din Carta, care autorizeaza Consiliul de
Securitate sa dispuna masuri de constrangere, mergand pana la folosirea fortei armate, impotriva
statelor care ameninta pacea sau comit agresiuni, un stat cu statutul de neutralitate permanenta mai
poate sa-si respecte obligatiile decurgand din acest statut?. Raspunsul oferit de state a fost diferit, dar,
in ultimele decenii, pare sa se impuna teoria compatibilitatii intre cele doua calitati. In motivarea
acesteia, s-au invocat dispozitiile art.48 din Carta , care precizeaza ca masurile necesare executarii
hotararilor Consiliului de Securitate pot fi luate numai de unii sau toti membrii ONU, doar in temeiul
unui acord special (cf. art.43). Rezulta ca statele membre neutre pot sa nu participe (legal!) la aplicarea
masurilor sanctionatorii impotriva respectivelor state. In acelasi timp, in dreptul international
contemporan se considera ca participarea la administrarea masurilor sanctionatorii impotriva statelor
care ameninta pacea zonala sau mondiala, securitatea etc. nu este contrara neutralitatii (mai ales, in
conditiile sistemului de securitate al ONU).

Succesiunea statelor in Dr. international

In cursul existentei lor, statele pot suferi modificari in sfera exercitarii suveranitatii lor. Astfel, statele se
pot diviza in mai multi subiecti de dr. international, pot fuziona intr-unul, parti din teritoriul lor pot trece
la altul etc. In aceste situatii, se pune problema in ce masura transformarile respective modifica (si cum)
raporturile juridice stabilite de statele implicate. In analogie cu dr. intern, aceasta problematica
(reglementarile respective) reprezinta substanta

34

institutiei succesiunii statelor in dr. international, prin care se precizeaza ce drepturi sau obligatii ale
unui stat se transmit catre un alt stat.

In dr. international transmiterea nu este universala. Ca entitati politico-juridice distincte, suverane,

statele nu preiau drepturile si obligatiile celor predecesoare, si, mai ales, integral. Pana in prezent, au
fost reglementate succesiune statelor la tratate, la bunurile publice, arhive si datorii, in doua conventii
internationale, anume:

- Conventia de la Viena privind succesiunea statelor la tratate (1978), intrata in vigoare la 6

noiembrie 1996 si

- Conventia de la Viena privind succesiunea statelor la bunuri, arhive si datorii (1983, neintrata
inca in vigoare), care constitue dreptul in materie..
Pornind de la obiectul acestor reglementari in materie, se poate preciza ca succesiunea in dr.
international defineste o substituire a unui stat (statul predecesor) de catre un alt stat (statul succesor)
(o substituire de suveranitate) cu privire la un anumit teritoriu, in privinta tratatelor, bunurilor si
datoriilor sale, intinderea drepturilor si obligatiilor fiind stabilita in mod suveran de statul succesor.

Dupa cum am aratat si mai sus, problema succesiunii statelor apare atunci cand au loc modificari
teritoriale, indiferent daca acestea duc sau nu la aparitia unor noi state:

a) fuziune sau absorbtie intr-un singur stat; b) dezmembrarea unui stat;

c) separarea sau secesiunea (o parte dintr-un stat se constituie in stat separat); d) transferul de teritoriu.

In teorie, dar si practica, mai ales in ultimii ani, s-a facut distinctia intre statul succesor si cel continuator,
aratandu-se ca:

- statul succesor este cel care se substituie statului predecesor, succesiunea sa la tratate, bunuri,
datorii fiind dependenta de aplicarea normelor privind succesiunea statelor, iar
succesiunea/participarea sa la organizatii internationale fiind supusa admiterii in organizatie potrivit
regulilor acesteia de admitere a oricarui nou membru;

- statul continuator este un stat considerat identic cu statul predecesor, in pofida anumitor

modificari factuale, el asumandu-si ansamblul drepturilor si obligatiilor internationale

decurgand din tratatele statului predecesor si continuand participarea statului predecesor la

organizatiile internationale in care acesta era membru.

In cazul succesiunii la tratate, situatiile sunt solutionat disjunct:

a) in cazul fuziunii si dezmembrarii, ca regula generala, opereaza continuitatea tratatelor, afara de

situatia in care au intervenit alte intelegeri intre parti sau cand aplicarea tratatelor ar fi incompatibila cu
scopul si obiectul lor sau ar modifica radical executarea clauzelor sale. Ele opereaza numai cu privire la
teritoriul pentru care au fost incheiate sau la intregul teritoriu numai cu asentimentul statului succesor si
in urma intelegerii partilor.

b) in cazul transferului, tratatele incheiate de statul cedent inceteaza sa produca efecte pe

teritoriul cedat, iar tratatele incheiate de statul dobanditor incep sa-si produca efecte pe acest teritoriu;
Tratatele incheiate cu privire la teritoriul cedat, de regula, isi pastreaza valabilitatea;

c) ca regula generala, tratatele politice dispar, cele tehnice sunt pastrate.

O succesiune de state nu afecteaza frontierele stabilite printr-un tratat, precum si regimurile

teritoriale specifice (art.11 si 12 din Conventia din 1978).
In ceea ce priveste succesiunea la organizatii internationale, urmatoarea regula guverneaza materia -
statul nou nu devine membru al organizatiei internationale decat devenind parte la tratatul constitutiv al
acesteia, in urma manifestarii de vointa exprese in acest sens si a indeplinirii procedurilor.

In ceea ce priveste succesiunea la bunuri si arhive, regula de baza este ca acestea se transmit gratuit si
integral statului succesor, indiferent de locul unde se afla.

35

In domeniul datoriilor, reglementarile prevad ca, daca statul anterior mai exista, acesta ramane debitor,
iar daca a disparut:

a) se preiau datoriile de catre statul succesor sau statele succesoare, proportional cu marimea
teritoriului si populatiei si ca

b) nu se preiau asa numitele ,,datorii odioase", iar in cazul transferului de teritoriu, se preiau numai
datoriile localizabile.

Situatii deosebite au existat in cazul destramarii sistemului colonial, cand:

- tratatele incompatibile (care instituiau tutela sau protectoratul) nu au fost preluate. S-au incheiat
acorduri de succesiune, au fost folosite declaratii unilaterale, aderari in nume propriu sau renegocieri de
tratate anterioare (s-a considerat ca statul nou creat este liber sa decida care obligatii ce decurg din
tratatele anterioare sunt compatibile cu suveranitatea sa, cu dreptul sau la autodeterminare);

- bunurile au fost preluate integral si gratuit;

- datoriile localizabile au fost preluate. Problema datoriilor a fost reglementata prin acorduri cu
metropola.

La fel, intrucva, in cazul fostelor state socialiste, cand:

- desi, de regula, nu erau noi subiecti de drept international, s-au prevalat de acest argument pentru a
selecta tratatele convenabile caracterului politic si intereselor economice ale acestora;

- bunurile au fost preluate integral

- datoriile considerate impovaratoare noului stat au fost suspendate.

Problemele principale ale succesiunii statelor au, fireste, atat un caracter international, cat si un caracter
intern. In prealabil insa, conform unei opinii generale, trebuie retinut ca in cazul transformarilor
revolutionare si al succesiunii guvernelor se aplica principiul continuitatii statelor. Chiar in cazul unei
revolutii, guvernul statului respectiv este obligat sa respecte angajamentele internationale contractate
de autoritatile anterioare, ca urmare a necesitatii asigurarii securitatii juridice a relatiilor internationale.

Pe plan intern, se pune problema daca drepturile prevazute in legislatia statului care face obiectul unei
succesiuni continua sa produca efecte juridice sau nu. In conformitate cu hotararile jurisprudentei,
drepturile castigate, cu caracter privat, ar trebui sa ramana intacte. S-a considerat totusi, intr-o hotarare
mai recenta, ca statul are dreptul la nationalizarea bunurilor private straine, cel putin pentru motive de
interes public.

Se constata insa ca principiul drepturilor castigate trebuie sa cedeze terenul in fata afirmarii suveranitatii
fiecarui stat si popor asupra bogatiilor si resurselor naturale.

Pe baza regulilor cutumiare, sunt considerate ca mentinute in vigoare tratatele teritoriale (fixarea
frontierei sau. regimul cailor de comunicatii) si - ca transferabile, de la statul predecesor la cel succesor -
tratatele incheiate in interesul general al comunitatii internationale (denumite, dupa cum se stie, si
tratate-legi).

Interesant este ca in Conventia din 1978, se aplica, in general, regula tabula rasa, pentru noile state
independente, care sunt exonerate de orice obligatii conventionale contractate de statul predecesor.
Conventiile multilaterale nu sunt opozabile noului stat, cu exceptia situatiei in care acesta face o
notificare de succesiune.

Cazurile de unificare sau fuziune ori de separare sau dezmembrare a statelor pot avea drept consecinta
unele adaptari ale regulilor mentionate mai sus, pastrandu-se regula de a mentine in vigoare tratatele
statului predecesor, in afara de situatia in care au intervenit alte intelegeri intre parti sau cand aplicarea
tratatelor ar fi incompatibila cu scopul si obiectul lor sau ar modifica radical executarea clauzelor sale.
Daca aceste tratate s-au incheiat cu privire la un anume teritoriu, ele opereaza numai cu privire la
acesta, cu exceptia cazului in care exista asentimentul statului succesor si acordul partilor cu care
tratatele in discutie au fost incheiate.

Se constata, de exemplu, ca Tratatul de unificare a Germaniei, din 31 august 1990, prevede aplicarea
tratatelor RFG partii orientale, dar supune conventiile incheiate de RDG unei

36
reexaminari cu cocontractantii lor, avandu-se in vedere atat principiul pacta sunt servanda, cat si
interesele statelor parti, precum si obligatiile contractuale ale Germaniei Federale si ale Comunitatii
(Uniunii) Europene (art.11 si 12 din Tratat).

In caz de transfer de teritoriu, tratatele incheiate de statul cedent inceteaza sa produca efecte pe
teritoriul cedat (afara daca ele sunt incheiate cu privire la teritoriul cedat), in timp ce tratatele incheiate
de statul dobanditor incep sa produca efecte pe acest teritoriu.

Recenta practica internationala confirma dreptul la succesiune al noului stat la domeniul public al
statului predecesor, la bunurile acestuia, la transferul arhivelor si al datoriilor publice (solutii prevazute
si in Conventia de la Viena din 1983).

Astfel, ca regula, se transmit statului succesor toate bunurile - prin care se inteleg, conform art.8 din
Conventie, bunuri, drepturi si interese care apartineau, la data succesiunii, conform dreptului intern al
statului predecesor, acestuia, fie mobile sau imobile, fara despagubiri si fara a fi necesara existenta unui
tratat special in acest sens.

Daca nu exista un tratat care sa reglementeze acest aspect, in cazul dezmembrarii unui stat sau al
transferului de teritoriu, trec la statul succesor toate imobilele aflate pe acel teritoriu, precum s i
bunurile mobile legate de activitatea statului predecesor pe acel teritoriu si, intr-o proportie echitabila,
celelalte bunuri mobile. In cazul aparitiei unui nou stat independent, statul succesor dobandeste si
bunurile imobile care au apartinut teritoriului, chiar daca se situeaza in afara lui, dar devenite
proprietate de stat a predecesorului.

In ceea ce priveste arhivele - definite de Conventia din 1983 ca fiind toate documentele, indiferent de
data si categorie, acumulate sau primite de statul predecesor in exercitarea functiilor sale, care la data
succesiunii apartineau statului predecesor conform legislatiei sale interne si erau pastrate direct sau sub
controlul statului ca arhive, indiferent de obiectul lor - transferul lor se stabileste, de regula, prin acord.
Daca un asemenea acord nu exista, in cazul transferului de teritoriu se transfera arhivele necesare
administrarii sale normale, precum si cele ce au legatura principala cu acesta, in timp ce in cazul unui
nou stat independent se transfera acele arhive ce au apartinut acelui teritoriu si au devenit arhive ale
statului predecesor, inclusiv cele necesare pentru buna administrare a acelui teritoriu, cu respectarea
dreptului poporului la informare cu privire la istoria lor si la mostenirea lor culturala.

Dupa cum s-a vazut, cu privire la succesiunea la datorii, definite ca obligatii financiare ale statului
predecesor care au luat nastere in conformitate cu dreptul international fata de un alt stat, organiza tie
internat ionala sau alt subiect de drept international, Conventia de la Viena din 1983 prevede, cu privire
la transferul de teritoriu, transmiterea datoriei publice statului succesor ,,intr-

o proportie echitabila, luandu-se in considerare in special bunurile, drepturile si interesele care

trec la statul succesor in legatura cu aceasta datorie de stat". Totodata, a mai statuat ca ,,nici o datorie
de stat a statului predecesor nu se transmite unui stat nou independent" (art.38), cu exceptia existentei
unui acord expres cu statul succesor, in care sa se tina seama de conexiunea dintre aceasta datorie si
bunurile, drepturile si interesele care trec la noul stat independent, fara sa poata afecta echilibrul
economic al noului stat.

Privind situatia particularilor in cazul succesiunii statelor, regulile in materie urmaresc sa evite apatridia
si recunoasterea, in limita posibilului, a unui drept de optiune al individului intre cetatenia statului
succesor si a celui predecesor.

VI. Populatia in Dreptul international: cetateni, straini, apatrizi, protectia diplomatica etc.

Ca fenomen politico- social si juridic, statul este, inainte de toate, o comunitate umana, asezata si
organizata pe un anumit teritoriu. Aceasta comunitate umana - permanenta sau temporara - reprezinta
componenta definitorie a acelui stat, respectiv, populatia, care, sintetic,

37

insumeaza totalitatea persoanelor care traiesc pe teritoriul acestuia. Statutul juridic al persoanelor fizice
ce formeaza populatia, in sens larg, este stabilit prin legile interne ale statului respectiv, in temeiul
suveranitatii sale, prin principiile fundamentale de drept international si tratatele internationale la care
acel stat este parte.

In sens restrans, in Dreptul international public, populatia statului (ca element constitutiv !) este
alcatuita din persoanele fizice avand cetatenia acestuia.

Dupa statutul lor politic, persoanele (populatia) aflate pe teritoriul statului pot fi grupate

in:

- cetateni sau nationali, persoane aflate in raporturi ,,speciale" cu statul, fata de care acesta isi
exercita jurisdictia deplina si protectia diplomatica;
- straini, persoane care au cetatenia altui stat;

- apatrizi, persoane care nu au nicio cetatenie;

- bipatrizi (sau multipartizi, exceptional), persoane cu dubla (multipla-, pluri-) cetatenie;

- categorii speciale: refugiati, persoane stramutate, azilanti sau persoane care solicita dreptul de
azil etc.

Cetatenii si institutia cetateniei in Dr. international public

Aparuta (reglementata) in timpurile moderne, Cetatenia este legatura politica si juridica, permanenta,
dintre o persoana fizica si un stat, exprimand plenitudinea drepturilor si obligatiilor reciproce dintre acea
persoana s i respectivul stat, al carui cetatean este. Ea exprima apartenenta persoanei la acel stat, fiind
pastrata si prelungita oriunde s-ar gasi cetateanul.

In dr. international (mai precis, in jurisprudenta CIJ; in acest sens, vezi cazul Nottebohm, Liechtenstein,
v. Guatemala,1955) se subliniaza ca cetatenia este o legatura juridica, ce se intemeiaza pe un fapt social,
o solidaritate efectiva de existenta, interese, sentimente si o reciprocitate de drepturi si obligatii.

Criteriile pentru stabilirea cetateniei si acordarea acesteia sunt prevazute in legile interne ale statelor,
dar unele aspecte mai generale si conditiile opozabilitatii acesteia sunt reglementate de dreptul
international.

Astfel, in legislatia Romaniei, art.5 din Constitutie, privind cetatenia, prevede:

,,(1) Cetatenia romana se dobandeste, se pastreaza sau se pierde in conditiile prevazute de legea
organica;

(2) Cetatenia romana nu poate fi retrasa aceluia care a dobandit-o prin nastere".

In acelas i timp, Declaratia universala a drepturilor omului (10 decembrie 1948), prevede (art.15) ca
orice persoana are dreptul la o cetatenie (alin.1) si ca nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de
cetatenia sa sau de dreptul de a-si schimba cetatenia (alin.2).

In general, cetatenia se poate dobandi prin 2 modalitati:

- prin nastere (in aplicarea anumitor principii) si

- prin naturalizare.
In acest sens, legislatia romaneasca aplica ,,dreptul sangelui" (jus sanguinis), cetate-nia fiind obtinuta
prin filiatie. Alte legislatii nationale aplica ,,dreptul pamantului" (jus solis), referindu -se la teritoriul pe
care s-a nascut persoana (adica, copilul obtine cetatenia statului care are jurisdictia asupra acelui
teritoriu). Exista si legislatii care combina cele doua criterii.

Libertatea. statului de a stabili criteriile si modurile de obtinere a cetateniei sale este general admisa,
singura limitare a acestei libertati operand in cazul cand legislatia privind dobandirea cetateniei ar fi
bazata pe criterii rasiale, religioase sau politice, incalcandu-se astfel normele internationale privind
drepturile omului.

Dupa cum am aratat, dreptul international determina conditiile opozabilitatii cetateniei fata de alte
state, in acest scop incheindu-se si tratate internationale. In absenta lor, o regula cutumiara,
recunoscuta de jurisprudenta internationala, prevede ca, spre a fi

38

opozabila, cetatenia trebuie sa fie efectiva si nu fictiva si sa oglindeasca existenta unui factor social de
legatura cu statul a carui cetatenie este invocata (vezi mai sus).

Dobandirea cetateniei prin naturalizare, dupa cum se intelege, este un mod voluntar de obtinere a
acesteia, si se realizeaza numai la cererea persoanei interesate, cu indeplinirea conditiilor statului care o
acorda.

Pierderea cetateniei se poate face prin 2 modalitati:

- prin renuntare sau

- retragere.

Renuntarea, fiind un act individual, nu produce, in principiu, nici un efect asupra cetateniei membrilor
de familie si, de regula, este aprobata sub anumite conditii. Astfel, legea romana conditioneaza
aprobarea renuntarii de existenta unor motive intemeiate, de implinirea majoratului, neimplicarea intr-
o cauza penal a sau sa nu aiba de executat o pedeapsa penala, neurmarirea pentru debite catre stat,
persoane fizice sau juridice din tara.

Retragerea este un mod de pierdere a cetateniei cu titlu de sanctiune, in conditiile legii

interne.
Datorita concursului diverselor reguli nationale privind dobandirea cetat eniei, o persoana se poate gasi
in situatia de a avea doua sau mai multe cetatenii sau de a-i fi negat dreptul la o anumita cetatenie.
Aceste situatii desemneaza intelesul institutiei de conflict de cetatenie, care poate fi pozitiv sau negativ.

Des i conflictele de cetatenie pot da nastere la complicatii in raporturile dintre state, rasfrante, in cele
din urma, asupra situatiei juridice a unor persoane, statutul apatrizilor este cel mai defavorabil acestora,
ei neputand beneficia de protectia diplomatica a vreunui stat, putand fi victime ale unor discriminari,
expulzari abuzive s.a. Pentru ameliorarea situatiei acestora, au fost incheiate, la New York, Conventia
privind statutul apatrizilor (1954) si Conventia pentru reducerea cazurilor de apatridie (1961), facandu-
se aplicatia dreptului indivizilor la o cetatenie.

Protectia diplomatica

Persoana care are cetatenia unui stat, deplasandu-se pe teritoriul unui alt stat, poate suferi prejudicii pe
teritoriul statului strain pe care se afla. In asemenea situatii, cetateanul prejudiciat devine obiectul
protectiei diplomatice, care constituie una dintre obligatiile misiunilor diplomatice. Dreptul de protectie
este unul din drepturile suverane ale statului.

In asemenea situatii, prejudiciul suferit de o persoana particulara pe teritoriul unui stat strain va putea fi
considerat, in anumite situatii, ca ar fi fost suferit de catre statul insusi.

Obiectul protectiei diplomatice se realizeaza prin operatiunea de a substitui un subiect de drept

international unei persoane private, victima incapabila, juridic, de a obtine dezdaunarea, in ordinea
internationala, persoana fizica nefiind subiect al acesteia.

Printre situatiile in care s-ar afla cetateanul unui stat strain, ce are nevoie de protectie diplomatica, se
mentioneaza cazul de tinerii sale in inchisoare in statul strain, fara a avea posibilitatea de a se apara, sau
in cazul unor nationaliza ri abuzive. Statul, al carui cetatean este in aceasta situatie, poate interveni
pentru eliberarea sa si obtinerea de despagubiri din partea statului strain.

Dreptul de protect ie (care, in cazul Romaniei, decurge din art.17 din Constitutie) se poate exercita daca
sunt indeplinite urmatoarele conditii: existenta legaturii de cetatenie, epuizarea cailor interne pentru
solutionarea problemei pentru care se cere protectie, iar persoana care solicita protectia sa nu fi savarsit
fapte cu caracter infractional impotriva intereselor statului reclamat sau fapte de incalcare a dreptului
international. Sunt situatii (de exemplu, in caz de razboi sau de rupere a relatiilor diplomatice) cand un
alt stat poate prelua protectia cetatenilor altui stat.

Pentru a asigura protectia diplomatica efectiva, statul poate pune in practic a toata gama mijloacelor de
reglementare pasnica a diferendelor internationale, atat prin actiuni ale
39

misiunilor diplomatice sau consulare, cat si prin procedurile contencioase, in fata instantelor arbitrale si
jurisdictionale internationale.

Statutul juridic al strainilor si apatrizilor

Strainul este cetateanul unui stat care se afla, temporar sau cu domiciliul permanent, pe teritoriul altui
stat.

Prin intermediul unor tratate bilaterale sau multilaterale statele pot stabili solutiile generale referitoare
la problemele legate de intrarea pe teritoriul national, statutul strainilor in timpul sederii si conditiile
pentru iesirea din teritoriu. Alte conventii, cu obiect precis, prevad statutul unor anumite categorii de
straini (de exemplu, muncitorii migranti) sau anumite probleme speciale (conditiile de acces la
asigurarile sociale, prelevarea impozitelor etc.). In lipsa conventiilor mentionate, statul de resedinta are
deplina competenta, avand totusi in vedere ca strainii aflati pe teritoriul unui alt stat trebuie sa
beneficieze de un ,,standard minim" de drepturi privind persoana si bunurile lor.

Conform art.18 din Constitutia Romaniei, strainii (si apatrizii) se bucura de ,,protectia generala a
persoanelor si averilor, garantata de Constitutie si alte legi". Tipurile de regim juridic aplicabil pot sa
varieze de la regimul national (prin care se acorda strainilor aceleasi drepturi ca si propriilor cetateni, cu
exceptia drepturilor politice), la regimul special (prin care se acorda numai anume drepturi), la regimul
clauzei natiunii celei mai favorizate (prin care strainii beneficiaza de un tratament cel pu tin la fel de
avantajos ca acela oferit prin tratate strainilor unor terte state), respectiv la regimul mixt (care
reprezinta o combinatie a regimului national cu regimul special).

Din punctul de vedere al obligatiilor pe care le au strainii, sunt esentiale respectarea intocmai a legilor si
reglementa rilor statului pe al carui teritoriu se afla, precum si cele de respect si loialitate, adica de a nu
intreprinde actiuni impotriva intereselor statului primitor.

Apatrizii sunt persoanele care nu au cetatenia nici unui stat. Situatia lor juridica depinde de statul pe al
carui teritoriu se gasesc. Lipsa oricarei cetatenii se datoreaza fie situatiei in care persoana se naste din p
arinti apatrizi pe teritoriul unui stat care aplica ,,lex sanguinis", fie situatiei in care persoana pierde
cetatenia initial a fara ca s a dobandeasca alta noua. Apatridul nu are obligatiile ce decurg din legatura
cetateniei, dar nu se poate nici bucura de protectia vreunui stat.
Dupa cum am vazut mai sus, pentru elaborarea unui statut juridic international al apatrizilor, au fost
adoptate cele doua conventii internationale new-yorcheze: Conventia privind statutul apatrizilor si
Conventia pentru reducerea cazurilor de apatridie.

Conform primei Conventii, statelor li se recomanda ca apatrizii de pe teritoriul lor sa se bucure de un

tratament la fel de favorabil ca acela acordat strainilor. Exista, in orice caz, obligatia pentru apatrizi de
respectare a legislatiei statului de resedinta.

Refugiatii si persoanele stramutate

Categorii distincte ale strainilor reprezinta refugiatii, stramutatii si azilantii.

Refugiatul este persoana care, in urma unor temeri justificate de a fi persecutat a pe motiv de rasa,
religie, na tionalitate, apartenenta la un grup social sau opinie politica s i-a parasit tara sa de origine si,
din cauza acestor temeri, nu poate sau nu doreste sa revina in aceasta tar a. Aceasta definitie se gase ste
in Conventia de la Geneva, din 1951, privind statutul refugiatilor (la care Romania a aderat prin Legea nr.
46/4 iulie 1991), respectiv in Protocolul sau aditional din 1967, care prevad ca statele parti trebuie sa
recunoasca anumite drepturi refu-giatilor, in conformitate cu tratamentul acordat strainilor in general.

Avand in vedere complexitatea problemei refugiatilor, in 1947, s-a creat Organizatia Internationala
pentru Problemele Refugiatilor, transformata, in 1951, in Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiati.

40

Statutul de refugiat se acorda in mod individual, in urma verificarii de catre autoritatile statului gazda a
temeiniciei motivelor invocate de solicitant. Statul primitor acorda un statut de egalitate intre refugiati si
str aini, chiar tratamentul national, in ceea ce priveste libertatea religioasa, accesul la justitie, accesul la
invatamantul primar, aplicarea legislatiei muncii si asigurarilor sociale etc.

Expulzarea si extradarea
Sunt modalitati prin care, in baza unor motive intemeiate, statul pune capat prezentei unor straini pe
teritoriul sau.

Expulzarea este actul prin care un stat constrange unul sau mai mu!ti straini, aflati pe teritoriul sau, sa-l
paraseasca, in situatia in care acestia devin indezirabili, pentru savarsirea de fapte care incalca legile sau
interesele statului de resedinta.

Expulzarea este o masura sanc tionatorie, dispusa de stat prin act administrativ, in scopul ocrotirii ordinii
publice sau securitatii nationale, regula de baza fiind aceea ca statul nu poate expulza proprii cetat eni.
Pactul international privind drepturile civile si politice (adoptat de Adunarea General, in 1966) prevede
(in art.13) ca ,,un stra in, care se afla in mod legal pe teritoriul unui stat parte la prezentul Pact, nu poate
fi expulzat decat in baza unei decizii luate in conformitate cu legea...".

Extradarea este actul prin care un stat preda, in anumite conditii, la cererea altui stat, o persoana aflata
pe teritoriul sau, presupusa a fi autoarea unei infractiuni, pentru a fi judecata sau pentru a executa o
pedeapsa la care a fost condamnata anterior. Fata de expulzare (ordin dat, de regula, de Ministerul de
interne al statului), extradarea este un act de asistenta juridica internationala. In materia extradarii,
guverneaza doua principii:

- principiul dublei incriminari - fapta trebuie sa fie prevazuta ca infractiune in legislatia ambelor
state - si

- principiul specialitatii - persoana nu poate fi judecata decat pentru fapta pentru care s-a acordat
extradarea si nu poate executa decat pedeapsa pentru care s-a cerut extradarea. Intotdeauna,
extradarea se face in baza unei conventii internationale sau pe baza de reciprocitate, in raporturile
dintre state.

Dreptul de azil

Acesta este un drept fundamental al omului, recunoscut chiar in Declaratia Universala a Drepturilor
Omului, care, in art.14, prevede: ,,in caz de persecutie, orice persoan a are dreptul sa caute azil si sa
beneficieze de azil in alte tari" (desi, cum se stie, Declaratia nu are caracter juridic!, fiind pe deplin
consacrat in conventiile regionale de la Havana-1928, de la Motivideo-1933 si Caracas-1954).

Dreptul de azil este un drept suveran al unui stat de a acorda permisiunea de intrare si stabilire pe
teritoriul sau unor persoane straine, urmarite in tara lor pentru activitati politice, stiintifice, religioase,
ce sunt considerate de acest stat ca fiind contrare ordinii de drept. Aceasta definitie desemneaza
institutia azilului teritorial, echivalent cu refuzul extradarii si care este un drept exclusiv al statului care il
acorda (sau nu), si nu al persoanei care il solicita.

La baza acorda rii azilului teritorial stau ratiuni de ordin umanitar, motiv pentru care acordarea sa nu
trebuie considerata ca act inamical fata de statul al carui cet atean este azilantul. Dupa cum avazut, din
punctul de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este considerat ca drept fundamental.

O alta contributie notabila in materie o reprezinta Declaratia 2312/1967 a Adunarii Generale a

ONU privind azilul teritorial, care prevede ca statele trebuie sa respecte acordarea azilului de catre alte
state in virtutea suveranitatii lor, inclusiv pentru persoanele care lupta impotriva colonialismului, dar ca
nu trebuie acordat celor ce au comis crime contra pacii, crime de razboi sau impotriva umanitatii.

Spre deosebire de azilul teritorial, azilul diplomatic consta in primirea si protectia

41

acordata in localurile ambasadelor sau oficiilor consulare dintr-un stat a unor cetateni ai acestui stat,
urmariti de propriile autoritati sau a caror viata este in pericol ca urmare a unor evenimente interne.
Azilul diplomatic nu este recunoscut ca institutie juridica a dreptului international general, fiind insa
practicat in calitate de cutuma locala ori pe baza unor instrumente juridice regionale.

VII. Teritoriul in Dreptul international

Ca dimensiuni accesibile omului, spatiul cuprinde spatiul planetar (terestru), ca loc al nasterii si evolutiei
istorice a umanitatii, si spatiul extraplanetar (extraterestru), ca posibila exploatare si folosire pentru
dezvoltarea (sau supravietuirea) speciei umane.

In acelasi timp, desi este sau poate fi accesibil omului, si, teoretic, poate forma obiectul apropiatiunii
private, aceasta posibilitate nu a fost si nu este inca realizabila, depinzand de performantele tehnice
comune, umane. Aceasta face, ca s i din punct de vedere juridic, spatiul sa capete inteles prin raportare
la stat, in sensul ca este necesara delimitarea spatiilor supuse suveranitatii statelor - spatiile statale
(obiect al apropiatiunii statale) - de spatiile nesupuse suveranitatii statale - spatiile nestatale, al caror
regim juridic are in centru principiile liberului acces si protectiei comune, considerate drept bunuri ale
intregii omeniri.

Spatiile supuse suveranitatii statelor pot fi terestre sau acvatice, cu solul s i subsolul corespunzator
acestora, precum s i cele aeriene suprapuse celor dintai. Foarte diferite din punct de vedere cantitativ si
calitativ, spatiile statale au reprezentat centrul disputelor de-a lungul intregii istorii si o componenta
determinanta a competitiei pentru putere. Delimitate prin frontiere, adica prin linii conventionale, dar
si, de foarte multe ori, neconventionale, teritoriile statelor sunt astazi stabile doar relativ, pentru ca
Dreptul international public, desi consacra principiul integritatii teritoriale si al inviolabilitatii
frontierelor, permite dreptul la autodeterminare a popoarelor sau natiunilor. Exercitarea acestui drept
nu ar avea sens decat prin luarea in considerare a spatiului, ceea ce inseamna ca limitele (frontierele)
spatiale statale sunt supuse schimbarilor. Mai mult, statele insele, prin acord de vointa, pot sa-si
modifice propriile teritorii cedand sau primind parti din aceste spatii.

Spatiile nesupuse suveranitatii statelor (spatiile nestatale) sunt unele spatii ale Terrei, precum marea
libera, zona internationala a spatiilor submarine, unele spatii speciale (de exemplu, o mare parte a
Antarcticii), si spatiul extraterestru, limitat deocamdata, ca reglementare juridica, doar la sistemul solar
(Luna si celelalte corpuri ceresti, precum si spatiul dintre ele).

1.Teritoriul (spatiul) de stat

Dupa cum am aratat, se intelege ca si din punctul de vedere al Dreptului international public, spatiul
accesibil omului poate fi inteles numai daca este raportat la acest subiect de drept, statul, respectiv,
spatiul statal, teritoriul statal.

Astfel, conform unei definitii comune, teritoriul de stat (in egala masura, s i ca element constitutiv)
reprezinta spatiul geografic (baza materiala) asupra caruia statul isi exercita suveranitatea deplina si
exclusiva, acesta fiind, totodata, spatiul in interiorul caruia este asezata si organizata populat ia acelui
stat. Mai exact spus (scris!), teritoriul de stat este spatiul geografic, alcatuit din suprafetele terestre si
acvatice, precum si din spatiul aerian si subsolul corespunzator acestora, delimitat prin frontiere, asupra
caruia statul isi exercita suveranitatea deplina si exclusiva.

Asa cum rezulta si din cele de mai sus, tinand cont si de natura acestuia, teritoriul statului este format
din:

- teritoriul terestru (care cuprinde solul si subsolul, putand fi format dintr-o singura intindere
terestra sau din mai multe insule despartite de apele marii, golfurilor sau fluviilor,
42

pana la adancimea la care au acces mijloacele tehnice moderne, si din enclavele - anclavele - din (in)
teritoriul altui stat);

- teritoriul acvatic sau maritim (spatiul statal fluid) (care este alcatuit din apele interioare - adica
apele fluviilor, raurilor, lacurilor, canalelor, porturilor radelor etc. si de marea teritoriala - portiunea
maritima de 12 mile marine dincolo de apele interioare;) si

- teritoriul (sic!) aerian (care este format din coloana de aer care se gaseste deasupra solului si a
teritoriului maritim, fiind delimitat, orizontal, prin frontierele terestre, fluviale si maritime, iar vertical,
pana la limita inferioara permisa de tehnologia actuala, si a spatiului extraatmosferic, (considerata a fi,
in prezent, la aproximativ 110 km deasupra nivelului marii).

Teritoriul terestru al teritoriului de stat este componenta cea mai importanta (fundamentala) a statului.
In prezent, nu sunt considerate parti ale teritoriului unui stat coloniile, protectoratele sau teritoriile
aflate sub tutela.

Cum am aratat deja, teritoriul terestru poate fi alcatuit dintr-o singura intindere terestra, cu dimensiuni
variabile, continentale, cvasicontinentale sau numai insulare, dar poate fi alcatuit si din mai multe spatii
terestre separate intre ele, fie de teritoriile altor state (teritorii enclavate), fie de apa (statele alcatuite
din mai multe insule, denumite si state arhipelag).

Teritoriul acvatic (spatiul fluid) al statelor este alcatuit din apele interioare si marea teritoriala.

Apele interioare sunt alcatuite din apele interioare nemaritime si apele interioare maritime. Apele
interioare nemaritime cuprind:

- cursurile de apa (fluvii, rauri); cand aceste cursuri de apa constituie frontiera intre doua state,
ele se numesc contigue, iar cand traverseaza teritoriile mai multor state, se numesc succesive. Exista
fluvii care, desi fac parte din teritoriile statelor riverane (sectoare nationale), datorita importantei lor din
punct de vedere economic, au un regim juridic international, stabilit prin tratate

de statele riverane (fluvii internationale),

- lacurile;

- canalele, mai putin cele cu regim international (canale internationale, respectiv Kiel, Panama si
Suez; de exemplu, Canalul Dunare-Marea Neagra si Canalul Poarta Alba-Midia-Navodari sunt ape
nationale). Regimul juridic al apelor interioare nemaritime este stabilit prin legile nationale ale statelor,
in virtutea suveranitatii lor depline si exclusive, si vizeaza toate aspectele legate de

utilizarea lor, gospodarire, navigatie, protectie etc.

Apele interioare maritime cuprind:

- marile interioare, care sunt marile aflate in interiorul unui singur stat sau al caror tarm si iesire
spre alta apa se afla pe teritoriul unui singur stat; regimul juridic ai acestor ape este stabilit de statul pe
teritoriul caruia se afla;

- golfurile si baile, ce sunt intranduri (crestaturi) bine marcate a caror patrundere in uscat este
astfel incat apele pe care le include sunt inconjurate de tarm care apartine unui singur stat riveran.
Suprafata se masoara intre linia refluxului de-a lungul tarmului si linia dreapta care uneste liniile
refluxului punctelor de intrare naturale; distanta dintre limitele refluxului la punctele de intrare naturale
nu trebuie sa depaseasca 24 mile marine pentru ca golful sa fie considerat apa interioara (fac exceptie
de la aceasta regula golfurile ,,istorice", precum Golful Biscaya, Golful Mexic, Golful Bristol, Golful
Granville etc.);

- apa porturilor, constituita din spatiile acvatice care se intind pana la instalatiile permanente care
fac parte integranta dintr-un sistem portuar si care inainteaza cel mai mult spre larg;

- rada porturilor, adica apa din jurul unui port unde ancoreaza navele care asteapta sa intre sau sa
iasa din port, ori pentru a fi incarcate sau descarcate;

Regimul juridic al apelor interioare maritime este stabilit de statul caruia apartin, cu luarea in
considerare a reglementarilor internationale referitoare la aceste ape. Statul riveran are competenta
jurisdictionala, penala si civila asupra navelor comerciale straine, in virtutea faptului ca echipajele

43

acestora au obligatia sa respecte legislatia statului in ale carui ape interioare se afla. La bordul navei,
ordinea este supusa ,,legii pavilionului", adica legii statului a carui nationalitate o are nava.
Navele de stat care nu desfasoara activitati comerciale, nu sunt supuse jurisdictiei statului riveran.

De asemenea, navele militare beneficiaza de imunitate de jurisdictie civila si penala, dar ele nu pot intra
in apele maritime interioare decat cu aprobarea statului riveran. Se excepteaza de la aceste reguli
navele militare care sunt in pericol (furtuna sau avarie), ori cand la bordul lor se afla o personalitate
importanta. Mai mult, se pot stabili restrictii privind numarul lor si timpul de stationare. Navele militare
aflate in apele interioare maritime nu pot fi perchezitionate, confiscate, sechestrate.

Marea teritoriala reprezinta spatiul in care suveranitatea statului riveran se intinde dincolo de teritoriul
sau terestru si de apele interioare, asupra m arii adiacente, pe o distanta de 12 mile marine masurata
intre linia de baza si limita exterioara.

Linia de baza de la care se masoara latimea de 12 mile marine a marii teritoriale este linia refluxului de-a
lungul tarmului, as a cum este indicat in hartile maritime recunoscute oficial de statul riveran. Daca
tarmul prezinta crestaturi si ta ieturi adanci sau daca exista un sir de insule de-a lungul tarmului, poate fi
folosita metoda liniilor drepte pentru trasarea liniei de baza.

Limita exterioara a marii teritoriale este constituita dintr-o linie situata la o distanta spre largul marii de
12 mile marine de la linia de baza.

Liniile de baza de la care sa masoara l atimea marii teritoriale precum si liniile de delimitare intre statele
vecine sunt indicate pe harti maritime sau, in lipsa, pe liste ale coordonatelor geografice ale punctelor,
cu obligatia statului riveran de a asigura publicitatea acestora si de a depune cate un exemplar la
Secretariatul General al Natiunilor Unite.

Desi marea teritoriala este componenta a teritoriului de stat, cu toate prerogativele suverane care
decurg din aceasta calitate, Dreptul international public s-a implicat prin consacrarea institutiei ,,trecerii
inofensive in marea teritoriala" a navelor straine. Conventia asupra dreptului marii, de la Montego-Bay,
din anul 1982, stabileste mai multe reguli privind trecerea prin marea libera a navelor straine. Unele
reguli sunt aplicabile tuturor navelor, altele se adreseaza unor categorii speciale: nave comerciale, nave
de stat utilizate in scopuri necomerciale, nave de razboi.

Zona contigua - reprezinta zona adiacenta marii teritoriale, situata dincolo de limita exterioara a
acesteia, in care statul riveran exercita anumite drepturi suverane.
Reglementarea acestei institutii a Dr. international (de fapt, a dreptului marii) s-a realizat la Conferinta
de la Geneva, din anul 1958, prin adoptarea Conventiei privind marea teritoriala si zona contigua.
Ulterior, Conventia asupra dreptului marii, din anul 1982, stabileste ca zona contigua se constituie
pentru exercitarea de catre statul riveran a controlului necesar pen-tru prevenirea si reprimarea
incalcarii legilor si regulamentelor sale vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare pe teritoriul sau.

Ca limite spat iale, zona contigua se intinde in largul marii, dincolo de marea teritoriala, pana la cel mult
24 mile marine de la linia de baza de la care se masoara latimea marii teritoriale.

Prin urmare, zona contigua nu face parte din teritoriul statului. Ea corespunde, ca regim juridic, marii
libere, cu exceptia drepturilor suverane pe care statul riveran le poate exercita in acest spatiu.

Platoul continental - si aceast a institutie a dreptului marii a fost consacrata, pentru prima data, la
Conferint a de la Geneva din anul 1958, apoi reafirmata si dezvoltata prin Conventia asupra dreptului
marii, din anul 1982.

44

Potrivit Conventiei din anul 1982, platoul continental al statului riveran cuprinde fundul marii si subsolul
regiunilor submarine situate dincolo de marea sa teritoriala, pe toata intinderea prelungirii naturale a
teritoriului terestru al acestui stat, pana la limita externa a marginii continentale, sau pana la o distanta
de 200 mile marine de la liniile de baza de la care se masoara latimea marii teritoriale. (Marginea
continentala este prelungirea sub apa a masei terestre a statului riveran; ea este constituita de fundul
marii corespunzator platoului, pantei si povarnisului ca si din subsolul acestora).

Criteriul orizontal de determinare a limitei exterioare a platoului continental a inlocuit criteriul vertical
stabilit de Conventia din 1958, potrivit careia platoul continental se intindea pana acolo unde adancimea
apei este de 200 m.

Din definitia data de Conventia din 1982, rezulta ca platoul continental nu se poate intinde dincolo de
limita de 200 mile marine ma surate de la linia de baza. Totusi, ca o exceptie, Conventia permite ca pe o
dorsala marina limita exterioara a platoului continental sa fie stabilita pana la cel mult 350 mile marine.

In platoul continental, statul riveran exercita drepturile sale suverane in scopul explorarii lui si
exploatarii resurselor sale naturale. Aceste drepturi sunt exclusive, in sensul ca daca statul riveran nu
exploreaza sau nu exploateaza acest spatiu, nimeni nu poate sa intreprinda astfel de activitati fara
consimtamantul sau expres. Mai mult, drepturile statului riveran nu depind de ocupatia acestuia,
efectiva sau fictiva, si nici de vreo declaratie expresa. Resursele vizate sunt cele minerale si alte resurse
nebiologice de pe fundul marii si subsolul acesteia, ca si organismele vii care apartin speciilor sedentare
(in contact constant cu fundul marii si subsolul acesteia).

Convent ia precizeaza ca apele si spatiul aerian de deasupra platoului continental nu-si schimba regimul
juridic ca urmare a exercitarii drepturilor suverane ale statului riveran, ceea ce inseamna ca drepturile si
libertatile recunoscute altor state in aceste spatii nu vor fi limitate.

In zona platoului continental, toate statele au dreptul de a instala cabluri s i conducte submarine. Statul
riveran nu poate impiedica instalarea si intretinerea acestora, dar traseul lor este supus
consimtamantului statului riveran.

Statul riveran are dreptul exclusiv in platoul continental de a construi s i de a autoriza si reglementa
construirea, exploatarea si utilizarea de insule artificiale, instalatii si dispozitive in scopuri economice. El
are jurisdictia exclusiva asupra acestora, inclusiv in materie de reglementari vamale, fiscale, sanitare, de
securitate si de imigrare. Aceste constructii nu beneficiaza de propria lor mare teritoriala, dar statul
riveran poate stabili in jurul lor zone de securitate pe o distanta de cel mult 500 m.

Delimitarea platoului continental intre statele ale caror tarmuri sunt limitrofe sau situate fata in fata se
realizeaza prin acord, potrivit dreptului international, pentru a ajunge la o solutie echitabila. In caz
contrar, ele pot sa recurga la procedurile prevazute de Conventie (conciliere, arbitraj, instante de
judecata internationale, comisia de delimitare). .

Limitele exterioare ale platoului continental si liniile de delimitare se indica pe harti maritime sau prin
liste de coordonate geografice ale punctelor, cu asigurarea publicitatii acestora de catre statul riveran.

Ca s i in cazul zonei contigue, drepturile statului riveran asupra platoului continental nu aduc atingere
regimului juridic al apelor de deasupra sau al spatiului aerian situat deasupra acestor ape.

Zona economica exclusiva - este, la randu-i, o institutie noua reglementata de aceeasi Conventie asupra
dreptului marii, din anul 1982, ca rezultat al practicilor si actiunilor statelor din America Latina si din
Africa.

Zona economica exclusiva este definita ca fiind zona situata dincolo de marea teritoriala si adiacenta
acesteia, situata pana la 200 mile marine masurate spre larg de la
45

liniile de baza ale marii teritoriale, in care statul riveran exercita anumite drepturi suverane.

Conform actului reglementativ de baza, principalele drepturi si obligatii ale statului riveran in zona
economica exclusiva sunt:

- explorarea si exploatarea, conservarea si gestiunea resurselor naturale, biologice si nebiologice,

ale fundului marii, ale subsolului acestuia si ale apelor de deasupra, ca si cu privire la celelalte activitati
de explorare si exploatare in scopuri economice, cum ar fi producerea de energie;

- amplasarea si folosirea de insule artificiale, instalatii si lucrari pentru cercetarea stiintifica

marina, pentru protectia si conservarea mediului marin;

- autorizarea si reglementarea construirii, exploatarii si utilizarii de insule artificiale, instalatii si

dispozitive in scopuri economice si de cercetare;

- jurisdictia exclusiva asupra insulelor artificiale, instalatiilor si lucrarilor, inclusiv in materie

vamala, fiscala, sanitar a, de securitate si de imigrare; - asigurarea securitatii navigatiei.

Drepturi si obligatii ale celorlalte state in zona economica exclusiva:

- libertate de navigatie si survol;

- libertatea de a pune cabluri si conducte submarine;

- libertatea de a folosi marea in alte scopuri licite, indeosebi pentru exploatarea navelor,
aeronavelor si cablurilor si conductelor submarine;

- utilizarea marii numai in scopuri pasnice;

- sa primeasca despagubiri pentru pierderile provocate de evitarea deteriorarii unui cablu sau a
unei conducte submarine;
- sa respecte drepturile si obligatiile statului riveran, legile si regulamentele adoptate de acesta.
Pentru exploatarea si conservarea resurselor biologice in zona economica exclusiva, statul riveran
trebuie sa ia mai multe masuri precis si detaliat stabilite de Conventia din 1982. Cu privire la exploatarea
resurselor biologice, documentul stabileste si anumite drepturi ale statelor dezavantajate din punct de
vedere geografic.

Delimitarea zonei economice exclusive intre statele ale caror tarmuri sunt limitrofe sau situate fata in
fata se realizeaza dupa aceleasi reguli ca si in cazul platoului continental si se dau publicitatii la fel.

O reprezentare schematica a regimurilor jr. ale spatiului maritim al statelor riverane ar putea fi
urmatoarea (Cf. Stelian Scaunas, Dreptul international public, Ed. ALL BECK, 2002, p.189):
46
Fluviile Internationale. (Aspecte de Dreptul international fluvial).

Exista unele fluvii care, desi fac parte din teritoriul acvatic al statelor riverane (sectoarele nationale), li s-
a stabilit un regim juridic international cu privire, mai ales, la libertatea de navigatie a navelor
comerciale ale statelor riverane si, in anumite conditii, chiar ale statelor neriverane.

Desi ideea libertatii de navigatie pe anumite fluvii este foarte veche, prima definitie a notiunii de fluviu
international s-a consacrat in Actul final al Congresului de la Viena, din anul 1815, si s- a aplicat fluviilor
Elba, Escaut, Meusa si Rin. Acestora li s-au ada ugat Dunarea, la Congresul de la Paris din anul 1856, si
Niger si Congo, la Congresul de la Berlin, din anul 1885.

47

Primul tratat general care a stabilit regimul general aplicabil fluviilor internationale a fost Conventia
privind regimul cailor de navigatie de interes international, adoptata la Barcelona, in anul 1921. Ulterior,
s-au adoptat mai multe acorduri regionale care au extins regimul juridic international al unor fluvii si cu
aspecte precum utilizarea lor in alte scopuri decat navigatia, dar si cu privire la protectia impotriva
poluarii.
Preocuparile de reglementare pe plan international a acestor cursuri de apa au dus chiar la conturarea
unei noi ramuri a Dr. international public - dreptul international fluvial - definit ca ansamblul normelor
juridice internationale, conventionale si cutumiare, care au ca obiect relatiile de cooperare dintre state
cu privire la libertatea de navigatie pe anumite fluvii si la activitatile statelor riverane pentru folosirea
apelor in scopuri economice si de lupta impotriva poluarii acestora.

Regimul juridic international al Dunarii

In prezent, regimul juridic al Dunarii este stabilit de Conventia privind regimul navigatiei pe Dunare,
adoptata la Belgrad, la 18 august 1948, completata de Protocolul aditional adoptat la Budapesta, la 26
martie 1998.

Potrivit protocolului din 1998, Conventia se aplica partii navigabile a Dunarii de la Kelheim la Marea
Neagr a, urmand bratul Sulina, statele semnatare si succesoare ale Conventiei fiind: Austria, Bulgaria,
Croatia, Federatia Rusa, Germania, Iugoslavia, Moldova, Romania,

Slovacia, Ucraina si Ungaria.

Regimul navigatiei pe Dunare, asa cum a fost reglementat prin Conventia din 1948, cu

modificarile ulterioare, se fundamenteaza pe urmatoarele reguli:

- navigatia pe Dunare este libera si deschisa tuturor statelor pe

baza de egalitate

cu privire la drepturile portuare si taxele de navigatie si la conditiile de navigatie;

- statele parti s-au angajat sa mentina sectoarele lor in stare de navigabilitate,

sa execute lucrari de imbunatatire a conditiilor de navigatie si sa

nu impiedice

sau sa stanjeneasca navigatia;

- navele care navigheaza pe Dunare au dreptul sa intre in porturi, sa incarce si sa descarce

marfuri, sa imbarce si sa debarce calatori, sa se aprovizioneze cu combustibil si sa se alimenteze;

- aplicarea fara discriminare a regulamentelor sanitare si de politie;

- functiile de supraveghere vamala, sanitara si fluviala apartin statelor dunarene;

- in zonele unde Dunarea formeaza frontiera intre doua state, navele comerciale sunt scutite de
orice formalitate vamala; in statele unde ambele maluri apartin aceluiasi stat, marfurile vor fi sigilate la
intrare, sau vor fi puse sub paza agentilor vamali;

- vaselor de razboi ale statelor nedunarene le este interzisa navigatia; vasele de razboi ale statelor
dunarene pot naviga in afara frontierelor tarii al carui pavilion il arboreaza numai pe baza unei intelegeri
prealabile;

- in tranzit, vasele, calatorii si marfurile nu sunt supuse taxelor.

Pentru aplicarea regimului de navigatie pe Dunare, Conventia a creat Comisia Dunarii si doua
administratii fluviale speciale.

Comisia Dunarii, cu sediul la Budapesta (initial a avut sediul la Galati) este alcatuita din cate un
reprezentant al fiecarei parti contractante si are urmatoarele atributii:

- sa vegheze la executarea dispozitiilor Conventiei;

- sa intocmeasca planul general al marilor lucrari si sa faca o evaluare generala a cheltuielilor in

acest scop;

- sa ofere consultanta statelor cu privire la lucrarile ce urmeaza a fi executate;

- sa stabileasca un sistem uniform de amenajari al cailor navigabile;

- sa unifice regulile de supraveghere fluviala;

- sa coordoneze activitatea serviciilor hidrometeorologice;

- sa publice lucrari, harti de navigatie, atlase etc.

48
Administratia ,,Portile de Fier", pentru sectorul de la Vince la Kostol, pentru malul drept al Dunarii, si de
la Moldova Veche la Turnu Severin, pentru malul stang. Alcatuita din reprezentanti ai Romaniei si
Iugoslaviei, cu sedii la Orsova si Tekija, aceasta administratie are sarcina de a realiza lucrarile
hidrotehnice si de a reglementa navigatia din zona.

Conventia prevede si o modalitate de rezolvare a diferendelor dintre statele parti, prin Comisia de
Conciliere, alcatuita din cate un reprezentant al partilor la diferend si un reprezentant al altui stat care
nu este parte la diferend. Hotararile acestei comisii sunt obligatorii si definitive.

Canalele maritime internationale

Evolutia transporturilor maritime si a altor activitati economice si comerciale ale statelor a determinat
necesitatea construirii unor cai de Comunicatie maritime artificiale, in special pentru scurtarea rutelor
de navigatie. Acestea sunt canalele maritime.

Multe dintre ele fac parte din apele interioare (nationale) si regimul lor juridic este supus exclusiv
legislatiei statului respectiv. De exemplu, Canalul Dunare-Marea Neagra si Canalul Poarta Alba-Midia-
Navodari sunt ape nationale si regimul lor juridic este reglementat exclusiv de statul roman.

Sunt insa si canale maritime care, desi sunt construite pe teritoriul unui singur stat, au un regim de
navigatie international. Acestea sunt: Canalul Kiel, Canalul Panama si Canalul de Suez.

Canalul Kiel (Nord-Ostsee-Kanal). Este construit pe teritoriul Germaniei si uneste Marea Baltica cu Marea
Nordului, intre Golful Kiel si Golful Helgoland (are lungimea de 98,7 km, latimea de 102 m si adancimea
minima de 11,3 m; constructia lui a inceput in anul 1887 si s-a incheiat in anul 1895).

Regimul international al Canalului Kiel a fost stabilit prin Tratatul de la Versailles, din anul 1919, potrivit
caruia canalul a fost declarat deschis navigatiei tuturor navelor (militare si civile) ale statelor care nu
sunt in stare de razboi cu Germania; in perioada 1936-1945 canalul a redevenit apa nationala, pentru ca
dupa aceea sa fie redeschis navigatiei internationale. Germania si-a pastrat dreptul exclusiv de jurisdictie
asupra acestui spatiu.

Canalul Panama. Este un canal interoceanic, aflat pe teritoriul statului Panama, care uneste Oceanul
Atlantic cu Oceanul Pacific.
Regimul international al canalului s-a stabilit prin doua tratate: unul in anul 1901, intre Anglia si S.U.A., si
celalalt intre S.U.A. si Panama, in anul 1903. Tratatul din 1903 a pus sub jurisdictia S.U.A. canalul si o
zona cu latimea de 10 mile (cate cinci mile de-o parte si de alta a canalului), in total 1676 km2, si a
stabilit libertatea de navigatie pe canal a tuturor navelor, cu dreptul S.U.A. de a fortifica zona canalului.
Tratatul a fost incheiat pe o perioada de 99 ani si prevedea neutralizarea si demilitarizarea zonei
canalului, dar S.U.A. au construit aici o veritabila baza militara.

Statul Panama a actionat pentru restituirea zonei canalului concesionata S.U.A. si, in anul 1977, a reusit
incheierea cu S.U.A. a Tratatului asupra Canalului Panama. Acesta, concretizat in doua instrumente
distincte, stabilea trecerea administratiei canalului asupra statului Panama in anul 1990 si retragerea
militara a S.U.A. din zona canalului cu finalizare pana la sfarsitul secolului al XX-lea. Acest lucru s-a
realizat in anul 2000, canalul Panama fiind in continuare cu regim international, garantandu-se, tot prin
Tratatul din 1977, libertatea de navigatie si neutralitatea canalului.

Canalul de Suez. Este un canal maritim international care traverseaza istmul de Suez, in Egipt, legand
Marea Mediterana si Marea Rosie, intre Port-Said si Suez. Din anul 1875, principalul actionar al canalului
a fost Marea Britanie, care a detinut controlul militar al canalului pana in anul 1956, cand compania
canalului a fost nationalizata de Egipt. Canalul a fost inchis navigatiei intre anii 1967 si 1975, ca urmare a
razboaielor arabo-israeliene.

49

Regimul international al canalului s-a stabilit prin Conventia de la Constantinopole, din anul 1888, care
prevedea libertatea de navigatie pentru toate navele si in orice timp, de pace sau de razboi. Restrictiile
priveau: navele militare straine care nu puteau stationa in canal mai mult de

24 ore si carora le era interzis sa debarce trupe sau sa descarce armament; neadmiterea fortificarii
canalului (statut de demilitarizare); interzicerea operatiunilor militare in zona canalului si in porturile de
acces (statut de neutralizare).
Actul nationalizarii din 1956 nu a schimbat regimul international al canalului, acesta fiind recunoscut si
de Tratatul de pace incheiat de Egipt cu Israelul, in anul 1979, administrarea si securitatea canalului fiind
asigurate in prezent de Egipt.

Regimuri internationale speciale in spatiile maritime - acestea sunt reprezentate de stramtorile care
servesc navigatiei internationale.

Actul principal de reglementare, care este Conventia asupra dreptului marii, din anul 1982, stabileste o
suma de reguli generale aplicabile navigatiei internationale prin stramtori.

Astfel, stramtorile care servesc navigatiei internationale intre o parte si alta a marii libere sau a zonelor
economice exclusive au un statut potrivit caruia toate navele si aeronavele beneficiaza de dreptul de
trecere in tranzit fara piedici, cu restrictia ca acest drept nu se extinde asupra stramtorilor formate de
teritoriul continental al unui stat si o insula apartinand acestui stat, daca exista in largul insulei o ruta de
mare libera sau ruta care trece printr-o zona economica exclusiva la fel de comoda.

Acest regim de libera trecere nu afecteaza regimul juridic al apelor stramtorilor si exercitarea
suveranitatii statelor riverane asupra acestor ape, a fundurilor marine si subsolurilor corespunzatoare
lor si a spatiului aerian de deasupra.

Trecerea in tranzit este definita ca exercitarea libertatii de navigatie si survol in scopul unui tranzit
inofensiv, continuu s i rapid prin stramtoare, inclusiv pentru a ajunge la teritoriul unui stat riveran, a-l
parasi sau a iesi de acolo, cu respectarea legilor si regulamentelor statului respectiv.

In exercitarea dreptului de trecere in tranzit, navele si aeronavele au urmatoarele obligatii:

- sa traverseze sau sa survoleze stramtorile fara intarziere;

- sa se abtina de a recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea fortei impotriva statelor

riverane;

- sa se abtina de la orice activitate in afara celor necesare tranzitului continuu si rapid, cu exceptia
cazului de forta majora sau de avarie;

- sa respecte regulile internationale in materie de securitate a navigatiei maritime si aeriene si a

masurilor privind prevenirea, reducerea si controlul poluarii.

Statele riverane la stramtori au urmatoarele drepturi si obligatii:

- pot, din motive de securitate a trecerii, sa desemneze cai de navigatie si sa prescrie dispozitive
de separare a traficului, in conformitate cu reglementarile internationale si cu obligatia de asigurare a
publicitatii prin harti maritime;

- sa adopte legi si regulamente cu privire la securitatea navigatiei, reglementarea traficului marin,

prevenirea si reducerea poluarii, nave si instrumente de pescuit, interzicerea pescuitului, imbarcarea sau
debarcarea de marfuri, fonduri banesti sau persoane (reguli vamale, fiscale, sanitare, de imigrare), cu
respectarea principiului nediscriminarii si a libertatii de trecere in tranzit;

- sa coopereze pentru stabilirea si intretinerea instalatiilor de securitate si de facilitare a

navigatiei internationale si pentru prevenirea, reducerea si. controlul poluarii;

- sa nu stanjeneasca trecerea in tranzit si sa semnalizeze pericolele pentru navigatie;

Regulile generale enuntate mai sus nu afecteaza regimul juridic al stramtorilor in care trecerea este
reglementata in mod special, in totalitate sau in parte, prin convent ii internationale in vigoare
anterioare Conventiei din 1982. Este vorba despre regimurile speciale ale stramtorilor Gibraltar,
Magelan, Sund, Beltul Mare, Beltul Mic, Bosfor si Dardanele.

50

Astfel, Stramtorile Marii Negre - Bosfor si Dardanele - au fost deschise navigatiei internationale incepand
cu a doua jumatate a sec. al XlX-lea si, treptat, au dobandit un statut de libera trecere pentru toate
navele si in orice timp, precum si un statut de demilitarizare. In prezent, statutul acestor stramtori este
consacrat prin Conventia de la Montreux, din anul 1936. Potrivit acesteia, navele comerciale au libertate
de trecere in orice timp, daca Turcia nu este in stare de ra zboi. In timp de razboi, daca Turcia este
beligeranta, navele comerciale ale statelor inamice si cele care ajuta inamicul Turciei nu au drept de
trecere; navele comerciale straine au acest drept daca Turcia nu participa la conflict. Pentru navele
militare, Conventia stabileste ca, in timp de pace, acestea pot trece daca apartin statelor riverane, dar
numai ziua cu notificarea prealabila a guvernului turc. In timp de razboi, daca Turcia este neutra ,
trecerea navelor statelor beligerante este interzisa, iar daca Turcia este in razboi, guvernul turc are
libertatea de a decide cu privire la trecerea navelor militare straine.

Statele fara litoral - sunt statele care nu poseda tarmuri maritime si ele au dreptul de acces la mare si de
la mare potrivit dreptului international, inclusiv cele relative la libertatea marii si la patrimoniul comun al
umanitatii. Conditiile si modalitatile exercitarii libertatii de tranzit se stabilesc prin acord intre statele
fara litoral si statele de tranzit, adica statele cu sau fara tarmuri maritime situate intre un stat fara litoral
si mare, prin teritoriul caruia trece traficul in tranzit.

Navele care poarta pavilionul unui stat fara litoral se bucura de un tratament egal cu cel care este
acordat celorlalte nave straine in porturile maritime.

Traficul in tranzit nu este supus taxelor vamale sau altor taxe, cu exceptia drepturilor percepute pentru
servicii particulare in legatura cu acest trafic. De asemenea, mijloacele de transport in tranzit (feroviar
rulant, nave maritime sau fluviale, vehicule rutiere) nu sunt supuse unor taxe mai mari decat cele
percepute pentru folosirea mijloacelor de transport ale statului de tranzit.

2. Dreptul marii si marea libera

Dreptul marii este o ramura a dreptului international public, alcatuita din totalitatea normelor juridice
internationale conventionale si cutumiare, care au ca obiect de reglementare relatiile dintre state in
activitatea de folosire a spatiilor maritime care nu sunt supuse suveranitatii lor exclusive.

Preocuparile doctrinare pentru stabilirea unor reguli cu privire la spatiile maritime sunt foarte vechi,
printre acestea afirmandu-se, mai ales, Hugo Grotius, prin lucrarea sa Mare Liberum. Preocuparile de
codificare a dreptului ma rii apar, insa, relativ tarziu. Prima incercare a fost in cadrul Conferintei de la
Haga, din anul 1830, dar fara rezultate concrete.

Succese remarcabile s-au inregistrat dupa cel de-al doilea razboi mondial, printr-o suita de conferinte
pentru codificarea dreptului marii. Prima Conferinta internationala, desfasurata la Geneva, in anul 1958,
s-a soldat cu adoptarea a 4 instrumente internationale, valabile si in prezent. Acestea sunt:

1. Conventia privind marea teritoriala si zona contigua;

2. Conventia cu privire la platoul continental;

3. Conventia cu privire la marea libera;

4. Conventia cu privire la pescuit si protejarea resurselor vii.

Conferinta nu a reusit sa stabileasca latimea marii teritoriale. Practica statelor, la acea vreme, era foarte
diferita, latimea marii teritoriale variind intre 3 si 200 mile marine. Acesta a fost motivul pentru care,
dupa doi ani, a fost convocata o noua conferinta, tot la Geneva, dar nici aceasta nu a reusit sa
stabileasca o regula unanim acceptata, lasand la latitudinea statelor sa-si stabileasca, prin acte
unilaterale, latimea marii teritoriale.

51

Cea de -a treia conferinta de codificare a dreptului marii, care s-a desfasurat intre anii 1973 si 1982, s- a
incheiat cu adoptarea unei noi conventii, care reprezinta astazi un veritabil ,,cod al marii" - Convent ia
Natiunilor Unite asupra dreptului marii - adoptata la 10 decembrie 1982, la Moniego-Bay, in Jamaica.

Spatiile maritime reglementate de dreptul marii pot fi grupate in doua categorii:

- spatii in care statele exercita anumite drepturi suverane, desi acestea nu fac parte din teritoriile
statelor - zona contigua, platoul continental, zona economica exclusiva - si

- spatii nesupuse nici unei competente suverane a statelor - marea libera si zona internationala a
spatiilor submarine - la care putem adauga regimul specific al stramtorilor internationale, insulelor,
marilor inchise si semi-inchise si al statelor fara litoral la mare.

Marea libera - este una dintre cele mai vechi institutii ale dreptului marii, care este definita, de
Conventia din anul 1982, ca reprezentand partile marii care nu sunt cuprinse nici in zona economica
exclusiva, in marea teritoriala sau in apele interioare ale unui stat, nici in apele arhipelagice ale unui stat
arhipelag, cu precizarea ca aceasta definitie nu restrange in nici un fel libertatile de care se bucura toate
statele in zona economica exclusiva.

Principiile pe care este creat intregul edificiu juridic al marii libere, consacrate ca elemente de noutate
ale acestui domeniu, sunt urmatoarele:

1. Principiul libertatii marii. Potrivit acestuia, marea libera este deschisa tuturor statelor, riverane
sau fara litoral. Libertatea marii presupune, in special:
- libertatea de navigatie;

- libertatea de survol;

- libertatea de a pune cabluri si conducte submarine;

- libertatea de a construi insule artificiale si alte instalatii autorizate de dreptul international;

- libertatea pescuitului;

- libertatea cercetarii stiintifice.

2. Principiul utilizarii marii libere in scopuri pasnice, ceea ce inseamna ca, in prezent, marea libera
nu poate fi utilizata pentru actiuni care presupun folosirea fortei sau amenintarea cu folosirea fortei,
inclusiv experientele periculoase pentru mediul marin;

3. Principiul inadmisibilitatii revendicarilor de suveranitate asupra marii libere, potrivit caruia, nici
un stat nu poate pretinde, in mod legitim, sa supuna o parte oarecare a marii libere suveranitatii sale.

Spatiul aerian ca element al teritoriului de stat reprezinta coloana de aer adiacenta teritoriului terestru
si acvatic, in care statul isi exercita suveranitatea sa. Limitele spatiului aerian sunt perpendicularele
ridicate pe frontierele terestre si acvatice. In inaltime, spatiul aerian se intinde pana la limita unde
incepe spatiul cosmic (110 km.).

Suveranitatea statului asupra spat iului aerian corespunzator teritoriului terestru si acvatic s-a consacrat,
pentru prima data, prin Convent ia internationala privind navigatia aeriana, adoptata la Paris, in anul
1919, si reafirmata prin mai multe tratate internationale ulterioare, cel mai relevant fiind Convent ia
privind aviatia civila internationala, adoptata la Chicago, la 17 decembrie 1944. Potrivit acesteia ,,statele
contractante recunosc c a fiecare stat are suveranitatea completa si exclusiva asupra spatiului aerian de
deasupra teritoriului sau". In virtutea acestei prevederi, statele au competenta deplina si exclusiva de a
stabili regimul juridic al spatiului lor aerian cu privire la orice aspect: regimul de zbor, reguli de
securitate, utilizarea in scopuri comerciale, militare, competenta jurisdictionala etc., cu luarea in
considerare, evident, a angajamentelor internationale.
Tot la Chicago, in acelasi an, s-au adoptat doua acorduri internationale care stabilesc

cele cinci libertati ale aerului:

- dreptul de survol (de tranzit);

52

- dreptul de a ateriza in scopuri necomerciale (din motive tehnice);

- dreptul de a debarca pasageri si marfuri care provin din statul a carui nationalitate o are nava;

- dreptul de a imbarca pasageri si marfuri cu destinatia statului a carui nationalitate o are nava;

- dreptul de a imbarca si debarca pasageri si marfuri din si pe teritoriul statelor parti.

Romania este membra a O.A.C.I. din anul 1966 si a stabilit regimul juridic ai spatiului sau aerian prin
Codul aerian roman adoptat in anul 1953. Ulterior, acest cod a fost abrogat si s-a adoptat un nou Cod
aerian, in anul 2000.

Regimul international al spatiului aerian a fost dezvoltat la nivel regional si prin Tratatul privind ,,cerul
deschis", adoptat la Helsinki, la 24 martie 1992, prin care se permite statelor parti, pe baza de
reciprocitate, executarea zborurilor de observare in spatiul aerian al altor state parti, cu precizarea
drepturilor si obligatiilor acestora.

Delimitarile teritoriale (frontierele de stat)

Teritoriile statelor sunt delimitate prin frontiere. Frontiera separa doua suveranitati teritoriale, dar le si
uneste, pentru ca, in situatii de normalitate si ca ideal de cooperare, ea este, mai degraba, un punct de
trecere, de comunicare, decat unul de separare, de ruptura. De fapt, aceasta da continut, relativ noului
principiu fundamental al relatiilor dintre state, principiul bunei vecinatati.

Aceasta delimitare se face prin determinarea frontierei. Stabilirea limitelor intre tarile vecine const a in
trasarea liniei exacte la care se intalnesc spatiile in care se exercita competentele si drepturile suverane
ale statelor in cauza . Intr-o definitie concisa a frontierei (loc comun, in sens juridic), aceasta este
considerata a fi ,,linia la care se opresc competentele statale".

Intr-o alta definitie mai dezvoltata, frontierele sunt acele linii reale sau imaginare trase intre diferitele
puncte ce despart teritoriile a doua state sau, dupa caz, de marea libe-ra si care se intind, in inaltime,
pana la limita inferioara a spatiului extraatmosferic, iar in adancime, in interiorul pamantului, pana la
limitele accesibile tehnicii moderne.

De cele mai multe ori, frontierele rezulta din compromisurile conventionale negociate intre state
limitrofe, pe baza unor considerente esentialmente politice. Asemenea determinari ale frontierei se pot
face si prion hotararile unor instante arbitrale sau judecatoresti internationale.

Dupa cum am vazut, Dr. international public contemporan a ,,ridicat" la rangul de principiu fundamental
principiul inviolabilitatii frontierelor,(prin Actul Final de la Helsinki, din anul 1975, in Declaratia privind
principiile care guverneaza relatiile reciproce dintre statele participante, in care se preciza ca: ,,Statele
participante considera inviolabile, fiecare, toate frontierele celuilalt, precum si frontierele tuturor
statelor din Europa si, in consecinta, ele se vor abtine acum si in viitor de la orice atentat impotriva
acestor frontiere...).

Modalitatile tehnice de trasare a frontierelor constau in delimitarea acestora, urmata de operatiunea

materiala si tehnica a concretizarii si verificarii pe teren a limitei fixate in prealabil, constand in
demarcarea frontierei.

Delimitarile pot fi unilaterale (care se aplica, in special, spatiilor maritime care se afla sub jurisdictia
statului riveran), conventionale (pe baza acordului dintre statele suverane limitrofe) si jurisdictionale.

Din punctul de vedere al naturii lor, frontierele se impart in naturale (geografice sau orografice,
determinate de particularitat ile geografice ale teritoriului), artificiale sau geometrice (linii drepte) sau
astronomice (aflate pe paralele sau meridiane geografice).

Dupa elementele de teritoriu pe care le despart, ele pot fi terestre (despart uscatul intre doua state),
acvatice (fluviale sau maritime, marcand limita exterioara a marii teritoriale sau limitele laterale cu
statele vecine), aeriene (despart teritoriile aeriene ale statelor vecine).
53

Frontierele statelor nu pot fi modificate decat in conformitate cu dreptul international, prin mijloace
pasnice si prin acord, sub rezerva ca frontierele stabilite prin tratate multilaterale nu pot fi modificate
unilateral de catre statele vecine.

Dac a linia de frontiera se stabileste pe ape curgatoare - frontiere fluviale - ele difera in functie de
caracterul navigabil sau nenavigabil al acestora: daca este o apa navigabil a, frontiera este linia care
uneste punctele cele mai adanci ale cursului apei, linie denumita talveg; daca este o apa nenavigabila,
frontiera este linia care uneste punctele mediane ale cursului apei; in situatia marilor inchise sau a
lacurilor, linia de frontiera este tot linia mediana, stabilita de comun acord de statele riverane.

Pentru statele riverane la mare, linia de frontiera-frontiera maritima-se stabileste ca linie imaginara la
limita exterioara a marii teritoriale.

Frontierele aeriene sunt linii imaginare care delimiteaza spatiul aerian, perpendiculare pe frontierele
terestre si acvatice. Limita superioara a spatiului aerian care-l separa de spatiul extraatmosferic nu este
reglementata conventional, dar poate fi apreciata in functie de posibilitatile tehnice ale mijloacelor de
zbor aerian.

Frontierele dintre statele vecine se stabilesc prin tratate bilaterale, iar frontierele dintre marea
teritoriala si zona contigua, prin acte unilaterale ale statelor riverane (declaratii unilaterale), in
conformitate cu angajamentele asumate prin conventiile internationale in materie.

Dupa cum am aratat mai sus, procedurile de stabilire a frontierelor prin acorduri intre statele vecine se
desfasoara in doua etape:

- Procedura de delimitare a frontierelor, care reprezinta operatiunile prin care se stabileste prin
tratat linia de frontiera si presupune descrierea traseului frontierei, cu identificarea precisa a acesteia pe
harti anexate la tratat; aceste operatiuni sunt executate de o comisie mixta stabilita prin tratat.

- Procedura de demarcare a frontierei, insumeaza operatiunile tehnice de fixare in teren a

semnelor de frontiera (borne), executate de o comisie mixta de demarcare, alcatuita din reprezentanti
numiti de statele respective.
Atat delimitarea cat si demarcarea frontierelor trebuie sa respecte anumite principii, potrivit carora, de
exemplu, sa nu se imparta arbitrar proprietatile funciare sau localitatile, sa fie asigurat accesul la apa
potabila etc..

Regimul juridic al frontierelor este de competenta interna a statului, stabilindu-se, prin lege, aspecte
precum paza frontierei, controlul la trecerea frontierei, conditiile de desfasurare a unor activitati in zona
de frontiera etc. Regimul juridic al frontierei de stat a Romaniei este reglementat de Legea nr.56 a
frontierei de stat, din 4 iunie 1992, cu modificarile ulterioare.

Modalitati de dobandire a teritoriului

O prima forma de dobandire a unui teritoriu (dobandirea originara) consta din ocuparea unui
teritoriu, fara ca prin aceasta sa se micsoreze, in mod corespunzator teritoriul unui alt stat, si anume
ocuparea unui teritoriu fara stapan (terra nullius), aplicata inca din secolul al XV-lea ,,numai teritoriilor
fara stapan la est de Europa". Aceasta forma de ocupare de teritorii a stat la baza formarii imperiilor
coloniale, care au persistat pana in secolul al XX-lea. Aceasta doban-dire se bazeaza pe un titlu originar,
fiind elaborata, in sprijinul acestui tip de dobandire, teoria primului descoperitor. Mai tarziu, cand
teritoriile fara stapan s-au imputinat, a fost abandonata teoria ocupatiei fictive (prin care se facea
abstractie de populatiile autohtone, ocupatia initiala reducandu-se doar la ridicarea pavilionului statului
pe teritoriul in cauza, ceea ce constituia un temei juridic suficient pentru dobandire) si s-a pretins ca
ocupatia sa fie efectiva, prin stabilirea unei autoritati responsabile si printr-o publicitate
corespunzatoare prin notificari diplomatice a ocupatiei. In prezent continua sa subziste conceptul de
,,patrimoniu comun al umanitatii" ca, de exemplu, Antarctica, Luna, corpurile ceresti, spatiul
extraatmosferic.

O a doua forma consta in dobandirea, cu titlu derivat, a unor teritorii care au apartinut,

54

initial, unui alt stat. In trecut, o asemenea dobandire se intemeia pe cucerirea teritoriilor respective,
care este contrara dreptului international contemporan, ca urmare a interzicerii razboiului de agresiune
si dobandirii de teritorii prin forta.
Alte modalitati de dobandire s-au referit la vanzarea -cumpa rarea, transmiterea temporara in
administrare, casatoriile intre familiile regale, prin Bule papale (de exemplu, Bula din 1543 prin care
teritoriile nou descoperite se imparteau intre puterile coloniale ale timpului - Spania si Portugalia),
continuitatea (prin care, in numele suveranitatii exercitate asupra unor portiuni de teritoriu, aceasta era
extinsa si la alte zone alaturate primelor) sau contiguitatea (prin care suveranitatea asupra unei insule se
extindea asupra celorlalte pana la ocuparea unui intreg arhipelag).

Modalitatea legala de dobandire a unui teritoriu care a apart inut unui alt stat consta in incheierea unui
tratat de cesiune, prin care un stat renunta in favoarea unui alt stat la drepturile si titlurile pe care le are
asupra unui anumit teritoriu. Asemenea cesiuni sunt prevazute in unele tratate de pace (ca cel de la
Versailles, din 1919, si in Tratatul de la Paris, din 1947, cu Italia). Se considera ca asemenea modificari de
teritoriu, care sunt, in acelasi timp, modalitati de do-bandire a teritoriului, sunt legale numai daca au la
baza vointa suverana a poporului care locuieste pe acel teritoriu.

VIII. Organizatiile internationale in Dreptul international public

In multiplele incercari de a caracteriza epoca contemporana , a numarului participantilor la viata

internationala, o caracteristica definitorie este considerata a fi si cresterea numa rului organizat iilor
internationale, atat guvernamentale cat si neguvernamentale, cu un rol tot mai diferit si important in
edificarea pacii, securitatii si colaborarii internationale; se estimeaza ca numarul de organizatii
internationale interguvernamentale l-a depasit pe cel al statelor, ajungand, in prezent, la peste 350.

Organizatiile internationale interguvernamentale.

Aceste organizatii internationale sunt subiecti de drept international, fiind titulare de drepturi si obligat
ii in conformitate cu normele Dr. international public. Spre deosebire de state, subiecti originari de drept
international, organizatiile internationale sunt subiecti derivati, instituite de state prin acorduri incheiate
intre ele.

Definitia organizatiei internationale (interguvernamentale), propusa de Comisia de Drept International

(G. Fitzmaurice) este urmatoarea: ,,o asociere de state, constituita printr-un tratat, inzestrata cu o
constitutie s i organe comune si posedand o personalitate juridica distincta de cea a statelor membre
care o compun". Intr-o alta definitie (prof. Bindschendler), se afirma ca organizatia internationala ,,este
o asociatie de state, stabilita prin si pe baza de tratat, care urmareste scopuri comune si care are organe
speciale proprii...". De fapt, din combinarea acestora reies elementele definitorii pentru o difinitie mai
completa. Astfel, pentru a avea de-a face cu o organizatie internationala, respectivele componente
definitorii sunt:

1- la asociere sa participe, in calitate de parti contractante, statele; de fapt, atat in Conventia din 1969
privind dreptul tratatelor, cat si in Conventia din 1975 privind reprezentarea statelor in relatiile lor cu
organizatiile internationale cu caracter universal, in art.2, se precizeaza ca organizatia internationala
este o ,,organizatie interguvernamentala"; calitatea organizatiei internationale de a fi o asociere de state
are rolul de a se distinge de organizatiile internationale neguvernamentale, care sunt alcatuite din
persoane fizice sau juridice de drept intern;

2- aceasta asociere se face in temeiul unui tratat constitutiv, ce poate purta diverse denumiri (Carta,
Constitutie, Statut, Pact); acest tratat contine angajamente mutuale si impune statelor o anumita
colaborare in cadrul organizatiei si cu organizatia insasi; aceste drepturi si obligatii sunt

55

opozabile tuturor membrilor organizatiei; cu alte cuvinte, organizatiile internationale sunt rezultatul
acordului de vointa al statelor care le-au constituit, deci sunt calificate ca subiecte derivate ale dreptului
international;

3- asocierea respectivelor state in asociatia (organizatia) internationala presupune urmarirea unor

obiective si scopuri comune, pasnice, cu obiect mai larg sau mai restrans, prin care se urmareste
cooperarea multilaterala, eficienta, in domeniile respective;

4- asociatia (organizatia) respectiva are o structura institutionala proprie, cu functionare periodica sau
permanenta , conform statutului; intre autoritatile respective, una trebuie sa fie formata din
reprezentantii tuturor statelor membre ale organizatiei
5- aceasta asociere de state trebuie sa dispuna de o personalitate juridica proprie,- de drept intern si
international - distincta de cea a statelor membre, ceea ce determina o anumita autonomie functionala
care caracterizeaza calitatea sa de subiect separat (si derivat) de drept international fata de statele
componente (subiecte primare); dispunand de personalitate juridica internationala (avand, deci, si
capacitate juridica corespunzatoare, prevazuta, de regul a, in tratatul constitutiv), organizatia
internationala exercita drepturi si asuma obligatii. Cele mai importante dintre acestea fiind:

- dreptul de a incheia tratate;

- dreptul de reprezentare, de legatie (activa si pasiva);

- dreptul de protectie functionala a reprezentantilor, functionarilor sai;

- dreptul de a prezenta reclamatii internationale;

- dreptul de a elabora norme si reguli (de drept intern al organizatiei sau acorduri), independent
sau impreuna cu statele membre;

- dreptul de control si/sau sanctionare in raporturile cu statele membre. Ca obligatie generala,

organizatiilor internationale revenindu-le cea de a respecta dreptul international.

Ca persoana juridica de drept intern, asociatia de state face aplicatia art.104 din Carta ONU, care
precizeaza ca ,,Organizatia se va bucura pe teritoriul fiecaruia din membrii sai de capacitatea juridica
necesara pentru indeplinirea functiilor si realizarea scopurilor sale" (in practica, fiind vorba despre
contracte pentru bunuri, localuri, servicii). In prezent, se recunoaste, in general, ca toate organizatiile
internationale guvernamentale au o anumita personalitate juridica, limitata la domeniile in care sunt
abilitate sa actioneze. Potrivit unei abordari care se generalizeaza, organizatiile internationale au
personalitate juridica proprie, conform dreptului international, si, impreuna cu statele, sunt subiecti care
creaza ordinea juridica internationala, apartinand, in acelasi timp, acestei ordini;

6- asocierea dintre statele membre trebuie sa se stabileasca si sa functioneze in baza normelor de Dr.
international public.

In completare, trebuie adaugat ca organizatiile internationale au dreptul de a avea un buget propriu,

independent de modul finantarii (contributii ale statelor sau resurse proprii), care constituie o
consecinta si o garantie a personalitatii lor internationale.

Istoric - primele organizatii internationale au fost comisiile fluviale: Comisia Centrala a Rinului (1815) si
Comisia Europeana a Dunarii (1856), urmate de o serie de uniuni administrative (organizatii tehnice):
Uniunea Telegrafica Internationala (1865), Uniunea Generala a Postelor (1874), Organizatia
Meteorologica Mondiala (1878) etc. Dupa primul r azboi mondial, se creaza prima organizatie politic a
mondiala - Liga Natiunilor (1919), a carui rol si activitate sunt, in prezent, continuate de Organizatia
Natiunilor Unite si institut iile sale specializate, si ,,desavarsite" de o retea vasta de organizatii si
organisme regionale si subregionale, cu obiect general sau specializate, prin care statele urmaresc sa
relizeze cooperarea multilaterala in domeniile respective.

56

Clasificarea organizatiilor internationale - se face dupa criterii comune, precum:

a) aria de actiune:

- cu vocatie universala (ONU si institutiile specializate);

- cu vocatie continentala, regionala si subregionala (UE, Organizatia Unitatii Africane, Liga Araba,
Consiliul Europei, OSCE, Comisia Dunarii etc.)

b) posibilitatea de a deveni membre:

- deschise

- inchise.

c) Dupa obiectul lor: - generale

- specializate.

sau domeniul de activitate: - politice,

- tehnico-economice si de mediu sau - cultural-stiintifice, sportive etc. Dobandirea calitatii de membru se

face prin:

- participare la elaborarea actului constitutiv (tratat, statut, carta etc.), in cazul membrilor fondatori;

- aderare (conform diverselor proceduri prevazute in actul constitutiv ce tin de caracterul organizatiei).
In afara de acesti membri ,,traditionali", unele state (sau chiar organizatii) pot avea calitatea de membru
asociat (de regula, ca un pas spre aderare) sau de membru observator (care pot fi state nemembre,
miscari de eliberare nationala, organizatii internationale, Vaticanul), existand si participanti cu statut
consultativ (de regula, organizatii neguvernamentale).

Pierderea calitatii de membru se face prin: - excludere,

- retragere voluntara (cu variantele retragerii temporare sau politica ,,scaunului gol", suspendarii) sau
prin incetarea existentei respectivei organizatii.

Organizatii internationale cu vocatie universala (scurte rezumate)

Liga Natiunilor - a fost prima organizatie de state cu vocatie universala . Actul constitutiv, Pactul Ligii
Natiunilor, a fost adoptat de Conferinta de pace de la Versailles, la 28 iunie 1919, si

a devenit partea I-a a tuturor tratatelor de pace semnate dupa primul razboi mondial. Scopurile
proclamate ale Ligii erau: promovarea colaborarii internationale si realizarea pacii si securitatii prin
acceptarea unor obligatii de a nu recurge la razboi, prin dezvoltarea unor relatii corecte intre natiuni,
respectarea dreptului international si a obligatiilor decurgand din tratate si prin mentinerea justitiei.

Puteau deveni membre ale Ligii statele semnatare ale tratatelor de pace, state invitate sa adere la Pact
ca si alte ,,state, dominioane sau colonii cu deplina autoguvernare", admise pe baza aprobarii Adunarii
Ligii, daca ofereau garantii ca vor respecta obligatiile internationale si reglementarile Ligii privind fortele
armate si armamentele. Calitatea de membru putea inceta prin retragerea voluntara, prin excludere
pentru incalcarea pactului sau prin neacceptarea amendamentelor la pact, cu un preaviz de doi ani. Au
fost membre ale Ligii circa 60 de state, de pe toate continentele.

Organele Ligii au fost Adunarea si Consiliul, asistate de un secretariat permanent. In legatura cu Liga
Natiunilor, dar separat de ea, au functionat Organizatia Internationala a Muncii si Curtea permanenta de
Justitie Internationala.

Adunarea era compusa din reprezentatii tuturor statelor membre, se intrunea odata pe an si ori de cate
ori era nevoie, la initiativa unui stat membru, aprobata de majoritate. Putea sa

57
examineze orice problema din sfera de actiune a Ligii sau care privea pacea. Hotararile se adoptau in
unanimitate, cu except ia problemelor de procedura , pentru care se cerea majoritatea simpla si a unor
probleme pentru care se prevedea majoritatea a 2/3 (admiterea de noi membri). Pentru recomandari,
Adunarea a recurs la adoptarea lor cu majoritate simpla.

Consiliul era organul executiv, alca tuit din membrii permanenti (numarul statelor ce-l compuneau fiind
stabilite de Adunare) si un numar de 11 membri nepermanenti, alesi de Adunare pe termen de 1 si 3 ani.
Avea aceleasi atributii ca si Adunarea si in plus o serie de functii proprii privind luarea de masuri
impotriva statului agresor in caz de agresiune, rezolvarea pasnica a diferendelor, excluderea unor
membri. Se aplica regula unanimitatii, cu unele exceptii. Se reunea in sesiuni de 3-4 ori pe an.

Secretariatul era format dintr-un secretar general, numit de Consiliu cu aprobarea majoritatii membrilor
adunarii, ajutat de personalul necesar.

Principalele funct ii prevazute de pact erau garantia colectiva impotriva agresiunii externe, reducerea
armamentelor, rezolvarea pasnica a diferendelor.

Dupa cum este cunoscut, garantia colectiva nu a fost niciodata aplicata in practica, desi in 1932 China si
in 1935 Abisinia, victime ale agresiunii, au cerut acest lucru. Nu era interzisa recurgerea la razboi, ci se
urmarea prevenirea si amanarea lui. Desi a avut loc o conferinta a Ligii pentru dezarmare, nu s-a realizat
nici un progres in reducerea armamentelor. Desi s-a incercat uneori solutionarea pasnica a diferendelor,
rezultatele au fost minore.

Pentru prima data, insa, o structura organizata isi propunea sa actioneze impotriva agresorului, facand
distinctia intre agresor si victima; in unele cazuri, ea a chemat la aplicarea unor sanctiuni, far a a fi putut
asigura garantii colective; de asemenea, a exclus unele state, pentru acte de agresiune.

De mentionat este activitatea intensa a diplomatului roman Nicolae Titulescu, ales de doua ori
presedinte al Adunarii. El a insistat sa se ia masuri de dezarmare, sa se adopte o definitie

a agresorului, sa se aplice sanctiuni fata de agresori, sa se adopte masuri de organizare a pacii si

garantarii securitatii.

Liga Natiunilor si-a incetat in fapt activitatea odata cu izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial si a
fost dizolvata expres in 1946.

Organizatia Natiunilor Unite

Continuatoarea Ligii Natiunilor trebuia sa fie Organizatia Na tiunilor Unite (denumire cuprinsa in
Declaratia din 1 ian.1942, a reprezentantilor celor 26 de state angajate in coalitia antihitlerista),
devenind, intre timp, cea mai importanta organizatie internationala, atat prin caracterul sau universal -
cuprinzand aproape toate statele lumii - , cat si prin scopurile ce i-au fost conferite, prin vastitatea si
multitudinea activitatilor sale.

Constituita in 1945, dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, ONU a fost creata pentru
remedierea ,,defectelor" Societatii Natiunilor si pentru stabilirea unei noi ordini internationale, atat in
planul asigurarii pacii si eliminarii fortei din relatiile internationale, cat si in cel al dezvoltarii economice,
sociale, culturale si umanitare. Aceste obiective sunt formulate in articolul 1 din Carta ONU, care
prevede ca scopurile (,,cele 4 scopuri") Natiunilor Unite sunt urmatoarele:

,,1. Sa mentina pacea si securitatea internationala si, in acest scop, sa ia masuri colective eficace pentru
prevenirea si inlaturarea amenintarilor impotriva pa cii si sa infaptuiasca, prin mijloace pasnice si in
conformitate cu principiile justitiei si dreptului international, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau
situatiilor cu caracter international care ar putea duce la o violare a pacii.

2. Sa dezvolte relatii prietenesti intre natiuni, intemeiate pe respectarea principiului egalitatii in

drepturi a popoarelor si dreptul lor la autodeterminare, si sa ia oricare alte masuri potrivite

58

pentru consolidarea pacii mondiale.

3. Sa realizeze cooperarea internationala, rezolvand problemele internationale cu caracter

economic, social, cultural sau umanitar, promovand si incurajand respectarea drepturilor omului si
libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie.

4. Sa fie un centru in care sa se armonizeze eforturile natiunilor spre atingerea acestor scopuri
comune".

Evident, scopurile ONU au dimensiuni cuprinzatoare si, ca atare, s-a ridicat problema prioritatilor. In
acest sens, de exemplu, ONU a impulsionat procesul de decolonizare, punand accentul, in acest proces,
pe autodeterminarea popoarelor si pe eliminarea apartheidului, ceea ce a avut ca efecte si cresterea
substantiala a numarului statelor membre. In prezent, problemele dezvoltarii economice au dobandit o
importanta deosebita si in cadrul ONU. Totodata, pe plan politic, tensiuni si conflicte armate interetnice
si amenintari ale pacii si securitatii, care au aparut dupa incetarea razboiului rece si a bipolarismului,
implica o angajare tot mai puternica a organizatiei in aplicarea de sanctiuni si alte masuri pentru
eliminarea unor situatii de confruntare ce pericliteaza stabilitatea si pacea internationala.

Ca organizatie interstatala, in Carta se prevede ca organizatia este intemeiata pe principiul egalitatii

suverane a membrilor sai si nicio dispozitie din Carta nu va autoriza Natiunile Unite sa intervina in
probleme interne ale statelor membre. Carta mai prevede obligatia statelor membre de a rezolva
diferendele dintre ele pe cale pasnica si statueaza interzicerea folosirii fortei.

ONU are sase organe principale: Consiliul de Securitate, Adunarea Generala, Consiliul Economic si Social,
Consiliul de Tutela (care, intre timp, si-a incetat activitatea), Curtea Internationala de Justitie si
Secretariatul.

Consiliul de Securitate are raspunderea primordiala pentru mentinerea pacii si securitatii intemationale.
Este constituit din 15 membri, dintre care cinci membri permanenti cu drept de veto (Statele Unite,
Marea Britanie, Franta, China, Rusia). Hotararile de fond ale consiliului trebuie, deci, sa intruneasca
voturile pozitive ale unui numar de noua membri, inclusiv pe cele ale celor cinci membri permanenti.

Potrivit capitolului VII ,,Actiuni in caz de amenintari impotriva pacii, de violari ale pacii si acte de
agresiune" (art.39-51) din Carta, constand existenta unor asemenea amenintari, Consiliul de Securitate
poate hotari masuri ce nu implica folosirea fortei armate. In cazul cand ar socoti ca asemenea masuri nu
ar fi adecvate sau nu s-au dovedit adecvate, Consiliul de Securitate poate intreprinde, cu forte aeriene,
maritime sau terestre, orice actiune pe care o considera necesara pentru mentinerea pacii si securitatii
internationale. Actiunea poate cuprinde demonstratii, masuri de blocada sau alte operatiuni executate
de fortele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Natiunilor Unite.

Adunarea Generala este organul deliberativ al ONU, alcatuita din totalitatea membrilor sai. Calitatea de
membru se acorda tuturor statelor ,,iubitoare de pace", care accepta obligatiile continute in Carta si
sunt capabile si dispuse sa indeplineasca aceste obligatii. Adunarea Generala poate discuta orice
probleme sau situatii care intra in sfera de competenta a Cartei si poate face recomandari membrilor
sai, Consiliului de Securitate sau membrilor organizatiei si consiliului. Ea poate, de asemenea, discuta
orice probleme privitoare la mentinerea pacii si securitatii internationale si poate adopta rezolutii.

Consiliul Economic si Social este alcatuit din 54 de membri alesi de Adunarea Generala, avand ca
atributii indeplinirea obiectivelor ONU in domeniul economic, social si respectarii drepturilor omului,
initierea sau elaborarea de studii si transmiterea de recomandari Adunarii Generale, membrilor ONU si
institutiilor specializate.

Secretariatul ONU este organul administrativ si executiv al ONU, compus din Secretarul general si alt
personal necesar pentru indeplinirea atributiilor sale. Secretarul general, ales pe o
59

perioada de 5 ani, cu posibilitatea unei noi prelungiri pe 5 ani, de catre Adunarea Generala, la
recomandarea Consiliului de Securitate, exercita o serie de functii administrative, executive, tehnice si
cu caracter financiar. El poate sa sesizeze Consiliului de Securitate orice problema care, in opinia sa,
poate pune in pericol pacea si securitatea internationala.

Odat a cu sfarsitul "razboiului rece" si al lumii bipolare, cu toate transformariIe inregistrate de mediul
politic international post-1989, necesitatea eficientizarii activitatii ONU si

a cresterii rolului sau pe plan international s-a reflectat in constientizarea si declansarea unei
tendinte de reformare a organizatiei, pe fondul unei anumite crize de legitimitate, tocmai in contextul in
care ONU reprezinta astazi unicul cadru de referinta pentru legalitatea si legitimitate a diverselor actiuni
internationale (cum este si cazul disputatelor, astazi, interventii internationale). Astfel, se pot enumera,
ca aspecte ce necesita corecturi: conceptia directoratului marilor puteri, reflectata de Carta in atributiile
Consiliului de Securitate (organ ce poarta raspunderea primordiala pentru mentinerea pacii si securitatii
internationale, in virtutea careia poate face recomandari, in temeiul Capitolului VI pentru solutionarea
pasnica a diferendelor sau poate adopta masuri obligatorii fara sau cu folosirea fortei armate, in temeiul
Capitolului VII) si ale membrilor permanenti (prin nedemocraticul drept de veto de care dispun in mod
discretionar); lipsa obligativitatii juridice a rezolutiilor Adunarii Generale (care sunt simple recomandari).
In ciuda faptului ca aici functioneaza atat criteriul reprezentativitatii, cat si principiul ,,un stat - un vot"
(cu aceeasi valoare); Consiliul Economic si Social functioneaza fara prea multa eficienta; Curtea
Internationala de Justitie continua sa fie, uneori, ignorata, hotararile sale nefiind sprijinite in aplicarea
lor de catre Consiliul de Securitate, decat atunci cand acesta nu contravine intereselor vreunui membru
permanent (se poate aminti, in acest sens, cazul ,,Nicaragua contra SUA", cand, in 1986, fata de refuzul
SUA de a respecta hotararea ClJ prin care se decidea incetarea actiunilor americane, apreciate ca ilegale,
de blocare a porturilor nicaraguene, Nicaragua a incercat sa obtina o rezolutie a Consiliului de Securitate
de obligare a respectarii de catre SUA a hotararii ClJ, blocata insa prin unicul vot al acestui stat, care a
facut uz de dreptul sau de veto); in sfarsit, se mai poate aminti birocratia teribila a organizatiei (cu mii de
functionari) si problemele sale de finantare (cu mari intarzieri de plata a cotizatiilor, inclusiv din partea
unor membri ai Consiliului de Securitate). In plus, desi se considera ca Secretariatul este organul
principal cel mai eficient al ONU, se ridica totusi intrebari asupra legitimitatii democratice a Secretarului
general, care este numit de Adunarea Generala la recomandarea Consiliului de Securitate, depinzand,
deci, de votul fiecaruia dintre membrii permanenti (cum a fost cazul, in decembrie 1996, cand, desi
candidatura Secretarului general in functiune, B.B.Ghali, era sustinuta, pentru un nou mandat, de toti
ceilalti membri ai Consiliului, SUA s-au opus).
Fata de toate cele de mai sus, reforma este evident necesara, incepand cu reforma Consiliului de
Securitate, care vizeaza, in principal, restructurarea sa (initiata in 1994), prin cresterea numarului de
membri permanenti (la care aspira, mai ales, Japonia si Germania, dar si India, Brazilia, Nigeria), dar si
nepermanenti (intr-un curent de opinie, cu opt sau zece state, ceea ce ar asigura o frecventa mai
crescuta a prezentei in Consiliu).

Ceea ce se urmareste prin reforma Consiliului este nu numai asigurarea unui caracter cu adevarat
reprezentativ si democratic (in luarea deciziilor), dar mai ales adaptarea sa la realitatile mediului politic
international actual (nu a celui din 1945 - de la crearea organizatiei - sau din 1963 - cand au fost
adaugate inca patru locuri de membri nepermanenti). In mod concret, se au in vedere imbunatatirea
metodelor de lucru, modul de adoptare a deciziilor, chestiunea dreptului de veto. In cadrul grupului
regional est-european, Romania a sustinut, alaturi de celelalte state membre, necesitatea crearii unui
loc de membru nepermanent pentru acest grup, de care am putea sa beneficiem si noi in viitor. Pana la
adoptarea Rezolutiei Adunarii Generale nr.53/30, din noiembrie 1998, privind ,,Reprezentarea echitabila
si cresterea numarului de membri in Consiliul de Securitate si alte aspecte conexe", dezbaterea a fost
blocata de disputa modului de

60

adoptare a deciziilor privind reforma.

Au mai fost adoptate si alte rezolutii in materie de reforma si asumarea unor noi obiective ale ONU, dar
amintitele dispute in legatura cu promovarea deciziilor dovedesc ca acest proces continuua si ca trebuie
sa continuie.

Sistemul ONU - este format din 19 organizatii internationale specializate, cu caracter universal. Dintre
acestea, Curtea Internationala de Justitie continua activitatea instantei predecesoare (Curtea
Permanenta de Justitie International a), iar alte 17 au fost infiintate direct in aplicarea art.63 din Carta:
Organizatia Internationala a Muncii (OIM), Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura
(FAO), Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (UNESCO), Organizatia Mondiala a
Sanatatii (OMS), Fondul Monetar International (FMI), Banca Internationala pentru Reconstructie si
Dezvoltare (BIRD), Asociatia Interna tionala pentru Dezvoltare (IDA), Societatea Financiara Internationala
(SFI), Organizatia Aviatiei Civile Internationale (OACI) , Organizat ia Maritima Internationala (OMI),
Uniunea Postala Universala (UPU), Uniunea Internationala a Telecomunicatiilor (UIT), Organizatia
Mondiala de Meteorologie (OMM), Organizatia Mondiala pentru Proprietatea Intelectuala (OMPI),
Asociatia Internationala pentru Energie Atomica (AIEA) si Organizatia Natiunilor Unite pentru Dezvoltare
Industriala (ONUDI).

IX Tratatul si dreptul tratatelor in Dr. international public

Dupa cum am mai aratat mai sus, cel mai vechi tratat, al carui text este astazi cunoscut, este considerat
a fi ,,tratatul sublim", incheiat in anul 1296 i.Cr., intre Ramses al II- lea, faraonul Egiptului si Hattusil al III-
lea, regele hititilor. Desi tratatele au avut intotdeauna un rol important in formarea si dezvoltarea
dreptului international, de-a lungul secolelor, ele au dobandit o importanta deosebita doar in societatea
international a actuala. Ele acopera intregul spectru al relatiilor internationale, cuprinzand domeniile
politic, militar, economic si financiar, cultural, stiintific, tehnic, spatiile maritime, spatiul extraatmosferic,
protectia mediului inconju-rator, controlul drogurilor si multe altele.

Astfel, spre deosebire de prima perioada de dezvoltare a dreptului international in care crearea
normelor de drept internat ional pe cale cutumiara reprezenta modalitatea juridica cea mai uzitata de
concretizare a acestor norme, incepand cu a doua jumatate a secolului XIX si, in special, in secolul XX,
tratatul devine cel mai insemnat instrument in relatiile internationale, in sensul de cadru juridic al
acestora si de modalitate de creare a normelor dreptului international, principalul izvor al acestei ramuri
de drept, un ,,dezmembramant" al Dr. international public.

Principalele reglementari in domeniu (,,sediul materiei") le reprezinta cele trei conventii internationale:
Conventia de la Viena din 23 mai 1969 privind dreptul tratatelor (sugestiv calificata drept un ,,Tratat al
tratatelor"), care se refera numai la tratatele incheiate intre state; Conventia de la Viena din 1986, care
se refera la tratatele incheiate intre state si organizat ii internationale ori numai intre organizat ii
internat ionale si Conventia de la Viena din 1973, care se refera la o problematica specifica, si anume,
succesiunea statelor la tratatele internationale.

Notiune (definitie)

In sensul cel mai larg al cuvantului, tratatul este un acord de vointe intre subiecti de drept international,
incheiat in scris, supus normelor dreptului international. Plecand de la faptul ca principalii subiecti de
drept international sunt statele si ca, in general, raporturile dintre state imbraca forma scrisa, tratatul a
mai fost definit ca un acord scris intre state, care creaza obligatii si drepturi conform Dr. international
public.

61

Mergand la definitiile ,,oficiale", din actele normative, potrivit art.2(1) din Conventia de la Viena din
1969 cu privire la dreptul tratatelor, prin tratat se intelege ,,un acord international, incheiat intre state in
forma scrisa si guvernat de dreptul international, fie ca este consemnat intr-un singur instrument sau in
doua ori mai multe instrumente conexe si oricare ar fi denumirea lor particulara".

O alta formulare, care ia in considerare aspectele de fond ale tratatului, este si urmatoarea: ,,tratatul
este expresia vointelor concordante, emanand de la subiecte de drept, inzestrate cu capacitatea necesar
a, in scopul de a produce efecte juridice reglementate de dreptul international". Aceasta definitie
implica concluzia ca tratatele internationale se pot incheia nu numai intre state, ci si intre state si
organizatii internationale. Deci, se poate afirma ca tratatul este un act juridic exprimand acordul de
vointe dintre state, ca principali subiecti de drept international, sau intre acestea si alti subiecti de drept
international, ori intre acestia din urma, in scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi si obligatii in
raporturile dintre ele.

Clasificare, denumiri - se fac tinand cont de criterii materiale sau formale.

Astfel, in aplicarea criteriului material, tratatele pot fi:

- tratate legi, care au valoare normativa, si

- tratate contract, care sunt comparate cu contractele din dreptul civil. In practica, acest criteriu
nu se aplica riguros, distinctia dintre tratate legi si tratate contract prezinta doar un anumit interes
istoric si sociologic, intrucat nu exista un regim juridic propriu fiecareia din aceste categorii de tratate.
Sunt considerate ca apartinand unei categorii distincte tratatele constitutive de organizatii
internationale. Acestea stabilesc structuri si determina modurile de functionare ale organizatiei.
Specificitatea lor consta in vointa statelor membre de a asigura functionarea indelungata a acestor
structuri si grija de a realiza continuitatea activitatilor acestora.

In aplicarea criteriului formal, clasificarea tratatelor se face in functie de calitatea partilor sau de
numarul acestora. Astfel, tratatele pot fi:
- tratatele internationale dintre state, dintre state si organizatii internationale si cele incheiate
intre organizatii internationale;

- tratate bilaterale sau multilaterale.

Sub aspectul denumirii, termenul de tratat, in sens larg, desemneaza toate actele juridice incheiate intre
subiectii de drept international, fara deosebire de denumirile lor specifice.

In sens restrans, tratatul desemneaza o intelegere cu caracter politic sau economic, mai importanta si
mai solemna (de pace, neagresiune, buna vecinatate, de comert si navigatie etc.). De exemplu: Tratatul
de Pace din 1947, Tratatul cu privire la relatiile de buna vecinatate si cooperare dintre Romania si
Ucraina (2 iunie 1997, Constanta), Tratatul de comert si navigatie dintre Romania si URSS din 1947.

Conventia este o intelegere prin care se reglementeaza relatiile dintr-un domeniu specific al raporturilor
internationale. De exemplu, Conventia privind dreptul tratatelor dintre state (Viena, 1969).

Acordul desemneaza o intelegere intervenita mai ales in domeniile economic, comercial, financiar,
cultural.

Pactul este o intelegere incheiata intr-un domeniu concret al relat iilor politice interstatale, avand un
caracter solemn. De exemplu, Pactul Briand-Kellogg din 1928.

Protocolul poate fi atat o intelegere de sine statatoare, dar si un act accesoriu la un tratat preexistent,
incheiat pentru a-l modifica, prelungi, interpreta, detalia pe acesta. De exemplu, Protocolul adit ional
privind privilegiile si imunitatile Organizatiei Cooperarii Economice a Marii Negre (Tbilisi, 1999).

Actul General este un acord multilateral, care stabileste un anumit regim juridic sau reglementeaza un
anumit domeniu al relatiilor internationale. De exemplu, Actul General din

62

1929 pentru reglementarea pasnica a diferendelor.

Statutul reprezint a acordul prin care se creeaza o organizatie internationala sau se reglementeaza un
anumit regim juridic. De exemplu, Statutul Dunarii din 1921.

Carta este, de asemenea, un tratat prin care se constituie o organizatie internationala. De exemplu,
Carta Organizatiei Cooperarii Economice a Marii Negre (Yalta, 5 iunie 1998).
Schimbul de note sau de scrisori este un tratat bilateral, in forma simplificata, care consta din doua note
sau scrisori cu continut identic.

Compromisul este un acord prin care part ile convin sa trimita un litigiu spre solutionare unei instante
arbitrale sau judiciare internationale.

Modus vivendi reprezinta un acord cu caracter provizoriu, ce urmeaza a fi inlocuit cu un tratat cu clauze
detaliate.

Gentlemen's agreement este o exceptie de la regula ca tratatul este un acord incheiat in scris, deoarece
el reprezinta o forma verbala a consimtamantului partilor. De exemplu, gentlemen's agreement-ul de la
Londra din 1946 privind alegerea membrilor nepermanenti ai Consiliului de Securitate.

Memorandumul de intelegere reprezinta, de regula , un acord care se incheie intre organizat iile
internationale; mai desemneaza o categorie de documente internationale, a carei natura se plaseaza
intre tratate si documentele cu caracter politic (asa-numitul ,,soft law").

Privind ansamblul celor trei conventii din domeniul dreptului tratatelor, se impune precizarea ca acestea
au realizat mai degraba o armonizare decat o uniformizare a regulilor referitoare la tratate. Articolele
conventiilor sunt astfel formulate incat lasa statelor o larga libertate de alegere in ceea ce priveste
modalitatile concrete de clasificare, denumire, incheiere, aplicare si modificare a tratatelor.

Condit iile de fond referitoare la tratatul international - privesc elementele esentiale, in functie de care
un act international este calificat drept tratat international. Acestea sunt:

1. respectivul act (exprimand acordul partilor) trebuie sa fie rezultatul vointei lor liber exprimata,
neafectata de vicii de consimtamant, si sa se stabileasca asupra unui obiect realizabil si licit;
jurisprudenta internationala in materie a subliniat ca un stat nu poate, in raporturile sale conventionale,
sa fie legat fa ra consimtamantul sau, iar in legatur a cu caracterul licit al obiectului tratatului, Conventia
de la Viena din 1969 introduce conceptul de jus cogens, conform caruia sunt nule tratatele care
contravin unor norme imperative ale dreptului international contemporan;

2. partile intre care intervine acordul trebuie sa fie, in toate cazurile, state, organizatii
internationale sau alte entitati carora sa le fie recunoscuta calitatea de subiect de drept international;
intelegerile intervenite intre persoane fizice sau juridice de drept intern din diferite state ori intre
acestea si state sau organizatii internationale, oricat de importante ar fi aceste intelegeri din punctul de
vedere al continutului lor in planul relatiilor internationale, nu pot fi incluse in categoria tratatelor. Nu
vor fi, astfel, asimilate tratatelor acordurile ce intervin intre bancile centrale ale unor state, desi acestea
joaca un rol important in stabilirea ratelor de; schimb intre modelele diferitelor state si, in general, in
politica economica a acestora. La fel, nu pot fi calificate drept tratate internationale acordurile
intervenite intre unele state, pe de o parte, si intreprinderi straine, de multe ori societati transnationale,
pe de alta parte, care au ca obiect exploatarea unor resurse de materii prime sau prestari de servicii,
oricare ar fi importanta lor pentru statele respective;

3. actul respectiv trebuie sa produca efecte juridice, ceea ce impune ca asemenea efecte sa se
materializeze, fie in stabilirea unor reguli de comportament, a unor norme de conduita obligatorii, cu
caracter general si permanent, aplicabile unui numar nelimitat de situatii, fie in crearea, modificarea sau
stingerea unor drepturi ori obligatii concrete intre parti.

63

4. actul (tratatul) respectiv trebuie sa fie guvernat de normele dreptului international public. Prin
aceasta, tratatul international se distinge de orice alte intelegeri la care sunt parti state sau organizatii
internationale, dar care, prin natura stipulatiilor pe care le contin, sunt supuse normelor de drept intern
ale unui anumit stat. Este, in principal, cazul unor contracte de drept privat, la care una din parti este un
stat strain. Asemenea contracte pot interveni, de exemplu, in legatura cu achizitionarea sau inchirierea
unor imobile ori pentru prestarea unor servicii.

Aspecte de procedura in dreptul tratatelor internationale

1. Incheierea tratatelor - presupune o suita de actiuni la care participa statele intre care intervine
tratatul.

Pe cale cutumiara, s-au stabilit o serie de reguli procedurale, care presupun parcurgerea mai multor
etape in procesul de incheiere a unui tratat international; codificate prin conventia de la Viena (1969),
aceste reguli au insa, in general, o valoare supletiva, intrucat Conventia ofera, in numeroase cazuri, mai
multe alternative. Mai mult chiar, in finalul unor articole, dupa ce se enunta o anumita regula,
referitoare la o etapa sau alta a procesului de incheiere a tratatelor, se adauga mentiunea ,,in afara
cazurilor in care pa rtile nu convin, altfel". De aceea, unii autori scot in evidenta faptul ca procedura de
incheiere a tratatelor este dominata de regula ,,deplinei autonomii de vointa a partilor", sau asa-zisa
,,libertate a formelor".

Totusi, in general, la incheierea unui tratat international se parcurg trei faze:

- negocierea textului tratatului,

- semnarea lui si

- exprimarea consimtamantului statelor de a fi parti la tratat.

Negocierile se desfasoara intre reprezentanti ai statelor, special abilitat i in acest sens. Aceasta abilitare
trebuie sa rezulte din documente care emana de la autoritat ile competente ale fiecarui stat, in
conformitate cu dispozitiile Constitutiei sau altor legi interne. Aceste documente poarta denumirea de
depline puteri. In Conventia de la Viena (1969, art.1, alin.c), acestea sunt definite drept ,,documentul
emanand de la autoritatea competenta a unui stat si desemnand una sau mai multe persoane
imputernicite sa reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat,
pentru a exprima consimtamantul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a indeplini oricare alt
act cu privire la tratat". Dupa cum se stie, pe langa persoanele special imputernicite prin deplinele
puteri, exista si o categorie de persoane, care, prin funct iile pe care le indeplinesc in stat, nu au nevoie
sa prezinte, pentru negocierea si incheierea tratatelor, depline puteri. De regula, acestea sunt seful
statului, seful guvernului si ministrul de externe; sau sefii misiunilor diplomatice (dar numai pentru,
negocierea si incheierea tratatelor bilaterale, intre statul acreditant si statul acreditar) si reprezentatii
acreditati ai statelor la o conferinta sau la lucrarile unei organizatii internationale, convocate in vederea
elaborarii unui tratat.

In lega tura cu activitatile care se includ in etapa negocierilor, se inregistreaza anumite particularitati
decurgand din forma bilaterala sau multilaterala a tratatului. Astfel, in timp ce etapa de negociere a
tratatului bilateral se incheie cu convenirea textului acestuia intre cele doua parti, in cazul tratatului
multilateral, negocierea se incheie cu adoptarea textului tratatului, pe articole si in ansamblul sau.
Regula generala dupa care s-a desfasurat negocierea tratatelor multilaterale in trecut era aceea a
adoptarii textului prin votul unanim al statelor participante. Conventia de la Viena din 1969 consacra
insa o tendinta, manifesta deja in practica, in sensul ca, pentru tratatele multilaterale care se negociaza
in conferinte ori organizatii internationale, majoritatea de 2/3 este suficienta pentru adoptarea textului
negociat (art.9).

Semnarea tratatelor se face in scopul autentificarii textului negociat. Autentificarea prin semnare
reprezinta atestarea solemna, de catre statele care au participat la negocieri, a faptului
64

ca acestea s-au incheiat si c a textul pe care isi depun semn atura reprezinta forma definitiva a tratatului,
acesta neputand fi deci modificat unilateral de nici unul din statele participante. Acest efect va fi
obtinut, daca sunt intrunite, cumulativ, urmatoarele doua conditii (art.12 al Conventiei din 1969):

- tratatul prevede expres acest lucru,

- intentia statului de a da acest efect semnaturii rezulta din deplinele puteri ale reprezentantului
sau ori a fost exprimata in timpul negocierii.

In prezent, numeroase tratate internationale la care statele devin parti prin semnare sunt identificate
prin denumirea de acorduri in forma simplificata. Ele se materializeaza, de obicei, in schimb de note,
schimb de scrisori, proces verbal parafat, memorandum, declaratii comune etc. Intre acordurile in forma
simplificata si tratatul formal, nu exista decat diferente de procedura.

Etapa negocierii unui tratat nu este insa urmata, in toate cazurile, imediat, de semnarea definitiva a
acestuia. Exista situatii in care, dupa incheierea negocierilor, se procedeaza doar la semnarea ad-
referendum sau la parafarea textului. Prin semnarea cu mentiunea ,,ad-referendum" se autentifica
textul tratatului, ,,dar numai cu caracter provizoriu". Parafarea, care consta in inscrierea initialelor
numelui negociatorului imputernicit al fiecarui stat pe textul negociat, are acelasi efect provizoriu
(pentru toate acestea si alte elemente terminologice, v. art.1, alin.a-g, din Legea nr.590/2003, privind
tratatele). Semnarea ad-referendum sau parafarea trebuiesc urmate de semnarea definitiva a tratatului,
conditie obligatorie pentru declansarea procedurilor din etapa urmatoare.

Exprimarea consimtamantului statelor - se realizeaza prin mijloacele juridice prevazute de legislatia lor
interna: semnare (vezi mai sus!), ratificare, aprobare sau acceptare.

Pentru ca un stat sa fie definitiv angajat juridic prin dispozitiile tratatului este necesar sa intervina un act
intern, prin intermediul caruia organe special abilitate, de regula parlamentele nationale, analizeaza
dispozitiile acestuia si decid asupra angajarii statului. Acest act (si activitatile conexe) constituie
ratificarea tratatului. Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislatii interne pentru
aplicarea dispozitiilor acestuia, sau tratatul poate ridica anumite probleme politice care presupun un
anumit consimtamant din partea parlamentului.
Ratificarea era, init ial, un act al suveranului, prin care acesta confirma imputernicirile date
plenipotentiarilor sai in vederea incheierii tratatelor si prin aceasta, in virtutea teoriei mandatului, statul
era considerat definitiv legat prin tratat. Odata cu aparitia parlamentelor in principalele state europene,
ratificarea tratatelor de ca tre acestea a devenit mijlocul principal prin care organul legislativ controleaza
exercitarea de catre executiv a dreptului de a negocia tratatele internationale. In prezent, ratificarea a
dobandit valente deosebite, intrucat in relatiile internationale moderne, dreptul de a incheia tratate
cade sub incidenta organelor caracteristice regimului reprezentativ, ce trebuie consultate inainte de o
angajare definitiva. Competenta in aceasta privinta este impartita, in majoritatea statelor, intre seful
statului si adunarile legislative.

O problema in legatura cu ratificarea tratatelor este aceea daca ratificarea trebuie sa fie data (sau
refuzata) intr- un anumit termen. Raspunsul este negativ, in afara de cazurile in care tratatul prevede un
termen pentru aceasta. Oricum, statele trebuie sa-si acorde ,,termene rezonabile". De obicei, termenul
pentru ratificare depinde in mare masura de natura tratatului si exista tratate ratificate dupa multi ani.
Ratificarea nu poate fi partiala sau conditionata, ci numai acordata sau refuzat a, iar daca un stat
incearca sa modifice un tratat in timp ce il ratifica , aceasta echivaleaza cu refuzul ratificarii, insotit de o
noua oferta, care poate fi sau nu acceptata. La trata-tele multilaterale pot fi formulate, in anumite
limite, rezerve. .

Consimtamantul exprimat prin aprobare sau adoptata ca urmare a cresterii fara precedent a

acceptare este o procedura relativ noua, numarului tratatelor convenite la nivel

65

international si a diversifica rii domeniilor in care acestea intervin, in special a celor cu continut
economic si tehnic. Aceasta procedura s-a impus ca o alternativa la ratificare, o modalitate noua de
exprimare a consimtamantului statelor de a fi parti la tratate, modalitate care este data in competenta
guvernelor.
Practic, pe aceasta cale se realizeaza o examinare mai expeditiva a dispozitiilor unor tratate si se evita
procedura mai lunga si complicata a ratificarii. In conformitate cu legile interne ale fiecarui stat, sunt
supuse aprobarii sau acceptarii de catre guvern, tratatele care nu implica un angajament politic major
sau nu se refera la domenii esentiale ale exercitarii suveranitatii statelor.

Evident ca aderarea la tratate se refera numai la tratatele multilaterale si intervine in cazurile in care un
stat nu a participat la negocierea si semnarea tratatului dar decide, ulterior, sa devina parte la acesta.

Aderarea este posibila numai daca aceasta modalitate de a deveni parte la un tratat este prevazut a
expres in textul tratatului, sau daca din acesta rezulta intentia partilor de a permite aderarea ulterioara a
altor state. In functie de natura tratatului, aderarea se realizeaza prin procedura ratificarii sau aprobarii.

Intrarea in vigoare a tratatului - reglementarile in acest domeniu au fost adoptate deoarece, in practica,
exprimarea consimtamantului statelor de a fi parti la un tratat international se realizeaza, de regula ,
printr-o serie de proceduri interne, care se desfasoar a in ritmuri si la date diferite, impunandu-se
necesitatea ca statele parti sa -si comunice reciproc indeplinirea acestor proceduri si, in func tie de
acestea, sa se stabileasca o data precisa de la care tratatul produce efectele pentru care a fost adoptat.
In general, data intrarii in vigoare a unui tratat este prevazuta expres de aceasta, iar in cazurile in care
tratatul nu o prevede, intrarea in vigoare este convenita, ulterior, intre parti, urmarindu-se anumite
norme procedurale.

Documentele prin care statele isi comunica indeplinirea procedurilor interne de exprimare a
consimtamantului de a se angaja prin tratat sunt denumite instrumente de ratificare (sau aderare). In
cazul tratatelor bilaterale, data intra rii in vigoare coincide cu data schimbului instrumentelor de
ratificare sau a notificarii privind aprobarea sau acceptarea.

In ceea ce priveste tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe langa unul din
guvernele statelor care au participat la negocierea si semnarea tratatului, caruia i s-a incredintat functia
de depozitar, sau pe langa o organizatie internationala investita cu aceeasi functie. Pentru tratatele
incheiate sub auspiciile ONU, depozitar este Secretariatul General al organizatiei. Data intrarii in vigoare
a acestor tratate este stabilita in functie de acumularea unui numa r minim, prestabilit prin dispozitiile
tratatului, de asemenea instrumente de ratificare (si chiar de indeplinirea si altor conditii).
Legislatia romana privind incheierea tratatelor este reprezentata, in primul rand, de prevederile art.11,
20, 91 (alin.1) si 146-149 din Constitutie si Legii nr.590/2003, intrata in vigoare in februarie 2004.

Tratatele negociate si semnate in numele Romaniei se supun fie ratificarii, prin lege, de catre Parlament,
fie aprobarii, prin hotarare, de catre guvern, in functie de domeniul in care intervin. Acordurile si
intelegerile care, prin continutul lor, nu impun ratificarea de catre parlament sau aprobarea guvernului,
cunoscute sub denumirea de acorduri in forma simplificata, se incheie de ministrul afacerilor externe
prin schimburi de note sau scrisori. Ele se pot incheia s i de alte ministere sau organe centrale, care au
primit atribut ii si imputerniciri in acest sens, in colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe (art.29, din
Legea nr.590/2003)

Rezervele la tratate

In dr. international actual (art.2, alin. d al Conventiei de la Viena din 1969) aceasta institutie este
denumita drept ,,o declaratie unilaterala, indiferent de cum este redactata sau

66

denumita, facuta de catre un stat atunci cand semneaza, ratifica, accepta, aproba sau adera la un tratat,
prin care urmareste sa excluda sau sa modifice efectul juridic al anumitor prevederi ale tratatului in
aplicarea lor fata de statul respectiv". Explicata astfel, rezerva pe care un stat o formuleaza la un tratat
multilateral la care doreste sa participe reprezinta deci o particularitate, pe care acel stat isi propune sa
o introduca fata de regimul juridic general pe care tratatul respectiv il creeaza intre statele parti.
Rezervele reprezinta, deci, un mecanism conventional aplicabil doar in cadrul tratatelor multilaterale.

Posibilitatea de a formula rezerve la tratatele multilaterale a fost intotdeauna admisa, ceea ce a variat,
in decursul timpului, au fost insa conditiile, mai mult sau mai putin restrictive, pe care aceste rezerve
trebuiau sa le indeplineasca. Astfel, in prezent, (cf. art.19-23, Conventia de la Viena, 1969) se stabilesc o
serie de conditii de forma si limitari in timp, precum si conditii de fond, pentru formularea si admiterea
rezervelor. Ca drept conditii de forma, reglementarile respective stabilesc:
- rezervele sa fie exprimate in scris si sa fie comunicate statelor contractante si altor state care au
dreptul sa devina parti la tratat (art.23); retragerea unei rezerve trebuie, de asemenea, formulata in
scris;

- rezervele pot fi formulate cu prilejul semnarii tratatului, cu ocazia ratificarii, aprobarii sau
acceptarii sale, sau in momentul aderarii (art.19 al actului normativ);

- celelalte parti la tratat sunt libere sa formuleze obiectiuni la rezervele comunicate ori sa le
accepte. Acceptarea rezervelor se poate face expres sau tacit. Neformularea de obiectiuni fata de o
rezerva, timp de 12 luni de la comunicarea acesteia, este considerata ca acceptare tacita, iar retragerea
unei obiectii la o rezerva trebuie formulata in scris.

In ceea ce privesc conditiile de fond ale rezervelor, acestea se refera la continutul tratatului ori acestora,
si anume:

- formularea oricaror rezerve sa nu fie in mod expres interzisa de tratat;

- rezervele sa nu se refere la anumite dispozitii ale tratatului, la care este in mod expres exclusa
posibilitatea de a se formula rezerve; in general, prin asemenea interdictii de a se formula rezerve la
anumite articole ale unui tratat, se urmareste sa se pastreze un ,,nucleu al tratatului", care sa se aplice
absolut uniform intre toate partile, lasand deschisa posibilitatea de a formula rezerve la alte clauze,
considerate de o mai mica importanta

- rezervele sa nu fie incompatibile cu obiectul si scopul tratatului.

Privitor la efectele produse de rezervele astfel formulate, acestea nu sunt interpretate unitar si nici
suficient reglementate, asa incat ele sunt, de regula, reglementate bilateral, intre statul rezervatar si
celelalte state parti la tratat.

Aplicarea in spatiu a tratatelor - este guvernata de regula generala, intemeiata pe practica statelor,
jurisprudenta si doctrina, conform careia tratatele se aplica asupra ansamblului teritoriului statelor parti.
Astfel, in acest sens, art. 29 al Conventiei de la Viena din 1969 prevede ca: ,,Daca din cuprinsul tratatului
nu reiese o intentie diferita sau daca aceasta nu este stabilita pe alta cale, un tratat leaga fiecare parte
cu privire la ansamblul teritoriului sau".
De aici (si din practica!) rezulta ca, in anumite conditii statele pot decide ca un tratat nu se aplica unei
parti din teritoriul sau. La asemenea derogari de la regula generala s-a ajuns, de exemplu, prin ,,clauza
federala". Prin aceasta ,,clauza", un stat federal, parte la tratat, poate exclude teritoriul anumitor
entitati componente ale federatiei de la aplicarea acestuia in cazurile in care, in temeiul unor dispozitii
constitutionale, acest lucru este posibil. Evolutia practicii conventionale mai recente demonstreaza ca in
cadrul federatiilor s-a ajuns insa la o solidaritate accentuata intre entitatile componente, care exclude
reprezentarea internationala separata a acestora si, implicit, recurgerea la ,,clauza federala".

In acelasi timp, o serie de tratate stabilesc regimuri juridice aplicabile unor anumite zone geografice sau
spatii precis identificate, situate dincolo de limitele suveranitatii statelor parti la tratat. Din aceasta
categorie fac parte, de exemplu, Tratatul privind Antartica din 1959, Acordul

67

privind activitatea statelor pe Luna sau alte corpuri ceresti din 1979, tratatul care interzice plasarea de
arme nucleare si alte arme de distrugere in masa in zona internationala a spatiilor submarine din 1970 s.
a.

Aplicarea in timp a tratatelor - in legatura cu aceasta s-a impus regula generala a neretroac-tivitatii
tratatelor. Preluat din dreptul intern, principiul a fost consacrat si in Conventia din 1969, care, in art.28,
prevede: ,,Daca din cuprinsul tratatului nu reiese o intentie diferita, sau aceasta nu este stabilita pe alta
cale, dispozitiile unui tratat nu leaga o parte in ceea ce priveste un act sau un fapt anterior datei intrarii
in vigoare a acestui tratat (...)".

Asa cum rezulta si din formularea din Conventie, nimic nu impiedica statele parti la un tratat sa deroge
de la regula neretroactivitatii, cu conditia ca aceasta derogare sa rezulte din clauzele tratatului (in
general, asemenea derogari se gasesc in tratate bilaterale privind evitarea dublei impuneri, asigurari
sociale sau in domeniul vamal).
O chestiune importanta in acest domeniu, impusa de practica numarului tot mai mare al tratatelor
bilaterale si multilaterale, a fost cea a tratatelor succesive (cea a situatiilor conflictuale dintre dispozitiile
unor tratate, cu acelasi obiect, intervenite succesiv intre aceleasi parti).

In dr. international, noul tratat se va aplica cu conditia ca din dispozitiile sale sa rezulte intentia partilor
de a inlocui vechiul tratat sau daca dispozitiile sale si cele ale vechiului tratat sunt incompatibile in asa
masura , incat este imposibil sa se aplice ambele tratate in acelasi timp. Deci, noul tratat prevaleaza.
Dar, in practica se intalnesc solutii diferite in acest domeniu.

Atrag atentia, totusi, asupra unei prevederi cu regim derogatoriu, cu valoare generala, instituita de Carta
ONU. Astfel, art.103 stabileste preeminenta sa asupra oricarei conventii internationale succesive,
incheiate de statele membre, atunci cand a prevazut: ,,in caz de conflict intre obligatiile membrilor Na
tiunilor Unite decurgand din prezenta Carta si obligatiile lor decurgand din orice alt acord international,
vor prevala obligatiile decurgand din prezenta Carta".

Modificarea tratatelor

Transformarile numeroase si rapide pe care le inregistreaza relatiile internationale contemporane

impun, nu de putine ori, adaptarea continutului tratatelor la evolutiile societatii internationale.

Termenii utilizati pentru a desemna asemenea adaptari variaza si sunt uneori echivalenti: modificare,
amendare, revizuire. In general, ,,modificarea" este termenul generic, prin care se indica orice schimbari
aduse textului unui tratat, in timp ce ,,amendarea" se refera la anumite modificari partiale si de mai
mica importanta, iar ,,revizuirea" desemneaza modificari substantiale si extinse ale textului unui tratat.

Admisibilitatea, de principiu, a transformarii textului unui tratat, oricare ar fi intinderea sa, depinde de
voint a partilor. In cazul tratatelor bilaterale, par tile pot decide, atat la incheierea tratatului cat si in
cursul aplicarii sale, asupra conditiilor in care pot interveni anumite modificari. In ceea ce priveste
tratatele multilaterale, modificarea lor ridica o serie de probleme referitoare la conditiile concrete de
realizare. In oricare dintre cazuri, exista insa doua reguli generale ce privesc modificarea tratatelor:

- orice tratat poate fi modificat numai cu acordul partilor;

- acordul de modificare trebuie sa parcurga, in general, etapele prevazute pentru incheierea

tratatului (negociere, adoptare, ratificare, intrare in vigoare); in acest sens, art.39 al Coniventei de la
Viena stabileste: ,,Un tratat poate fi amendat prin acordul partilor. Afara de cazul in care tratatul nu
dispune altfel, regulile enuntate in partea a II-a (ref. la incheierea si intrarea in vigoare) sunt aplicabile
unui astfel de acord".
In ceea ce priveste tratatele multilaterale, in respectul suveranitatii statelor si libertatea lor de vointa,
modificarea acestora se poate face, ca regula generala, doar cu acordul tuturor statelor

68

parti. Astfel, prin aplicarea regulii unanimitatii pentru modificarea tratatelor multilaterale, un numar
redus de state (sau chiar un singur stat) ar putea bloca modificarea textului tratatelor, impusa de
anumite conjuncturi obiective si dorita de majoritatea statelor parti. De aceea, in practica , s-a renuntat
la cerinta unanimitatii, astfel incat asemenea modificari pot sa devina efective cu acordul majoritatii
statelor parti (desigur, in conditiile si conform procedurii prevazute chiar in tratat).

Decenii de aprinse discutii, de pe pozitii variate sau chiar extreme, s-au consumat in opinia publica, intre
juristi si scoli de drept, pornind de la realitatea necesitatii reformarii organizat iei mondiale, cu reala
vocatie universala, care este ONU, in sensul adaptarii acesteia realitatilor in dinamica schimbare din
viata internationala. Or aceasta presupune, totodata, modificarea tratatului fondator, a Cartei. In
aceasta perspectiva, de la bun inceput, a fost adoptat un regim juridic special, care, la randu-i, ar trebui
modificat.

In legatura cu posibilitatea modificarii, principalele reglementari in domeniu sunt cele cuprinse in

art.108 si 109 din Carta, care fac distinctie clara intre amendarea si revizuirea sa.

Astfel, primul art., indicat mai sus, se refera la ,,amendamente", concepute ca modifi-cari de mai mica
importanta, care vor intra in vigoare pentru toti membrii ONU ,,cand vor fi fost adoptate cu o majoritate
de doua treimi din membrii Adunarii Generale si ratificate, in conformitate cu respectiva lor procedura
constitutionala, de doua treimi din Membrii Natiunilor Unite, inclusiv toti membrii permanenti ai
Consiliului de securitate".

Dupa cum s -a retinut si-n literatura de specialitate, pana in prezent au fost amendate articolele 23, 27 si
61 ale Cartei. Prin amendamentul la art. 23 s-a sporit de la unsprezece la cincisprezece numa rul
membrilor Consiliului de Securitate, iar prin doua amendamente succesive ale art. 61 a crescut de la 18
la 54 numa rul membrilor Consiliului Economic si Social. Amendamentul la art. 27 dispune ca hotararile
Consiliului de Securitate in problemele de procedura sa fie luate cu votul afirmativ a noua membri,
cuprinzand si voturile concordante ale celor cinci membri permanenti ai Consiliului.

Articolul 109 se refera la posibilitatea revizuirii Cartei, care ar viza modificari de substanta, de ansamblu,
fiind de competenta unei Conferinte Generale a Membrilor

Natiunilor Unite, ce ar putea fi convocata in urma votului a doua treimi din membrii Adunarii Generale si
a oricaror noua membri ai Consiliului de Securitate. Intrarea in vigoare a unor asemenea modificari ale
Cartei ONU ar urma sa aiba loc dupa ratificarea acestora de catre doua treimi din Membrii Natiunilor
Unite, inclusiv toti membrii permanenti ai Consiliului de Securitate. Pana in prezent, nu s-a luat o decizie
in legatura cu convocarea unei conferinte generale de revizuire a Cartei.

Incetarea tratatelor

Tinand de actualitatea lor, de corespondent a efectelor juridice produse cu noile deveniri din relatiile
internationale, cauzele de incetare a acestor efecte sunt riguros si restrictiv solutionate, atat prin clauze
exprese in tratat sau, in lipsa acestora, prin practica conventionala a statelor. In acest sens, Conventia de
la Viena (art. 42, alin. 2) stabileste ca ,,stingerea unui tratat, denuntarea sa sau retragerea unei parti nu
pot avea loc decat in aplicarea dispozitiilor tratatului sau a prezentei Conventii".

In practica, dar si in literatura speciala, privitor la cauzele de incetare a efectelor tratatelor se face
distinct ia intre: incetarea tratatelor prin vointa partilor, independent de vointa lor, ca urmare a ruperii
relatiilor diplomatice, a razboiului sau constatarii nulitatii lor (principalele modalitati practice de incetare
a efectelor acestora). In aceeasi literatura, se discuta despre cauze de nulitate si incetare propriu-zisa.

69

O prima cauza de nulitate este cea prevazuta in art.53 si 64 ale Conventiei de la Viena, conform
carora tratatul este nul (inceteaza) daca contine clauze care contravin unei norme imperative (de jus
cogens) de dr. international, atunci in vigoare.
O alta situatie de nulitate intervine atunci cand se constata ca tratatul are unele vicii de consimtamant:
lipsa competentei de a incheia astfel de acte, eroarea, dolul, coruperea reprezentatului statului-parte,
constrangerea exercitata asupra acestuia.

Desigur, tratatul poate fi incheiat pe o durata determinata, la implinirea careia isi inceteaza firesc
efectele. In practica, insa, in cele mai multe cazuri, tratatele care contin clauze privitoare la incheierea
lor pe o anumita perioada - 3, 5, 10 ani - contin ,,automat" si o clauza privind tacita prelungire sau
reinnoire (reconductiune). Conform acesteia, la implinirea perioadei pentru care tratatul a fost incheiat,
acesta se considera reinnoit, pe perioade identice, daca nici una dintre parti nu isi manifesta intentia de
a pune capat tratatului la expirarea perioadei respective.

Dupa cum s-a mai aratat, tratatele isi pot inceta efectele ca urmare a unei conditii rezolutorii (un
eveniment viitor si incert, care daca si atunci cand se produce, face sa inceteze tratatul), expres
prevazuta in cuprinsul lor.

In mod exceptional, tratatele isi mai pot inceta uneori efectele ca urmare a manifestarii unilaterale de
vointa a uneia din parti, prin denunt are sau retragere. Denun tarea sau retragerea unilaterala dintr-un
tratat ridica problema facultatii unei parti la tratat de a se elibera de un regim conventional printr- un
act unilateral. Practica conventionala a dat un raspuns negativ la aceasta problema, in sensul ca nu
exista un drept de denuntare unilaterala a tratatului, in absenta unei clauze exprese in tratat. In acest
sens, Conventia de la Viena (art.56) stabiles te regula generala conform careia ,,un tratat care nu contine
dispozitii cu privire la stingerea si la denuntarea sa sau la retragerea din el nu poate fi obiectul unei
denuntari sau retrageri".

Incetarea unui tratat sau suspendarea acestuia se poate realiza si tacit, ca urmare a incheierii intre
aceleasi parti a unui tratat cu acelasi obiect (in conditiile art.59 din aceeasi Conventie).

Incetarea tratatelor independent de vointa partilor intervine in situatii obiective, care fac imposibila
executarea lor, ca urmare a disparitiei obiectului sau partilor la tratat si ca efect al schimbarii
fundamentale a imprejurarilor.

Ruperea relatiilor diplomatice si consulare, ca si razboiul pot crea, in ceea ce priveste anumite tratate, o
imposibilitate de executare si pot conduce la incetarea acestora. Dar, in general, ruperea relatiilor
diplomatice sau consulare nu conduce automat la incetarea tratatelor dintre statele in cauza. Fac
exceptie tratatele a caror executare implica existenta relatiilor diplomatice si consulare intre parti.

In cazul conflictelor armate se pot crea imprejurari care sa afecteze nu numai aplicarea tratatelor dintre
statele beligerante, ci si intre alte state. Dar, de regula, nu isi mai produc efectele tratatele bilaterale
dintre beligeranti, mai ales cele privind relatiile economice si financiare, iar tratatele multilaterale sunt
suspendate in raporturile dintre beligeranti si raman in vigoare in raporturile dintre nebeligeranti,
precum si in raporturile dintre beligeranti si nebeligeranti.

Interpretarea tratatelor - este operatiunea prin care se determina sensul exact al unui cuvant sau al unei
expresii, se lamuresc exprimarile ambigue sau obscure ale unei dispozitii. In timp, mai ales pe cale
cutumiara, s-au stabilit unele reguli privind autoritatea competenta pentru interpretarea tratatelor si,
totodata, reguli si mijloace de interpretare. In dr. international contemporan, Conventia de la Viena
(1969) sintetizeaza unele dintre acestea, in art.31-33, dupa ce, in art.2, sunt convenite definitii privind
termenii si explicate expresii folosite in textul adoptat.

Ca regula generala, pe plan international, sarcina interpretarii revine, in primul rand, statelor parti la
tratat si, in mod exceptional, unei instante arbitrare sau judiciare (la cererea

70

statelor, desigur). Pe plan intern, interpretarea tratatelor revine autoritatilor guvernamentale

competente in domeniul relatiilor externe, de regula ministerelor de externe ale statelor parti.

Interpretarea tratatelor de catre parti, denumita si interpretare autentica, se poate realiza prin
includerea unor clauze interpretative in textul tratatelor, prin acte aditionale sau scrisori de
interpretare, ca si prin acorduri separate de interpretare.

Interpretarea jurisdictionala intervine atunci cand partile nu se pot pune de acord asupra interpretarii
tratatului si supun diferendul arbitrajului international sau Curtii Internationale de. Justitie.
Interpretarea data de aceste instante - numita si interpretare neautentica - are forta obligatorie numai
pentru partile in litigiu si priveste numai speta supusa jurisdictiei.

Revenind la regulile consacrate de cutuma sau actele internationale in materia interpretarii tratatelor
internationale, apreciem, in finalul acestui rezumat, ca, in timp, cu toata diversitatea situatiilor concrete,
s-au aplicat reguli deduse din principiile logicii, bunului simt si bunei credinte. Asa cum, de fapt,
,,rezuma" art.31, alin.1, al Conventiei de la Viena, din 1969,: ,,Un tratat trebuie sa fie interpretat cu buna
credinta, potrivit sensului obisnuit ce urmeaza a fi atribuit termenilor tratatului in contextul lor si in
lumina obiectului si scopului sau".

X. Solutionarea diferendelor internationale prin mijloace de Drept international

1. Scurt istoric al reglementarii unui principiu fundamrntal al Dr. international public actual -
solutionarea pasnica a diferendelor internationale (Continutul principiului)

Ca exercitiu al suveranitatii depline, in raporturile lor, statele s-au ga sit, de multe ori, in situatii
contencioase, in numeroase domenii. Regula aplanarii sau solutionarii acestora a fost, pentru multa
vreme, utilizarea fortei, razboiul.

Desi, in practica interstatala, se cunosc cazuri de recurgere la diverse mijloace de rezolvare pasnica a
conflictelor inca din antichitate, iar in evul mediu statele utilizau, frecvent, medierea, arbitrajul si
concilierea exercitate de papi sau imparati, impunerea regulii (devenita principiu fundamental s i norma
imperativa) solutionarii pasnice a conflictelor sau aplan arii contradict iilor dintre state, odata cu gasirea
mijloacelor concrete de rezolvare, sunt rezultatul evolut iilor relatiilor dintre state si a dezvoltarii si
perfectionarii institutiilor si normelor de drept international din epoca moderna si contemporana. Astfel
de reguli de drept internat ional, stabilite prin tratate multilaterale, apar abia la sfarsitul secolului XIX si
inceputul secolului XX, cu prilejul Conferintelor privind regulile razboiului, de la Haga, din anii 1899 si
1907 (pe atunci, razboiul se afla, inca, in legalitate).

Dar, cat timp dreptul international nu interzicea razboiul si cat timp recurgerea la forta era permisa,
solutionarea pasnica nu putea sa aiba decat un caracter subsidiar si sporadic. Statele recurgeau la forta
in mod firesc, pentru a-si manifesta suveranitatea. Folosirea razboiului ca instrument al politicii statelor
pentru rezolvarea diferendelor a fost multa vreme legala . Interzicerea razboiului si prohibirea fortei si
amenintarii cu forta in relatiile dintre state au fost elemente hotaratoare, obtinute in timp, pe linia
recunoasterii si acceptarii principiului solutionarii pasnice a diferendelor internationale.

Cadrul juridic al reglementarii pasnice implica toate izvoarele dreptului international - cutuma, principiile
generale de drept, conventiile internationale, -, aplicandu-se desigur cele pertinente pentru transarea
litigiului, inclusiv, daca este cazul, aplicarea echitatii, cu conditia acordului intre parti.

Din punct de vedere istoric, se cuvin mentionate, prioritar, cele doua Conventii de la Haga
71

(mentionate mai sus). Ele lasau statelor optiunea intre ca i pasnice si nepasnice de reglementare,
cerandu-le sa acorde prioritate mijloacelor pasnice, pe cat posibil si daca circumstantele o permit,
inainte de a recurge la arme.

Conventia din 1907, de exemplu, se refera, de la inceput, la imperativul ocrotirii si mentinerii pacii si
enumera diferitele mijloace de reglementare pasnica a diferendelor, la loc de frunte fiind puse
negocierile si arbitrajul.

Dupa infiintarea Ligii Natiunilor, s-au reglementat o serie de instrumente juridice internationale, care au
consacrat principiul nerecurgerii la forta si la amenintarea cu forta, acesta avand caracter de norma
imperativa.

In acest sens, art.12 din Pactul Societatii Natiunilor a stabilit obligatia statelor in conflict sa recurga, in
prealabil, la mijloacele pasnice, membrii Societatii convenind ca, in cazul in care apare un diferend intre
ei, il vor supune fie procedurii arbitrale sau unei reglementari judiciare, fie Consiliului spre examinare.
Mai mult, procedural, ei stabileau, de asemenea, ca in nici un caz nu trebuie sa se recurga la ra zboi,
inaintea expirarii unui termen de 3 luni dupa pronuntarea hotararii arbitrale sau judiciare sau a
prezentarii raportului Consiliului.

Tot in cadrul Societatii Natiunilor, a fost adoptat si un Protocol pentru reglementarea pasnica a
diferendelor internationale (Geneva, 2 octombrie 1924). Acesta contine dispozitii detaliate care
completeaza articolele pertinente din pact si stabilesc proceduri care sa asigure obtinerea unei solutii
pasnice a diferendelor, recurgandu-se la Curtea Permanenta de Justitie Internationala si la Consiliul
Societatii Natiunilor.

In literatura speciala, se considera ca primul document de drept international care statueaza mijloacele
pasnice ca singurele modalitati pentru rezolvarea diferendelor este Pactul Briand-Kellogg (de fapt,
Tratatul general de renuntare la razboi, Paris, 27 august 1928) care condamna recurgerea la razboi
pentru solutionarea diferendelor internationale si cere sa se renunte la acesta (art.1). In articolul 2 din
Pact se prevede ca toate diferendele sau conflictele dintre state trebuie sa fie reglementate pe cale pas
nica , independent de natura si de originea lor, fara a mai lasa statelor in litigiu alegerea de a recurge la
forta militara spre a le solutiona. Pentru concretizare, se stabilea in document, ,,Inaltele parti
contractante recunosc ca reglementarea sau solutionarea oricaror diferende si conflicte de orice natur a
sau de orice origine ar fi ele, care vor putea sa se iveasca intre ele, nu va trebui niciodat a sa fie cautate
altfel decat prin mijloace pasnice". Dar ,,multa apa va mai curge pe Sena" pana la impunerea in practica
a acestui frumos formulat principiu...

(O buna parte dintre aceste prevederi si unele ale Protocolului... din 1924, au fost preluate in Acordul
general pentru reglementarea pasnic a a diferendelor internationale, adoptat de Adunarea Societatii
Natiunilor la 26 septembrie 1928, revizuit si adoptat si de Adunarea Generala a ONU, la 28 aprilie 1949,
prin Rezolutia nr. 268/III).

In epoca, au mai fost incheiate si unele conventii cu caracter regional privind regle-mentarea pasnica a
diferendelor internationale, precum Tratatul pentru reglementarea pasnica a conflictelor dintre statele
americane (Tratatul de la Londra, din 1923) si Tratatul interamerican relativ la bunele oficii si mediere
(1929), Conventia generala de conciliere interamericana (1929) s i Tratatul interamerican de
solutionarea pasnica a diferendelor (Pactul de la Bogota, 1948) s. a.

Constituirea ONU, intrarea in vigoare a Cartei si a multor altor acte internationale in domeniu, au
insemnat tot atatea momente de progres in reglementarea si impunerea in practica internationala a
acestui principiu fundamental al dreptului international contemporan. In izvorul principal al acestei
ramuri de drept public international, respectiv Carta, reglementarile de baza, mai ales la nivel de
principii, si mentionarea mijloacelor principale convenite sa asigure

72

realizarea practica, sunt cele cuprinse in Cap. I, Scopuri si principii, art.1(1), art.2(3), Cap. VI,

Rezolvarea pas nic a a diferendelor, art.33-38, si Cap.VII, Actiunea in caz de amenintari impotriva pacii,
de incalcari ale pacii si de agresiune, art.39-51

Inainte de toate, Carta instituie o obligatie erga omnes de a ,,infaptui, prin mijloace pasnice si in
conformitate cu principiile justitiei si dreptului international, aplanarea si rezolvarea diferendelor si
situtiilor cu caracter internat ional care ar putea duce la o violare a pacii" (art.1, alin.1), finalitate pentru
care ,,toti membrii organizat iei isi vor rezolva diferendele lor internationale prin mijloace pasnice, in asa
fel incat pacea si securitatea internationala, precum si justitia s a nu fie puse in primejdie" (art.2, alin.3).
Aceste prevederi - cum s-a mai subliniat - definesc elementele esentiale ale principiului fundamental al
solutionarii pasnice, prin mijloace de drep international, a tuturor diferendelor internationale, statele
asumandu-si obligatia de protejare a valorilor fundamentale ale societatii internationale contemporane,
fara recurgerea la forta.

Intr-un bilant incomplet, autorii de specialitate apreciaza ca, in domeniul reglementarii pasnice a
diferendelor internationale, pot fi enumerate, pana in zilele noastre, peste 30 de acte (instrumente)
internationale, generale sau regionale. Dintre acestea, in Dr. international public actual, de o importanta
aparte cred ca sunt declaratiile si rezolutiile Adunarii Generale a ONU, adevarate ,,acte normative cadru"
in domeniu.

De fapt, in documentele internationale in domeniu sunt reglementate doua principii fundamentale

complementare, inseparabile sub aspectul realizarii practice - cel al solutionarii exclusiv prin mijloace
pasnice a diferendelor internationale si cel al nerecurgerii la forta sau amenintarea cu forta.

Astfel, aceste principii sunt mentionate impreuna in Declaratia Adunarii Generale a ONU din 1970
referitoare la Principiile dreptului international privind relatiile prietenesti si cooperarea dintre state, in
conformitate cu Carta ONU (Rezolutia 2625 din 14 octombrie 1970), care, dupa cum am aratat si mai
sus, prevedea clar ca ,,razboiul de agresiune constituie crima contra pacii, care angajeaza
responsabilitatea in conformitate cu dreptul international".

Alte documente internationale de aceeasi sorginte au lamurit si detaliat aspecte de substanta sau
practice ale principiului solutionarii diferendelor internationale prin mijloace de drept international.
Printre acestea, se inscriu si rezolutiile Aduna rii Generale a ONU despre Reglementarea pasnica a
diferendelor intre state (nr. 34/102, din 14 decembrie 1979, nr. 35/160, din 15 decembrie 1980 si nr.
36/110 din 10 decembrie 1981), precum si Declaratia asupra reglement arii pasnice a diferendelor
internationale (Declaratia de la Manila), adoptata prin Rezolutia nr.37/10, din 15 nov.1982.

In acest document international, se reitereza ca obligat ia statelor de reglementare pasnica se aplic a

tuturor diferendelor internationale, oricare ar fi gravitatea sau natura lor si, ca o noutate importanta,
este stabilirea obligatiei statelor-parti la un diferend, precum si a statelor terte, de a se abt ine de la
orice act susceptibil de a agrava situatia care a generat diferendul. Astfel, in art.13, se precizeza ca ,,nici
existenta unui diferend, nici esecul unei proceduri de reglementare pasnica a unui diferend nu
autorizeaza unul sau altul dintre statele parti la un diferend de a recurge la forta sau la amenintarea cu
forta".

Ulterior, si la nivel regional, ca in Carta de la Paris pentru o noua Europa, din 1990, adoptata la
reuniunea la nivel inalt a statelor participante la CSCE, s-a reafirmat principiul reglement arii pasnice a
diferendelor dintre state si s-a hotarat sa se puna ,,la punct mecanisme de prevenire si rezolvare a
conflictelor intre statele- parti", iar Declaratia Mileniului (Rezulutia Adunarii Generale ONU nr.55/2 din 2
sept. 2000) reconfirma dimensiunea universala a cestui principiu fundamental al Dr. international public
contemporan.

2. Notiunea de diferend international (si de ,,situatie")

Termenul comun din documentele internationale ,,diferend" desemneaza variatele

73

contradictii (conflicte) de interese, de natura juridica sau politica, dintre statele lumii. Altfel spus,
diferendul inseamna o neintelegere, un dezacord sau litigiu intre doua sau mai multe state, cu privire la
un drept, pretentie ori interes.

,,Oficial", Curtea Permanenta de Justi tie Internationala definea diferendul international drept ,,un
dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, o contradictie, o opozitie de teze juridice sau de
interese".

Diferend international mai inseamna, intr-un sens foarte larg, o neint elegere, o opozitie intre doua sau
mai multe state, care au atins stadiul in care partile si-au formulat pretentii sau contrapretentii si care
constituie un element de tulburare a relatiilor dintre ele.

Diferendele internationale se pot naste nu numai intre state, ci si intre acestea si organizatii
internationale sau numaiintre organizatii internationale.

Intre posibilele diferende internationale, o importanta deosebita o au situatiile internationale, care ar

putea duce la incalcarea pacii. Carta ONU, in art.34, stabileste dreptul Consiliului de Securitate de a
,,ancheta orice diferend sau orice situatie, care ar putea duce la frictiuni internationale sau ar putea da
nastere unui diferend, in scopul de a stabili daca prelungirea diferendului sau situatiei ce ar putea pune
in primejdie mentinerea pacii si securitatii internationale". Acelasi document international, in art.36 (3),
stabileste ca ,,in regula generala, diferendele de ordin juridic trebuie sa fie supuse de parti Curtii
Internationale de Justitie, in conformitate cu dispozitiile Statutului Curtii". In consecinta, Jurisdictia
internationala considera ca toate diferendele sunt juridice, pana la proba contrarie, daca cererea
reclamantului are sau nu temei de drept, iar adaugarea ,,situatiei" in contextul reglementarii pasnice a
diferendelor internationale, trebuie avuta in vedere, in scopul de a se lua masuri ca aceasta sa nu aiba
drept consecinta declansarea unui diferend, care ar pune in pericol pacea internationala. De altfel,
situatiile au, in conceptia Cartei, un caracter similar cu diferendul.

S- a considerat, uneori, ca exista o deosebire intre diferendele cu caracter politic si cele cu caracter
juridic, dar diferendele internationale au, intotdeauna, si un caracter politic, chiar daca unele dintre ele
ar prezenta mai accentuat una dintre aceste caracteristici.

Dupa cum am mai ara tat, in acest sens, art.l (2) din Carta prevede, printre altele, ca unul dintre
scopurile organizatiei este de a infaptui, prin mijloace pasnice, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau
situatiilor cu caracter international care ar putea duce la o atingere a pacii.

Partile trebuie sa faca eforturi in scopul de a reglementa cu promptitudine diferendele internationale

dintre ele prin negocieri, ancheta, mediere, conciliere, arbitraj, reglementare judiciara, recurgerea la
organisme sau acorduri regionale sau alte mijloace pasnice, la alegerea lor (Rezolutia nr. 2625 a Adunarii
Generale).

De asemenea, potrivit Declaratiei din 1970 si Declaratiei de la Manila, statele-parti la diferend trebuie sa
aplice cu buna-credinta acordurile incheiate intre ele. Intrucat recurgerea la forta, la agresiune, este o
crima international a, partile la un diferend, daca nu au ajuns la un acord prin unul dintre mijloacele de
reglementare a diferendelor enuntate mai sus, trebuie sa continue sa caute reglementarea diferendului
prin alte mijloace asupra carora au cazut de acord.

3. Principalele mijloace si proceduri de drept international de solutionare pasnica a diferendelor si

situatiilor internationale

Aceste mijloace si proceduri, prevazute in documentele mentionate mai sus, se pot grupa

in:

a) - mijloace si proceduri politico-diplomatice, care sunt negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta,
concilierea;

b) - mijloace si proceduri jurisdictionale, care sunt arbitrajul si justitia internationala, si

c) - alte modalitati, la alegerea partilor (inclusiv, cele din cadrul organismelor si organizatiilor
internationale).
74

Reglementarea diferendelor internationale prin mijloace si proceduri politico-diplomatice Aceste

posibilitati apartin modurilor ,,clasice" de reglementare pasnica a diferendelor, mai

vechi. Ele sunt folosite, de cele mai multe ori, in afara unui cadru institutional, pentru a reglementa fie
diferende de importanta redusa, fie, dimpotriva, prea importante din punct de vedere politic, pentru a
permite interventia unei organizatii internationale. Exista posibilitatea trecerii de la o procedura politico-
diplomatica la alta, elementul fundamental constituindu-l negocierea.

Negocierea

Negocierea a detinut intotdeauna un loc central in cooperarea internationala, cu incepere din cele mai
vechi timpuri, indiferent de obiectul acestora (dispute politice, juridice, economice, teritoriale, etnice
etc.).

Negocierilor nu li se aplica reguli stricte de procedura. Toate elementele negocierilor si conditiile pentru
desfasurarea lor se stabilesc de partile in diferendul respectiv.

Totodata, in desfasurarea negocierilor trebuie avut in vedere art.2, paragraful 3 din Carta ONU, in sensul
ca negocierea, ca si celelalte mijloace pasnice de rezolvare a diferendelor, trebuind sa fie conforma cu
imperativul de a nu pune in primejdie pacea si securitatea internationala si nici justitia, conditie generala
pentru toate mijloacele pasnice. Totodata , aceasta dispozitie din Carta a fost interpretata ca o obligatie
generala a statelor membre de a nu se sustrage de la negocierea oferita de un alt stat cu care se afla in
litigiu. Este o obligatie care nu se aplica numai statelor membre ale ONU, ci face parte din dreptul
international general contemporan.

Declaratia de la Manila subliniaza faptul ca negocierea directa, ca mijloc de solutionare pasnic a a

diferendelor internationale, se caracterizeaza prin suplete (negocierea poate fi folosita pentru
solutionarea oricarui diferend de ordin politic, tehnic, juridic etc.) si prin eficacitate (in viata
internationala, statele recurg, adesea, la negocieri pentru rezolvarea problemelor litigioase, multe dintre
acestea fiind solutionate pe aceasta cale). Deci, negocierile nu au doar un rol de preintampinare a
conflictelor sau de a le opri atunci cand acestea au izbucnit, ci, mai mult, ofera posibilitatea partilor ca,
in cadrul convorbirilor directe, sa stabileasca singure viitoarele reglementari. Negocierile diplomatice
intre partile in conflict constituie, in mod natural, mijlocul cel mai simplu si mai eficace de a ajunge la o
reglementare satisfacatoare.

Se poate observa ca, in doctrina si in jurisprudenta internationala, a fost consacrat principiul anteriorit
atii negocierilor, aspect care insa n-a fost retinut in Carta ONU si nici in alte documente, cum ar fi
Declaratia privind principiile dreptului international referitoare la relatiile prietenesti si la cooperarea
intre state.(1970)
Se mai poate adauga ca negocierile trebuie desfasurate cu buna-credinta, cu vointa reala de a se ajunge
la un rezultat.

Un tip de negocieri sunt considerate s i consultarile; ele nu sunt prevazute in articolul 33 al Cartei ONU,
dar sunt incluse intr-un numar de tratate ca mijloc de reglementare a litigiilor legate de aplicarea sau
interpretarea tratatelor respective.

In alte tratate, consultarile sunt considerate ca o faza preliminara a procesului de reglementare a

diferendelor (art.XI al Tratatului de la Washington, din 1959, privind regimul juridic al Antarcticii; art XXV
al Conventiei din 1980 privind conservarea faunei si florei marine a Antarcticii).

Consultarile pot imbraca s i forma schimbului de vederi; acestea au un rol important in cadrul regimului
instituit prin Conventia asupra dreptului marii, din1982, in privinta reglementarii pasnice a diferendelor
privind interpretarea sau aplicarea prevederilor conventiei (art.283).

In functie de cadrul de desfasurare a negocierilor, acestea pot fi:

a) Negocieri bilaterale in cadrul carora reprezentantii partilor in litigiu se intalnesc direct sau isi fac
cunoscute punctele de vedere prin intermediul corespondentei scrise. Acest gen de

75

negocieri este facilitat de tehnica avansata a telecomunicatiilor s i mijloacelor de transport. Negociatorii

sunt, cel mai adesea, ministrii afacerilor externe sau funct ionari ai ministerelor afacerilor externe, dar
pot fi si negociatori specializati; exista cazuri cand, fie in faza initiala, fie in faza finala a concluziilor, la
negocieri participa sefi de state sau de guverne.

Misiunile diplomatice permanente joaca si ele un rol important in exprimarea pozitiei guvernului lor in
cadrul negocierilor cu ministerul afacerilor externe, al statului in care sunt acreditate. Statele implicate
intr-un diferend, care n-au stabilit pana in momentul respectiv relatii diplomatice intre ele, pot incepe
negocierile prin intermediul misiunilor lor diplomatice de pe langa un stat tert sau de pe langa ONU (ex.:
art.15 al Acordului din 1979 privind activitatile desfasurate pe Luna si alte corpuri ceresti).

b) Negocierile plurilaterale sau multilaterale. In cazul in care intr-un conflict sunt implicate mai
multe state, o conferinta internationala poate oferi cadrul optim negocierilor. Statele care sunt
interesate in reglementarea unui diferend, fara a fi parte la acesta, pot tine o conferinta internationala,
la care partile aflate in diferend pot sa nu participe, pentru a studia litigiul si a formula puncte de vedere
privind caile de solutionare a acestuia;

c) Negocierile colective. O organizatie internationala poate constitui, de asemenea, cadrul optim

negocierilor, atunci cand solutionarea unui anumit litigiu intereseaza un grup de state membre ale
organizatiei respective.

Negocierile se pot desfasura in capitala unuia dintre statele-parti la litigiu sau, pe rand, in capitalele
fiecarui stat-parte sau, in cazul negocierilor bilaterale, intr-o localitate apropiata de frontiera comuna,
stabilita de comun acord.

In cazul negocierilor din cadrul organizatiilor internationale acestea se desfasoara, de regula, la sediul
organizatiei, insa organul ce are competente in reglementarea pasnica a diferendelor poate stabili locul
de intalnire in vederea negocierilor in afara sediului organizatiei (ex.: art.28 paragraful 3 al Cartei ONU).

Medierea si bunele oficii

Medierea este tot o procedura diplomatica de reglementare a diferendului. Se deosebeste de negociere,

prin introducerea unui tert in desfasurarea negocierilor. Mediatorul trebuie sa fie un tert acceptat, de
comun acord, de partile aflate in diferend. Acesta poate fi un stat, un grup de state, ONU sau institutiile
sale specializate, alte organizatii internationale cu vocatie mondiala sau regionala sau o personalitate de
prestigiu (om politic, jurist, expert). Terta persoana propune o solutie partilor, care nu are insa un
caracter obligatoriu.

Aceasta modalitate de reglementare pasnica a litigiilor este prevazuta intr-o serie de tratate
multilaterale: conventiile de la Haga din 1899 si 1907 privind reglementarea pasnica a conflictelor
internationale, Tratatul interamerican asupra bunelor oficii s i medierii din 1936, Carta Natiunilor Unite,
Pactul Ligii Statelor Arabe, Carta Organizatiei Statelor Americane, Tratatul american de reglementare
pasnica (Pactul de la Bogota) din 1948, Carta Organizatiei Unitatii Africane si Protocolul de mediere,
conciliere si arbitraj din 1964, Tratatul asupra Antarcticii din 1959, Declaratia din 1970 privind principiile
dreptului international, Actul final din 1975 al OSCE, Declaratia de la Manila privind reglementare
pasnica a diferendelor internationale din 1982.

Potrivit art.3 din Conventia de la Haga pentru reglementarea pasnica a conflictelor internationale, din 18
octombrie 1907, oferta de mediere nu trebuie sa fie considerata cu un act inamical. Dreptul de a oferi
medierea este conferit puterilor straine conflictului, chiar in decursul ostilitatilor.

Art.4 prevede ca rolul mediatorului consta in a pune de acord pretentiile opuse si de a calma
resentimentele care, poate, s-au ivit intre statele in conflict. Functiile mediatorului inceteaza din
momentul cand s-a constatat, fie de catre o parte in litigiu, fie de catre mediator, ca mijloacele de
reglementare a diferendului propuse de acesta nu sunt acceptate.

76

Procedura de mediere se poate declansa fie la initiativa partii terte care se ofera sa intervina , oferta ce
este acceptata de partile aflate in diferend, fie la cererea partilor aflate in conflict.

Tehnica medierii include mai multe elemente, utilizate in functie de natura diferendului: asigura
comunicarea intre parti, precizeaza problemele in discutie, formuleaza propuneri privind desfasurarea
discutiilor si solutionarea sau atenuarea problemelor litigioase. In procesul de mediere este important a
se convinge part ile aflate in litigiu ca mediatorul intelege foarte bine pozitia fiecareia, este absolut
impartial, iar scopul sau este de a-si indeplini cat mai bine rolul de mediator in cazul de speta.

Conform art.XII al Pactului de la Bogota, cele mai importante condit ii ce trebuie respectate sunt absenta
formalismului si confidentialitatea, aceasta deoarece, in plan politic, medierea este un exercitiu foarte
delicat.

Bunele oficii, prevazute in Conventia de la Haga, precum si in Declaratia de la Manila, se deosebesc de

mediere prin faptul ca persoana care ofera bunele oficii nu participa la negocieri si nu formuleaza
propuneri pentru rezolvarea controversei.

In esenta, bunele oficii faciliteaza comunicarea intre parti si sunt utile daca partile aflate in diferend nu
au relatii diplomatice intre ele sau le-au rupt.

In art.33 (1) al Cartei ONU, bunele oficii nu sunt mentionate in mod expres printre mijloacele de
reglementare a diferendelor intre state. Declaratia de la Manila din 1982, in art.5, situeaza bunele oficii
pe acelasi plan cu alte mijloace de reglementare a diferendelor prevazute in art.33 al Cartei.

Rolul bunelor oficii este subliniat si in Declaratia Adunarii Generale a ONU asupra prevenirii si eliminarii
diferendelor si situatiilor care pot ameninta pacea si securitatea internationala si asupra rolului ONU in
acest domeniu, din 1988.
Ancheta

Ancheta internationala se bazeaza pe ideea ca negocierile dintre pa rtile aflate in diferend, pentru
gasirea unor solutii echitabile, trebuie sa se fundamenteze pe o cunoastere corecta si exact a a faptelor
care au generat diferendul respectiv. Considerandu-se ca elucidarea faptelor de catre statele aflate in
diferend nu ar oferi garant ia stabilirii cu exactitate a acestora, a aparut necesitatea instituirii, in acest
scop, a unor comisii internationale de ancheta, care sa stabileasca o versiune unica a faptelor.

Ancheta internationala consta, atat in activitatea de stabilire stricta a faptelor conform conventiilor de la
Haga, cat si in forme mai noi, mai perfectionate, care presupun cautarea unor informatii in beneficiul
unor organizatii internationale cum ar fi ONU.

Consacrarea anchetei internationale intr-un document multilateral s-a facut, prima data, in Conventia de
la Haga, din 1899 si, ulterior, in Conventia de la Haga, din 1907.

La Conferinta din 1899, se sublinia caracterul temporizator al anchetei, de calmare a starii de spirit a
partilor in conflict, ancheta actionand ca o ,,supapa de siguranta". Ancheta are insa si o func tie
preventiva, deoarece impiedica agravarea unui diferend international. De asemenea, ea nu este o
modalitate de solutionare independenta, fiind utilizata ca o treapta anterioara pentru o alta modalitate
pasnica de solutionare (concilierea, arbitrajul) si avand un caracter facultativ.

Ancheta trebuie sa se limiteze numai la examinarea problemelor de fapt, tendinta de a se aluneca spre
analizarea aspectelor de drept justificand retinerea statelor de a nu recurge prea des la ancheta.

Ancheta intemational a poate fi, deci, definita ca o modalitate de solutionare pasnica, care consta in
elucidarea unor chestiuni foarte controversate, ce formeaza obiectul unui diferend international, de
catre o comisie desemnata in acest scop de p artile aflate in diferend sau de catre o organizatie
internationala, comisie ale carei concluzii au un caracter facultativ.

77

Conventia de la Haga din 1907 descrie pe larg recurgerea la comisiile de ancheta. Acestea se instituie in
diferendele internationale care nu privesc nici onoarea nici interesele esentiale ale statelor si care provin
dintr-o divergenta de apreciere asupra unor chestiuni de fapt. Comisia de ancheta se instituie printr-o
conventie speciala intre partile in litigiu, care precizeaza faptele de examinat s i diversele masuri pentru
crearea si funct ionarea comisiei. Aceste fapte sunt stabilite pe baza de documente, de inspectii la fata
locului, de expertize, de audiere de martori etc.

Prin unele conventii multilaterale si, in special, bilaterale, de dupa primul ra zboi mondial, s-a incercat sa
se largeasca competenta comisiei de ancheta. Specific s i pozitiv in aceste tratate era faptul ca
semnatarii lor se angajau sa nu recurga la razboi pana la incheierea procedurii de ancheta.

Comisia de ancheta este, in mod liber, constituita de parti, cu exceptia cazului cand un tratat a prevazut
o comisie permanenta.

Conventia de la Haga stipuleaza ca vor fi aplicabile, in cazul constituirii comisiei de ancheta, aceleasi
reguli ca cele privind constituirea tribunalului arbitral.

Comisia este formata dintr-un numar impar de membri-comisari, avand cetatenia par tilor in conflict si
comisari terti. Comisarii sunt alesi intuitu personae, nereprezentand guvernele lor. Par tile sunt
reprezentate prin agenti speciali, care servesc ca intermediari intre ele si comisie; ei pot fi asistati de
consilieri sau avocati care sa sustina interesele partilor in fata comisiei.

Ancheta are loc in procedura de contradictorialitate. Aceasta cuprinde, in primul rand, expunerile
partilor asupra faptelor. Comisia poate examina documente, diferite acte, poate audia martori si experti,
poate sa se deplaseze la fata locului (aceasta presupune insa acordul partii care exercita suveranitatea
asupra teritoriului respectiv). Partile la conventie se angajeaza sa ofere comisiei de ancheta toate
mijloacele s i toate inlesnirile necesare pentru cunoas terea completa si pentru aprecierea exacta a
faptelor sau pentru a intra in posesia informatiilor pe care le considera necesare.

Lucr arile sedintelor si documentele nu sunt fa cute publice decat cu consimtamantul partilor s i prin
decizia comisiei. Audierea martorilor se face separat, in prezenta agentilor nationali, interogarea lor fiind
facuta de catre presedintele comisiei, iar marturiile consemnate intr-un proces-verbal.

In final, Comisia de ancheta alcatuieste un raport care, fiind limitat la constatarea faptelor, nu are
caracterul unei sentinte arbitrale, partile avand deplina libertate sa decida urmarile pe care le vor da
raportului.

Concilierea

Primele referiri la procedura de conciliere s-au facut in cadrul tratatelor bilaterale incheiate in primele
decenii ale secolului al XX-lea. In 1922, Societatea Natiunilor a adoptat o rezolutie prin care se propunea
statelor supunerea diferendelor unor comisii de conciliere. Ulterior, numeroase tratate multilaterale au
consacrat concilierea ca un mijloc de solutionare pasnica a diferendelor: Carta ONU (art.33), Declaratia
de principii din 1970, Carta OUA., Declaratia de la Manila din 1982 s.a.
Aceasta procedura asociaza elementele medierii si ale anchetei, avand si trasaturi caracteristice
proprii.Spre deosebire de mediere, concilierea presupune o investigare realizata de un organ
independent, si nu de un tert care actioneaza ca mediator.

In raport cu ancheta, concilierea are ca obiect nu numai cercetarea faptelor, prin audierea partilor, ci se
procedeaza in continuare la concilierea propriu-zisa, adica la propunerea de solutii partilor, care se vor
pronunta asupra lor.

Concilierea realizeaza trecerea de la mijloacele politico- diplomatice de solutionare la cele

jurisdictionale. Se deosebeste de acestea din urma, prin faptul ca solutia propusa de comisia de
conciliere are un caracter facultativ si nu obligatoriu. Se aseamana cu mijloacele jurisdictionale de
reglementare a diferendului prin faptul ca se realizeaza printr-o procedura in contradictoriu.

78

Ea se desfasoara prin constituirea de catre partile in cauza a unei comisii de conciliere permanente sau
ad-hoc.

Comisia este formata din 3-5 membri ales i in baza criteriului nationalitatii, al reprezentarii egale a
partilor si al lipsei interesului direct in diferendul care urmeaza a fi solutionat. Pentru asigurarea
impartialitatii si obiectivitatii comisiei de conciliere, trebuie sa existe acordul partilor atat la numirea
presedintelui, cat si a celorlalti membri ai comisiei.

In cazul tratatelor multilaterale care prevad instituirea unor comisii de conciliere, se recurge la stabilirea
unei liste permanente de conciliatori, alcatuita dintr-un numar fix de nationali, desemnati de fiecare
stat-parte la tratat.

In caz de diferend, fiecare parte alege, in mod unilateral, un membru national inscris pe lista, iar acestia
aleg, de comun acord, presedintele comisiei dintre ceilalti conciliatori inscrisi pe lista de celelalte state.

Comisia se poate intruni pe teritoriul uneia dintre part i, al unui stat tert sau la sediul unei organizatii
internationale. Aceasta comisie poate efectua si o ancheta prealabila (art.11, alin.1 din Actul general
pentru reglementare pasnica a diferendelor internationale) . Tot astfel, o comisie de ancheta va avea, de
asemenea, si caracter de comisie de conciliere (Conventia generala de conciliere internationala).

Procedural, activitatea Comisiei de conciliere se deruleaza in doua etape:

- etapa de ancheta, constand in examinarea faptelor si administrarea probelor si

- etapa de conciliere propriu zisa, care se desfasoara in cotradictoriu, cu ascultarea partilor. (De
fapt, Comisia isi va stabili ea insasi procedura, dupa ce va fi sesizata printr-o cerere adresata
presedintelui).

Comisia de conciliere va avea sarcina sa elucideze chestiunile in litigiu, primind toate informatiile utile
prin ancheta sau altfel, si sa prezinte partilor, in final, termenii aranjamentului.

Lucrarile comisiei au un caracter secret, publicitatea fiind interzisa pana cand rezultatul procedurii de
conciliere este evident. De la regula se poate deroga pe baza unanimitatii comisiei si a acordului partilor
in litigiu.

La sfarsitul lucrarilor sale, Comisia de conciliere va intocmi un proces-verbal sau un raport in care va
expune rezultatele concilierii. Raportul si recomandarile comisiei, in cazul in care actioneaza ca organ de
conciliere, nu vor avea caracterul unei hotarari sau sentinte arbitrale si nu vor angaja partile nici in ceea
ce priveste expunerea sau interpretarea faptelor, nici in ceea ce priveste problemele juridice.

Ancheta si concilierea sunt efectuate de comisii alcatuite din persoane ce se bucura de increderea
partilor. In ultimii ani, concilierea, pana atunci privita ca un mijloc diplomatic de reglementare a
diferendelor internationale, poate fi considerata ca fiind necesar aplicabila conform unor reguli
prestabilite.

Moduri de solutionare a diferendelor internationale prin proceduri jurisdictionale - sunt cele in care
rezolvarea diferendului international se face prin hota rarea unui tert (arbitru sau organ arbitral) sau
instanta judecatoreasca, c aruia statele au convenit sa-i supuna cauza (sau sa-i ceara opinia), angajandu-
se sa accepte si sa execute hotararea sa. Aceste proceduri sunt facultative, folosirea lor depinde de
acordul (numit, in ambele cazuri, compromis) statelor implicate.

Arbitrajul

Potrivit unei definitii comune - este un mijloc de solutionare pa snica a diferendelor internationale, in
care pa rtile, printr-o convent ie formala (compromis), se supun deciziei unei terte parti (arbitru), care
poate fi una singura sau mai multe, si accepta hotararea definitiva (sentinta arbitrala) a acestuia,
obtinuta in urma unei proceduri contencioase.

79
Misiunea arbitrajului consta, in general, in a hotari, pe baza aplicarii regulilor convenite anterior de parti
si a dreptului international in ansamblu.

Arbitrajul are o lunga istorie, care incepe din antichitate. Practica arbitrajului, in sensul modern, a jucat
un rol insemnat inainte de sfarsitul secolului XVIII-lea, generalizandu-se in secolul al XIX- lea. Rolul de
arbitri era incredintat fie papei, unui sef de stat, fie unei comisii mixte, fie unui tribunal arbitral. In 1899,
se creeaza Curtea Permanenta de Arbitraj, care, nominal exista si acum, nefiind desfiintata expres, fiind
sesizata, pana in 1945, cu 25 de litigii.

In cadrul ONU, s-a adoptat de catre Comisia de Drept International, in 1955, un Cod privind arbitrajul.
Prin compromis - un acord international, am vazut, - statele convin sa incredinteze unui arbitru unic,
unui organ colegial, sau unui tribunal arbitral reglementarea unui litigiu existent. Statele au deplina
libertate in alegerea formei de arbitraj sau alegerea arbitrilor. Sentinta arbitrala produce efecte numai
intre parti, se bucura de autoritatea de lucru judecat, dar nu este executorie.

Justitia internationala - se aseamana cu arbitrajul, prin faptul ca se recurge la acest mijloc de solutionare
a diferendelor internationale prin acelas i act international - compromis, sau pe aplicarea ,,clauzelor
compromisorii" dintr-un tratat -, se bazeaza pe o procedura contradictorie, iar hotararea este
obligatorie. In acelasi timp, se si deosebeste de arbitraj, prin faptul ca justitia internationala este
realizata de o instanta formata dintr-un corp de judecatori, alesi pe o perioada de timp, de un organism
international.

Desi ideea este mai veche, astfel de jurisdictii (de instante), s-au organizat, exista de relativ putin timp,
create, firesc, prin acordul statelor, parcurgand, dupa primul razboi mondial, drumul de la instante ad-
hoc, cu reguli si obiective limitate, temporare, la cele permanente, cu o structura si activitate
reglementate corespunzator. Prima Curte Internationala de Justitie a fost infiint ata prin art. 14 al
Pactului Societatii Natiunilor, care, in cei 26 de ani de existenta, a examinat 65 de cauze si a dat un
numar de avize consultative.

In prezent, desi mai exista sau se infiinteaza instante speciale, ad-hoc, desi exista astfel de organisme
speciale regionale, cea mai importanta institutie de acest fel, ,,cu vocat ie universala", este Curtea
Internationala de Justitie, organism specializat din Sistemul ONU, al carui Statut este parte integrata
Cartei.

Curtea Internationala de Justitie (CIJ) este organismul principal jurisdictional al ONU (cf. art. 92 din
Carta), toate statele membre ale organizatiei fiind si parti ipso facto la Statutul Curtii. Instanta, alcatuita
din 15 judecatori (permanenti, deoarece, de la caz la caz, pot fi numiti si judecatori ad-hoc), alesi de
Adunarea Generala s i de Consiliul de Securitate (5 cetateni ai membrilor permanenti, 2 din America
Latina, 2 din Asia, 1 din Europa rasariteana , 3 din Africa, 2 din Europa vestica), cu un mandat de noua
ani, are o competenta facultativa, contencioasa sau consultativa. Plenul Curtii alege presedintele si
vicepresedintele. Judecatorii instantei se bucura, in exercitiul functiei lor, de imunitatile si privilegiile
diplomatice (cf. art.19 din Statut).

CIJ poate judeca numai diferendele pe care i le supun statele si hotararile ei sunt obligatorii numai
pentru statele parti in cauza judecata si numai pentru acea cauza . Statele pot declara unilateral ca
accepta competenta obligatorie a Curtii. Specific acesteia este faptul ca, in cazul in care Curtea nu
include nici un judecator avand cetatenia vreuneia din parti, acest stat poate numi un judecator ad-hoc,
cu scopul de a crea garantii speciale ca interesele si pozitiile fiecarei parti vor fi avute in vedere.

Aspecte din procedura:

- sesizarea se face prin notificarea compromisului;

- partile sunt asistate de consilieri sau avocati;

- se desfasoara in doua faze - faza orala si faza scrisa;

- se pot lua masuri conservatorii;

- examinarea exceptiilor preliminarii;

80

- dezbaterile sunt publice;

- deciziile se iau cu majoritate de voturi si sunt motivate;

- se pot formula declaratii, opinii separate sau dizidente;

- deciziile sunt definitive si, in general, nu sunt atacabile (in cazuri exceptionale, se poate cere
revizuirea).

Dreptul aplicabil - vezi mai sus, trimiterile la art.38 din Statut.

XI. Raspunderea internationala in dreptul international public

Dupa cum se stie, institutia raspunderii juridice defineste, implicit, si un principiu comun al dreptului,
reglementat in orice ramura a acestuia. Acest principiu general prevede ca orice incalcare a unei obligatii
prevazuta intr- o norma juridica declanseaza raspunderea autorului incalc arii si obligatia acestuia de a
repara eventualul prejudiciu, caracterizand atat ordinea juridica interna cat si ordinea juridica
internationala. Teoria general a a dreptului precizeaza ca principiile generale ale raspunderii juridice
sunt comune, in ordinea interna si cea internationala.

In dr. international , in ceea ce priveste aceasta institutie, reglementarile internationale privesc atat
raspunderea statelor pentru actiunile lor ilicite, cat si raspunderea persoanelor pentru fapte pe care
statele s-au angajat sa le pedepseasca. Acestea sunt, de fapt componentele practice ale raspunderii in
dreptul international.

Ca si in dreptul intern, si-n international raspunderea juridica este un raport juridic special, care se na ste
in momentul in care exista un fapt ilicit imputabil subiectului raspunzator. Continutul acestui raport
juridic este alcatuit din drepturile si obligatiile subiectilor intre care se leaga raspunderea.

Si in dr. international, raportul de raspundere internationala se declanseaza prin intrunirea cumulativa si

simultana a celor trei elemente constitutive (comune si dr. intern), care sunt:

1- conduita ilicita, deci incalcarea unei norme de drept international sau neindeplinirea unei obligatii;

2- imputabilitatea acestei conduite unui subiect de drept international;

3- producerea unui prejudiciu; (logic, se adaoga si legatura cauzala).

Aceste conditii de angajare a raspunderii internationale sunt cuprinse si in proiectul de document

special, elaborat de Comisia de Drept International, referitor la raspunderea internationala a statelor.
Adoptat in 1996, sub o prima forma, a fost reluat ulterior (fiind eliminate aspectele legate de
solutionarea diferendelor internationale) si adoptat in 2001, sub titlul interesant Proiect de articole
privind raspunderea statelor pentru fapte internationale ilicite, (in preocuparea de a codifica domeniul
respectiv, reprezentand ,,sediul materiei") si amintite in literatura de specialitate si-n jurisprudenta. Mai
recent, s-a convenit ca reglementarile si codificarea in domeniu sa urmareasca (1) raspunderea statelor
pentru fapte sau acte ilicite din punctul de vedere al dreptului international si (2) raspunderea statelor
pentru consecintele pagubitoare rezultand din activitati licite, deci neinterzise de dreptul international
(raspunderea pentru risc).

De si in doctrina sunt conceptii diferite, in Dr. international contemporan predomina opinia (insusita si
de Comisia de Drept International in Proiectul sa u) ca fundamentul raspunderii internationale il
constituie faptul international ilicit (nefiind suficienta dovedirea culpei, ca in dreptul civil). Incalcarea
unei norme, neindeplinirea unei obligatii internationale, oricare ar fi originea acestei obligatii,
cutumiara, conventional a sau de alta natura, constitue un fapt international ilicit. Acesta poate consta
intr-o actiune sau o omisiune.

In practica, se face distinctia intre crime si delicte internationale. Fundamentul raspunderii

internationale consta, asa cum s-a ar atat, in violarea unei norme sau neindeplinirea unei obligatii
internationale, oricare ar fi obiectul obligatiei incalcate. Problema care se ridica este insa daca

81

neindeplinirea unei obligatii internationale da nastere unei singure si unice categorii de fapte ilicite, din
punctul de vedere al dreptului international, sau dimpotriva, daca trebuie sa se distinga tipuri diferite de
fapte ilicite si regimuri diferite de raspundere internationala, in functie de interesele ocrotite.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, dreptul international distinge regimuri de raspundere
internationala diferite: unul corespunzand importantei deosebite pe care o atribuie comunitatea
internationala ocrotirii anumitor interese fundamentale (ca, de exemplu, abtinerea de la acte de
agresiune sau de comitere a unui genocid); altul urmand sa se aplice atunci cand este vorba de o
obligatie mai putin importanta si mai putin generala.

In acest sens, si amintitul Proiect al Comisiei de Drept International din 1996 a inclus un articol distinct
(art.19), denumit Crime si delicte internationale. In alin.2 al acestui art. crima international a era definita
drept ,,Faptul international ilicit care rezulta dintr-o incalcare de catre un stat a unei obligatii internat
ionale, atat de esentiale pentru ocrotirea intereselor fundamentale ale comunitatii internationale, incat
incalcarea acesteia este recunoscuta ca o crima de catre aceasta comunitate in ansamblul sau,...".
Astazi, se considera ca in dr. international exista ,,crimele contra pacii", ,,crimele contra umanitatii" si
,,crimele de razboi" propriu-zise, crima de genocid etc., drept crime internationale

Delictul international era definit in acelasi articol, prin excludere: ,,Orice fapt international ilicit care nu
este o crima internationala in conformitate cu paragraful 2, constituie un delict international". In
sprijinul diferentierii mai clare dintre crime si delicte internationale, s-a subliniat distinctia dintre
normele imperative (jus cogens) si cele supletive ale dr. international care sunt incalcate. In practica, in
cazul crimelor internationale, incalcarea obligatiilor autorizeaza si alti subiecti decat statul direct lezat sa
invoce ra spunderea, in timp ce, in cazul delictelor internationale, numai statul direct lezat are dreptul
de a invoca raspunderea statului autor al faptului ilicit. (In Proiectul... din 2001, aceste reglementari
,,explicative" nu mai exista).
Imputabilitatea faptului ilicit

Statul (de fapt, si ceilalti subiecti de dr. international) isi angajeaza raspunderea, in conditiile de mai sus,
pentru fapte ilicite comise de persoanele reprezentand:

- oricare autoritati (organe) statale - legislative, executive, judecatoresti, centrale sau locale;

- persoanele sau organele care nu sunt autoritati (organe) ale statului, dar sunt imputernicite de
stat sa exercite atributii de autoritate guvernamentala;

- organe ale altui stat, daca au fost puse la dispozitia sa de acest stat;

- miscari insurectionale , care formeaza noul guvern;

- statul respectiv sau oricare autoritati (organe), in cazul in care confirma sau isi insusesc faptele
respective ca fiind ale sale (lor).

In ceea ce priveste actele ilegale ale particularilor, in principiu, statul nu este responsabil pentru
conduita acestora si actele lor nu-i pot fi imputate. Cu toate acestea, raspunderea statului poate fi
angajata, prin omisiune, in cazurile in care organele sale nu au luat masurile obisnuite de diligenta
pentru impiedicarea unei infractiuni, identificarea si pedepsirea autorului.

Imprejurari (cauze) care exclud caracterul ilicit al faptului - pot decurge din conduita victimei, sau pot fi
independente de vointa acesteia.

In prima categorie sunt incluse consimtamantul victimei, legitima aparare si contramasurile sau
represaliile. Din cea de-a doua categorie fac parte forta majora si cazul fortuit, starea de primejdie si
starea de necesitate.

Consimtamantul victimei (statul, organizatia internationala, autoritatea sau organul guvernamental).

82
In principiu, consimtamantul unui stat la o incalcare a unei obligatii internationale de catre un alt stat
face ca aceasta incalcare sa nu poata fi imputata autorului ei, respectivului stat. De fapt, Comisia de
Drept International a precizat condit iile in care consimtamantul statului poate fi invocat ca o cauza
exoneratoare de raspundere. Se cere, astfel, ca acest consimtamant sa fie expres si valabil exprimat, sa
fie prealabil comiterii faptului si sa nu priveasca incalcarea unei norme de jus cogens.

Legitima aparare Firesc, actiunile unui stat, neconforme cu dreptul international, nu pot constitui
temeiul raspunderii internationale a acelui stat, daca au fost intrprinse in legitima aparare, deci ca
raspuns la actele ilicite ale altui stat indreptate impotriva sa. Primul, care a determinat prin actele sale
ilicite reactia de legitima aparare a statului victima nu poate, astfel, invoca caracterul ilicit al conduitei
acestuia

Comisia de Drept International, in art. 34 al proiectului sau, consacra principiul traditional al legitimei
aparari, dar evita o interpretare, specifica dreptului international, a acestei notiuni, facand doar o
trimitere la art. 51 al Cartei ONU.

Contramasurile sau represaliile - reprezinta actiuni necomforme cu dreptul international, dar legitime,
intrucat sunt luate de un stat ca raspuns la o conduita ilicita a altui stat impotriva sa (art.

30 din proiectulCDI). Contramasurile sunt insa limitate la actiuni care nu implica folosirea fortei sau
amenintarii cu forta .

Forta major a si cazul fortuit - anuleaza caracterul ilicit al conduitei statului, numai in condi tiile in care
evenimentul respectiv sa fi fost imprevizibil sau irezistibil (in afara controlului statului), iar statul sa nu fi
contribuit la producerea lui sau sa nu-si fi asumat riscul producerii situtiei respective.

Starea de primejdie este situatia in care un stat decide, in mod deliberat, incalcarea unei obligatii
internationale, in fata unei primejdii care ameninta interese majore ale cetatenilor sai. Este, de exemplu,
cazul violarii spatiului maritim sau aerian al unui stat de catre navele sau aeronavele altui stat,
amenintate de intemperii sau avarii. Starea de primejdie trebuie sa aiba un caracter extrem; sa rezulte
ca actul ilicit nu s- a produs ca urmare a unor manevre dolozive si incalcarea obligatiei internationale
reprezinta o alternativa preferabila in raport cu pericolul care se urmareste a fi evitat.
Starea de necesitate - pentru a exonera de raspundere, nu poate fi invocata de statul-autor al
comportamentului ilicit, decat atunci cand respectivul comportament (fapte prin care se incalca normele
de dr. international) era singura modalitate de a salva interesele sale fundamentale in fata unui pericol
grav si iminent. In literatura de specialitate, sunt considerate printre astfel de interese fundamentale,
cele legate de statutul teritorial, forma de guvernamant, independenta ori capacitatea de actiune a
statului respectiv. Comisia de Drept International, pentru a evita utilizarea abuziva a acestui concept, a
retinut posibilitatea de a se invoca starea de necesitate intr-o forma restrictiva (art.33). Declararea starii
de necesitate pentru acoperirea caracterului ilicit al conduitei unui stat trebuie sa indeplineasca,
cumulativ, urmatoarele conditii:

- norma incalcata sa nu fie o norma de jus cogens;

- sa nu fie puse in pericol interesele vitale ale unui alt stat;

- obligatia internationala incalcata sa nu fi fost expres exclusa, prin clauzele unui tratat intre cele
doua state, de la posibilitatea de a fi invocata ca stare de necesitate.

83

Prejudiciul si formele de reparare a acestuia in dreptul international

Am aratat mai sus, ca producerea unui prejudiciu (material sau moral) prin faptul (conduita) ilicit(a) al
statului este un element necesar al angajarii raspunderii internationale. Pentru a fi element al
raspunderii, statul lezat este cel care trebuie sa demonstreze raportul de cauzalitate intre prejudiciu si
conduita ilicita a celuilalt stat.

In general, cauzalitatea se apreciaza conform evidentei, bunului simt, deductiei logice, fiind deci vorba
de o cauzalitate naturala, directa. In acelasi timp, prejudiciul trebuie sa fie individualizat, sa afecteze un
subiect de drept international determinat. De la aceasta cerinta fac exceptie incalcarile grave ale
dreptului international, calificate drept crime internationale, in care cazuri dreptul de a invoca
raspunderea internationala apartine oricarui stat membru al comunitatii internationale.

Conduita ilicita poate afecta bunuri ori activitat i economice ale statului victima, in care cazuri prejudiciul
este, din punct de vedere economic, cuantificabil, deci material (putand deci face obiectul unei reparatii
in natura sau, mai ales, prin echivalent pecuniar). Prejudiciul moral, imaterial prin natura sa, are un
caracter abstract. Este prejudiciul adus onoarei si demnitat ii unui stat, suveranit atii sale, cum ar fi, de
exemplu, arderea drapelului de stat, violarea spatiului aerian de aeronavele militare ale altui stat.

In practica, prejudiciu poate fi direct sau mediat. Astfel, poate fi direct, atunci cand privesc statul ca
atare (de exemplu, a fost defaimat drapelul, teritoriul sau a fost invadat, a fost poluata marea sa
teritoriala). Prejudiciul este direct si atunci cand afecteaza un organ sau agent al statului (inca lcarea
inviolabilitatii localurilor ambasadei, neacordarea imunitatii de jurisdictie sau de executie).

Prejudiciul are caracter mediat, atunci cand victima nu este statul sau unul din organele ori agentii sai, ci
persoane fizice sau juridice de drept intern. Acestea, nefiind subiecte de drept international, nu pot
actiona direct statul autor al prejudiciului, pentru repararea acestuia. Doar statul national al victimei, in
numele protectiei diplomatice pe care decide sa o acorde acesteia, poate sa-si asume plangerea
individuala si sa o transforme intr-un raport intre state. Este important de subliniat ca, in aceasta
situatie, statul protector nu valorifica , in plan international, dreptul persoanei protejate, ci un drept al
sau, propriu, ,,de a face sa se respecte, in persoana resortisantilor sai, dreptul international". .

In legatura cu formele de reparare a prejudiciului, art. 34 al Proiectului... amintit prevede: ,,Repararea

completa a prejudiciului cauzat de faptul international ilicit va lua forma restituirii, despagubirii si
satisfactiei, fie singure sau combinate...".

In cazul daunelor materiale, reparatia consta in ,,restitutio in integrum", adica restabilirea situatiei
anterioare comiterii faptului ilicit. Daca aceasta nu mai este posibila, exista obligatia de despagubiri
echivalente. Repararea prin echivalent (despagubirile) este forma de reparare cel mai frecvent folosita si
este aplicabila prejudiciilor materiale, dar si celor morale, in cazurile in care acestea din urma nu pot fi
reparate printr-o alta modalitate.

Satisfactia este forma specifica de reparare a unor prejudicii morale. In practica, se realizeaza prin
prezentarea de regrete sau scuze oficiale (onoruri pentru steagul jignit, pedepsirea persoanelor vinovate
etc.).

Un interes recent al comunitatii internationale (inca insuficient reglementat) este si cel al

raspunderii statelor pentru consecintele prejudiciabile rezultand din activitati neinterzise de dreptul
international.

Astazi, ca urmare a progreselor in domeniul stiintei si tehnicii, anumite activitati desfasurate pe teritoriul
unui stat pot produce daune pe teritoriul altor state, fara ca aceste

84

activitati sa aiba caracter ilicit din punctul de vedere al dreptului international. Asemenea daune pot
rezulta, de exemplu, din ploile acide care provoaca schimba ri atmosferice transfrontariere, evacuarea
de deseuri toxice care polueaza apele raurilor, ale marilor ca si atmosfera, accidente in functionarea
centralelor nucleare, anumite activitati spatiale etc.

Specificul acestui tip de raspundere, in stadiul actual al jurisprudentei si doctrinei, consta in faptul ca
principiul riscului nu este recunoscut ca temei general al raspunderii statelor, dar este luat in
considerare in regimuri particulare de raspundere, stabilite prin conventii internationale privitoare la
anumite categorii de activitati, ca, de exemplu, in Uniunea Europeana.

In general, in dreptul international, s-au incheiat pana acum, mai ales, tratate internationale ce intervin
in patru domenii de activitate, care prezinta un grad inalt de periculozitate:

- utilizarile pasnice ale energiei nucleare;

- poluarea cu hidrocarburi si alte substante poluante;

- lansarea de obiecte in spatiul cosmic;

- protectia mediului natural.

In aceste domenii (si multe altele), reglementarea internationala este ,,un santier deschis". Avand in
vedere ca se dezvolta noi activitati susceptibile de a fi luate in considerare (cum ar fi, de exemplu,
emiterea de diverse radiatii, ingineria genetica sau alte posibile manipulari ale unor procese naturale),
deja in cadrul Comisiei de Drept Internat ional s-a ajuns la elaborarea unor norme privitoare la conduita
statelor in legatura cu asemenea activitati si atribuirea raspunderii. Aceste norme (uneori sunt denumite
chiar principii), vizeaza:

- libertatea de actiune a statului, in sensul de a permite pe teritoriul sau orice activitate umana,
considerata potrivita, care trebuie sa fie compatibila cu protectia drepturilor emanand din suveranitatea
altor state si drepturile omului;

- cooperarea, ce implica necesitatea coordonarii activitatilor intre statele autoare a prejudiciului

si statele ,,victima", in vederea prevenirii sau minimalizarii riscului daunelor transfrontaliere sau, daca
acestea s-au produs, pentru limitarea efectelor lor, atat in statul de origine cat si in statul ,,victima";

- prevenirea si reparatia, ca principii ale conduitei statelor in activitatile susceptibile sa produca

daune transfrontaliere.

XIII. Diplomatia. Elemente de drept diplomatic si consular

De la bun inceput, se intelege ca sunt part i (,,dezmambraminte") ale Dreptului international public,
avand domenii (obiecte) speciale de reglementare, cu aceesi finalitate ultima-consolidarea pacii si
colaborarea reciproc avantajoasa.

Dupa cum se stie, notiunea centrala provine din cuvantul ,,diploo", care, in greaca veche, insemna ,,a
duplica". Astfel, trimisul care purta un act oficial, care sa-i ateste calitatea de reprezentant,

intocmit in dublu exemplar (originalul fiind pastrat in arhiva) era numit ,,diplomat". In timp, termenul s-a
raspandit cu sensul de trimis, reprezentant al unui suveran, stat, avand asupra sa exemplarul dupa acest
document (,,diploma") care ii confirma statutul, sens pastrat si-n prezent. In istorie, Venetia trimitea
astfel de reprezentanti inca din sec. al XIII-lea, apoi Florenta, in 1455, (ducele de Milano, Francesco
Sforza, trimitea primul reprezentant permanent la Genova), iar din 1645, termenul a inceput sa fie
folosit in Anglia. Reprezentanta permanenta a devenit, treptat, forma principala de reprezentare
diplomatica. Ea s-a generalizat dupa Pacea Westphalica (1648), cand, instituirea unui echilibru
european, a ,,obligat" statele europene sa se supravegheze reciproc.

In epoca moderna si contemporana, termenul direct derivat, diplomatie, s-a impus cu intelesul de
activitate politico-juridica al carei obiect il constituie desfasurarea relatiilor pe care
85

un stat le are cu alte state, sau in cadrul unei organizatii internationale, activitate efectuata de organele
sau autoritatile care reprezinta statul in relatiile internationale.

Ca activitate specifica, diplomatia, se realizeaza prin folosirea unor mijloace proprii, cum

ar fi:

- reprezentarea permanenta a statelor,

- tratativele,

- corespondenta diplomatica,

- participarea la conferintele internationale,

- participarea la activitatea organizatiilor internationale. Conceptul de diplomatie este echivalent

cu cel de dialog, fiind - ca metoda - opusa razboiului si, in general, politicii de forta.

In literatura de specialitate, diplomatia este prezentata fie ca o stiinta, fie ca o arta.

Ca stiinta, diplomatia ar avea ca obiect studierea relatiilor juridice si politice ale diverselor state, precum
si a intereselor care le genereaza.

Ca arta, diplomatia ar avea ca obiect administrarea afacerilor internationale si ar implica aptitudinea de

a ordona si a conduce negocierile politice.

In acceptia sa generala, diplomatia reprezinta calea de mentinere a unor relatii pasnice, de cooperare si
de intelegere intre toate statele, cu respectarea personalitatii fiecaruia. In cazul unor neintelegeri,
diplomatia este chemata sa contribuie nemijlocit la identificarea cailor prin care sa se restabileasca
increderea intre state, stingandu-se un anumit diferend si eliminandu-se sau atenuandu-se cauzele care
l-au determinat. De aceea, doctrina contemporana prezinta diplomatia ca o activitate oficiala a
organelor de stat pentru relatii externe si in primul rand a diplomatilor, desfasurata prin negocieri,
corespondenta si alte mijloace specifice, in scopul realizarii obiectivelor de politica externa ale statului si
a apararii drepturilor si intereselor statului (si cetatenilor sai) in strainatate.
Se poate observa legatura stransa dintre diplomatie si ideea de ,,negociere". (In acest sens, Harold
Nicolson definea diplomatia ca ,,folosirea tactului, subtilitatii si indemanarii in orice negociere sau
tranzactie").

Desigur, diplomatia nu elaboreaza politica unui stat, care este un atribut al statului, ci ea este un
instrument, o tehnica in slujba acestei politici. Diplomatia este o activitate de stat, realizata de anumite
organe special create in acest sens.

Potrivit acestor considerente, se poate defini diplomatia si ca activitatea unor organe ale statului, de
stabilire, mentinere si dezvoltare de relatii cu alte state, aparand drepturile si interesele lui (si ale
cetatenilor) in exterior, pentru realizarea scopurilor urmarite de politica externa.

Organizarea si desfasurarea activitatii diplomatice au trebuit sa fie, in decursul timpului, reglementate;

unele din aceste reguli au ramas in stadiul de uzante diplomatice, aplicarea lor facandu-se pe baza
curtoaziei internationale (comitas gentium), iar o alta parte au capatat caracterul de norme juridice.

De aici, concluzia fireasca ca dreptul diplomatic este o ramura a dreptului international, ce cuprinde
totalitatea normelor juridice care se refera la organizarea, sarcinile, competenta si statutul organelor
pentru relatii externe.

Crearea dreptului diplomatic a fost determinata, in mod istoric, de necesitatea aparitiei unor reguli, la
inceput sub forma de uzante, care sa reglementeze activitatea diplomatica. Dupa cum am ara tat (de
fapt, am scris), initial, aplicarea acestor reguli avea la baza curtoazia (comitas gentium). Cu timpul,
aceste uzante au capatat caracter de norme de drept international cutumiar, norme care, ulterior, au
facut obiectul codificarii. Pornind chiar de la definitie, se poate sublinia ca dreptul diplomatic are un rol
instrumental. De aceea, este usor de precizat ca tratatul si cutuma sunt considerate izvoarele principale
ale dreptului diplomatic.

Dupa cum se stie, astazi, conform Dr. international, pot intretine relatii diplomatice (au drept de legatie,
vezi mai jos):

86

- statele;

- organizatiile internationale;
- miscarile de eliberare nationala;

- Sfantul Scaun (Vaticanul);

- Ordinul Militar Suveran de Malta.

Obiectul dreptului diplomatic il constituie diferitele aspecte ale activitatii diplomatice, desfasurate atat
de autoritatile interne cat si de organele externe ale statului, pentru relatiile internationale, precum si
anumite laturi ale activitatii conferintelor si organizatiilor internationale.

Este indeobste cunoscut ca stabilirea directiilor politicii externe, a strategiei si metodelor de realizare a
acesteia, este un atribut al statului, beneficiind de suveranitate si independenta. In realizarea politicii
externe a statului, un rol deosebit il au organele statului pentru relatiile internationale.

Aceste organe se pot grupa in doua categorii :

- organe interne ale statului pentru relatiile internationale ;

- organe externe ale statului pentru relatiile internationale.

Criteriile de demarcatie intre aceste doua categorii de autoritati si organe sunt determinate de
competenta pe care o au si de locul lor in ierarhia sistemului de autoritati si organe ale fiecarui stat.

In Romania, activitatea de fundamentare, de realizare a politicii externe este exercitata de urmatoarele

autoritati si organe:

a) Parlamentul Romaniei;

b) Presedintele Romaniei, ale carui atributii in domeniul politicii externe sunt :

- incheie tratate internationale in numele Romaniei, negociate de Guvern si le supune spre

ratificare Parlamentului, in termen de 60 de zile;

- la propunerea Guvernului, acrediteaza si recheama reprezentantii diplomatici ai Romaniei si

aproba infiintarea, desfiintarea sau schimbarea misiunilor diplomatice.

c) Guvernul - ca autoritate a administratiei de stat exercita conducerea generala si in domeniul

relatiilor cu alte state si ia masuri pentru incheierea acordurilor internationale;

d) Primul-ministru - executa atributiile de reprezentare, invita si primeste reprezentantii altor

state, incheie, in numele statutului, acorduri internationale;

e) Ministerul Afacerilor Externe - constituie organul executiv cu atributii de a organiza si desfasura

direct relatiile externe ale statutului, avand printre atributii:

- aduce la indeplinire sarcinile pentru infaptuirea liniei generale a politicii externe,

- apara in strainatate drepturile si interesele statului roman, al cetatenilor romani si ale
persoanelor juridice romane;

- duce tratative si participa la tratative in vederea incheierii de tratate internationale, negociaza si

incheie acorduri de colaborare, organizeaza, indruma si controleaza misiunile diplomatice si oficiile
consulare.

f) Ministerul Comertului - este organul prin intermediul caruia se infaptuiesc relatiile economice cu
alte state, avand urmatoarele atributii :

- initierea de actiuni care sa largeasca continuu relatiile economice externe ale statului;

- negocierea si incheierea de acorduri si conventii comerciale si de cooperare economica

internationala;

- asigura indrumarea si coordonarea generala a activitatii de comert exterior si cooperare

economica.

Statul, in virtutea suveranitatii sale, poate, pe baza de reciprocitate si consimtamant, sa stabileasca

relatii diplomatice cu alte state si sa creeze misiuni diplomatice si consulare pe teritoriul acestora.

87

Dreptul statelor de a trimite misiuni diplomatice, precum si de a primi astfel de misiuni este numit drept
de legatie. Acest drept de legatie poate fi activ, constand in trimiterea de misiuni diplomatice si pasiv,
cand se refera la primirea unor astfel de misiuni.

Dezvoltarea relatiilor dintre state si a legaturilor multilaterale dintre ele au determinat in decursul anilor
crearea din partea unui stat, pe baza de reciprocitate, pe teritoriul altui stat, a unor organe cu activitate
permanenta, care sa asigure apararea intereselor statului si ale cetatenilor sai precum si amplificarea
continua a relatiilor politice, economice si de alta natura. Acestea, de regula, sunt grupate in :

- misiuni (reprezentante) diplomatice;

- oficii (reprezentante) consulare. Primele se grupeaza in:

1) misiuni permanente, care reprezinta, cu caracter de continuitate statul acreditant in

statul acreditar si

2) misiuni cu caracter temporar (,,ad hoc").

In doctrina, misiunile permanente se impart in doua categorii:

- misiuni de tip clasic (ambasada, legatie, in functie de rangul acestora);

- misiuni de tip nou (misiunile permanente ale statelor pe langa organizatiile internationale si
misiunile organizatiilor internationale pe langa state).

Misiunile cu caracter temporar, denumite misiuni speciale, pot avea ca obiect :

- negocieri politice sau pentru incheierea unui tratat, in probleme economice si altele;

- participarea la actiuni cu caracter ceremonial;

- marcarea unui eveniment ;

- cu caracter de eticheta (in legatura cu schimbari in conducerea unui stat);

- delegati la conferinte, reuniuni si organizatii internationale;

- misiuni in scopul de a intari relatiile de prietenie dintre cele doua state, misiuni de bunavointa,
indeplinite de sefi de state, de guverne, ministri, reprezentand un gest de curtuazie, putand fi folosite
pentru tratative in problemele dintre cele doua state;

- trimisi itineranti ai unui sef de stat si ai unui guvern sau organizatii internationale, imputerniciti
temporar pentru a participa la solutionarea unor anumite probleme internationale;

- observatori, reprezentanti ai unor state sau organizatii internationale sau la sesiuni sau
conferinte ale unor organizatii internationale, fara a avea drept de vot si de semnare a docu-mentelor ce
se adopta, dar putand participa, de obicei, la discutii.

Ambasadele - sunt misiunile diplomatice clasice, permanente, cele mai importante, cu cel mai inalt grad
de reprezentare a unui stat, fiind conduse de un ambasador.

Legatia este o misiune diplomatica permanenta, de rang inferior ambasadei, in fruntea ei se afla un
ministru plenipotentiar sau ministru rezident.
Misiunea diplomatica permanenta are o structura mai mult sau mai putin complexa. Organizarea ei
interna este de competenta statului acreditant (trimitator). In principiu, in structura misiunii diplomatice
permanente se constitue urmatoarele compartimente functionale:

a) cancelaria (sectia principala a misiunii);

b) biroul economic si comercial;

c) biroul atasatului militar;

d) biroul atasatului cultural;

e) biroul de presa;

f) cancelaria consulara.

Documentul (actul normativ) juridic international care stabileste modul in care isi desfas oara activitatea
misiunile diplomatice, functiile si finalitatea acestora este Conventia de la Viena din 1961.

88

Astfel, in temeiul art. al acestui act normativ, misiunea diplomatica are urmatoarele

functii:

- reprezinta statul acreditant pe langa statul acreditar;

- ocroteste in statul acreditar interesele statului acreditant si ale cetatenilor sai, in limitele admise
de dreptul international;

- poarta tratative cu guvernul statului acreditar,

- se informeaza, prin toate mijloacele legale, de conditiile si evenimentele din statul acreditar si
comunica acestea statului sau;

- promoveaza relatii de prietenie si dezvolta cooperarea economica, culturala si stiintifica intre

statul acreditant si cel acreditar;
- in afara de acestea, reprezentantele diplomatice pot indeplini si functii consulare. Misiunea
diplomatica permanenta are si obligatii fata de statul acreditar. Printre aceste

obligatii enumeram :

- respectarea suveranitatii statului acreditar;

- neamestecul misiunii diplomatice in treburile interne ale statului acreditar si respectarea de

catre aceasta a legilor statului respectiv;

- obligatia de a nu folosi localurile misiunii intr-un mod incompatibil cu functiile

misiunii.

Toate problemele pe care misiunea diplomatica le are de tratat cu statul acreditar sau cu persoanele
aflate sub jurisdictia acestuia, trebuie sa fie discutate prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al
statului acreditar, care desfasoara o activitate de mediere intre misiunea diplomatica si. statul acreditar,
sau un alt minister convenit.

Conventia de la Viena fixeaza si pentru statul acreditar o serie de obligatii fata de misiunea diplomatica:

- trebuie sa acorde inlesniri misiunii diplomatice, in vederea realizarii functiilor sale;

- sa faciliteze misiunii diplomatice achizitionarea localurilor necesare;

- sa asigure membrilor misiunii circulatia pe teritoriul sau, cu exceptia zonelor declarate

interzise;

- sa asigure misiunii posibilitatea de a comunica liber cu statul sau.

Personalul unei misiuni diplomatice este numit de statul acreditant, care stabileste dupa aprecierea sa
numarul acestuia. Acest personal se imparte in trei categorii:

a) personalul diplomatic, care este alcatuit, pe langa seful misiunii, din ministri-consilieri, consilieri,
secretari I, II si III si atasati. Seful misiunii diplomatice este reprezentantul unic al statului in statul
acreditar. Acesta este investit cu o competenta generala de reprezentare si de aparare a intereselor
statului, ale persoanelor juridice si ale cetatenilor statului sau; el reprezinta statul acreditant fata de
orice persoana care se afla pe teritoriul statului acreditar. Documentul in baza caruia este investit se
numeste scrisoare de acreditare. Pentru restul personalului diplomatic este suficienta numirea, cu
exceptia atasatului militar caruia i se cere, de asemenea, scrisoarea de acreditare.
In ceea ce priveste seful misiunii, pentru exercitarea functiilor sale in statul acreditar este necesar si
consimtamantul acestuia (care se da prin agrement). Necesitatea agrementului decurge din regula
generala admisa ca nici un stat nu este obligat sa accepte o persoana pe care nu o agreeaza. Statul
acreditar nu este obligat sa comunice statului acreditant motivele refuzului agrementului.

Sefii misiunilor diplomatice se impart in trei clase:

- ambasadorii, nuntii sau alti sefi de misiuni cu rang echivalent, acreditati pe langa seful statului; un
ambasador poate fi acreditat ca sef de misiune in mai multe state; mai multi diplomati cu rang de
ambasador pot lucra in cadrul aceleiasi misiuni diplomatice;

- trimisii, ministrii sau internuntii acreditati pe langa seful statului;

89

- insarcinatii cu afaceri, acreditati pe langa ministerele afacerilor externe.

b) personalul tehnic si administrativ este alcatuit din seful cancelariei, translatori, secretari tehnici,
cifrori, informaticieni etc. (unele state recruteaza aceasta categorie de personal din randul cetatenilor
statului acreditar);

c) personalul de serviciu - acest personal cuprinde soferi, curieri, portari, bucatari, gradinari,
oameni de serviciu.

Inviolabilitatile, imunitatile s i privilegiile misiunilor diplomatice - sunt unele dintre cele mai vechi
practici si concepte ale Dr. international public, datand din antichitate, sub forma inviolabilitatii
persoanei solului. Acordarea unui statut special misiunii diplomatice si personalul ei pe teritoriul statului
acreditar este necesara pentru indeplinirea in conditii cat mai bune a misiunii acestora.

In conformitate cu principiul suveranitatii, fiecare stat stabileste regimul juridic pentru persoanele care
se afla pe teritoriul sau, chiar daca nu au cetatenia lui. Ca o exceptie de la aceasta regula este statutul
special al misiunilor diplomatice s i al personalului lor, reprezentat prin privilegii si imunitati diplomatice,
acestea cuprinzand drepturile si privilegiile speciale de care se bucura misiunile diplomatice, agentii si
personalul lor in tara de resedinta in vederea indeplinirii in bune conditii a misiunilor lor.
Recunoasterea imunitatilor si privilegiilor diplomatice deriva din principiul reciprocitatii si egalitatii
suverane (nerespectarea lor de catre statul acreditar atrage masuri de retorsiune fata de diplomatii sai,
din partea statului acreditant).

Inviolabilitatile constau in ocrotirea, prin anumite interdictii si masuri, de catre statul de resedinta a
personalului diplomatic, localului, arhivei si a altor bunuri ale misiunii diplomatice impotriva oricaror
pericole, amenintari sau presiuni, ce s-ar putea exercita asupra lor in scopul influentarii activitatii
diplomatice.

Imunit atile reprezinta , in principiu, exceptarea persoanelor care exercita o activitate diplomatica si a
bunurilor lor de la jurisdictia penala, civila si administrativa a statului strain pe teritoriul caruia se afla.

Privilegiile constau din anumite avantaje acordate agent ilor si reprezentan telor diplomatice, cum ar fi:
scutirea de a pl ati impozitele locale, scutirea de taxe vamale, dreptul de a folosi anumite mijloace de
comunicare etc.

In actuala reglementare, acordarea unui statut juridic special misiunii diplomatice si personalul ei, este o
obligatie pentru state, de la care ele nu au dreptul sa se abata. Totodata, continutul privilegiilor si
imunitatilor diplomatice nu este la discretia statelor, el fiind definit prin Conventia de la Viena din anul
1961.

Inviolabilitatea este esent iala, deoarece aceasta presupune atat obligatia statului acreditar de a se
abtine de la orice actiune de constangere fata de misiunea diplomatica, cat si obligatia de a acorda o
protectie speciala, materiala si juridica, agentului diplomatic precum si celorlalte persoane care
beneficiaza de acest regim. Inviolabilitatea misiunii diplomatice cuprinde inviolabilitatea sediului misiunii
diplomatice, inviolabilitatea arhivei misiunii diplomatice si inviolabilitatea corespondentei diplomatice, a
curierului si a valizei diplomatice. In art.22-31 ale Conventiei... se reglementeaz a o iviolabilitate
absoluta: localurile misiunii, mijloacele de transport, mobilierul si celelalte obiecte etc.

Aceasta inviolabilitate a sediului misiunii diplomatice se mentine si in cazul ruperii rela-tiilor diplomatice
sau al rechemarii temporare sau definitive a personalului misiunii diplomatice de catre statul acreditar,
sau in cazul izbucnirii unui conflict armat intre statul acreditant si statul acreditar.

Cum am aratat, de acest statut beneficiaza si arhiva misiunii diplomatice, corespondenta si valiza
diplomatica, personalul diplomatic (persoana, locuintele, documentele si bunurile lor) si curierii
diplomatici.

90
Personalul diplomatic beneficiaza si de imunitatea de jurisdictie. In temeiul acesteia, diplomatul nu
poate fi urmarit in fa ta tribunalelor statului acreditar si nici nu poate fi anchetat de vreo autoritate
judecatoreasca sau politieneasca a statului respectiv. Statul acreditar poate, cel mult, sa declare
diplomatul care se face vinovat de incalcarea legilor sale persoana non grata si sa ceara rechemarea lui
de catre statul acreditant (sau, in unele cazuri, chiar sa-l expulzeze).

Diplomatii beneficiaza, alaturi de imunitatea de jurisdictie penal a si administrativa si de imunitatea de

jurisdict ie civila. Aceasta imunitate a fost consacrata in dreptul diplomatic mai. tarziu decat imunitatea
de jurisdictie penala (desigur, cu unele exceptii).

Privilegii ale misiunii diplomatice si ale personalului diplomatic:

Cu o continuitatea istorica apreciabila, Conventia de la Viena confirma urmatoarele privilegii:

- scutirea misiunii diplomatice de impozite pe imobile;

- scutirea de impozite si taxe a incasarilor pe care le face misiunea diplomatica pentru acte
oficiale.

Astfel, personalul diplomatic este scutit de impozite si taxe de orice natura, este exceptat de la prestatii
personale in statul acreditant, precum si de la legislatia referitoare la securitatea sociala si de a se
prezenta organelor statului acreditar pentru indeplinirea formalitatilor obligatorii pentru straini.

Misiunea diplomatica beneficiaza de dreptul de a arbora drapelul statului sau. De asemenea, misiunea
diplomatica si personalul ei mai beneficiaza de scutirea de taxe vamale pentru bunurile destinate
activitatii sau pentru folosinta lor personala. De privilegii si imunitati diplomatice se bucura, intr-o
anumita masura, si personalul administrativ, tehnic si de serviciu al misiunii diplomatice. Agentii
diplomatici care au cetatenia statului acreditar sau resedinta lor permanenta in acest stat se bucura,
conform Conventiei de la Viena, de imunitate de jurisdictie si inviolabilitate, doar pentru actele lor
oficiale.

Iarasi, dupa cum se stie, relatiile diplomatice pot inceta prin:

- disparitia unuia dintre cei doi subiecti de drept international;

- ruperea relatiilor diplomatice;

- aparitia starii de razboi.

Aspecte de drept consular

Dreptul consular, ca si dreptul diplomatic, constituie o parte, o ramura, (un dezmembramant) al
Dreptului international public, reprezentand totalitatea normelor si regulilor care reglementeaza relat
iile consulare, organizarea si functionarea oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor consulare si al
personalului acestora.

(In general, in istorie, dezvoltarea vietii economice, a schimburilor externe, au constituit factorii care au
determinat infiintarea de consulate ale principalelor puteri europene pe teritoriul Principatelor (Tarilor)
Romane. Desi acestea nu aveau, initial, dreptul de a intretine relatii diplomatice sau consulare,
infiintarea oficiilor consulare a fost posibila cu consimtamantul Portii. Astfel, dupa Tratatul de la Kuciuk-
Kainargi (1774), Rusia a infiintat consulate la Bucuresti si Iasi. Implicarea organelor consulare ruse in
viata politica interna a crescut progresiv, indeosebi dupa afirmarea statului de ,,putere protectoare" al
Rusiei. De asemenea, deschid consulate in Tarile Romane: Austria (1783), Prusia (1785), Franta (1798),
Anglia (1803), Belgia (1838) si Olanda (1856). In 1859, a fost deschis un consulat general al S.U.A. in
Principatele Unite, care, in 1871, a negociat un tratat de amicitie, comert si navigatie intre cele doua
state.)

Oficiile consulare - ca si cele diplomatice, servesc organizarii si dezvoltarii relatiilor de colaborare dintre
state. Intre aceste doua categorii de misiuni, exista pe langa unele asemanari si deosebiri. Astfel, in timp
ce misiunea diplomatica este acreditata pe langa seful statului,

91

misiunea consulara este acreditata pe langa organele locale (din unitatile administrativ-teritoriale ale
statului strain) si are o competenta limitata la circumscriptia consulara.

Prin circumscriptie consulara se intelege teritoriul de competenta in care isi desfasoara activitatea
misiunea consulara. Competenta teritoriala a oficiilor consulare este fixata pe baza de reciprocitate si, ca
atare, seful misiunii are dreptul sa-si exercite functiile consulare numai in cadrul circumscriptiei
consulare unde isi are sediul.
Consulatele sunt subordonate misiunilor diplomatice ale statului lor din statul de resedinta. Cadrul
juridic international care reglementeaza modul de infiintare, functiile si scopul misiunilor este Conventia
de la Viena din 24 aprilie 1963, privind relatiile consulare.

Sediul oficiului consular, rangul si circumscriptia se stabilesc prin conventie bilaterala, pe baza de
reciprocitate, de catre statele implicate.

Seful misiunii consulare poarta denumirea de consul. El este obligat la prezentarea la post sa prezinte
patenta consulara, adica documentul de investire din partea sefului statului. In temeiul acestuia,
consulul primeste exequaturul, documentul prin care guvernul unui stat recunoaste calitatea oficiala a
consulului.

Consulii sunt, dupa modul de investire, consuli de cariera si consuli onorifici, cei care nu primesc o
retributie in mod regulat de la statul trimitator si care se ocupa cu comertul. Numirea sau primirea
consulilor onorifici este lasata la aprecierea fiecarui stat.

In mai sus amintita Conventie de la Viena sunt fixate rangurile functionarilor consulari.

Acestia pot fi:

- consul general, conducatorul (seful) unui consulat general sau al mai multor circumscriptii
consulare;

- consul, seful unei circumscriptii consulare; acesta conduce un consulat si se subordoneaza

ierarhic consulului general;

- vice-consul, ajutorul unui consul general sau al unui consul si care poate conduce un

consulat;

- agent consular, functionarul specialist, ce indeplineste functii administrative si tehnice in cadrul

oficiului consular.

In conformitate cu prevederile aceluiasi act normativ, functiile misiunilor consulare sunt:

- de a proteja, in statul acreditar, interesele statului acreditant si ale persoanelor fizice si juridice
ale acestuia;

- de a favoriza dezvoltarea relatiilor comerciale, economice, stiintifice si culturale intre cele doua
state, in vederea promovarii unor relatii de prietenie intre ele;

- de a se informa, prin mijloace licite, asupra conditiilor si evolutiei vietii comerciale, economice,
culturale si stiintifice din statul acreditar si de a transmite aceste informatii guver-nului propriu;
- de a exercita controlul si inspectia asupra navelor maritime sau fluviale, precum si asupra
aeronavelor si echipajelor lor, apartinand statului acreditant;

- oficiilor consulare le revin atributii si in materia protectiei intereselor cetatenilor statului

acreditant (eliberare de pasapoarte si acordare de vize, acordare de asistenta cetatenilor statului
acreditant care au resedinta in circumscriptia consulara respectiva);

- instrumentarea de acte notariale, de acte de stare civila, de reprezentare in justitie, in materie

succesorala etc.

Consulii exercita sarcini si in calitate de delegat de stare civila (pentru oficierea de casatorii este
necesara existenta unor reguli conventionale bilaterale ori multilaterale), tin legatura cu misiunea
diplomatica din tara de resedinta, acorda asistenta si protectie consulara generala, exercita functii
notariale, de exercitare a drepturilor electorale.

Imunitatile si privilegiile misiunilor consulare si ale membrilor misiunilor consulare

- deosebirile constau in fundamentul acestora: in timp ce, imunitatile si privilegiile diplomatice

sunt mai vechi si isi au temeiul atat in dreptul international cutumiar cat si conventional,

92

imunitatile si privilegiile consulare sunt mai recente si sunt statornicite in tratatele internationale si in
practica statelor.

Acestea, in principal, sunt urmatoarele:

- inviolabilitatea localurilor consulare si bunurilor, a arhivelor si documentelor consulare;

- scutiri de taxe vamale pentru anumite categorii de bunuri ;

- libertatea de deplasare;

- libertatea de comunicare a oficiului consular cu statul trimitator;

- libertatea de comunicare cu cetatenii statului acreditant;

- dreptul de a folosi drapelul si emblema nationala;

- inlesniri privind procurarea de cladiri pentru localul oficiului consular;

- uzul de a incasa drepturi si taxe consulare.

In afara de acestea, statul de res edinta are obligatia generala de a acorda orice inlesniri misiunii
consulare, care sunt de natura a asigura sau usura exercitarea functiilor sale.

Pentru indeplinirea atributiilor ce le revin, consulii, ceilalti membrii ai personalului oficiului consular si,
intr -o anumita masura, membrii lor de familie, se bucura de imunitati, inviolabilitati si privilegii
consulare, care constituie statutul-consular:

- imunitatea de jurisdictie penala, civila si administrativa;

- inviolabilitatea personala;

- exceptarea de la obligatia de a depune ca martor sau expert;

- exceptarea de la obligatia de inregistrare a strainilor si de obtinere a permisului de

sedere;

- scutirea de obligatia de a obtine permise de lucru;

- scutirea de prestatii personale;

- scutiri fiscale;

- scutiri de taxe vamale si de control vamal.

Membrii postului consular beneficiaza de privilegii, imunitat i de la intrarea lor pe teritoriul statului de
resedinta, in tarile de tranzit pentru a ajunge la post, sau, daca se gasesc deja pe teritorial statului de
resedinta, din momentul intrarii lor in functie la postul consular.

Membrii de familie ai agentului consular beneficiaza de privilegiile, imunitatile si inviolabilitatile statuate

in Conventia consulara de la data cand agentul consular se bucura de privilegii, fie de la data intrarii lor
pe teritoriul statului de resedinta sau de la data la care ei au devenit membrii acestei familii.

Imunitatile s i celelalte privilegii apartinand agentului consular inceteaza in mod normal odata cu functia
sa, in momentul in care consulul paraseste teritoriul statului de resedinta sau la expirarea unui termen
rezonabil care a fost acordat. Daca functionarul consular traverseaza teritoriul sau se gaseste pe
teritoriul unui stat tert care i-a acordat viza, pentru a se duce la post sau pentru a se intoarce in statul
trimitator, statul tert ii va acorda imunitatile necesare pentru a-i permite trecerea sau inapoierea. Statul
tert va proceda la fel pentru membrii familiei care locuiesc impreuna cu agentul consular si care
beneficiaza de privilegii si imunitati.
93