Luceafărul

de Mihai Eminescu

Luceafărul este un poem romantic despre condiţia omului de geniu, văzut ca o

fiinţă sfâşiată de contradicţii adânci în antiteză cu omul mediocru, fără aspiraţii spirituale.
Teoria geniului este dezvoltată din perspectiva filosofiei germane a lui Arthur Schopenhauer
pentru care geniul se sustrage mecanismelor oarbe ale voinţei şi se ridică la contemplarea
formelor ideale, a esenţelor universului. Drama geniului prins între destinul său creator,
impus de condiţia lui superioară, şi fascinaţia pe care o exercită asupra lui mirajul fericirii
pământeşti, nu poate fi depăşită decât prin asumarea condiţiei creatoare. Luceafărul este
imaginea geniului, alegorie pe care însuşi poetul o explică "întelesul alegoric ce i-am dat
este, ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta
parte aici pe pamant nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are
moarte, dar n-are nici noroc." Luceafărul – Hyperion este simbolul geniului care, prin forţa
spiritului său, se plasează deasupra omenirii. Incompatibil cu oamenii comuni, se retrage în
contemplaţie (ataraxie), fiind condamnat la singurătate.
Marea temă romantica a iubirii imposibile se concretizează în poem sub forma
dragostei dintre două fiinţe ce aparţin unor lumi diferite, cosmice şi telurice care se caută,
dar nu se întâlnesc. Poemul este unul de factură onirică, deorece aventura de dragoste
nefirească se petrece în visul unei fete de împărat ce trăieşte într-un castel de la marginea
mării. Atrasă de misterul spaţiilor celeste, fata trăieşte cu nostalgia absolutului, iar reveria şi
alunecarea în vis îi permit evadarea din realitate. Pentru fata de împărat, iubirea e mai întâi o
nelinişte metafizică izvorâtă din obscura fascinaţie pentru infinitul cosmic sau o tulburare a
sufletului asemănătoare aceleia produse de Zburător. Pentru Luceafărul – Hyperion, iubirea
este acea experienţă (dată lumii din „cercul strâmt” al muritorilor şi neştiută în sfera sa
celestă), care-l tentează ca posibilitate de a ieşi din eterna singurătate. Dialogul oniric cu fata
de împărat îi impune, însă, un adevăr de necontrazis: iubirea şi moartea sunt inseparabile.
Pentru a cunoaşte iubirea, Hyperion trebuie să accepte moartea. Ca şi în Odă (în metru antic),
iubirea devine o temă tragică.
Structură. Poemul este alcătuit din patru tablouri poetice construite pe ideea cuplului
şi alternanţa spaţiilor. Primul tablou descrie un spaţiu ireal, de poveste,limitat, dar deschis
spre infinit. Formula de început (A fost odată ca-n poveşti / A fost ca niciodată), inspirată din
incipitul basmelor populare, generează o perspectivă fabuloasă şi plasează aventura fetei în
timpul mitic al originilor, când orice „întâmplare” a fost un act fundamental, întemeietor. Fata
de împărat nu este o fiinţă obişnuită, candoarea şi frumuseţea ei morală şi fizică sunt descrise
prin intermediul simbolurilor sacre-icoană, Fecioară sau astrale-luna. Motivele romantice-
marea, castelul singuratic, corabiile negre în contrast cu lumina fascinantă a luceafărului,
fereastra, oglinda susţin atmosfera misterioasă în care se manifestă apropierea magică a celor
două fiinţe. Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn
când vraja erotică permite ieşirea din timp. Chemările magice ale fetei- Cobori în
jos,Luceafăr bland, Alunecând pe-o rază,,au rostul de a-l smulge din sfera sa pe Luceafăr
care se va întruchipa din elementele primordiale:cerul şi marea, noaptea şi soarele vor fi
sursele celor două apariţii fantastice ale astrului, una a îngerului care iese din mare şi alta a
demonului care vine din soare.Luceafărul are o frumuseţe construită după canoanele
romantice: păr de aur moale, are însemne ale puterii „toiag/încununat cu trestii”, „Coroana-i
arde pare”, înfăţişarea frumoasă „mândru tânăr”/”mândru chip, dar nu are atributele
umanităţii „umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară”, „marmoreele braţă”, „palid e la faţă”,
ci aparţine mai degrabă altei lumi „vânăt giulgi”, „negru giulgi”, „un mort frumos cu ochii
vii”. El vrea să eternizeze iubirea lor şi îi oferă fetei împărăţia oceanului, apoi a cerului: O,
vin,în părul tău bălai /S-anin cununi de stele/pe ale mele ceruri să răsai /mai mândră decât
ele. Paloarea feţei şi strălucirea ochilor, semne ale dorinţei de absolut, sunt înţelese ca
atribute ale morţii: Privirea ta mă arde.
În antiteză cu registrul grav al iubirii din primul tablou, în tabloul al doilea are loc
apropierea între doi exponenţi ai aceleiaşi lumi: Cătălin are o origine socială inferioară
(„împle cupele cu vin/Mesenilor la masă”, „un paj ce poartă pas cu pas / A-mpărătesei
rochii”) şi o paternitate incertă („băiat din flor şi de pripas”), este chipeş („cu obrăjori ca doi
bujori”), dar percepe dragostea la nivel instinctual („pânditor”, „îndrăzneţ cu ochii”). El o
iniţiază pe Cătălina într-un ritual erotic de tip carpe diem. În vreme ce Luceafărul parcurge
spaţio-temporalitatea către increat, fata de împărat devenită Cătălina, se lasă amăgită
de iluzia fericirii terestre.
Cătălina abandonează registrul liric, literar din prima parte în favoarea unuia popular,
regional („ia du-t’ de-ţi vezi de treabă”, „ce vrei, mări Cătălin”), pentru că are revelaţia
asemănării de condiţie cu un muritor. Ea îi mărturiseşte lui Cătălin tragicul existenţei ei
nopţile –s de-un farmec sfânt, iar zilele sunt pustii ca nişze stepe, noaptea este timpul
revelaţiilor, al comunicării cu absolutul, iar ziua este timpul acceptării condiţiei de muritor.
Cele mai profunde semnificaţii legate de condiţia omului de geniu se regăsesc în
tabloul al III-lea care descrie zborul Luceafărului spre Demiurg ca o călătorie regresivă
în timp într-o zonă prepspaţială şi pretemporală, a increatului cosmic când timpul şi
spaţiul nu se născuseră încă. Zborul luceafărului prin spaţiul cosmic potenţează
sentimentul de iubire şi dramatismul trăirilor întrucât el se dematerializează, devenind
gând purtat de dor . Acest drum este unul al cunoaşterii prin intâlnirea cu Demiurgul care
cunoaşte esenţa eternă a luceafărului şi care îl va numi Hyperion- „cel de deasupra/din afara
timpului”. Acesta refuză cererea Luceafărului de a-l dezlega de nemurire pentru a descifra
taina iubirii absolute, în numele căreia este gata să se sacrifice. Demiurgul refuză cererea lui
Hyperion pentru că el face parte din ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea sa
duce din nou la haos.
Într-o atmosferă glacilă şi printr-un limbaj sentenţios, Demiurgul construieşte o vasta antiteză
între dimensiunile existenţei terestre şi cele cosmice, oferindu-i drept compensaţie diferite
ipostaze ale geniului: filozoful, poetul orfic, geniul militar, precum şi argumentul infidelităţii
fetei. Elementele ce compun limitele destinului uman sunt enumerate cu o notă
dispreţuitoare: muritorii sunt determinaţi în timp şi spaţiu, supuşi hazardului („ei doar au stele
cu noroc”) şi deşertăciunii („şi prigoniri deşarte”, „ei nu mai doar durează-n vânt / Deşarte
idealuri”), spre deosebire de elementele spaţiului cosmic, care susţin echilibrul universal.
Imaginarul poetic romantic se nunaţează în ultimul tablou printr-un peisaj
umanizat în care scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în
pacea codrului si sub lumina blândă a lunii. Natura paradisiacă, mitică reface puritatea
adamică a perechii primordiale într-o natură protectoare: pădurea de tei narcotizantă şi
strălucirea stelelor întreţin vraja erotică.Imaginea demitizării iubirii de către Cătălin este
înlocuită acum de cea a fiinţei îndrăgostite devorate de setea unei linişti metafizice Revarsă
linişte de veci /Pe noaptea mea de patimi...Căci eşti iubirea mea dintâi şi visul meu din urmă.
Imaginarul poetic structurează romantic atmosfera unei naturi erotizate, iar cuplul de
îndrăgostiţi trăieşte iubirea ca reverie cosmică. Contemplarea şi visarea în intimitatea naturii
îi melancolizează pentru că le trezesc fiorul metafizic al infinitului şi al misterului universal.
Cea de-a treia invocaţie a fetei adresată Luceafărului nu mai vizează însă iubirea dintre două
entităţi incompatibile, căci de data aceasta ea se adresează astrului ca unei stele aducătoare de
noroc („Pătrunde-viaţă şi în gând / Norocu-mi luminează”).
În final, versurile au un pronunţat caracter gnomic Trăind în cercul vostru strâmt/
norocul vă petrece /Ci eu în lumea mea mă simt/ nemuritor şi rece. Aceste versuri descriu
momentul în care geniul atinge starea de ataraxie stoică, starea de perfectă linişte
sufletească obţinută prin detaşarea de frământările lumii. Ironia şi dispreţul său se îndreaptă
spre omul comun, făptura de lut ancorată în cercul strâmt, simbol al vremelniciei.
Dinamica apropierii prin iubire, după cum observa G.Călinescu, atinge punctul cel mai
dramatic „în constatarea filosofică a irealizării erotice sublime pe pământ”. Retras în sfera
depărtărilor, Hyperion consimte implicit că ora de iubire ar fi însemnat o tristă experienţă a
înstrăinării de sine. Pe pământ, iubirea nu poate fi plăsmuită în forme absolute, perfecte, decât
în vis.
Concluzia poemului poate fi exprimată filozofic în termenii lui Constantin Noica :
"iată aşadar că se întâmplă totuşi ceva deosebit în lumea de jos, pe care geniul n-a putut-o
salva în felul cum vroia el.Ba chiar se întâmplă ceva de necrezut: lumea aceasta de jos vine
ea să salveze geniul…la capătul poemului eminescian, un nelămurit sentiment de armonie îţi
rămâne, în ciuda dizarmoniei dintre cele doua ordini,cea a generalului şi cea a
individualului".