1

CUPRINS

PREFAŢĂ xvii
Partea I FUNDAMENTE 1
Capitolul 1. ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 3
1.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.2. CLASIFICARE PE BAZA PROPRIETĂŢILOR FIZICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
1.2.1. Fenomene de echilibru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
1.2.2. Fenomene de propagare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
1.2.3. Ecuaţii model în dinamica fluidelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
1.3. ECUAŢII LINIARE DE ORDINUL ÎNTÂI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
1.3.1. Ecuaţia liniară de transport convectiv unidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
1.3.2. Ecuaţia liniară de transport convectiv multidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.4. SISTEME LINIARE DE ORDINUL ÎNTÂI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
1.5. SISTEME HIPERBOLICE LINIARE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
1.6. ECUAŢII NELINIARE DE ORDINUL ÎNTÂI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
1.6.1. Soluţii slabe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
1.6.2. Unicitatea soluţiei slabe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
1.6.3. Condiţia de entropie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
1.6.4. Ecuaţia Burgers . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
1.7. SISTEME NELINIARE DE ORDINUL ÎNTÂI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
1.8. SISTEME HIPERBOLICE NELINIARE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
1.8.1. Unde liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
1.8.2. Unde neliniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
1.8.3. Sistemul caracteristic. Variabile Riemann . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
1.8.4. Soluţie slabă. Condiţia de entropie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
1.8.5. Perturbaţii mici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
1.9. ECUAŢII LINIARE DE ORDINUL AL DOILEA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28
1.9.1. Forma canonică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
1.9.2. Ecuaţii hiperbolice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
1.9.3. Ecuaţii parabolice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
vi CUPRINS

1.9.4. Ecuaţii eliptice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42

1.10. REPREZENTĂRI INTEGRALE ALE SOLUŢIILOR . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
1.10.1. Ecuaţia Laplace . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
1.10.2. Ecuaţia Prandtl-Glauert . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
1.11. CONCLUZII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
Capitolul 2. METODE CU DIFERENŢE FINITE 51
2.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51
2.2. DIFERENŢE FINITE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
2.2.1. Diferenţe finite explicite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
2.2.2. Diferenţe finite implicite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56
2.2.3. Grile carteziene cu pas variabil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
2.2.4. Cazul multidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
2.2.5. Coordonate curbilinii generalizate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
2.3. SCHEME CU DIFERENŢE FINITE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
2.3.1. Discretizarea ecuaţiilor cu derivate parţiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
2.3.2. Scheme semidiscrete . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
2.3.3. Implementarea condiţiilor la limită şi iniţiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
2.3.4. Reprezentări matriceale ale schemelor cu diferenţe finite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70
2.3.5. Probleme multidimensionale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
2.4. ECUAŢIA MODIFICATĂ ŞI CONSISTENŢA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
2.4.1. Ecuaţia modificată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
2.4.2. Ecuaţia de transport convectiv. Schema explicită centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79
2.4.3. Ecuaţia de difuzie. Schema centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
2.4.4. Scheme implicite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
2.4.5. Probleme multidimensionale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81
2.4.6. Scheme explicite peste un pas de timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81
2.4.7. Scheme implicite peste un pas de timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
2.4.8. Consistenţa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84
2.5. STABILITATEA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85
2.6. METODA VON NEUMANN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
2.6.1. Prezentarea metodei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87
2.6.2. Ecuaţia de transport convectiv. Schema explicită centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
2.6.3. Ecuaţia de transport convectiv. Schema upwind . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
2.6.4. Ecuaţia de difuzie. Schema centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94
2.6.5. Scheme implicite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96
 CUPRINS vii

2.6.6. Reprezentări matriceale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97

2.6.7. Probleme multidimensionale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98
2.7. METODA MATRICEALĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
2.7.1. Prezentarea metodei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
2.7.2. Scheme explicite peste un pas de timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103
2.7.3. Scheme implicite peste un pas de timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
2.7.4. Ecuaţia de transport convectiv. Schema upwind . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
2.7.5. Ecuaţia de transport convectiv. Schema explicită centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106
2.7.6. Ecuaţia de difuzie. Schema centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109
2.8. METODA ECUAŢIEI MODIFICATE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109
2.8.1. Prezentarea metodei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
2.8.2. Ecuaţia de transport convectiv. Schema centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112
2.8.3. Ecuaţia de difuzie. Schema centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
2.8.4. Variantă îmbunătăţită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114
2.8.5. Scheme implicite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
2.9. CONVERGENŢA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
2.10. SCHEME PENTRU ECUAŢIA DE CONVECŢIE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
2.10.1. Schema centrată Euler. Varianta explicită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
2.10.2. Schema centrată Euler. Varianta implicită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120
2.10.3. Schema upwind . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121
2.10.4. Schema Lax . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124
2.10.5. Schema Leapfrog . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127
2.10.6. Schema Lax-Wendroff . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131
2.10.7. Schema Lax-Wendroff în doi paşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137
2.10.8. Schema MacCormack . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138
2.10.9. Schema Beam-Warming . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138
2.10.10.Scheme de ordinul al treilea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
2.11. SCHEME PENTRU ECUAŢIA DE DIFUZIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147
2.11.1. Schema centrată Euler. Varianta explicită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147
2.11.2. Schema centrată Euler-varianta implicită (Laasonen) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149
2.11.3. Schema Crank-Nicolson . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150
2.11.4. Schema combinată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151
2.11.5. Schema Richtmyer şi Morton . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
2.11.6. Schema DuFort-Frankel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
2.12. PROBLEME MULTIDIMENSIONALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156
2.12.1. Metoda alternării direcţiilor. Varianta implicită (ADI) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157
viii CUPRINS

2.12.2. Metoda paşilor unidimensionali . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159

2.12.3. Algoritmul general al schemelor implicite cu alternare a direcţiilor . . . . . . . . . . . . . 159
2.12.4. Metoda alternării direcţiilor. Varianta explicită (ADE). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161
2.12.5. Metoda boxelor Keller . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162
Capitolul 3. METODE CU ELEMENTE FINITE 164
3.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164
3.2. METODA REZIDUURILOR PONDERATE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166
3.2.1. Principiul metodei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166
3.2.2. Metoda colocaţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
3.2.3. Metoda momentelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172
3.2.4. Metoda Galerkin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 174
3.2.5. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 177
3.3. FUNCŢII CONTINUE PE PORŢIUNI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178
3.3.1. Relaxarea condiţiilor de continuitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178
3.3.2. Condiţii la limită. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180
3.3.3. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 183
3.3.4. Aplicaţie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 183
3.4. ALGORITMUL METODELOR CU ELEMENTE FINITE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 186
3.4.1. Formularea Galerkin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187
3.4.2. Discretizarea domeniului de analiză . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187
3.4.3. Definirea elementelor finite şi a funcţiilor de interpolare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187
3.4.4. Calculul matricelor elementale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188
3.4.5. Asamblarea matricelor elementale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189
3.4.6. Implementarea condiţiilor la limită. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191
3.4.7. Rezolvarea sistemului liniar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191
3.4.8. Calculul unor mărimi de interes . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191
3.4.9. Aplicaţie numerică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191
3.5. TIPURI DE ELEMENTE FINITE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192
3.5.1. Proprietăţile generale ale funcţiilor de interpolare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192
3.5.2. Definirea elementelor finite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 193
3.5.3. Construcţia polinoamelor de interpolare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 194
3.5.4. Construcţia transformării geometrice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 196
3.5.5. Operatorii de derivare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197
3.6. ELEMENTE FINITE UNIDIMENSIONALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 199
3.6.1. Elemente pătratice de tip Lagrange . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 201
 CUPRINS ix

3.6.2. Elemente de tip Hermite cu două noduri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 203

3.7. ELEMENTE FINITE BIDIMENSIONALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204
3.7.1. Elemente triunghiulare liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204
3.7.2. Elemente triunghiulare pătratice (cu şase noduri). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 206
3.7.3. Elemente patrulatere biliniare izoparametrice. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 208
3.7.4. Elemente patrulatere cu opt noduri (serendipice) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209
3.7.5. Elemente patrulatere cu nouă noduri (bipătratice) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 210
3.8. ELEMENTE FINITE TRIDIMENSIONALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211
3.8.1. Element tetraedric liniar de tip Lagrange. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211
3.8.2. Element tetraedric biliniar de tip Lagrange . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 212
3.8.3. Element hexaedric triliniar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213
3.9. CONVERGENŢA METODELOR CU ELEMENTE FINITE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 214
3.9.1. Formularea problemei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 214
3.9.2. Numărul de condiţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 215
3.10. ECUAŢII PARABOLICE ŞI HIPERBOLICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 220
3.10.1. Ecuaţia de difuzie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 221
3.10.2. Ecuaţia undelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232
Capitolul 4. METODE CU ELEMENTE DE FRONTIERĂ 235
4.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 235
4.2. PRINCIPIUL METODEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 235
4.2.1. Ecuaţia integrală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 236
4.2.2. Discretizarea frontierei domeniului de analiză. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 239
4.2.3. Definirea funcţiilor de interpolare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 239
4.2.4. Formarea sistemului de ecuaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 240
4.2.5. Rezolvarea sistemului liniar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 241
4.3. ECUAŢIA LAPLACE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 241
Capitolul 5. METODE CU VOLUME FINITE 246
5.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 246
5.2. DISCRETIZĂRI CONSERVATIVE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 246
5.2.1. Surse numerice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 247
5.2.2. Fluxul numeric şi convergenţa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 248
5.3. APROXIMAŢII INTEGRALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 249
5.3.1. Principiul metodei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 249
5.3.2. Ecuaţia Helmholtz . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 250
5.4. SCHEME CU VOLUME FINITE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 251
x CUPRINS

5.4.1. Formulări generale ale schemelor cu volume finite. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 252

5.4.2. Definirea grilei şi a volumelor de control . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 253
5.4.3. Calculul elementelor geometrice. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 254
5.4.4. Fluxul numeric prin feţele celulei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 256
5.4.5. Estimarea gradientului necunoscutelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 261
5.5. ECUAŢIA DE DIFUZIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 262
5.6. ECUAŢIA DE CONVECŢIE-DIFUZIE STAŢIONARĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 263
5.6.1. Schema centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 263
5.6.2. Schema upwind . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 265
5.6.3. Scheme cu vâscozitate artificială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 266
5.6.4. Schema exponenţială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 267
5.6.5. Schema hibridă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 270
5.6.6. Schema funcţie-putere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 271
5.6.7. Schema generală (Patankar) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 271
5.6.8. Schema QUICK . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 272
5.6.9. Probleme multidimensionale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 273
Capitolul 6. INTEGRAREA LEGILOR DE CONSERVARE 276
6.1. ECUAŢIA BURGERS . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 276
6.1.1. Schema Lax (Lax-Friedrichs) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 276
6.1.2. Schema Lax-Wendroff . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 280
6.1.3. Schema Lax-Wendroff în doi paşi (Richtmyer şi Morton) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 283
6.1.4. Schema MacCormack . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 284
6.1.5. Schema Rusanov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 286
6.1.6. Schema Warming-Kutler-Lomax . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 287
6.1.7. Schema Lerat-Peyret . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 287
6.1.8. Schema implicită Beam-Warming . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 288
6.1.9. Scheme upwind . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 297
6.1.10. Scheme de tip Godunov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 302
6.2. ECUAŢIA BURGERS COMPLETĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 309
6.2.1. Schema centrată Euler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 310
6.2.2. Schema Leapfrog (DuFort-Frankel) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 317
6.2.3. Schema Brailovskaia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 318
6.2.4. Schema Allen-Cheng . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 319
6.2.5. Schema Lax-Wendroff în doi paşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 319
6.2.6. Schema MacCormack . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 320
 CUPRINS xi

Partea a II a APLICAŢII 323

Capitolul 7. LEGI DE CONSERVARE 325
7.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 325
7.2. TEOREMA DE TRANSFER . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 326
7.3. CONSERVAREA MASEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 327
7.4. CONSERVAREA IMPULSULUI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 328
7.5. CONSERVAREA ENERGIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 331
7.6. ALTE ECUAŢII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 333
Capitolul 8. MODELE MATEMATICE ÎN DINAMICA FLUIDELOR 334
8.1. MODELUL NAVIER-STOKES . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 334
8.1.1. Formularea conservativă locală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 334
8.1.2. Formularea integrală conservativă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 336
8.1.3. Formularea neconservativă locală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 336
8.1.4. Formulări conservative în coordonate curbilinii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 336
8.1.5. Formularea tensorială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 338
8.1.6. Formularea adimensională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 338
8.1.7. Comentarii privind ecuaţiile Navier-Stokes . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 340
8.2. MODELUL ECUAŢIILOR MEDIATE REYNOLDS . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 341
8.2.1. Caracteristicile curgerilor turbulente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 341
8.2.2. Operatori de mediere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 342
8.2.3. Medierea ecuaţiilor Navier-Stokes . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 344
8.2.4. Comentarii privind ecuaţiile mediate Reynolds . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 346
8.3. MODELUL EULER . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 348
8.3.1. Formulări ale ecuaţiilor Euler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 348
8.3.2. Comentarii asupra modelului Euler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 350
8.4. MODELUL STRATULUI LIMITĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 355
8.4.1. Stratul limită bidimensional laminar incompresibil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 356
8.4.2. Stratul limită bidimensional turbulent incompresibil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 360
8.4.3. Stratul limită bidimensional laminar compresibil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 370
8.4.4. Stratul limită bidimensional turbulent compresibil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 371
8.4.5. Stratul limită axial-simetric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 373
8.4.6. Stratul limită tridimensional compresibil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 374
8.5. MODELE DE TURBULENŢĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 376
8.5.1. Scări de turbulenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 376
8.5.2. Zonarea stratului limită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 378
xii CUPRINS

8.5.3. Comportări asimptotice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 380

8.5.4. Ipoteza Boussinesq . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 381
8.5.5. Modele algebrice de turbulenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 382
8.5.6. Modele cu o ecuaţie de transport . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 387
8.5.7. Modele cu două ecuaţii de transport . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 389
8.5.8. Modele cu ecuaţii de transport pentru tensiunile turbulente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 395
8.5.9. Modele de turbulenţă pentru fluxurile termice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 398
8.6. MODELUL POTENŢIAL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 403
8.6.1. Formulări ale ecuaţiei potenţialului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 405
8.6.2. Consideraţii asupra mişcărilor irotaţionale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 406
8.6.3. Comentarii asupra modelului potenţial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 411
8.7. MODELUL POTENŢIAL DE PERTURBAŢIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 414
8.7.1. Formulări ale ecuaţiei potenţialului de perturbaţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 414
8.7.2. Comentarii asupra modelului potenţialului de perturbaţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 415
Capitolul 9. INTEGRAREA MODELULUI POTENŢIAL DE PERTURBAŢIE 416
9.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 416
9.2. PROPRIETĂŢI MATEMATICE ALE MODELULUI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 417
9.2.1. Formulări ale modelului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 417
9.2.2. Proprietăţi matematice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 419
9.3. METODA PANOURILOR . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 420
9.3.1. Mişcări bidimensionale incompresibile staţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 421
9.3.2. Mişcări tridimensionale supersonice staţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 427
9.3.3. Curgeri tridimensionale compresibile nestaţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 437
9.4. METODA MURMAN-COLE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 446
9.4.1. Schema numerică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 448
9.4.2. Metoda suprarelaxării pe coloane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 449
Capitolul 10. INTEGRAREA MODELULUI POTENŢIAL 454
10.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 454
10.2. PROPRIETĂŢI MATEMATICE ALE MODELULUI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 454
10.2.1. Formulări ale modelului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 454
10.2.2. Proprietăţi matematice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 458
10.2.3. Asupra neliniarităţii modelului potenţial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 465
10.3. REGIMUL SUBSONIC . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 467
10.3.1. Formularea cu diferenţe finite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 467
10.3.2. Formularea cu volume finite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 475
 CUPRINS xiii

10.3.3. Formularea cu elemente finite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 477

10.3.4. Comparaţii între formulările numerice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 479
10.4. REGIMUL TRANSONIC . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 484
10.4.1. Discretizări upwind şi vâscozitate artificială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 484
10.4.2. Conceptul de compresibilitate artificială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 488
10.4.3. Formularea cu diferenţe finite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 491
10.4.4. Conceptul de flux artificial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 491
10.5. REZOLVAREA SISTEMULUI ALGEBRIC . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 494
10.5.1. Metoda suprarelaxării pe coloane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 494
10.5.2. Metoda alternării direcţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 495
Capitolul 11. INTEGRAREA MODELULUI EULER 497
11.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 497
11.2. PROPRIETĂŢI MATEMATICE ALE MODELULUI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 497
11.2.1. Formularea integrală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 498
11.2.2. Formularea diferenţială conservativă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 499
11.2.3. Matricele iacobiene în formularea conservativă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 500
11.2.4. Formularea în variabile primitive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 502
11.2.5. Matricele iacobiene în variabile primitive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 503
11.2.6. Valorile proprii ale sistemului Euler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 504
11.2.7. Vectorii proprii ai formulării în variabile primitive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 505
11.2.8. Legătura dintre formulările conservativă şi în variabile primitive . . . . . . . . . . . . . . . 510
11.2.9. Relaţiile de compatibilitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 511
11.2.10.Vectorii proprii pentru variabile conservative . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513
11.2.11.Conul Mach . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 516
11.2.12.Variabilele caracteristice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 517
11.2.13.Condiţii la limită. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 522
11.2.14.Cazul staţionar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 523
11.2.15.Coordonate curbilinii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 525
11.2.16.Precondiţionarea sistemului Euler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 530
11.2.17.Problema Riemann . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 536
11.3. SCHEME CENTRATE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 538
11.3.1. Schema Lax-Friedrichs . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 539
11.3.2. Schema Lax-Wendroff . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 543
11.3.3. Schema Richtmyer şi Morton . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 550
11.3.4. Schema MacCormack . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 552
xiv CUPRINS

11.3.5. Schema implicită Beam-Warming . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 558

11.3.6. Mişcări staţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 562
11.4. SCHEME UPWIND CU DECUPLAREA VECTORULUI FLUX . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 564
11.4.1. Schema Steger-Warming . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 564
11.4.2. Schema Van Leer . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 575
11.5. SCHEME UPWIND DE TIP GODUNOV . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 579
11.5.1. Formularea generală a schemelor de tip Godunov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 580
11.5.2. Schema Roe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 580
11.6. SCHEME UPWIND DE ORDINUL AL DOILEA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 592
11.6.1. Reconstrucţia stărilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 592
11.6.2. Reconstrucţia liniară în reţele nestructurate multidimensionale . . . . . . . . . . . . . . . . . 594
11.6.3. Reconstrucţia cinetică. Distribuţia fluctuaţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 596
11.6.4. Fluxul numeric în schemele de ordin superior . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 600
11.6.5. Scheme de ordinul al doilea în timp şi spaţiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 603
11.6.6. Reconstrucţia directă a fluxului numeric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 609
11.6.7. Proprietatea de monotonie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 610
11.6.8. Conceptul TVD . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 615
11.6.9. Condiţia TVD pentru scheme semidiscrete liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 618
11.6.10.Condiţia TVD pentru scheme liniare peste un pas de timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 620
11.6.11.Conceptul de limitator . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 621
11.6.12.Tipuri de limitatori . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 625
11.6.13.Limitatori de flux . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 627
11.6.14.Conceptul MUSCL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 628
11.6.15.Integrarea în timp pentru schemele TVD . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 629
11.6.16.Legătura dintre schemele centrate şi schemele upwind TVD . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 631
11.7. SCHEME TVD PENTRU SISTEMUL EULER . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 632
11.7.1. Cazul unidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 632
11.7.2. Cazul bidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 633
11.8. SCHEME ENO şi WENO . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 637
11.8.1. Reconstrucţia unidimensională de ordin superior . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 637
11.8.2. Reconstrucţia fluxului conservativ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 641
11.8.3. Conceptul ENO . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 642
11.8.4. Algoritmul de reconstrucţie ENO . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 644
11.8.5. Conceptul WENO. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 645
11.8.6. Algoritmul de reconstrucţie WENO . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 647
11.8.7. Scheme ENO şi WENO pentru ecuaţii de conservare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 648
 CUPRINS xv

11.9. IMPLEMENTAREA CONDIŢIILOR LA LIMITĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 649

11.9.1. Metoda caracteristicilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 649
11.9.2. Metode de extrapolare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 652
11.9.3. Discretizarea condiţiilor la limită fizice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 655
11.9.4. Cazul multidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 658
Capitolul 12. INTEGRAREA MODELULUI NAVIER-STOKES 661
12.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 661
12.2. PROPRIETĂŢILE MATEMATICE ALE MODELULUI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 662
12.2.1. Formulări ale modelului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 662
12.2.2. Proprietăţi matematice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 669
12.3. DISCRETIZAREA ÎN REGIM COMPRESIBIL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 670
12.3.1. Consideraţii generale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 670
12.3.2. Schema explicită MacCormack . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 673
12.3.3. Scheme cu decuplarea vectorului flux . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 674
12.3.4. Schema Runge-Kutta. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 676
12.3.5. Scheme implicite peste un pas de timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 677
12.3.6. Schema implicite cu decuplare a fluxului convectiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 679
12.3.7. Scheme implicite de ordin doi cu decuplarea fluxului convectiv . . . . . . . . . . . . . . . . . 680
12.3.8. Factorizarea LU . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 681
12.4. DISCRETIZAREA ÎN REGIM INCOMPRESIBIL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 682
12.4.1. Formularea ecuaţiilor Navier-Stokes cu pseudocompresibilitate . . . . . . . . . . . . . . . . . 685
12.4.2. Metode bazate pe corecţia câmpului de presiuni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 688
BIBLIOGRAFIE 697
CONTENTS 708
 PREFAŢĂ

Monografia de faţă se adresează specialiştilor din cercetare şi învăţământ — ingineri, matemati-
cieni şi fizicieni — doctoranzilor şi studenţilor la formele de pregătire ca: master, studii aprofundate,
precum şi studenţilor din anii terminali.
Lucrarea abordează modelarea matematică şi numerică a unor probleme de mare actualitate
din Dinamica fluidelor. Sunt acoperite, practic, toate capitolele importante, legate de obţinerea prin
metode numerice de calcul a soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale care descriu curgeri
ale fluidelor în diverse regimuri: incompresibile şi compresibile (subsonice, transonice şi supersonice),
staţionare şi nestaţionare, nevâscoase şi vâscoase, laminare şi turbulente.
O atenţie deosebită se acordă analizei teoretice şi numerice a modelelor neliniare de bază întâlnite
în literatură, pentru care se face nu numai o sinteză a celor mai recenţi algoritmi utilizaţi, dar se
dezvoltă şi o serie de metode originale.
Lucrarea este structurată în două părţi. Prima parte, intitulată FUNDAMENTE, are un caracter
mai general, fizico-matematic şi de analiză numerică, şi cuprinde şase capitole importante.
Capitolul 1, Ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale, face o clasificare fizică, prezentând cele două
categorii esenţiale de fenomene: de echilibru şi de propagare, care stau la baza scrierii ecuaţiilor de
modelare în Dinamica fluidelor. Pe această structură se pot evidenţia şi înţelege mai uşor proprietăţile
matematice ale ecuaţiilor capabile să descrie mişcările mediilor fluide în interacţiunea cu corpuri şi
frontiere de geometrie complexă. O primă clasificare care se impune — cunoscuta împărţire a sistemelor
de ecuaţii cu derivate parţiale în ecuaţii hiperbolice, parabolice şi eliptice — are o interpretare naturală
în cadrul Dinamicii fluidelor. Aspectul nou şi important este legat de neliniaritatea modelului. O
altă trăsătură importantă ţine de nestaţionaritate: luarea în consideraţie a variabilei timp, deşi, are
dezavantajul măririi numărului variabilelor independente, prezintă însă un avantaj important — acela
de a unifica tipul sistemului de ecuaţii cu derivate parţiale ales ca model, care devine astfel hiperbolic
în toate regiunile domeniului de rezolvare. Acest lucru se dovedeşte extrem de util în calculul numeric.
În plus, introducerea descrierii în timp a evoluţiei fenomenului de curgere (multe fluide pleacă din
repaus) în fazele sale iniţiale controlează, în mod natural, fenomenele de propagare a perturbaţiilor sub
aspectul detectării posibilelor ramificaţii (bifurcaţii, trifurcaţii etc.), în momentele în care mişcarea se
instalează.
Capitolul 2 este dedicat unor metode devenite „clasice” în calculul numeric, dar care s-au rafinat
în mod constant şi încă se mai perfecţionează: metodele cu diferenţe finite. Sunt prezentate schemele
explicite, implicite şi semidiscrete; este analizat cazul multidimensional. O atenţie deosebită se acordă
problemelor de consistenţă, stabilitate şi convergenţă. Datorită caracterului neliniar al ecuaţiilor
Dinamicii fluidelor, precum şi diversităţii fenomenelor care apar: transport convectiv, difuziv, efecte
de dispersare etc., există numeroase scheme cu diferenţe finite: upwind, Lax-Wendroff, Mac Cormack,
Crank-Nicolson, Richtmyer şi Morton etc. Toate acestea sunt prezentate comparativ, punându-se în
evidenţă avantajele şi dezavantajele fiecăruia.
Metodele cu elemente finite, sub aspectele lor generale, fac obiectul capitolului 3. Sunt prezentate
detaliat şi comparativ, cu ilustrări semnificative, problemele de bază legate de metoda reziduurilor
ponderate (colocaţie, metoda momentelor şi Galerkin); apoi este descris modul concret de aplicare al
algoritmului pentru diferite tipuri de elemente finite (uni, bi şi tridimensionale).
xviii PREFAŢĂ

De asemenea, este studiată convergenţa şi sunt date aplicaţii privind fenomenele de propagare.
Capitolul 4 prezintă metodele cu elemente de frontieră. După introducerea ecuaţiei integrale
având ca ponderi soluţiile fundamentale ale ecuaţiei cu derivate parţiale care trebuie rezolvată (în
particular, ale ecuaţiei Laplace), se trece la discretizarea frontierei domeniului. Se definesc funcţiile
de interpolare şi se discută rezolvarea sistemului de ecuaţii astfel obţinut. Ca exemplu, se analizează
în detalii ecuaţia Laplace.
În capitolul 5 sunt abordate metodele cu volume finite. Sunt analizate detaliat schemele centrate,
upwind şi schemele de ordin superior. Sunt evidenţiate aspectele legate de sursele numerice, fluxul
numeric şi convergenţă, prezentându-se rezultate comparative sub formă de exemple şi aplicaţii.
Capitolul 6 este dedicat integrării legilor de conservare. Ca model, se consideră ecuaţia Burgers
sub două forme: fără vâscozitate şi, respectiv, completă. Pentru ambele cazuri se discută diversele
scheme de discretizare uzuale: Lax, Lax-Wendroff, Mac Cormack, Rusanov, Warming-Kutler-Lomax,
Godunov, Leapfrog, Brailovskaia, Allen-Cheng etc. Cu acest capitol se încheie prima parte a lucrării.
Partea a doua a lucrării, având subtitlul APLICAŢII, este dedicată deducerii prin metode nu-
merice a soluţiilor unor probleme de mare interes pentru Dinamica fluidelor, atât prin complexitatea
şi generalitatea lor, cât şi din punctul de vedere al aplicaţiilor posibile. Este structurată în şase capi-
tole legate în mod direct de prima parte, pe care o continuă şi o dezvoltă în vederea rezolvării unor
probleme concrete.
Capitolul 7, cu care începe cea de a doua parte, tratează legile generale de conservare utilizate
în Dinamica fluidelor. Se prezintă legile de conservare a masei impulsului şi energiei într-un mod
suficient de general şi care permite evidenţierea contribuţiei termenilor din ecuaţii, util şi pentru
calculul numeric (termeni sursă, fluxuri, conservativitate etc.).
Capitolul 8, intitulat Modele matematice în Dinamica fluidelor, face o prezentare a principalelor
niveluri de aproximaţie a mişcărilor fluidelor. El include modelul Navier-Stokes, modelul ecuaţiilor
mediate Reynolds, în care modelele de turbulenţă au o parte importanţă. Unele modele de turbu-
lenţă reprezintă contribuţii ale autorilor lucrării. Dată fiind varietatea extraordinară şi dificultăţile de
rezolvare a modelului Navier-Stokes complet, se prezintă şi modele pentru cazuri simplificate, dar ex-
trem de importante cum sunt: modelul stratului limită, modelul ecuaţiilor Euler şi modelul potenţialu-
lui pentru câmpul de viteze. Conceptul de strat limită, introdus la începutul secolului al XX-lea de
Prandtl, îşi păstrează utilitatea. Simplificările introduse de acest model, întru totul acceptabile în anu-
mite regiuni, cum este vecinătatea imediată a pereţilor solizi, sunt legate de înlocuirea unor ecuaţii
de tip eliptic cu ecuaţii de tip mai simplu, parabolic. Modelul stratului limită este însă mai larg uti-
lizabil în calculul numeric, atrăgând atenţia asupra posibilităţii apariţiei unor zone cu variaţie extrem
de rapidă a parametrilor în direcţia normală pe curgerea de bază, zone care necesită o discretizare
specială. În ordine cronologică, modelul potenţialului (mişcări potenţiale) este unul dintre cele dintâi
modele.
Metodele de integrare numerică a modelului potenţial, cu considerarea frecventă în aplicaţii a
ecuaţiilor liniarizate în ipoteza unor perturbaţii mici faţă de o mişcare de referinţă, constituie obiectul
capitolelor 9 şi 10. Sunt prezentate: cunoscuta metodă a panourilor, metode cu diferenţe finite, cu
elemente finite şi cu volume finite. Sunt tratate modele de curgeri atât în regim subsonic, cât şi în
regim transonic. O atenţie deosebită se acordă implementării condiţiilor la limite.
În capitolul 11 sunt introduse şi dezvoltate, sub multiple aspecte, metodele moderne de integrare
numerică a modelului Euler. Modelul Euler este important pentru mişcările reale deoarece conţine
termenii esenţial neliniari, de transport convectiv. Modelul Euler include, de asemenea, efecte de
compresibilitate, printre care şi curgeri însoţite de unde de şoc. Termenii legaţi de vâscozitate, negli-
jaţi în acest model nu produc decât o disipare a energiei, importantă în apropierea pereţilor şi în
alte zone speciale, de obicei restrânse şi prezentând discontinuităţi. În ultimii ani, s-au dezvoltat nu-
meroase metode de integrare numerică a modelului Euler incluzând termenii nestaţionari. Mişcarea se
construieşte prin distribuirea perturbaţiilor introduse de sursa care furnizează energie fluidului, după
direcţii caracteristice date de valorile proprii ale matricelor sistemului hiperbolic neliniar cu derivate
parţiale. La dezvoltarea acestor metode au fost aduse contribuţii şi de către autorii prezentei lucrări.
Se utilizează atât metode cu diferenţe finite, cât şi cu elemente şi volume finite.
 PREFAŢĂ xix

În capitolul 12 al monografiei sunt tratate metode moderne de integrare numerică a modelului

Navier-Stokes, atât pentru curgeri incompresibile, cât şi pentru cele compresibile. Sunt prezentate
trei categorii de metode: cu diferenţe finite, cu elemente finite şi cu volume finite.
Modelul Navier-Stokes este modelul care include efectele de vâscozitate, alături de cele de com-
presibilitate; completat cu ecuaţia de transport a energiei totale, el include şi efecte de transfer de
căldură. Modelul poate fi dezvoltat astfel încât să cuprindă şi alte aspecte ca: transfer de masă,
combustie, efecte magnetohidrodinamice ş.a.
Autorii îşi exprimă convingerea că această lucrare va fi de un real folos atât specialiştilor din
domeniul Dinamicii fluidelor, cât şi tinerilor care se pregătesc pentru a pătrunde cât mai adânc
în această disciplină ştiinţifică dificilă şi fascinantă, capabilă să sugereze căi noi şi fecunde şi altor
discipline de graniţă.
Totodată, autorii speră ca lucrarea de faţă să aducă modesta lor contribuţie la menţinerea şi
dezvoltarea şcolii româneşti de Aerodinamică, şcoală creată de profesorul Elie Carafoli, cu valoroase
realizări, recunoscute atât în ţară cât şi pe plan internaţional.

Autorii
 PREFAŢĂ 1

Partea I FUNDAMENTE
2 PREFAŢĂ

pagină goală
 CAPITOLUL 1

ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

1.1. INTRODUCERE

Ecuaţiile dinamicii fluidelor constituie expresia principiilor generale de conservare completate

cu o serie de relaţii constitutive de închidere. Evoluţia unui sistem fizic este complet determinată de
anumite legi de conservare: conservarea masei, impulsului şi energiei, deşi există proprietăţi fizice
care nu pot fi exprimate sub formă conservativă (de exemplu, entropia sau presiunea). Majoritatea
modelelor matematice ale mecanicii mediilor continue conţine ecuaţii şi sisteme de ecuaţii diferenţiale
cu derivate parţiale. Deoarece fiecare model reprezintă un anumit fenomen fizic din natură, este
foarte importantă înţelegerea semnificaţiei fizice a acestora. Mai mult, analiza proprietăţilor fizice
ale ecuaţiilor şi sistemelor diferenţiale cu derivate parţiale este de o importanţă deosebită, având
în vedere că integrarea numerică trebuie întotdeauna făcută în concordanţă cu acestea. Ecuaţiile
dinamicii fluidelor sunt ecuaţii diferenţiale care conţin derivate de ordinul întâi sau al doilea în spaţiu
şi doar de ordinul întâi în timp. Fluxurile convective conţin derivate de ordinul întâi, pe când cele
difuzive, derivate de ordinul al doilea. Dacă derivatele temporale sunt liniare, cele spaţiale pot fi fie
liniare, fie neliniare. Cu excepţia ecuaţiei potenţialului, toate celelalte modele ale dinamicii fluidelor
sunt reprezentate de mai mult de o ecuaţie diferenţială, deci de sisteme diferenţiale cu derivate parţiale.
Un obiectiv major al acestui capitol îl constituie analiza teoretică a legăturii între ecuaţiile şi
sistemele de ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale şi condiţiile la limită şi iniţiale asociate lor, pentru
asigurarea formulării unei probleme bine puse. Ansamblul format din ecuaţiile cu derivate parţiale şi
condiţiile iniţiale şi la limită asociate acestora formează o problemă bine pusă din punct de vedere
matematic, dacă sunt îndeplinite condiţiile: 1) soluţia problemei există, 2) soluţia problemei este
unică, 3) soluţia depinde în mod continuu de condiţiile iniţiale şi la limită (Hadamard, [122]).
Asigurarea existenţei soluţiei numerice a unei anumite probleme se face, în general, fără dificul-
tate. Există însă şi excepţii, spre exemplu, în cazul utilizării soluţiei exacte a ecuaţiei Laplace (soluţia
de tip sursă), când soluţia nu există în punctul în care este poziţionată sursa. De regulă, în contextul
metodelor numerice, această problemă este evitată prin poziţionarea surselor în afara domeniului de
calcul.
Cauza uzuală care face ca soluţia unei probleme să nu fie unică este neconcordanţa între ecuaţi-
ile sau sistemele diferenţiale cu derivate parţiale şi condiţiile la limită asociate. Vom analiza, pentru
fiecare tip de problemă, (eliptică, parabolică sau hiperbolică) modalitatea de formulare a condiţiilor
la limită şi a condiţiilor iniţiale pentru asigurarea unicităţii soluţiei. Trebuie totuşi să facem obser-
vaţia că într-un calcul numeric, pe lângă condiţiile la limită fizice impuse prin formularea matematică
a unei anumite probleme, vor trebui definite şi o serie de condiţii la limită numerice. Acestea pot fi
specifice unui anumit algoritm de calcul, sau pot fi mai generale, legate de specificul abordării nu-
merice a unei anumite probleme. Spre exemplu, dacă în formularea matematică a unui model de
curgere exterioară putem presupune frontiera domeniului de analiză la o distanţa infinită de configu-
raţia geometrică analizată, iar pe aceasta presupunem condiţiile unei curgeri uniforme, într-un calcul
numeric frontiera exterioară a domeniului de calcul va fi întotdeauna la distanţă finită, ceea ce nece-
sită definirea unor condiţii la limită la distanţă finită, condiţii care vor depinde de soluţia calculată
în interiorul domeniului.
4 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Asigurarea unicităţii soluţiei numerice este în strânsă legătura cu asigurarea semnificaţiei fizice
a acesteia. Există situaţii, ca în cazul ecuaţiilor şi sistemelor de ecuaţii neliniare, când însuşi modelul
matematic admite soluţii multiple. În acest caz este necesară formularea unor condiţii suplimentare,
exterioare modelului matematic al problemei, pentru ca soluţia numerică să aibă relevanţă fizică (de
exemplu, condiţia de entropie).
A treia cerinţă pentru a avea o problemă bine pusă impune ca variaţii mici în condiţiile iniţiale
şi la limită să conducă la variaţii mici ale soluţiei calculate. De regulă, într-un calcul numeric imple-
mentarea condiţiilor la limită se face aproximativ, şi pe lângă condiţiile la limită fizice apar şi condiţii
la limită numerice. În consecinţă, dacă soluţia exactă a problemei abordate depinde în mod continuu
de condiţiile iniţiale şi la limită, orice eroare în implementarea numerică a acestora se va propaga şi
în interiorul domeniului afectând acurateţea soluţiei numerice.
Acest capitol debutează cu o clasificare a ecuaţiilor şi sistemelor diferenţiale din Dinamica flu-
idelor pe considerente fizice, urmată de prezentarea principalelor ecuaţii model întâlnite în domeniul
mecanicii mediilor continue. Se continuă cu prezentarea proprietăţilor matematice fundamentale ale
ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale de ordinul întâi şi de ordinul al doilea. Studiul proprietăţilor
matematice permite formularea corectă a condiţiilor la limită şi iniţiale şi determinarea domeniilor de
dependenţă şi, respectiv, de influenţă fizică, care vor sta la baza discretizării numerice. Se vor analiza,
pe rând, ecuaţiile şi sistemele cu derivate parţiale liniare şi neliniare, insistându-se asupra propri-
etăţilor sistemelor de tip hiperbolic, care prezintă un interes deosebit în domeniul metodelor numerice
din Dinamica fluidelor. În finalul capitolului sunt date reprezentările integrale ale soluţiilor ecuaţi-
ilor Laplace şi Prandtl-Glauert, pe care se bazează metodele de simulare numerică cu singularităţi
utilizate în aerodinamica liniară.

1.2. CLASIFICARE PE BAZA PROPRIETĂŢILOR FIZICE

Modelele matematice ale Dinamicii fluidelor reprezintă o reflectare a proprietăţilor fizice ale
mişcării fluidelor, în condiţiile unor ipoteze specifice. Mişcarea unui fluid este rezultatul interacţiunii
dintre fluxurile convective, fluxurile difuzive şi surse interne sau externe. Raportul dintre cele două
tipuri de fluxuri va determina caracterul eliptic, parabolic sau hiperbolic al modelului.
Din punct de vedere fizic, modelele Dinamicii fluidelor descriu două tipuri de fenomene: fenomene
de echilibru şi fenomene de propagare (transport). Vom prezenta în continuare elementele specifice
celor două clase de fenomene, având în vedere implicaţiile asupra formulării corecte a unui model
matematic.

1.2.1. Fenomene de echilibru

Fenomenele de echilibru sunt descrise de o ecuaţie (sau sistem de ecuaţii) cu derivate parţiale pe
un domeniu închis, având asociate un set de condiţii la limită specifice pe frontiera acestuia (fig. 1.1).
Problemele de echilibru sunt numite şi probleme de domeniu, deoarece soluţia în interiorul domeniului
depinde de condiţiile la limită pe frontiera acestuia. Orice punct de pe frontieră va influenţa toate
punctele din interiorul domeniului. Pentru ca informaţia de la frontieră să fie recepţionată în toate
punctele interioare, este necesar ca orice punct interior să influenţeze toate celelalte puncte interioare,
sau, invers, un punct interior să fie influenţat de orice alt punct.
Vom denumi domeniu de dependenţă fizică a unui punct oarecare, domeniul format de mulţimea
punctelor care influenţează punctul dat. Invers, domeniul de influenţă fizică a unui punct reprezintă
mulţimea punctelor influenţate de punctul dat. Pentru fenomenele de echilibru, domeniul de depen-
denţă fizică al unui punct arbitrar este identic cu domeniul de influenţă fizică şi identic cu domeniul de
analiză. Din categoria fenomenelor de echilibru de interes în mecanica mediilor continue putem cita:
curgerile potenţiale subsonice şi staţionare, transferul termic conductiv în solide, echilibrul tensiunilor
elastice în corpurile rigide etc.
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 5

Fig. 1.1. Formularea unei probleme de echilibru.

Din punct de vedere matematic, fenomenele de echilibru sunt fenomene staţionare, descrise
de ecuaţii diferenţiale de tip eliptic. De remarcat faptul că nu toate fenomenele staţionare sunt în
acelaşi timp şi probleme de domeniu (eliptice). Spre exemplu, curgerea potenţială staţionară în regim
supersonic este de tip hiperbolic; mişcarea în stratul limită staţionar este de tip parabolic.

1.2.2. Fenomene de propagare

Fenomenele de propagare (sau transport) sunt descrise de ecuaţii cu derivate parţiale pe un
domeniu deschis având asociate un set de condiţii iniţiale şi la limită (fig. 1.2).
Domeniul de analiză, deşi poate fi mărginit în timp şi spaţiu, este deschis, deoarece există
porţiuni libere ale frontierei, în sensul că, pe acestea nu trebuie impuse condiţii la limită. Valorile
necunoscutelor pe frontierele libere sunt determinate de modul cum se dezvoltă soluţia în interiorul
domeniului. Analiza unui fenomen de transport presupune: cunoaşterea stării iniţiale (condiţiile de
start) şi/sau a unor condiţii la limită pe o serie de segmente ale frontierei. Soluţia se va determina
în punctele din interiorul domeniului, prin integrarea ecuaţiilor cu derivate parţiale, pornind de la
condiţiile iniţiale (sau din secţiunea de start), parcurgându-l în sensul impus de fenomenul de transport
şi, impunând condiţiile la limită corespunzătoare.
Din punct de vedere matematic, fenomenele de propagare sunt reprezentate prin ecuaţii şi sisteme
de tip parabolic şi hiperbolic. Pentru fenomenele de propagare, domeniile fizice de dependenţă şi,
respectiv, influenţă, ale unui punct arbitrar nu mai sunt identice cu domeniul de calcul; ele vor fi
reprezentate de subdomenii închise de o serie de suprafeţe sau curbe caracteristice, în funcţie de
dimensiunea spaţială a problemei şi în funcţie de direcţia şi sensul de propagare.
Fenomenele de transport sunt fenomene nestaţionare (sau tranzitorii), caz în care direcţia de
dezvoltare a soluţiei este timpul. Există însă şi modele staţionare în care soluţia se dezvoltă preferenţial
în anumite direcţii. Am citat deja mai sus problema stratului limită staţionar şi modelul potenţial
staţionar în regim supersonic. Pentru astfel de probleme, specificarea condiţiilor la limită impune o
analiză a propagării informaţiei într-un hiperspaţiu spaţiu-timp.

1.2.3. Ecuaţii model în dinamica fluidelor

Mişcarea fluidelor poate fi considerată ca un proces extrem de complex în care coexistă şi in-
teracţionează diverse fenomene fizice, fiecare dintre acestea caracterizându-se prin mecanisme speci-
fice. Mecanismele prin care un anumit fenomen apare şi se dezvoltă sunt reflectate printr-o serie de
mărimi specifice, numite scări (scări de lungimi, de viteze şi de timp). Dacă scările de timp ale di-
verselor procese fizice au acelaşi ordin de mărime, atunci acestea vor interacţiona între ele, fiind
prezente simultan în ecuaţiile care descriu fenomenul respectiv.
6 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Fig. 1.2. Formularea unei probleme de propagare.

Mişcarea unui fluid este rezultatul unor interacţiuni complexe între procesele de transport con-
vectiv, de difuzie vâscoasă şi de difuzie turbulentă la care se adaugă efectul „surselor” de impuls şi
energie. Complexitatea proceselor fizice de bază, dar mai ales complexitatea interacţiunilor dintre
acestea, conduc la modele matematice diferenţiale cu derivate parţiale neliniare, cu structuri foarte
complicate. Integrarea acestora se face în funcţie de proprietăţile lor matematice. Este deci utilă anali-
za proprietăţilor matematice, pe modele matematice mai simple, care să aproximeze, la un anumit
nivel de precizie, fie fenomenul mişcării unui fluid, fie un anumit proces fizic ce intervine în acest
fenomen.
Din punct de vedere numeric, ecuaţiile model servesc la conceperea şi dezvoltarea unor tipuri de
scheme de discretizare care să fie în concordanţă cu proprietăţile fizice ale procesului sau fenomenului
analizat. Ecuaţiile model simple se dovedesc foarte utile şi sub aspectul probării directe a conver-
genţei diverşilor algoritmi numerici, deoarece pentru multe dintre aceste modele se cunoaşte soluţia
exactă. Dintre ecuaţiile model cu relevanţă în mecanica mediilor continue şi, în particular, în dinamica
fluidelor, menţionăm:
1. Ecuaţia liniară de transport convectiv. Transportul convectiv al mărimii scalare  cu
viteza constantă  este descris de ecuaţia:
 
+ = 0  = const (1.1)
 
Această ecuaţie, în mecanica mediilor continue, modelează propagarea cu viteza constantă,  a un-
delor unidimensionale 
În dinamica fluidelor, ecuaţia (11) modelează transportul convectiv al unui scalar pasiv, spre
exemplu, termenul de transport al temperaturii din ecuaţia energiei într-o curgere incompresibilă (în
meteorologie ea este cunoscută sub denumirea de ecuaţie de advecţie). Aceasta serveşte, de asemenea,
ca model liniar (sau liniarizat) pentru termenii de transport convectiv din ecuaţiile Euler ale fluidului
perfect.
2. Ecuaţia de difuzie. Difuzia scalarului  sub efectul unei „difuzivităţi”,  este reprezentată
matematic de ecuaţia:
 2
=  2 (1.2)
 
Această ecuaţie modelează fenomene pur difuzive, care se petrec la scară submacroscopică. În mecanica
mediilor continue aceste fenomene sunt reprezentate, la scara macroscopică, prin relaţii constitutive,
empirice, cum ar fi legile Fourier, Fick, pentru transferul de căldură şi masă, şi ipotezele Stokes în
dinamica fluidelor.
Ecuaţia (12) este numită ecuaţia conducţiei termice nestaţionare şi unidimensionale în transferul
de căldură. În dinamica fluidelor, aceasta este modelul pentru mişcarea pur difuzivă a unui fluid,
fenomen care se petrece la numere Reynolds tinzând către zero (mişcare de tip Stokes). Spre exemplu,
dezvoltarea stratului limită impulsiv pe o placă plană este modelată de o ecuaţie de acest tip.
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 7

3. Ecuaţia de conservare neliniară. Modelul neliniar cel mai simplu pentru legile de conser-
vare, în care sunt exprimate ecuaţiile generale ce descriu mişcarea fluidelor, are forma:
  ()
+ = 0 (1.3)
 
Funcţia  poartă numele de flux al scalarului . Pentru a avea relevanţă fizică în modelarea formării şi
propagării discontinuităţilor (unde de şoc sau expansiune), fluxul se presupune a fi o funcţie convexă,
adică satisface condiţia:
2
 0 (1.4)
2
În particular, dacă:
2
 () =  (1.5)
2
se obţine ecuaţia Burgers nevâscoasă:
 
+ = 0 (1.6)
 
care reprezintă un model neliniar unidimensional pentru ecuaţiile Euler, fără gradient de presiune.
4. Ecuaţia liniară de difuzie-convecţie. Modelul liniar pentru studiul interacţiunilor dintre
transportul scalarului pasiv  cu viteza constantă  şi difuzia acestuia sub efectul unei „vâscozităţi
moleculare”  este:
  2
+ =  2 (1.7)
  
Deoarece transportul convectiv este un proces orientat spaţial, iar difuzia moleculară un proces sime-
tric în spaţiu, modelul (17) este util în analiza relaţiei simetric-disimetric în propagarea infor-
maţiei. De remarcat faptul că această ecuaţie constituie cel mai simplu model pentru ecuaţiile Navier-
Stokes.
5. Ecuaţia de conservare cu vâscozitate. Modelul neliniar al combinaţiei dintre procesul de
transport convectiv şi cel de difuzie vâscoasă, constituind o aproximaţie unidimensională a ecuaţiilor
Navier-Stokes fără termen sursă (gradient nul de presiune), are forma:
µ ¶
  ()  
+ =   (1.8)
   
Dacă fluxul  () este luat de forma (15) atunci se obţine ecuaţia Burgers. Ecuaţia completă Burgers:
  2
+ =  2 (1.9)
  
este o ecuaţie de tip parabolic, care poate servi ca model al ecuaţiilor stratului limită sau al ecuaţiilor
parabolizate Navier-Stokes, şi chiar al ecuaţiilor complete Navier-Stokes.
Acest model neliniar permite studiul interacţiunilor dintre procesul de difuzie şi cel de con-
vecţie. El permite totodată o analiză comparativă între difuzia moleculară şi cea artificială, care
apare inerent într-o discretizare corectă a termenului de convecţie.
6. Ecuaţia undelor. Ecuaţia:
2 2
2 
=   (1.10)
2 2
reprezintă modelul pentru propagarea simetrică în spaţiu a undelor unidimensionale. Deşi ecuaţiile
(11) şi (110) sunt cunoscute practic sub aceeaşi denumire de „ecuaţii ale undelor unidimensionale”,
între cele două ecuaţii există diferenţe fundamentale. Astfel, undele descrise de (11) se propagă în
spaţiu într-un sens impus de semnul vitezei , pe când undele descrise de (110) se propagă simetric
(atât în sensul pozitiv, cât şi în cel negativ al axei ). Observând că ecuaţia (110) se poate scrie
astfel: µ ¶µ ¶
   
− +  = 0 (1.11)
   
putem interpreta unda descrisă de aceasta ca o combinaţie între două unde de tipul (11), una ce se
propagă în sens pozitiv şi cealaltă în sens negativ, ambele având acelaşi modul al vitezei de propagare.
8 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

În dinamica fluidelor, ecuaţia (110) modelează propagarea undelor acustice (de presiune). De
exemplu, potenţialul de perturbaţie într-o mişcare nestaţionară satisface o ecuaţie de acest tip. În
mecanică, ecuaţia (110) este cunoscută ca ecuaţia coardei vibrante.
7. Ecuaţia Laplace generalizată. Ecuaţia Laplace generalizată este modelul pentru o serie
de fenomene de echilibru din mecanica mediilor continue: transferul conductiv de căldură în solide
în regim staţionar, mişcări potenţiale incompresibile, distribuţia presiunilor (ecuaţia Reynolds) în
problemele de lubrificaţie hidrodinamică etc. Forma generală a ecuaţiei Laplace este:
µ ¶ µ ¶ µ ¶
     
 +  +  = 0 (1.12)
     
unde (  ) este o funcţie dată, pozitivă. În particular, pentru  = const 6= 0 se obţine ecuaţia
Laplace clasică:
 2 2  2
∆ = + + 2 = 0 (1.13)
2  2 
8. Ecuaţia Prandtl-Glauert se regăseşte în aerodinamica liniară (modelul potenţialului de
perturbaţie în regim supersonic) şi are forma:
2  2  2
= + 2 (1.14)
2  2 
9. Ecuaţia Poisson generalizată. Aceasta este:
µ ¶ µ ¶ µ ¶
     
 +  +  =  (  )  (1.15)
     
şi reprezintă, în esenţă, o ecuaţie Laplace completată cu termenul sursă,  (  ). Ea modelează
transferul de căldură în solide cu surse interne de căldură în regim staţionar, sau intensitatea câmpului
electric într-un domeniu cu densitatea de sarcină  (  ) 
10. Ecuaţia Helmholtz. Modelul care guvernează distribuţia spaţială a amplitudinii undelor
armonice, caz în care  reprezintă frecvenţa acestor unde, este:
∆ + 2  = 0 (1.16)
Într-adevăr, dacă în ecuaţia undelor (110) considerăm cazul oscilaţiilor armonice:
 = ̂ () e  (1.17)
în care ̂() reprezintă amplitudinea complexă a undei, iar  pulsaţia acesteia, vom obţine:
 2 ̂
− 2 ̂ =  (1.18)
2
Evident, în cazul tridimensional se obţine o ecuaţie de tipul (116). Putem concluziona că fenomenele
fizice modelate de ecuaţia Helmholtz sunt aceleaşi cu cele modelate prin ecuaţia undelor, introducând
suplimentar ipoteza oscilaţiilor armonice. Aplicaţiile curente vizează problema propagării undelor
acustice sau a mişcării oscilatorii armonice nestaţionare, în ipoteza micilor perturbaţii.

1.3. ECUAŢII LINIARE DE ORDINUL ÎNTÂI

Vom prezenta în cele ce urmează cele mai importante proprietăţi matematice ale ecuaţiilor şi
sistemelor cu derivate parţiale care sunt de interes în dinamica fluidelor. S-a preferat clasificarea
matematică pe baza caracteristicilor, metodă pe care o considerăm cea mai semnificativă în contextul
analizei numerice ulterioare. Deşi, de regulă, prezentarea clasificării matematice se face având ca
punct de referinţă teoria ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale de ordin doi în două variabile, am
preferat o analiză pe modelele cu derivate parţiale cu relevanţă în dinamica fluidelor, care să permită
ulterior o aplicare directă la modelele matematice complete din acest domeniu.
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 9

O dezvoltare corespunzătoare se va da analizei proprietăţilor ecuaţiilor şi sistemelor diferenţiale

neliniare de tip hiperbolic. Prezentarea se va face în strânsă corelaţie cu modelele neliniare ale dinamicii
fluidelor, modelul Euler şi modelul Navier-Stokes. Astfel, se vor defini o serie de noţiuni de bază în
teoria ecuaţiilor hiperbolice neliniare, cum ar fi: soluţia slabă, unicitatea soluţiei slabe, condiţia de
entropie, relaţiile Hugoniot-Rankine, formarea undelor de şoc, unde simple etc. Ca aplicaţie concretă
am ales ecuaţia Burgers nevâscoasă, care îşi va dovedi utilitatea în dezvoltarea algoritmilor numerici
dedicaţi integrării ecuaţiilor hiperbolice neliniare.

1.3.1. Ecuaţia liniară de transport convectiv unidimensional

Modelul matematic cel mai simplu pentru fenomenul de transport convectiv este reprezentat de
ecuaţia diferenţială cu derivate parţiale de ordinul întâi, de forma:
 
+ = 0   0 −∞    +∞ (1.19)
 
unde  = const. reprezintă viteza de transport.
Condiţia iniţială asociată acestei ecuaţii este:
 = 0 ( 0) = 0 () (1.20)
Ecuaţia (1.19) este de tip hiperbolic, iar soluţia ei generală este:
( ) =  ( − ) (1.21)
unde  este o funcţie arbitrară de clasă  1 (derivabilă şi cu derivata continuă). Pentru a specifica
funcţia  se va impune condiţia iniţială (1.20):
 = 0 ( 0) = 0 () =  () (1.22)
şi se obţine soluţia:
( ) = 0 ( − ) (1.23)
Observaţii. 1) Soluţia (1.23) depinde în mod continuu de condiţia iniţială.
2) Relaţia (1.23) pune în evidenţă conservarea mărimii  în lungul unor drepte în hiperspaţiul
( ) definite de:
 −  = const (1.24)
care poartă numele de caracteristici.
Aceeaşi concluzie se poate obţine şi din analiza ecuaţiei diferenţiale (1.19). Astfel, se cunoaşte
că derivata totală a unei funcţii  (   ) în lungul unei suprafeţe (x   ) = const. este dată de
ecuaţia
d 
= + (C ∇)  (1.25)
d 
unde C este viteza locală a suprafeţei  , C =dx  d Deci ecuaţia (1.19) poate fi privită ca derivata
totală a mărimii  în lungul unei drepte ( ) = const având viteza:
d
=  (1.26)
d
şi poate fi rescrisă sub forma unei ecuaţii diferenţiale ordinare:
d
= 0 (1.27)
d
care pune în evidenţă din nou conservarea mărimii  în lungul unei caracteristici definite de relaţia
(126). Integrând ecuaţia diferenţială (1.26), obţinem:
( ) =  −  = const (1.28)
iar, din ecuaţia (1.27), rezultă, având în vedere şi condiţia iniţială (1.20):
 [( )] = const., ( ) = 0 ( − ) (1.29)
10 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Deşi rezultatul analitic este evident acelaşi, vom observa totuşi că, din ecuaţia (1.27), putem să
desprindem concluzii foarte utile:
a) din punct de vedere matematic: prin proiectarea ecuaţiei hiperbolice pe suprafeţele caracteri-
stice se pot pune în evidenţă o serie de proprietăţi de conservativitate;
b) din punct de vedere numeric: ecuaţia diferenţială cu derivate parţiale (1.19) poate fi integrată
d
ca o ecuaţie diferenţială ordinară într-o grilă de calcul definită de curbele caracteristice = 
d
3) În final, putem să facem o analiză Fourier a ecuaţiei (1.19), posibilitate sugerată de caracterul
conservativ al mărimii  în lungul caracteristicilor.
Conform definiţiei, transformata Fourier pe continuu a funcţiei ( ) este (Şabac, [258]):
Z
+∞Z∞

̂( ) = ( )e−i ei dd =  ()  (1.30)

notaţie
−∞ 0

având proprietăţile: µ ¶ µ ¶
 
 = i̂  = −i̂ (1.31)
 
√
unde i = −1 Aplicând transformata Fourier ecuaţiei (1.19) vom obţine ecuaţia omogenă:
(− + ) ̂ = 0 (1.32)
iar condiţia de existenţă a unei soluţii nebanale conduce la ecuaţia caracteristică:
 =  (1.33)
Soluţia ( ) se va obţine aplicând transformata Fourier inversă:
Z
+∞

( ) = ̂()ei(−) d (1.34)

−∞

unde amplitudinile ̂() se găsesc din condiţia iniţială:

Z
+∞ Z
+∞
i
( 0) = 0 () = ̂()e d → ̂() = 0 ()e−i d (1.35)
−∞ −∞

Înlocuind (135) în expresia soluţiei generale (1.34), rezultă:

Z
+∞ Z
+∞ Z
+∞
−i i(−)
( ) = 0 ()e e d d = 0 ()e−i d = 0 ( − ) (1.36)
−∞ −∞ −∞

Din punct de vedere teoretic şi numeric este mult mai util să considerăm transformata Fourier
discretă (Fletcher, [104]). În această situaţie, se va considera soluţia descompusă într-o serie Fourier
de forma:
X =∞
=+∞ X
( ) = ̂ ei  e−i   (1.37)
=−∞ =−∞
Bazându-ne pe liniaritatea ecuaţiei, vom considera doar o armonică din seria de mai sus:
( ) = ̂ei(−)  (1.38)
Soluţia de forma (138) poate fi interpretată ca o undă având amplitudinea complexă ̂, numărul de
undă  şi pulsaţia  . Introducând unda (1.38) în ecuaţia (1.19), obţinem ecuaţia de valori proprii
(1.32), care pune în evidenţă legătura dintre numărul de undă  şi pulsaţia 
Soluţia (1.38) devine:
( ) = ̂ei(−)  (1.39)
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 11

Pentru determinarea amplitudinii ̂ vom impune condiţia iniţială:

( 0) = 0 () = ̂ei  (1.40)
de unde rezultă:
̂ = 0 ()e−i  (1.41)
Se pune astfel în evidenţă că: dacă se consideră o descompunere Fourier (sau în unde simple) a
condiţiei iniţiale, evidenţiată de relaţia (1.41), determinarea soluţiei ecuaţiei hiperbolice (1.19) poate
fi asimilată cu analiza propagării acestor unde pe direcţiile caracteristice date de ecuaţia caracteristică
(1.32). Defazajul undei este  =  de unde rezultă că  poate fi interpretat ca fiind viteza de fază a
undei elementare.
Concluzii. Analiza Fourier permite:
a) punerea în evidenţă a direcţiilor caracteristice ca o condiţie a existenţei unei descompuneri a
soluţiei în unde simple;
b) introducerea conceptului de propagare (sau transport) a unor unde simple în lungul direcţiilor
caracteristice, concept foarte apropiat de semnificaţia fizică a ecuaţiei diferenţiale; reamintim că, din
punct de vedere fizic, ecuaţia (1.19) reprezintă transportul convectiv al mărimii scalare  cu o viteză
de convecţie constantă a ;
c) introducerea conceptului de reconstrucţie a soluţiei unei ecuaţii diferenţiale prin suprapunerea
unor undelor simple;
d) extinderea directă pentru cazul multidimensional sau pentru sisteme diferenţiale cu derivate
parţiale.

1.3.2. Ecuaţia liniară de transport convectiv multidimensional

Fie ecuaţia de transport a mărimii scalare (   ):

+ a ∇ = 0   0 −∞      +∞ (1.42)

unde:
  
∇= i+ j+ k  a =  i +  j +  k  (1.43)
  
i  j  k fiind versorii direcţiilor carteziene    . Condiţia iniţială asociată ecuaţiei (1.42) este:
 = 0 (   ) = 0 (  ) (1.44)
Vom aplica analiza Fourier pentru studiul soluţionării acestei ecuaţii, deoarece constituie un
exemplu foarte util pentru generalizarea metodei de la cazul unidimensional la cel multidimen-
sional. Soluţia (   ) se consideră de forma unei unde:
(   ) = ̂ei( + + −) = ̂ei(ax −)  (1.45)
unde  este pulsaţia, iar      reprezintă numerele de undă asociate direcţiilor carteziene. Am
introdus mai sus vectorul de undă d şi vectorul de poziţie x :
d =  i +  j +  k  x = i + j +  k  (1.46)
Înlocuind (1.45) în ecuaţia (1.42), se obţine ecuaţia omogenă:
(− + da ) ̂ = 0 (1.47)
şi, din condiţia de soluţie nebanală pentru ecuaţia de mai sus, ecuaţia caracteristică:
 = da  (1.48)
care pune în evidenţă caracterul hiperbolic al ecuaţiei considerate. Soluţia corespunzătoare undei
elementare se poate scrie sub forma:
(   ) = ̂eid (x −a)  (1.49)
12 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Pentru determinarea amplitudinii ̂ vom impune condiţia iniţială (1.44):

̂ = 0 (  )e−ida  (1.50)
Concluziile pe care le-am prezentat anterior pentru cazul unidimensional rămân în continuare valabile
şi la cazul tridimensional. Astfel, se constată că unda care se propagă în direcţia d are viteza de fază
a. De asemenea, vom remarca faptul că, ţinând seamă de definiţia derivatei în lungul unei suprafeţe
(1.25), putem să considerăm ecuaţia (1.42) de forma:
d
= 0 (1.51)
d
în lungul suprafeţei caracteristice (x   ) = const., definită de ecuaţia diferenţială:
dx 
= a. (1.52)
d
Integrând această ecuaţie, obţinem reprezentarea parametrică a suprafeţei caracteristice:
x  =a ( −  ) + x   (1.53)
unde x  şi  reprezintă coordonatele punctului arbitrar  (x    ) din hiperspaţiul (   ). Din
relaţia (1.48) este evident că produsul scalar între vectorul (d  −) şi vectorul (a  1) este nul, ceea ce
pune în evidenţă ortogonalitatea acestora.

1.4. SISTEME LINIARE DE ORDINUL ÎNTÂI

Fie partea omogenă a unui sistem diferenţial cu derivate parţiale de ordinul întâi:
U U U U
+ A + A + A = 0 (1.54)
   
unde vectorul necunoscută este: £ ¤
U= 1 2      (1.55)
iar matricele constante A  A  A sunt matrice pătrate de dimensiune ( × ). Condiţiile iniţiale
asociate sistemului sunt:
 = 0 U(   ) = U0 (  ) (1.56)
Dacă vom defini:
A = A i + A j + A k  (1.57)
atunci sistemul (1.54) poate fi scris sub forma:
U
+ (A∇) U = 0 (1.58)

Din punct de vedere matematic şi numeric, cea mai utilă metodă de analiză a tipului sistemului
diferenţial are la bază analiza Fourier, care se pretează la interpretări fizice directe prin noţiunile de
suprafaţă caracteristică şi propagare a undelor simple.
Astfel, se caută soluţia acestui sistem de forma unei unde plane (1.45):
U = Ûei( + + −) = Ûei(da−)  (1.59)
unde: £ ¤
Û = ̂1 ̂2    ̂  (1.60)
reprezintă vectorul amplitudinilor complexe (sau, simplu, amplitudinea complexă).
Pulsaţia undei este  iar      reprezintă numerele de undă asociate direcţiilor spaţiale sau
componentele vectorului de undă d :
d =  i +  j +  k  (1.61)
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 13

Introducând relaţia (1.60) în sistemul (1.55), se obţine sistemul omogen pentru amplitudinea
complexă:
( A +  A +  A − I) Û = 0 (1.62)
unde I reprezintă matricea unitate de ordinul 
Condiţia ca acest sistem să admită o soluţie diferită de soluţia banală este:
det ( A +  A +  A − I) = 0 (1.63)
Ecuaţia (1.63) poartă numele de ecuaţie caracteristică a sistemului diferenţial şi poate fi interpretată
ca o relaţie de legătură între parametrii ,     şi  ai undei. Această legătură poate fi considerată
şi ca o ecuaţie algebrică pentru una din variabilele menţionate, celelalte trei fiind considerate ca
parametri. De regulă, se consideră date componentele     şi  ale vectorului de undă d , iar
relaţia (1.63) devine o ecuaţie algebrică de ordinul  în necunoscuta 
U
În cazul staţionar, ( = 0) se poate admite, în continuare, soluţia sub forma undei (1.59), dar

luând  = 0. În aceste condiţii sistemul omogen pentru amplitudini devine:
( A +  A +  A ) Û = 0 (1.64)
iar ecuaţia caracteristică se scrie:
det ( A +  A +  A ) = 0 (1.65)
Două componente ale vectorului de undă d vor fi asimilate ca parametri, urmând ca cea de-a treia să
se determine funcţie de acestea.
Clasificarea sistemelor diferenţiale se face funcţie de rădăcinile ecuaţiei caracteristice (Hirsch
1990, [139]). Astfel, sistemul este:
− de tip hiperbolic, dacă toate rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt reale şi distincte;
− de tip hiperbolic sau parabolic, dacă toate rădăcinile sunt reale, dar există şi rădăcini multiple;
− de tip eliptic, dacă toate rădăcinile sunt complex conjugate;
− tip hibrid, dacă există şi rădăcini reale şi rădăcini complex conjugate.
Se poate constata că o clasificare completă a sistemelor diferenţiale nu se poate face doar după
rădăcinile ecuaţiei caracteristice, deoarece, în cazul rădăcinilor multiple, nu există un criteriu de
delimi-
tare între tipul hiperbolic şi tipul parabolic. Deşi în ambele situaţii soluţia sistemului diferenţial este
de tip undă, între cazul hiperbolic şi cel parabolic există diferenţe notabile. Astfel, undele asociate
sistemelor hiperbolice sunt neamortizate, pe când cele asociate sistemelor parabolice sunt amorti-
zate. De asemenea, domeniul fizic de dependenţă al sistemelor parabolice este mult mai extins decât
cel al sistemelor hiperbolice.
O formulare echivalentă, care să facă posibilă clasificarea completă a sistemelor diferenţiale este
bazată pe transformarea sistemului omogen (1.62) într-o problemă de valori şi vectori proprii. Astfel,
să observăm că relaţia matriceală (1.62) poate fi scrisă sub forma:
KÛ = Û (1.66)
unde matricea K este:
K =  A +  A +  A  (1.67)
iar  =  are semnificaţia de valori proprii ale matricei K În cazul staţionar, se poate formula o
problemă de valori proprii analogă doar dacă una din matricele A  A sau A este nesingulară. Să
presupunem că det(A ) 6= 0. Putem deci înmulţi la stânga sistemul (1.64) cu inversa matricei A şi,
după rearanjare, obţinem acelaşi sistem de valori proprii (1.66), unde:
K = A−1
 ( A +  A )  (1.68)
Valorile proprii ale matricei K sunt  = − 
Pe baza valorilor şi vectorilor proprii ale matricei K sistemele diferenţiale pot fi clasificate, după
cum urmează:
14 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

− de tip hiperbolic, când toate valorile proprii ale matricei K sunt reale, iar vectorii proprii
corespunzători sunt liniar independenţi;
− de tip parabolic, dacă toate valorile proprii sunt reale, dar vectorii proprii nu sunt liniar
independenţi;
− de tip eliptic, când toate valorile proprii sunt complex conjugate;
− de tip hibrid, în cazul în care un număr de valori proprii sunt reale, dar există şi valori proprii
complexe conjugate.

1.5. SISTEME HIPERBOLICE LINIARE

În cazul hiperbolic, deoarece vectorii proprii sunt liniar independenţi, matricea K se poate
diagonaliza. Într-adevăr, dacă vom nota cu r() vectorul propriu corespunzător valorii proprii  
 = 1 2   putem construi o matrice R ale cărei coloane sunt vectorii proprii ai matricei K:
£ ¤
R = r(1) r(2) · · · r()  (1.69)
Coloanele matricei R fiind liniar independente, matricea este nesingulară, şi au loc relaţiile:
Λ = R−1 KR sau K = RΛR−1  (1.70)
unde Λ este matricea diagonală a valorilor proprii    = 1 2  :
⎡ ⎤
1
⎢ 2 ⎥
⎢ ⎥
Λ=⎢ . . ⎥ (1.71)
⎣ . ⎦


Relaţiile (170) pot fi interpretate ca o proiecţie a matricei K în baza reprezentată de vectorii pro-
prii. Putem deci să ne punem problema proiectării, în această bază, a sistemului diferenţial (1.58). Ast-
fel, înmulţind la stânga egalităţii cu R−1  sistemul (1.58) devine:
U £¡ −1 ¢ ¤
R−1 + R AR R−1 ∇ U = 0 (1.72)

Cum R−1 este o matrice constantă, notând:
W = R−1 U (1.73)
sistemul (1.72) devine:
W £¡ −1 ¢ ¤
+ R AR ∇ W = 0 (1.74)

Vectorul W definit de (1.73) reprezintă vectorul variabilelor caracteristice, iar ecuaţiile (1.74) poartă
numele de relaţii de compatibilitate. Acestea pot fi interpretate ca fiind proiecţia sistemului pe
suprafeţele de undă (x  ) =da − = const
Condiţiile iniţiale asociate sistemului (174) se obţin aplicând aceeaşi transformare relaţiei
(156):
 = 0 W(   0) = R−1 U0 (  ) = W0 (  ) (1.75)
notaţie

În general, matricea sistemului caracteristic, R−1 AR nu este o matrice diagonală deoarece matricea
vectorilor proprii R diagonalizează matricea K (1.70), care reprezintă o combinaţie liniară a matricelor
A  A  A 
Pentru ca matricea R−1 AR să fie diagonală, ar trebui ca matricea R să diagonalizeze fiecare
dintre matricele A  A sau A  ceea ce nu este posibil. Într-un singur caz matricea R−1 AR este
diagonală, şi anume în cazul unidimensional.
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 15

Odată determinate variabilele caracteristice  ,  = 1 2 · · ·  , din relaţiile de compatibilitate

(1.74) se poate calcula vectorul necunoscută U:

X
U = RW U= r()   (1.76)
=1

Deoarece, în cazul hiperbolic, vectorii proprii r() 

formează un sistem de vectori liniar inde-
pendenţi, atunci ei pot fi consideraţi ca formând o bază în spaţiul vectorial de dimensiune  al
necunoscutei U
Cum orice vector din acest spaţiu poate fi reprezentat ca o combinaţie liniară unică a vectorilor
r()  şi vectorul U admite o descompunere în această bază:

X
U=  r()  (1.77)
=1

Dacă vom compara relaţiile (1.76) şi (1.77) şi vom tine seama de observaţia privind unicitatea des-
compunerii unui vector într-o bază, putem să identificăm:
 =    = 1 2      (1.78)
În concluzie, un sistem hiperbolic admite o soluţie de tip undă (1.59). Aceasta poate fi considerată ca
o combinaţie liniară de unde simple reprezentate de vectorii proprii r() şi având amplitudinea dată
de variabilele caracteristice  

1.6. ECUAŢII NELINIARE DE ORDINUL ÎNTÂI

Fie ecuaţia diferenţială, formulată ca o lege de conservare, pentru necunoscuta scalară :

  ()
+ = 0 (1.79)
 
având condiţia iniţială:
( 0) = 0 () (1.80)
În cele ce urmează, vom presupune că  () este o funcţie convexă de variabila , deci:
2
 0 (1.81)
2
Dacă  este diferenţiabilă, ecuaţia (1.79) poate fi liniarizată local, exprimând derivata fluxului 
prin:
 ()  ()    ()
= = ()  () =  (1.82)
    
Ipoteza făcută asupra convexităţii funcţiei  () este echivalentă cu:
()
 0 (1.83)

Ecuaţia (1.79) poate fi rescrisă în forma cvasiliniară:
 
+ () = 0 (1.84)
 
care, analog ecuaţiei (1.19), poate fi interpretată ca o ecuaţie diferenţială ordinară:
d
= 0 (1.85)
d
în lungul curbei caracteristice de ecuaţie:
d
=  (( ) )  (1.86)
d
16 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Fig. 1.3. Intersecţia caracteristicilor pentru ecuaţii scalare neliniare.

Soluţia ecuaţiei (1.84) este:

 (() ) =  ( −  0) = 0 ( − ) (1.87)
Caracteristicile definite de ecuaţia (1.85) reprezintă curbe în hiperspaţiul ( ) în lungul cărora
mărimea  se conservă. Diferenţa faţă de cazul liniar tratat anterior este aceea că panta la curba
caracteristică nu mai este constantă. Apare deci posibilitatea ca aceste curbe caracteristice să se
intersecteze, după cum este schiţat în fig. 1.3.
Fie, spre exemplu, la momentul iniţial, două puncte (1 ) şi (2 ) cu 1  2  în care are
loc relaţia  (0 (1 ))   (0 (2 )). În hiperspaţiul ( ) va exista un punct  unde se vor intersecta
caracteristicile ce trec prin punctele  şi, respectiv,  . Deoarece nu este evident ce valoare va avea
funcţia  în punctul  cea corespunzătoare caracteristicii ce trece prin punctul  sau cea corespun-
zătoare caracteristicii ce trece prin punctul  vom examina mai în detaliu comportarea funcţiei  în
acest punct.
După cum s-a arătat, soluţia exactă a ecuaţiei (1.84) la orice moment de timp este:
( ) = 0 [ −  (( ) ) ]  (1.88)
Derivând în raport cu  obţinem: ∙ ¸
 0 
= 0 1 −   (1.89)
 
0
unde am notat 0 derivata funcţiei 0 
Dar, deoarece  = () rezultă:
  
=  (1.90)
  
Înlocuind în (189) obţinem:
0
 0
=  (1.91)
  0
1 +  0

 0
Cum  0 (funcţia  a fost presupusă convexă), pentru valori 0  0 există posibilitatea ca

numitorul membrului drept din relaţia (1.91) să se anuleze pentru o anumită valoare a timpului,  
Într-adevăr, din (1.91), găsim:
1
 = −  (1.92)
 0
0

 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 17

Fig. 1.4. Discontinuitate care se propagă cu viteza constantă 

În această situaţie, soluţia nu mai este continuă, ci suferă un salt, pe care, din punct de vedere fizic,
îl interpretăm ca fiind o undă de şoc. De menţionat faptul că, la traversarea undei de şoc, formularea
cvasiliniară (1.84) nu mai are sens deoarece derivata  nu mai este definită, pe când formularea
conservativă (1.79) este în continuare valabilă.

1.6.1. Soluţii slabe

În situaţia prezentată anterior, rămâne deschisă problema determinării soluţiei pentru    . În
acest scop, vom introduce conceptul de soluţie slabă a unei ecuaţii diferenţiale neliniare.
Soluţia slabă a ecuaţiei scalare neliniare (1.79) este soluţia care satisface condiţia (Colella şi
Puckett, [68]):
Z  Z  Z 1 Z 1
( 1 )d = ( 0 )d +  ( ( )  )d −  ( ( )  )d (1.93)
  0 0
unde  şi  definesc frontiera domeniului fizic (   ) 0 reprezintă momentul iniţial şi 1 =
= 0 + ∆, (∆  0). Să considerăm cazul particular al unei soluţii discontinue, cu o discontinuitate
izolată care se propagă cu viteza C . Urmărind fig. 1.4, vom evalua integralele din expresia (1.93):
Z 
[( 1 ) − ( 0 )] d =  ( + ∆) +  ( − ∆) − (  +   ) = ∆( −  )

(1.94)
Z 1
[ ( ( )  ) −  ( ( )  )] d = [ ( ) −  ( )] ∆ (1.95)
0
Înlocuind valorile integralelor (1.94) şi (1.95) în definiţia (1.93), vom obţine  viteza de propagare a
discontinuităţii (relaţia Hugoniot-Rankine):
 ( ) −  ( )
=  (1.96)
 − 
Dacă  este o funcţie netedă, atunci putem aplica teorema de medie care arată că există un
punct  între  şi   astfel încât:
¯
 ( ) −  ( )  ¯¯
=  (1.97)
 −   ¯
Vom remarca, de asemenea, faptul că, atunci când  →   din relaţia (1.96) se obţine:
¯
 ( ) −  ( )  ¯¯  + 
 = lim = ¯ = ( ) (1.98)
 →  −    + 2
2

ceea ce probează faptul că undele slabe se propagă în lungul caracteristicilor.

18 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

1.6.2. Unicitatea soluţiei slabe

Soluţia slabă nu este unică; pentru aceeaşi condiţie iniţială putem obţine mai multe soluţii
slabe. Posibilitatea dezvoltării soluţiilor multiple pentru un anumită ecuaţie diferenţială cu derivate
parţiale se transformă într-o problemă extrem de delicată din punct de vedere numeric.
De exemplu, pentru ecuaţia Burgers:
µ ¶
  2
+ = 0 (1.99)
  2

având condiţia iniţială:

(
−1 pentru   0
 ( 0) = (1.100)
1 pentru   0
se poate verifica fără probleme că există două soluţii.
a) Soluţia corespunzătoare undei de şoc staţionare. Într-adevăr, la momentul iniţial 0 şi în
punctul  = 0 din relaţia (1.96) obţinem:

 = −1  = 1 (1.101)

³  ´2 ³  ´2
 
 ( ) −  ( ) −
= = 2 2 = 0 (1.102)
 −   − 
şi deci, pentru orice moment de timp, soluţia va fi:
(
−1 pentru   0
( ) = (1.103)
1 pentru   0

reprezentată în fig. 1.5.

Fig. 1.5. Soluţia exactă a ecuaţiei Burgers corespunzătoare undei de şoc staţionare.

b) Soluţia corespunzătoare evantaiului de expansiune schiţată în fig. 1.6, în care undele de ex-
pansiune pleacă din punctul ( = 0  = 0) 
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 19

Fig. 1.6. Soluţia exactă a ecuaţiei Burgers corespunzătoare evantaiului de expansiune.

1.6.3. Condiţia de entropie

Deoarece soluţia slabă nu este unică, apare problema eliminării soluţiilor care nu prezintă sem-
nificaţie fizică. Vom considera că soluţia slabă care se manifestă în realitate reprezintă o limită a
soluţiei cazului vâscos, pentru situaţia în care vâscozitatea tinde către zero (Colella şi Puckett, [68]).
Astfel, fie  soluţia ecuaţiei de conservare mai generale:

  ( )  2 
+ = 2  (1.104)
  

unde  reprezintă „coeficientul de vâscozitate”. Vom spune că soluţia slabă corectă a ecuaţiei (1.79)
este soluţia care satisface condiţia:
lim  =  (1.105)
→0

Soluţia care satisface şi ecuaţia (1.104) corespunde unei probleme bine puse, în sensul că soluţia
există, este unică şi depinde în mod continuu de condiţia iniţială (Hadamard, [122], [106]).
De asemenea, vom remarca faptul că, din punct de vedere fizic, soluţia slabă corectă este cea care
asigură satisfacerea principiului al doilea al Termodinamicii, pentru că este singura soluţie care asigură
creşterea entropiei la traversarea undei de şoc. Vom numi această restricţie condiţia de entropie.
Pentru cazul ecuaţiei neliniare (1.79) şi a funcţiei flux convexe, (relaţia (1.83)), condiţia de
entropie este satisfăcută dacă:
( )    ( ) (1.106)

care, în cazul ecuaţiei Burgers (1.99), se scrie:

 = −1     = 1 (1.107)

ceea ce arată că doar soluţia corespunzătoare undei de şoc staţionare,  = 0 (1.103) are semnificaţie
fizică. Din punct de vedere geometric se pune astfel în evidenţă, (fig. 1.4), că informaţia se propagă
doar în viitor (timpi ulteriori momentului iniţial).
20 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

1.6.4. Ecuaţia Burgers

Să considerăm ecuaţia Burgers:
µ ¶
  2
+ = 0 (1.108)
  2
având condiţia iniţială:
 = 0  ( 0) = 0 ()  −∞    ∞ (1.109)
Această ecuaţie prezintă un interes deosebit în aplicaţiile de dinamica fluidelor, pentru că neliniaritatea
fluxului,
2
 () =  (1.110)
2
este reprezentativă pentru termenii de convecţie din ecuaţiile de mişcare.

Fig. 1.7. Caracteristicile ecuaţiei Burgers.

Forma cvasiliniară a ecuaţiei (1108) este:

 
+ = 0 (1.111)
 
iar viteza de transport locală este  =  Caracteristicile ecuaţiei sunt definite de (186):
d
=  (1.112)
d
iar în lungul acestora ecuaţia (1111) ia forma (185):
d
= 0 (1.113)
d
Caracteristicile determinate de ecuaţia (1112) sunt curbe, definite parametric în funcţie de poziţia
iniţială 0 :
 = 0 +  (0  0)  (1.114)
iar soluţia (188) se va scrie:
( ) =  (0  0) = 0 (0 ) = 0 ( − 0 (0 ) )  (1.115)
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 21

Gradientul necunoscutei (191) este:

0
 0 (0 )
= 0  (1.116)
 1 + 0 (0 )
iar: 0
  0 (0 )
= −0 (0 ) = −0 (0 ) 0  (1.117)
  1 + 0 (0 )
1 0
Caracteristicile au panta proporţională cu în hiperspaţiul ( ). Dacă 0 (0 )  0, caz tipic
 (0 )
0
pentru un evantai de expansiune, caracteristicile nu se vor intersecta. În schimb, dacă 0 (0 )  0
caracteristicile se vor intersecta (fig. 1.7).
0
Să considerăm două puncte 01 şi 02 de pe zona în care 0 (0 )  0. Deoarece punctul  (fig. 1.8)
se propagă cu o viteză,   mai mare decât viteza punctului    în mod progresiv, punctul  se
va suprapune peste punctul  . În consecinţă poate rezulta un profil multiform, după cum este schiţat
în fig. 1.8, la momentul de timp  = 2 . Această soluţie nu are semnificaţie fizică, deoarece funcţia
 nu poate avea două valori în acelaşi punct din spaţiu şi la acelaşi moment de timp. Prin urmare,

Fig. 1.8. Evoluţia în timp a soluţiei şi formarea undelor de şoc.

o condiţie iniţială care conţine o zonă cu pantă negativă va conduce la apariţia unei discontinuităţi
de tip undă de şoc. Unda de şoc se va produce la o valoare critică a timpului,   determinată din
relaţiile (192) sau (1.117), din condiţia de anulare a numitorului, ceea ce corespunde apariţiei unui

punct singular pentru derivata :

1
 = − £ 0 ¤ (1.118)
max 0 (0 )
Unda de şoc se va deplasa cu viteza  iar relaţiile de salt Hugoniot-Rankine (196) vor fi:
∙ 2¸

−  [] = 0 (1.119)
2
unde am notat cu [] saltul mărimii  la traversarea undei de şoc. Din (1119) obţinem viteza undei:
1 + 2
=  (1.120)
2
în care 1 este viteza din amontele undei, iar 2 viteza din avalul acesteia. Apariţia şi propagarea
discontinuităţii este legată de condiţia iniţială.
22 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

În secţiunea 1.6.2 s-a analizat cazul condiţiei iniţiale discontinue. Să considerăm acum situaţia
condiţiei iniţiale liniare, când funcţia 0 (), definită de relaţia (1100)  este:
⎧
⎪
⎪ 1  pentru   0
⎪ ³
⎨ ´ 
0 () = 1 1 − + 2  pentru 0 ≤  ≤  (1.121)
⎪
⎪  
⎪
⎩
2  pentru   
Unda de şoc se va forma la o valoare a timpului,  =  , dată de relaţia (1118):

 =  (1.122)
1 − 2
şi va fi poziţionată la  =  1 =  +  2 
În consecinţă, soluţia problemei Burgers, pentru     va fi:
⎧ 1 + 2
⎪
⎨ 1  pentru   
2
 ( ) = (1.123)
⎪
⎩   pentru   1 + 2 
2
2
1 + 2
care poate fi interpretată ca o undă de şoc care se propagă cu viteza 
2

1.7. SISTEME NELINIARE DE ORDINUL ÎNTÂI

Să considerăm sistemul diferenţial de ordinul întâi, neliniar, scris în formă conservativă:
U F (U) F (U) F (U)
+ + + = 0 (1.124)
   
unde vectorul funcţie necunoscută este dat în continuare de relaţiile (1.55):
£ ¤
U = 1      (1.125)
iar vectorii F  F  F reprezintă fluxurile pe cele trei direcţii carteziene:
£ ¤ £ ¤ £ ¤
F = 1      F = 1      F = 1      (1.126)
Sistemul (1.124) poate fi scris în forma compactă:
U
+ ∇F = 0 (1.127)

unde am introdus vectorul flux F definit de:
F = F i + F j + F k  (1.128)
Pentru analiza tipului sistemului se va liniariza local sistemul (1.124), introducând matricele
iacobiene:
 
A =   =  (1.129)
 
 
A =   =  (1.130)
 
 
A =   =  (1.131)
 
iar forma cvasiliniară a sistemului (1.124) va fi asemănătoare cu forma (1.54):
U U U U
+ A + A + A = 0 (1.132)
   
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 23

Deosebirea faţă de cazul liniar constă în aceea că matricele A  A , A  de dimensiune ( × )  nu

mai sunt constante; acestea depind de vectorul necunoscută U, dar nu depind de derivatele acestuia.
În mod similar cazului liniar, vom putea rescrie sistemul (1.132) în forma compactă:
U
+ [A (U) ∇] U = 0 (1.133)

unde am introdus matricea iacobiană vector A definită de:
A (U) = A (U) i + A (U) j + A (U) k  (1.134)
Cea mai eficientă metodă de analiză a proprietăţilor sistemelor neliniare are la bază conceptul de
propagare a undelor neliniare. În cazul general, reprezentarea propagării undelor neliniare are la bază
noţiunea de front de undă.
Frontul de undă reprezintă suprafaţa care separă, la un moment dat de timp, punctele din spaţiu
influenţate de perturbaţie de punctele care încă nu au fost atinse de perturbaţie. Reprezentarea
generală a unei unde este dată de relaţia:
U = Ûei()  (1.135)
unde suprafaţa (   ) = const. reprezintă frontul de undă (numit şi faza undei ), iar Û reprezintă
amplitudinea complexă a undei.
Considerând soluţia sistemului (1.132) de forma undei (1.135), se obţine sistemul liniar:
∙ ¸

+ (A∇)  Û = 0 (1.136)

sau, dacă vom nota cu:

d = ∇  = (1.137)

componentele normalei la frontul de undă, numite şi normale caracteristice, în hiperspaţiul (   )
rezultă:
[ I + A (U) d ] Û = 0 (1.138)
Sistemul liniar omogen astfel obţinut are soluţie diferită de soluţia banală dacă:
det [A (U) d +  I] = 0 (1.139)
relaţie care se numeşte ecuaţia caracteristică a sistemului de ecuaţii diferenţiale. Evident, ecuaţia
caracteristică este o ecuaţie algebrică de ordinul  având ca necunoscute componentele normalei la
frontul de undă (d   ) şi poate avea cel mult  rădăcini reale.
Sistemul diferenţial (1.124) este de tip hiperbolic dacă toate cele  normale caracteristice sunt
reale, iar soluţiile sistemului (1.138) corespunzătoare acestor normale sunt liniar independente. Dacă
toate normalele caracteristice sunt reale, dar soluţiile sistemului omogen al amplitudinilor complexe
(1.138) nu sunt liniar independente, atunci sistemul cu derivate parţiale este parabolic. Dacă toate
cele  normale caracteristice sunt complex conjugate, atunci sistemul este eliptic. În sfârşit, dacă,
pentru ecuaţia caracteristică, un număr de normale sunt reale dar există şi rădăcini complex conjugate,
sistemul va fi hibrid.

1.8. SISTEME HIPERBOLICE NELINIARE

La fel ca în cazul sistemelor liniare, clasificarea sistemelor neliniare se poate face funcţie de
valorile şi vectorii proprii corespunzători matricei K (paragraful 1.5). Dacă valorile proprii ale matricei
iacobiene K sunt reale, iar vectorii proprii corespunzători sunt liniar independenţi, sistemul este de tip
hiperbolic şi admite o soluţie de tip undă. Este util deci, din punct de vedere practic, să considerăm
24 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

suprafaţa de undă (   ) de forma:

(   ) = da −  (1.140)
x = i +  j +  k  d (x  ) =  i +  j +  k  (1.141)
unde x este vectorul de poziţie, d reprezintă vectorul număr de undă, iar (x  ) reprezintă pulsaţia
undei

1.8.1. Unde liniare

Dacă se face ipoteza că vectorul de undă d este constant, atunci reprezentarea (1.140) corespunde
unei unde plane liniare. În acest mod, unda neliniară (1.135) ia forma (1.59):
U = Ûei(da−)  (1.142)
Particularizând relaţia (1136) pentru această situaţie se obţine sistemul algebric omogen:
[−I + dA (U)] Û = 0 (1.143)
Notând:
K (U) = dA  =  (1.144)
se obţine ecuaţia de valori şi vectori proprii:
K (U) Û = Û (1.145)
din care se vor determina proprietăţile undelor plane elementare de forma (1142) 

1.8.2. Unde neliniare

În cazul general al undei neliniare, când d =d (x  ), cele  valori proprii ale matricei iacobiene
K definesc, pentru pulsaţiile undei,  relaţii de forma:
() = () (d (x  ))   = 1 2      (1.146)
care poartă numele de relaţii de dispersie. Derivatele pulsaţiei  în raport cu componentele vectorului
de undă d definesc viteza de grup a undei v () :
  
v () = i+ j+ k (1.147)
  
Viteza de grup are o semnificaţie fizică bine definită, ea reprezentând viteza cu care se propagă energia
undei.
În acest caz, pentru unda neliniară (1.142), avem (Hirsch, [139]):
µ ¶ ½ ¾
U  d d £ ()
¤
= i − −  +x Û = i − + − + x Û (1.148)
   
© £ ¤ª
∇U = i (−∇ + d ∇x + x ∇d ) Û = i d ∇ + ∇d − () + x Û (1.149)
Termenul din paranteza dreaptă din relaţiile de mai sus se anulează în două situaţii:
a) în cazul undelor plane liniare analizat anterior (d = const);
b) dacă:
x
v () =  (1.150)

ceea ce corespunde unui sistem de referinţă care se deplasează cu viteza de grup v () 
Se pune astfel în evidenţă că, pentru cazul undei neliniare, soluţia sistemului nu are o scară
x
de lungimi distinctă, fiind funcţie doar de variabila . Din punct de vedere fizic această situaţie

corespunde unei unde simple produsă la interfaţa a două stări constante ale fluidului (unda de şoc
sau unda de rarefiere).
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 25

1.8.3. Sistemul caracteristic. Variabile Riemann

Pentru sistemele hiperbolice, deoarece toate valorile proprii sunt reale iar vectorii proprii sunt
liniar independenţi, matricea iacobiană K poate fi diagonalizată:
K = RΛR−1  (1.151)
unde R este matricea vectorilor proprii, iar Λ este matricea diagonală a valorilor proprii (171). Dacă
vom înmulţi la stânga sistemul diferenţial (1.133) cu R−1  se va obţine sistemul:
U £¡ −1 ¢ ¤
R−1 + R AR R−1 ∇ U =0 (1.152)

Deosebirea esenţială faţă de sistemele liniare este aceea că matricea vectorilor proprii R şi, respectiv,
inversa acesteia R−1  nu mai sunt matrice constante şi deci nu mai pot fi introduse sub operatorii
de derivare. În schimb, putem defini, în continuare, variabilele caracteristice W prin relaţiile dife-
renţiale:
W U
= R−1  ∇W = R−1 ∇U (1.153)
 
Dacă vom nota cu simbolul  o derivată parţială oarecare (în raport cu timpul  sau cu variabilele
spaţiale   ) atunci relaţiile (1.153) se pot scrie formal astfel:
W = R−1 U (1.154)
sau:
U = RW (1.155)
Se pune astfel în evidenţă faptul că unda asociată variaţiilor stărilor U poate fi reprezentată de
o superpoziţie a undelor simple asociate vectorilor proprii R, amplitudinile acestora fiind egale cu
variaţiile variabilelor caracteristice W.
Deşi variabilele caracteristice nu pot fi explicit determinate, definiţia (1.154) poate fi acceptată
întotdeauna, ceea ce permite scrierea sistemului diferenţial (1.152), pentru valorile caracteristice, sub
forma:
W ¡ −1 ¢
+ R AR ∇W = 0 (1.156)

Aceste ecuaţii poartă numele de relaţii de compatibilitate sau sistem caracteristic şi reprezintă proiecţia
sistemului (1.133) pe suprafeţele caracteristice definite de ecuaţiile (1.140).
În cazul sistemelor hiperbolice, cei  vectori proprii ai matricei iacobiene K formează un sistem
de vectori liniari independenţi, deci poţi fi consideraţi ca o bază în spaţiul cu dimensiunea  a
necunoscutei U. În consecinţă, vom putea admite o descompunere a necunoscutei în această bază:

X
U(x  ) =  (x  )r() (x  ) (1.157)
=1
care poate fi rescrisă matriceal sub forma:
U = R (1.158)
în care: £ ¤
α= 1 (x  ) · · ·  (x  )  (1.159)
Înmulţind la stânga egalităţii (1158) cu R−1 rezultă:
α = R−1 U (1.160)
Din punct de vedere fizic, vectorii proprii pot fi interpretaţi ca unde elementare, numite şi unde
simple. Aşadar, se poate reconstrui soluţia sistemului de ecuaţii folosind descompunerea în unde
simple, de mai sus. În acest mod rămân ca necunoscute doar amplitudinile    = 1 2     .
Deşi structura sistemului diferenţial (1156) precum şi descompunerea (1157) sunt asemănătoare
cazului liniar, există totuşi diferenţe fundamentale între cele două situaţii. Dacă în cazul liniar vectorii
proprii r() sunt constanţi, în cazul neliniar aceştia depind de vectorul conservativ U ceea ce face ca
26 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Fig. 1.9. Propagarea unei discontinuităţi în timp şi spaţiu, cu viteza constantă C .

amplitudinile  să nu mai fie reprezentate de variabilele caracteristice. Pentru a pune în evidenţă
acest aspect, să introducem soluţia (1157) în sistemul diferenţial (1133). Vom obţine:

(Rα) + A∇Rα = 0 (1.161)

sau încă:
α R
R + α+A [(∇R) α + R (∇α)] =0 (1.162)
 
Înmulţind la stânga egalităţii (1162) cu R−1 şi rearanjând termenii, obţinem:
∙ ¸
α R
+ R−1 AR∇α + R−1 + A∇R α = 0 (1.163)
 
Termenul din paranteză este dificil de evaluat deoarece conţine derivatele vectorilor proprii r() în
raport cu componentele vectorului U:
r() r() U r()
=  ∇r() = ∇U (1.164)
 U  U
Sistemul diferenţial de definiţie a valorilor caracteristice, format din ecuaţiile (1.153), nu poate
fi, în cazul general, integrat, deci nu putem să determinăm explicit valorile caracteristice W. Exi-
stă însă situaţii particulare când se poate obţine o schimbare neliniară de variabile care să permită
determinarea variabilelor caracteristice. În această situaţie, variabilele caracteristice poartă numele
de variabile Riemann. În cazul în care variabilele Riemann se conservă, acestea se mai numesc şi
invarianţi Riemann.

1.8.4. Soluţie slabă. Condiţia de entropie

Prin definiţie, soluţia slabă a sistemului (1.124) este soluţia care satisface relaţia:
Z Z Z 2 Z Z 2 Z
U(x  2 )dΩ = U(x  1 )dΩ + F (U ) nd d + F (U ) ndd (1.165)
Ω Ω 1 Ω 1 Ω

unde Ω este domeniul de integrare, Ω = Ω + Ω frontiera acestuia având normala n orientată
către interior, iar 1  2 reprezintă timpul (fig. 1.9).
Ca şi în cazul ecuaţiilor scalare, pentru sistemele neliniare este necesară o condiţie de entropie,
pentru a asigura unicitatea soluţiei slabe. Prin definiţie, soluţia admisibilă U a sistemului (1.124) este
soluţia care reprezintă limita soluţiei vâscoase U când vâscozitatea tinde la zero.
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 27

Fig. 1.10. Soluţia unui sistem hiperbolic ca o secvenţă de stări constante separate de discontinuităţi simple.

Soluţia vâscoasă U este aceea care satisface sistemul:

U
+ ∇F (U ) = 4U  (1.166)

unde  este „coeficientul de vâscozitate”. Condiţia de admisibilitate pentru soluţia U este deci
(1.105):
U = lim U  (1.167)
→0
Problema astfel formulată este bine pusă, în sensul că se asigură unicitatea soluţiei, care depinde în
mod continuu de condiţiile iniţiale (Hadamard, [122], [106]).

1.8.5. Perturbaţii mici

Relaţiile (1154), precum şi diferenţele dintre sistemul caracteristic (1156) şi sistemul amplitu-
dinilor (1163)  sugerează posibilitatea unei liniarizări locale. Aceasta este echivalentă cu admiterea
ipotezei micilor perturbaţii sau cu perturbarea unei soluţii de bază, astfel încât perturbaţia să se
propage în lungul unei caracteristici. În consecinţă, vom căuta soluţia slabă care satisface condiţiile
asociate cu o singură perturbaţie, de tipul unei unde simple, care separă două stări constante (unde
de şoc sau de rarefiere).
După cum s-a arătat, (1150)  o astfel de undă simplă nu are o scară de lungimi distinctă, iar
soluţia este funcţie de variabila x . Soluţia problemei Riemann generale va fi obţinută prin asamblarea
celor  unde elementare. O imagine grafică a acestui procedeu de construcţie a soluţiei problemei
Riemann se poate urmări, pentru cazul unidimensional, în fig. 1.10.
Să considerăm două stări oarecare, U şi U−1  separate prin unda simplă . Dacă diferenţa:
U = U − U−1  (1.168)
este mică, atunci putem considera unda simplă  cvasiliniară, iar produsul  r() poate fi interpretat
ca fiind egal cu saltul U :
U = α r()  (1.169)
Putem concluziona că un salt elementar, U  se propagă ca o undă simplă, amplitudinea un-
dei, α  este egală cu mărimea saltului, iar direcţia de propagare este dată de vectorul propriu,
r() . Comparând relaţia de mai sus cu definiţia (1154) a variabilelor caracteristice, vom identifica
 =  . Deci variaţia variabilei caracteristice are semnificaţia de amplitudine a undei simple, iar
mărimea acesteia este egală cu saltul U  Viteza de propagare a undei simple este dată de valoarea
proprie asociată vectorului propriu ce reprezintă unda simplă. Fie  (U) viteza de propagare a undei
simple .
28 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Fig. 1.11. Tipuri de unde neliniare; a) unde liniar degenerate; b) unde neliniare.

Considerând saltul U (1168) mic, putem dezvolta în serie Taylor  (U ):
 ¡ ¢
 (U ) =  (U−1 +  ) =  (U−1 ) +  +  U · U  (1.170)
U
Deci, în primă aproximaţie, rezultă:
 ()
 (U ) −  (U−1 ) ∼ = U =  r()  (1.171)
U U
Vom distinge două situaţii (Colella şi Puckett, [68]):
a) Unde liniar degenerate dacă, pentru orice vector U avem relaţiile:
()
r() = 0  = 1 2      (1.172)
U
()
La fel ca în cazul liniar, vectorii r() şi sunt ortogonali, (fig. 1.11a)), iar viteza de propagare a
U
undelor simple rămâne constantă;
b) Unde neliniare dacă, pentru orice vector U există relaţiile:
()
r() 6= 0  = 1 2      (1.173)
U
()
deci direcţiile r() şi nu sunt niciodată perpendiculare (fig. 1.11b)), iar la traversarea disconti-
U
nuităţii  viteza  se modifică.
Undele liniar degenerate satisfac întotdeauna condiţia de entropie, pe când pentru cele neliniare
trebuie impusă restricţia:
 (U−1 )     (U )  (1.174)
Se asigură astfel convergenţa caracteristicilor într-o undă de şoc, pentru a evita situaţia în care
caracteristicile diverg, caz corespunzător undelor de şoc de expansiune.

1.9. ECUAŢII LINIARE DE ORDINUL AL DOILEA

Cunoscând că o ecuaţie diferenţială de ordinul  este echivalentă cu un sistem diferenţial de 

ecuaţii de ordinul întâi, analiza tipului şi a proprietăţilor unei ecuaţii sau sistem de ordin superior se
poate face prin aceleaşi metode prezentate în secţiunea 1.3.1 şi paragraful 1.6. Vom exemplifica, mai
jos, pentru ecuaţia diferenţială cu derivate parţiale de ordinul doi cvasiliniară în două dimensiuni:
2 2  2  
 2
+  +  2
+ + +   =  (1.175)
    
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 29

Funcţiile   ,     pot depinde, în general, de     şi . Dacă aceste funcţii
nu depind decât de variabilele independente   (sau sunt constante), ecuaţia este liniară. În caz
contrar, ecuaţia este neliniară (Şabac, [258]).
Tipul unei ecuaţii diferenţiale de ordinul doi este determinat de termenii ce conţin derivatele de
ordin doi, deci este suficient să analizăm partea omogenă:
2 2 2
 +  +  = 0 (1.176)
2  2
Ecuaţia de ordinul doi (1.176) poate fi transformată într-un sistem diferenţial de ordinul întâi
(Anderson şi col., [7]). Într-adevăr, dacă vom nota:
 
=  =  (1.177)
 
atunci, evident, rezultă:
2   2  2  
2
=  2
=  = =  (1.178)
      
iar sistemul de ordinul întâi, având ca necunoscute funcţiile  şi  se poate scrie:
  
 + + = 0
  
(1.179)
 
= 
 
Vom observa că sistemul de ordinul întâi, asociat ecuaţiei de ordinul doi nu este unic, existând,
2
teoretic, o infinitate de variante, funcţie de reprezentarea termenului ce conţine derivata mixtă .

Sistemul (1.179) poate fi scris în forma matriceală:
∙ ¸ ∙ ¸ ∙ ¸
 0 U   U 
+ = 0 U =  (1.180)
0 −1  1 0  
Luând soluţia de forma:
U = Ûei( + )  (1.181)
(secţiunea 1.3.1 şi paragraful 1.6), se obţine ecuaţia caracteristică:
µ ∙ ¸ ∙ ¸¶
 0  
det  +  = 0 (1.182)
0 −1 1 0
sau, dezvoltând determinantul:
µ ¶2 µ ¶
 
 + +  = 0 (1.183)
 
ecuaţie care are rădăcinile:
µ ¶ √
 − ± 2 − 4
=  (1.184)
 12 2
În funcţie de discriminantul:
∆ = 2 − 4 (1.185)
vom distinge următoarele cazuri: a) eliptic, dacă ∆  0 b) parabolic, dacă ∆ = 0 c) hiperbolic, dacă
∆  0
În cazul ecuaţiilor diferenţiale multidimensionale, extinderea metodei prezentată mai sus (trans-
formarea ecuaţiei în sistem de ordinul întâi), nu ridică nici o dificultate.
30 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

1.9.1. Forma canonică

Prin formă canonică a unei ecuaţii cu derivate parţiale se înţelege forma în care coeficientul
derivatei mixte este nul (Şabac, [258]). Obţinerea formei canonice se poate face printr-o transformare
de coordonate convenabil aleasă, funcţie de tipul hiperbolic, parabolic sau eliptic al acesteia.
Să considerăm o transformare geometrică de la sistemul de coordonate ( )  la referenţialul
( ) dată de relaţii de forma (Anderson şi col., [7]):
 = ( )  = ( ) (1.186)
Prin definiţie, matricea iacobiană a transformării, J este:
∙ ¸
  
J=  (1.187)
 
unde am notat:
   
  = =   =   =  (1.188)
   
Transformarea este nesingulară dacă determinantul det (J) este nenul:
det (J) =     −    6= 0 (1.189)
Vom rescrie ecuaţia diferenţială (1175) în noul sistem de referinţă ( ). Avem succesiv:
   2 2 2 2 2 2  
=  +   =  +  + 2   +   +  etc (1.190)
    2
 2 
 2 
   
Introducând (1190) în ecuaţia (1175) şi grupând termenii, obţinem o ecuaţie de forma:
2 2 2  
 2 +  +  2
+ (     ) = 0 (1.191)
    
în care:
 =  2 +     +  2   = 2    +    +     + 2      =  2 +    +  2  (1.192)
Este uşor de verificat că discriminantul ecuaţiei (1191) este:
¡ ¢
∆ =  2 − 4 = 2 − 4 det (J)  (1.193)
ceea ce pune în evidenţă prezervarea tipului ecuaţiei diferenţiale la aplicarea unei transformări geo-
metrice nesingulare.
Să considerăm cazul ecuaţiei cu coeficienţi constanţi şi să notăm cu 12 cele două rădăcini ale
ecuaţiei caracteristice (1183). Vom prezenta modalitatea de obţinere a formei canonice, precum şi
o serie de proprietăţi matematice şi fizice pentru cele trei tipuri de ecuaţii: hiperbolic, parabolic şi
eliptic.

1.9.2. Ecuaţii hiperbolice

În acest caz, rădăcinile 12 (1183) sunt reale şi distincte. Construim transformarea geometri-
că:
 + 1  =  +   + 2  =  −  (1.194)
sau, explicit:
1 1
=+ (1 + 2 )  = (1 − 2 )  (1.195)
2 2
Metricele transformării vor fi:
1  1 ∆
 = (1 + 2 ) = −    = 1  = (1 − 2 ) =    = 0 (1.196)
2 2 2 2
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 31

Se poate verifica imediat că, înlocuind în (1192)  obţinem:

∆2 ∆2
=−   = 0 =  (1.197)
4 4
iar ecuaţia (1191) devine:
∆2  2  ∆2  2   
− 2 + 2
+ (     ) = 0 (1.198)
4  4   
µ ¶
4
Înmulţind cu − 2  se obţine forma canonică a ecuaţiei de tip hiperbolic:
∆
2 2  
2 −  2 + (       ) = 0 (1.199)

unde: µ ¶
  4  
(     ) = − 2  (     ) (1.200)
  ∆  
Pentru ecuaţiile hiperbolice se poate construi o transformare geometrică de tipul (1186) astfel încât,
în coordonatele ( ), ecuaţia să devină:
2  
= (     ) (1.201)
  
Ecuaţia (1201) poartă numele de formă caracteristică a ecuaţiei diferenţiale hiperbolice. Pentru a
obţine forma caracteristică vom construi transformarea geometrică astfel încât coeficienţii  şi 
(1.192) să se anuleze:
 =  2 +     +  2 = 0  =  2 +     +  2 = 0 (1.202)
Din (1.202), obţinem ecuaţia:
µ ¶2 µ ¶
 
 + +  = 0 (1.203)
 
În lungul suprafeţelor  ( ) = const., vom avea:
d =   d +   d = 0 (1.204)
sau:
d 
= −  (1.205)
d 
Înlocuind în (1203)  obţinem:
µ ¶ µ ¶
d 2 d
 − +  = 0 (1.206)
d d
Cele două rădăcini reale ale ecuaţiei de mai sus sunt:
¯ √
d ¯¯  ± 2 − 4
= = 12  (1.207)
d ¯12 2
Curbele definite de ecuaţiile diferenţiale (1207) se numesc caracteristici. Aceste ecuaţii se pot integra
şi obţinem:
 + :  − 1  = const  − :  − 2  = const (1.208)
Prin fiecare punct din spaţiul ( ) trec două caracteristici (fig. 1.12). În cazul în care coeficienţii 
  nu mai sunt constanţi, ecuaţiile (1207) pot fi integrate, fie exact, fie numeric, admiţând valori
constante pentru aceştia într-o vecinătate a unui punct din domeniu, iar caracteristicile nu vor mai fi
nişte drepte. Domeniul cuprins între caracteristici pentru    se numeşte domeniul de dependenţă al
punctului  iar domeniul corespunzător valorilor     domeniul de influenţă al punctului  . Soluţia
în  se va dezvolta funcţie de informaţia din domeniul său de dependenţă, iar la rândul său punctul
32 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Fig. 1.12. Domeniul de dependenţă şi domeniul de influenţă pentru ecuaţii hiperbolice.

 va determina dezvoltarea soluţiei doar în punctele din domeniul său de influenţă. O proprietate
foarte importantă a ecuaţiilor hiperbolice este limitarea spaţio-temporală a domeniilor de dependenţă
şi, respectiv, de influenţă.
Construind transformarea geometrică de forma:
 =  − 1   =  − 2  (1.209)
ale cărei metrice sunt:
  = −1    = 1   = −2   = 1 (1.210)
se obţine, din (1192):
2
 = 0   = 0
=− (1.211)
2
Deci forma (1191) devine identică cu forma canonică (1201):
2 2  
= 2 (     ) (1.212)
   
Exemplu. Să considerăm ecuaţia undelor (110):
2 2
2 
=   (1.213)
2 2
Vom aplica rezultatele anterioare, făcând  = 1  = −2   =  = 0. Deoarece discriminantul (1185)
este pozitiv, (∆¯ = 2 − 4 = 42 ) ecuaţia este de tip hiperbolic. Caracteristicile ecuaţiei sunt definite
d ¯¯
de (1207), = ± Integrând aceste ecuaţii, obţinem curbele caracteristice (1.208):
d ¯12

 + :  +  = const  − :  −  = const (1.214)

Făcând transformarea geometrică (1.209):
 =  +   =  −  (1.215)
obţinem forma caracteristică (1212):
2
= 0 (1.216)

Soluţia generală a acestei ecuaţii este cunoscută sub numele de soluţia D’Alembert:
( ) = 1 () + 2 () (1.217)
unde 1 şi 2 sunt două funcţii arbitrare de clasă  2 . Revenind la variabilele ( ) obţinem:
( ) = 1 ( + ) + 2 ( − ) (1.218)
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 33

Determinarea completă a soluţiei presupune determinarea funcţiilor 1 şi 2 . Aceasta este posibil doar
dacă specificăm condiţiile iniţiale ale problemei. În primul rând, apare evident că, pentru a avea
soluţie unică, sunt necesare două condiţii iniţiale de forma:

 = 0 (0 ) = 0 () = 0 () (1.219)

Într-adevăr, din (1218) şi (1219) obţinem sistemul:
0 0 1
1 () + 2 () = 0 () 1 () − 2 () = 0 () (1.220)

Rezolvând sistemul de mai sus obţinem:
∙ Z ¸ ∙ Z ¸
1 1  0 0 1 1  0 0
1 () = 0 () + 0 ( )d  2 () = 0 () − 0 ( )d  (1.221)
2  0 2  0
unde 0 este un punct arbitrar fixat. Înlocuind în (1218)  obţinem soluţia ecuaţiei hiperbolice (1213)
cu condiţiile iniţiale (1219):
Z +
1 1 0 0
( ) = [0 ( + ) + 0 ( − )] + 0 ( )d  (1.222)
2 2 −
Constatăm că soluţia depinde în mod continuu de condiţiile iniţiale ale problemei. Termenul din paran-
teza dreaptă din relaţia de mai sus reprezintă informaţia care se propagă în lungul celor două caracteri-
stici care trec prin punctul  ( ), iar ultimul termen, informaţia conţinută în domeniul dintre cara-
cteristici. Urmărind fig. 1.12, putem interpreta, în hiperspaţiul (  = )  domeniul cuprins între cara-
cteristici pentru     ca domeniul de dependenţă al punctului  iar domeniul dintre caracteristici
pentru     ca domeniu de influenţă al punctului P. Într-adevăr, o perturbaţie oarecare va influ-
enţa soluţia în punctul  doar dacă aceasta apare într-un punct din domeniul de dependenţă. Invers,
o perturbaţie apărută în  va afecta doar punctele cuprinse în domeniul de influenţă şi nu va avea
nici un efect asupra celorlalte puncte.
Deoarece soluţia ecuaţiei depinde în mod continuu de condiţiile iniţiale, apare problema formulării
corecte a acestor condiţii pentru asigurarea unicităţii soluţiei. O ecuaţie diferenţială hiperbolică, cu
condiţii iniţiale date pe o curbă arbitrară  poartă numele de problemă Cauchy. Pentru a exemplifica
implicaţiile formulării condiţiilor iniţiale asupra unicităţii soluţiei, să considerăm ecuaţia caracteris-
tică (1216) având de data aceasta „condiţiile iniţiale” specificate în lungul unei caracteristici:

 = 0 (0 ) = () (0 ) =  ()  (1.223)

În vecinătatea lui  = 0 putem reprezenta funcţia  ( ) printr-o serie Taylor:
 1 2
 ( ) =  (0 ) +  (0 ) +  2 2 (0 ) +  (1.224)
 2 
Din condiţiile iniţiale, se cunosc  (0 ) şi, respectiv, |(0) . Ne propunem să determinăm ur-
¯
mătorul termen din seria (1224)  deci derivata  2  2 ¯(0) . Dacă derivăm ecuaţia caracteristică
(1216) în raport cu  şi schimbăm ordinea de derivare, obţinem:
µ 2 ¶ µ ¶
    2
= = 0 (1.225)
    2
Soluţia ecuaţiei de mai sus este:
2
( ) =  ()  (1.226)
 2
unde  () este o funcţie oarecare, indefinit derivabilă. Rezultă:
2
(0 ) =  (0)  (1.227)
 2
34 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Fig. 1.13. Condiţii la limită pentru ecuaţia undelor.

În acelaşi timp, să observăm că, dacă impunem condiţia ca ecuaţia (1216) să fie satisfăcută în
lungul caracteristicii  = 0 obţinem:
2
(0 ) = 0 (1.228)

Dar, din a doua condiţie (1223)  se obţine:
 0
(0 ) =  ()  (1.229)

În consecinţă:
0
 () = 0 () =  (1.230)
unde  este o constantă. Înlocuind (1227) şi (1230) în (1224)  obţinem:
1 1 0
 ( ) =  () +  +  2  (0) +  3  (0) +     (1.231)
2 6
Deci, în vecinătatea lui  = 0 soluţia este de forma:
 ( ) =  () + () (1.232)
unde funcţia:
1 1 0
() =  +  2  (0) +  3  (0) +     (1.233)
2 6
nu poate fi complet determinată.
Concluzia este că, pentru a avea problemă bine pusă, în sensul ca soluţia să existe şi să fie unică,
condiţiile iniţiale nu vor fi impuse în lungul unei caracteristici.
Să considerăm acum ca domeniu de integrare intervalul [ ]. Constatăm că, pentru orice   0
există puncte pentru care picioarele caracteristicilor, la  = 0 cad în afara intervalului considerat
(fig. 1.13). În consecinţă, pentru ca soluţia în punctele respective să poată fi determinată în mod unic,
este necesar ca să înlocuim informaţia de la momentul iniţial, care ar proveni din punctele fictive
0 0 0 0
 şi, respectiv,   cu informaţie care provine din  ≡  şi, respectiv,  ≡  , ambele pentru
  0. Altfel spus, este necesar să formulăm condiţii la limită pentru ecuaţia diferenţială. Condiţiile
la limită au semnificaţia unor condiţii auxiliare, care să suplinească informaţia ce ar trebui să provină
din condiţiile iniţiale.
O primă problemă care apare în formularea corectă a condiţiilor la limită este cea a stabilirii
numărului de condiţii necesare în punctele frontierei domeniului. Având în vedere că transmiterea
informaţiei se face în lungul caracteristicilor, numărul de condiţii la limită într-un punct de pe frontieră
va fi egal cu numărul de caracteristici ce trec prin punctul respectiv şi care sunt orientate spre interiorul
domeniului.
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 35

Pentru ecuaţia undelor, vom avea nevoie de două condiţii la limită, câte una în fiecare capăt al
intervalului de analiză. Forma generală a condiţiilor la limită este (Şabac, [258]):

 =   1  (  ) + 1(  ) =  () (1.234)


 =   2  (  ) + 2 (  ) =  () (1.235)

în care 1  1  2  2 sunt constante date. Dacă 1 = 2 = 0 condiţiile la limită se numesc de tip
Dirichlet:
 (  ) =  ()  (  ) =  () (1.236)
iar dacă 1 = 2 = 0, condiţiile la limită sunt de tip Neumann:

 
(  ) =  () (  ) =  () (1.237)
 
unde am notat cu n normala la frontiera domeniului, iar funcţiile date  () şi  () au semnificaţia
unui flux al mărimii  prin frontieră. În cazul general, condiţiile la limită de forma (1.234), (1.235)
poartă numele de condiţii mixte.
Să observăm că, între condiţiile la limită şi cele iniţiale, există o legătură rezultată din condiţia ca,
pe frontiera domeniului, condiţiile iniţiale (1219) să verifice condiţiile la limită (1.234) şi (1.235):
¯ ¯
0 ¯¯ 0 ¯¯
1 0 ( ) + 1 =  (0) 2 0 ( ) + 2 =  (0) (1.238)
 ¯  ¯
şi, respectiv:
0 0 0 0
1 0 ( ) + 1 ( ) =  (0) 2 0 (  ) + 2 ( ) =  (0) (1.239)
 
Să reluăm soluţionarea ecuaţiei undelor unidimensionale (1213)  de data aceasta pe intervalul
[   ]  având condiţiile iniţiale (1219)  iar condiţiile la limită Dirichlet de forma:
 =    (  ) = 0 (1.240)
 =    (  ) = 0 (1.241)
Compatibilitatea dintre condiţiile iniţiale şi cele la limită impune:
0 ( ) = 0 ( ) = 0 0 ( ) = 0 ( ) = 0 (1.242)
Metoda tradiţională de rezolvare este metoda separării variabilelor (sau metoda Daniel Bernoulli
şi Fourier ): funcţia necunoscută  ( ) se descompune în produsul a două funcţii ce depind, fiecare,
de o singură variabilă:
 ( ) = ()() (1.243)
Introducând în ecuaţia (1213)  obţinem:
00 00
() () − 2  ()() = 0 (1.244)
Eliminând soluţia banală ( ≡ 0) ecuaţia de mai sus se poate pune sub forma:
00 00
1  ()  ()
2
=  (1.245)
 () ()
Deoarece membrul stâng al acestei relaţii este o funcţie ce depinde doar de , membrul drept, o funcţie
ce depinde doar de  iar relaţia trebuie satisfăcută pentru orice combinaţie a variabilelor independente
  rezultă că:
00 00
1  ()  ()
=  =  (1.246)
2 () ()
unde  este o constantă.
36 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

S-au obţinut două ecuaţii diferenţiale ordinare pentru funcţiile  () şi  (). Fiecare dintre cele
două ecuaţii conduce la probleme de valori proprii ale unor operatori diferenţiali. Într-adevăr, este
evident că ecuaţiile (1.246) sunt de forma:
 () =  (1.247)
unde:
d2·
=   = 2  (1.248)
d2
pentru prima ecuaţie (1.246) şi, respectiv:
d2·
=   =  (1.249)
d2
pentru a doua ecuaţie (1.246)
Funcţie de rădăcinile ecuaţiei caracteristice, a doua ecuaţie (1.246) poate avea următoarele soluţii
generale:
1) pentru   0: √ √
 () = 1 e  + 2 e−  ; (1.250)
2) pentru  = 0:
 () = 1 + 2 ; (1.251)
3) pentru   0:
 () = 1 sin () + 2 cos ()  (1.252)
2
unde am notat  = −
Din cele trei situaţii, doar una furnizează o soluţie diferită de soluţia trivială. Varianta corespun-
zătoare soluţiei nebanale este impusă de condiţiile la limită. Pentru cazul de faţă, să observăm că,
pentru ca relaţiile (1.241) şi (1.240) să fie satisfăcute pentru orice valoare a timpului  este necesar
şi suficient ca:
 ( ) =  ( ) = 0 (1.253)
În consecinţă, cazurile corespunzătoare lui   0 şi  = 0 conduc la 1 = 2 = 0 iar în cazul   0
obţinem:
1 sin ( ) + 2 cos ( ) = 0 1 sin ( ) + 2 cos ( ) = 0 (1.254)
Sistemul fiind omogen, condiţia de soluţie nebanală este:
¯ ¯
¯ sin ( ) cos ( ) ¯
¯ ¯ (1.255)
¯ sin ( ) cos ( ) ¯ = − sin [ ( −  )] = 0
Ecuaţia (1255) permite determinarea parametrului  :

 =    = 1 2      =  −   (1.256)

iar valorile proprii ale operatorului (1249) sunt:
³  ´2
 = −    = 1 2     (1.257)

Sistemul (1.254) va avea soluţia 1-nedeterminată:
2 = −1 tan (   ) = −1 tan (   )  (1.258)
Înlocuind acum în relaţia (1252)  obţinem funcţiile proprii ale operatorului (1249)  cu condiţiile la
limită (1253):
∙ ¸
1  ( −  )
 () = sin [  ( −  )] =  sin    = 1 2     (1.259)
cos (   ) 
1
unde am notat  = 
cos (   )
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 37

Pentru fiecare valoare  a parametrului  soluţia generală a primei ecuaţii (1.246) va fi:
³  ´ ³  ´
 () = 3 sin   + 4 cos    (1.260)
 
În final, înlocuind (1.260) şi (1.259) în relaţia (1243)  obţinem soluţiile:
h ³  ´ ³  ´i ∙ ¸
 ( −  )
 ( ) =  sin   +  cos   sin    = 1 2     (1.261)
  
în care am notat:
 = 3    = 4   (1.262)
Deoarece ecuaţia (1213) este liniară şi fiecare dintre funcţiile  ( ) satisface condiţiile la limită
(1.240) şi (1.241) putem aplica principiul superpoziţiei, deci putem scrie soluţia însumând soluţiile
particulare (1261):
X∞ X∞ h ³  ´ ³  ´i ∙ ¸
 ( −  )
( ) =  ( ) =  sin   +  cos   sin   (1.263)
=1 =1
  

Pentru determinarea constantelor  şi  vom apela la condiţiile iniţiale. Astfel, din prima condiţie
(1219) obţinem:
X∞ ∙ ¸
 ( −  )
( 0) =  sin  = 0 ()  (1.264)
=1

iar din a doua relaţie (1219):
X∞ ∙ ¸
   ( −  )
( 0) =   sin  = 0 () (1.265)
 =1
 
h  i
Înmulţim relaţiile de mai sus cu sin  ( −  )   = 1 2    şi integrăm pe intervalul [   ]. Vom

obţine:
X∞ Z h i h  i Z h  i

 sin  ( −  ) sin  ( −  ) d = 0 () sin  ( −  ) d
=1
  
 
∞
X Z h  i h  i Z h  i

  sin  ( −  ) sin  ( −  ) d = 0 () sin  ( −  ) d 
=1
   
 

Deoarece funcţiile trigonometrice sunt ortogonale, avem relaţiile:

⎧
Z h i h i ⎨ 0 dacă  6= 
 
sin  ( −  ) sin  ( −  ) d = (1.266)
  ⎩ 1  dacă  = 
 2
ceea ce ne permite să obţinem:
Z ∙ ¸ Z ∙ ¸
2  ( −  ) 2  ( −  )
 = 0 () sin  d  = 0 () sin  d (1.267)
   
 

Relaţiile de mai sus pun în evidenţă faptul că  şi  sunt coeficienţii dezvoltării în serie Fourier
a funcţiilor ce reprezintă condiţiile iniţiale, 0 () şi, respectiv, 0 (). Se ştie că, de regulă, şirul
coeficienţilor Fourier este convergent către zero, iar valorile  şi  scad atunci când  creşte. Această
proprietate permite ca, în aplicaţii practice, să trunchiem seria (1263) la un număr finit de termeni,
în funcţie de precizia dorită pentru soluţie.
O altă variantă de soluţionare este bazată pe analiza Fourier prezentă în secţiunea 1.3.1. Analiza
Fourier ar părea un caz particular al metodei separării variabilelor, în care funcţiile  () şi  () se
38 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

presupun de forma unor unde care se propagă în spaţiu, respectiv timp. În fapt, analiza Fourier se
dovedeşte mult mai eficientă, pentru că elimină din start o serie de soluţii care nu au semnificaţie
fizică.
Să considerăm o componentă Fourier a soluţiei de forma:
 ( ) = ̂ ei(  + )  (1.268)
unde ̂ este amplitudinea complexă a armonicei ,   numărul de undă,  pulsaţia undei. Să ob-
servăm că soluţia ecuaţiei (1213) este, de fapt, reprezentată de partea reală a expresiei (1268). In-
troducând (1268) în ecuaţia (1213)  obţinem:
¡ 2 ¢
 − 2  2 ̂ = 0 (1.269)
Din condiţia ca ecuaţia de mai sus să admită o soluţie diferită de soluţia banală se obţine ecuaţia
caracteristică:
 2 − 2  2 = 0 (1.270)
având soluţiile:
 = ±   (1.271)
Înlocuind în (1268)  obţinem:
 ( ) = ̂ ei  (±)  (1.272)
Relaţia de mai sus arată că fiecare armonică este o suprapunere liniară a două familii de unde, de
aceeaşi pulsaţie şi acelaşi număr de undă, dar care se propagă în lungul a două curbe caracteristice
distincte,  + şi, respectiv,  − :
 + :  +  = const  − :  −  = const (1.273)
Fie un punct  oarecare din hiperspaţiul ( ). Domeniul cuprins între caracteristica  + şi caracteris-
tica  −  pentru     reprezintă domeniul de dependenţă al punctului  iar domeniul corespunzător
valorilor     domeniul de influenţă al punctului  (fig. 1.12).
Considerând amplitudinea complexă de forma:
̂ = ̂ + i̂  (1.274)
şi identificând partea reală a armonicei   obţinem:
 ( ) = [̂ cos () − ̂ sin ()] cos () − [̂ cos () + ̂ sin ()] sin ()  (1.275)
Impunerea condiţiilor la limită (1.240) şi (1.241) permite specificarea parametrului    şi poate
fi interpretată ca o selecţie, dintre undele celor două familii, doar a celor care îndeplinesc restricţiile
impuse de aceste condiţii. Într-adevăr, din condiţiile la limită obţinem:
[̂ cos ( ) − ̂ sin ( )] cos () − [̂ cos ( ) + ̂ sin ( )] sin () = 0

[̂ cos ( ) − ̂ sin ( )] cos () − [̂ cos ( ) + ̂ sin ( )] sin () = 0
Deoarece relaţiile de mai sus trebuie satisfăcute pentru orice valoare a timpului  este necesar şi
suficient ca:
̂ cos (   ) − ̂ sin (   ) = 0 ̂ cos (   ) − ̂ sin (   ) = 0 (1.277)
şi, respectiv:
̂ cos ( ) + ̂ sin ( ) = 0 ̂ cos ( ) + ̂ sin ( ) = 0 (1.278)
Condiţia de existenţă a unei soluţii distincte de cea banală este ca determinanţii matricelor
sistemelor (1277) şi (1278) să se anuleze:
¯ ¯
¯ cos (   ) ± sin (   ) ¯
¯ ¯ (1.279)
¯ cos (   ) ± sin (   ) ¯ = ± sin [ ( −  )] = 0
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 39

Soluţiile acestei ecuaţii sunt:


 =    = 1 2      =  −   (1.280)

Soluţiile sistemelor (1.277) şi (1.278) sunt:
³  ´ ³  ´ ³  ´ ³  ´
̂ =̂ tan   =̂ tan    ̂ = − ̂ tan   = − ̂ tan    (1.281)
   
Înlocuind în (1275)  obţinem:
h  ih ³  ´ ³  ´i
 ( ) = sin  ( −  )  cos   +  sin     = 1 2     (1.282)
  
unde am notat:
̂ ̂
 = − ³  ´   = − ³  ´  (1.283)
cos   cos  
 
Soluţia (1282) este identică cu cea obţinută prin metoda separării variabilelor (1261). În continuare, se
procedează la superpoziţia componentelor Fourier şi determinarea coeficienţilor  şi  din condiţiile
iniţiale, obţinând expresiile (1267) 

1.9.3. Ecuaţii parabolice

În cazul parabolic, ∆ = 2 −4 = 0, iar ecuaţia caracteristică (1183) are o rădăcină reală dublă,

1 = 2 =  = − . Vom construi o transformare geometrică de forma:
2
 =  +   =  +  (1.284)
care satisface condiţia (1189)  unde  este un parametru oarecare. Vom avea:
  =    = 1   = 1  =  (1.285)
şi, înlocuind în (1192)  obţinem:
 = 0  = 0  =  +  +  (1.286)
Forma canonică a ecuaţiei parabolice va fi:
2  
2
+ (     ) = 0 (1.287)
  
unde:
  1  
(   ) = (     ) (1.288)
   +  + 2  
Exemplu. Să considerăm ecuaţia de difuzie (12):
 2
=  2       (1.289)
 
având condiţia iniţială:
( 0) = 0 () (1.290)
Rezolvarea se poate face atât prin metoda separării variabilelor, cât şi prin analiza Fourier. Vom
prezenta, în cele ce urmează, doar rezolvarea prin analiză Fourier.
Considerăm o armonică  a soluţiei de forma:
 ( ) = ̂ e  ei    (1.291)
ceea ce conduce la ecuaţia de valori proprii:
¡ ¢
  +  2 ̂ = 0 (1.292)
40 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Fig. 1.14. Domeniul de dependenţă şi domeniul de influenţă pentru ecuaţii parabolice.

Din ecuaţia caracteristică,  +  2 = 0 obţinem:

 = − 2  (1.293)
iar soluţia (1291) devine:
2
 ( ) = ̂ e−   ei    (1.294)
care reprezintă o undă amortizată care se propagă în spaţiu, cu numărul de undă   . Printr-un punct
arbitrar  din hiperspaţiul ( ) trece o singură caracteristică, definită de:
 =  = const (1.295)
Domeniul [   ] × [0  ] reprezintă domeniul de dependenţă al punctului  iar domeniul [   ] ×
× [  ∞]  domeniul de influenţă al acestuia. Analiza caracteristicilor în punctele frontierei arată
necesitatea formulării unei condiţii la limită în fiecare punct al frontierei. Pentru cazul de faţă, să
considerăm următoarele condiţii la limită:
 =    (  ) = 0  =    (  ) = 0 (1.296)
Considerând amplitudinea complexă de forma (1274)  vom identifica partea reală din (1294):
2
 ( ) = e−   [̂ cos (  ) − ̂ sin (  )]  (1.297)
Impunem condiţiile la limită (1296) şi obţinem sistemul omogen (1277). Din condiţia ca acesta să
admită o soluţie diferită de cea trivială, rezultă:

 =    =  −    = 1 2     (1.298)

şi, respectiv:
̂ = ̂ tan (   ) = ̂ tan (   )  (1.299)
Introducem aceste rezultate în (1297) şi obţinem:
̂  2
h  i
 ( ) = ³  ´ e−(  )  sin  ( −  )  (1.300)
cos   

sau: h  i
 2 ̂
 ( ) =  e−(  )  sin  ( −  )   = ³  ´  (1.301)
 cos  

Suprapunând componentele Fourier, rezultă soluţia ecuaţiei de difuzie (1289):
X∞
 2
h  i
( ) =  e−(  )  sin  ( −  )  (1.302)

=1
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 41

Impunând condiţia iniţială (1290)  obţinem:

∞
Xh  i
 sin  ( −  ) = 0 ()
( 0) = (1.303)
=1

h  i
Înmulţim relaţia de mai sus cu sin  ( −  )   = 1 2     şi integrăm pe intervalul [   ]

rezultă:
X∞ Z  h  i h  i Z  h  i
 sin  ( −  ) sin  ( −  ) d = 0 () sin  ( −  ) d (1.304)
    
=1

Deoarece funcţiile trigonometrice sunt ortogonale, are loc relaţia (1266) şi obţinem:
Z ∙ ¸
2   ( −  )
 = 0 () sin  d (1.305)
  
În cazul în care domeniul spaţial de integrare este nemărginit, −∞    +∞ parametrul  
nu mai poate lua un număr discret şi numărabil de valori. În această situaţie trebuie să admitem că
  are puterea continuului, iar sumarea armonicelor de forma (1297) se transformă într-o integrală
peste toate valorile parametrului   :
Z ∞
2
 ( ) = e−   [̂ cos (  ) − ̂ sin (  )] d   (1.306)
0
Din condiţia iniţială (1290)  obţinem:
Z ∞
[̂ cos (  ) − ̂ sin (  )] d  = 0 ()  (1.307)
0
Reprezentând funcţia 0 () prin formula integrală Fourier, avem:
Z Z +∞
1 ∞
0 () = d  0 () cos [  ( − )] d (1.308)
 0 −∞
sau, dezvoltând:
⎡ ⎤ ⎡ ⎤
Z∞ Z
+∞ Z∞ Z
+∞
1 ⎣ 1 ⎣
0 () = cos (  ) 0 () cos (  ) d ⎦ d  − sin (  ) 0 () sin (  ) d ⎦ d  
 
0 −∞ 0 −∞
(1.309)
Deoarece condiţia (1307) trebuie satisfăcută pentru orice valoare  comparând (1306) cu (1309),
putem lua: Z Z
1 +∞ 1 +∞
̂ = 0 () cos (  ) d ̂ = − 0 () sin (  ) d (1.310)
 −∞  −∞
Introducând aceste rezultate în (1306)  obţinem soluţia:
Z Z +∞
1 ∞ − 2 
 ( ) = e cos (  ) d  0 () cos (  ) d+
 0 −∞
Z Z +∞ Z Z +∞
1 ∞ − 2  1 ∞ − 2 
+ e sin (  ) d  0 () sin (  ) d = e d  0 () cos [  ( − )] d
 0 −∞  0 −∞
sau, schimbând ordinea de integrare:
Z Z ∞
1 +∞ 2
 ( ) = 0 () d e−   cos [  ( − )] d   (1.311)
 −∞ 0
Ultima integrală din (1311) admite o reprezentare analitică, dată de formula Poisson:
Z ∞ r à !
2
2 1  ( − )
e−   cos [  ( − )] d  = exp −  (1.312)
0 2  4
42 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Fig. 1.15. Domeniul de dependenţă şi domeniul de influenţă pentru ecuaţii eliptice.

ceea ce permite exprimarea soluţiei (1311) în forma compactă:

Z +∞ Ã !
1 ( − )2
 ( ) = √ 0 () exp − d (1.313)
2  −∞ 4

Acest rezultat poate fi generalizat direct pentru cazul multidimensional.

1.9.4. Ecuaţii eliptice

Pentru ecuaţiile de tip eliptic, avem ∆ = 2 − 4  0 iar ecuaţia caracteristică are rădăcini
complex conjugate:
√
− ± i −∆
12 =  (1.314)
2
Construim transformarea geometrică:
 + 1  =  + i  + 2  =  − i (1.315)
sau, explicitând  şi :
1 1
=+ (1 + 2 )   = −i (1 − 2 )  (1.316)
2 2
Metricele transformării vor fi:
√
1  1 −∆
  = (1 + 2 ) = −    = 1   = −i (1 − 2 ) =   = 0 (1.317)
2 2 2 2
iar relaţiile (1.192), devin:
∆2 ∆2
=−   = 0  = −  (1.318)
4 4
Înlocuind acum în (1191)  se obţine forma canonică a ecuaţiei eliptice:
2 2  
2 +  2 + (       ) = 0 (1.319)

unde:
  4  
(     ) = − 2  (     ) (1.320)
  ∆  
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 43

Fig. 1.16. Domeniul de integrare şi condiţii la limită pentru ecuaţia Laplace.

Exemplu. Să considerăm ecuaţia Laplace pentru funcţia ( ) pe interiorul domeniului bidi-
mensional Ω:[0 ] × [0 ], fig. 1.16:

2 2
+ 2 = 0 (1.321)
2 
având următoarele condiţii la limită pe frontieră:
( 0) = 0  ( ) = 0 0     (1.322)
(0 ) = 0 ( ) = 0 0     (1.323)

Rezolvarea problemei o vom face pe baza analizei Fourier. Să considerăm o armonică a soluţiei de
forma:
 ( ) = ̂ ei( + )  (1.324)
Introducând în (1321) obţinem ecuaţia de valori proprii:
¡ 2 2
¢
 +  ̂ = 0 (1.325)
De aici rezultă:
 = ±i  (1.326)
iar soluţia (1324) devine:
  i  −  i 
 ( ) = ̂+
e e + ̂−
e e  (1.327)
± ±
Dacă punem ̂± = ̂ +i̂  partea reală a soluţiei de mai sus se scrie:
h i h i
 ( ) = e  +
 cos (  ) − +
 sin ( ) + e− 
−
 cos ( ) − −
 sin ( )  (1.328)

Pentru determinarea completă a soluţiei, vom impune condiţiile la limită. Astfel, din prima relaţie
(1.323) obţinem:
 (0 ) = e  +
 + e
−  −
 = 0 0     (1.329)
de unde rezultă:
+ −
 =  = 0 (1.330)
Deci soluţia (1328) ia forma:
³ ´
 ( ) = +
 e
 
+ −
 e
− 
sin ( )  (1.331)
44 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Din a doua condiţie (1.322), obţinem:

³ ´
 ( ) = +  e  
+ − − 
 e sin ( ) = 0 0     (1.332)

ceea ce conduce la:

− + 2 
 = − e  (1.333)
Înlocuind în (1331)  obţinem:
³ ´
 ( ) = +
 e
 
− e2  e−  sin ( ) = 2+
 e
 
sinh [ ( − )] sin ( )  (1.334)

Relaţia de mai sus poate fi rescrisă în forma:

 ( ) =  sinh [ ( − )] sin ( )   = 1 2     (1.335)
unde am notat:
 = 2+ 
 e  (1.336)
Impunând a doua condiţie (1.323) rezultă:
 ( ) =  sinh [ ( − )] sin ( ) = 0 0     (1.337)
Deoarece soluţia  = 0 nu interesează, obţinem ecuaţia:
sin ( ) = 0 (1.338)
care permite determinarea parametrului  :

 =   = 1 2     (1.339)

Soluţia ecuaţiei (1321) se va obţine aplicând superpoziţia soluţiilor (1337)  unde  este dat
(1339):
X∞ X∞ h ³ ´i ³  ´
( ) =  ( ) =  sinh  − 1 sin   (1.340)
=1 =1
 
Pentru a determina coeficienţii  vom aplica condiţia la limită (1.322):
∞
X ³  ´
( 0) =  sinh (−) sin  = 0  (1.341)
=1

³  ´
Înmulţind relaţia de mai sus cu sin    = 1 2    , şi integrând pe intervalul [0 ] rezultă:

∞
X Z ³  ´ ³  ´ Z ³  ´
 sinh (−) sin  sin  d = 0 sin  d (1.342)
=1
  
0 0

Deoarece funcţiile trigonometrice sunt ortogonale, obţinem:

∙ ¸
 cos  − 1 20 (−1) − 1
 sinh (−) = −0    =  (1.343)
2  sinh () 
În concluzie, soluţia ecuaţiei Laplace pe pătratul de latură  şi condiţiile la limită (1.322) şi (1.323)
este: ∙ ¸
20 X
∞
1 (−1) − 1 h ³ ´i ³  ´
( ) = sinh  − 1 sin   (1.344)
 =1 sinh ()   
Este evident că soluţia în orice punct al domeniului este unic determinată de condiţiile la limită de
pe frontieră, ceea ce justifică denumirea de problemă de domeniu.
 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 45

1.10. REPREZENTĂRI INTEGRALE ALE SOLUŢIILOR

Foarte utile în aplicaţiile numerice, în special în probleme de aerodinamică liniară, se dovedesc

a fi reprezentările integrale ale soluţiilor unor ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale. Vom prezenta
în cele ce urmează reprezentările integrale ale soluţiei ecuaţiei Laplace (113) şi ale soluţiei ecuaţiei
Prandtl-Glauert (114), care stau la baza metodelor cu panouri pentru integrarea ecuaţiei liniare a
potenţialului de perturbaţie.

1.10.1. Ecuaţia Laplace

Deoarece problema Laplace este o problemă de domeniu, se poate determina o reprezentare
integrală a soluţiei, funcţie de condiţiile de pe frontieră. Astfel, se cunoaşte că, dacă   sunt două
funcţii derivabile de două ori şi cu derivata a doua continuă, (  sunt de clasă  2 ) pe un domeniu
 mărginit de frontiera  atunci putem aplica a doua formulă Green (Şabac, [258]):
Z Z
( ∆ − ∆ ) d = − ( ∇ − ∇ ) nd (1.345)
 
unde n este normala la frontiera , orientată spre interiorul volumului  

Fig. 1.17. Domeniul de integrare pentru ecuaţia Laplace.

Una din funcţiile  sau  se alege ca o soluţie particulară a ecuaţiei Laplace. Se poate verifica
imediat că funcţia:
⎧
⎪ 1
⎪
⎨  dacă problema este tridimensională (cazul 3D),

= (1.346)
⎪
⎪ 1
⎩ ln  dacă problema este bidimensională (cazul 2D),

unde: q q
 = ( − ) + ( − ) + ( − )   = ( − )2 + ( − )2 
2 2 2
(1.347)
este funcţie armonică.  sau  reprezintă distanţa euclidiană de la un punct fixat  la punctul arbitrar
 din domeniul  . Funcţia  definită de (1346) poate fi interpretată ca potenţialul, în punctul M, al
unei surse plasată în P şi este considerată ca soluţie fundamentală a ecuaţiei Laplace.
Să observăm că  îndeplineşte condiţiile de continuitate impuse de teorema Green în toate
0
punctele domeniului   mai puţin în punctul  . Vom izola acest punct cu o bulă  de rază  şi
0
vom aplica teorema Green pe domeniul  \  :
Z Z Z
− ∆ d = − ( ∇ − ∇ ) nd − ( ∇ − ∇ ) nd (1.348)
 \ 0  
46 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

0
Să evaluăm integrala pe frontiera  . Normala la frontieră, orientată spre interiorul domeniului de
integrare, este: ⎧
⎪ R R
⎪
⎨  =   în cazul 3D,
n= (1.349)
⎪
⎪ r r
⎩ =  în cazul 2D,
 
0
iar într-un punct al frontierei  putem scrie:
⎧
⎪ R R
⎪
⎨ 3 = 3  în cazul 3D,
∇ = (1.350)
⎪
⎪ r r
⎩ 2 = 2  în cazul 2D.
 
0
Prin urmare, într-un punct de pe  vom avea:
⎧ R R 1  1  1
⎪
⎪
⎨  3  −   =  2 −    cazul 3D,
( ∇ − ∇ ) n = (1.351)
⎪
⎩  r r −  ln 1 =  1 −  ln 1  cazul 2D,
⎪
2      
de unde: ⎧ Z Z
⎪ 1 1 
⎪
⎪  d − d în cazul 3D,
⎪ 2
Z ⎨  0
⎪ 
0

( ∇ − ∇ ) nd = Z Z (1.352)
⎪
⎪ 1 1 
0 ⎪
⎪  d − ln d în cazul 2D.
 ⎪
⎩   
0 0
Pentru a calcula integralele din membrul drept al relaţiei (1352) vom aplica o teoremă de medie, care
0
ne asigură că există, pe suprafaţa bulei   punctele 1 şi 2  astfel încât:
Z Z Z Z
 
 d =  (1 ) d d = (2 ) d (1.353)
 
0 0 0 0

iar: (
Z 42  cazul 3D,
d = (1.354)
0
2 cazul 2D.


Înlocuind în (1352)  obţinem:

⎧
⎪ 
Z ⎪
⎨ 4 (1 ) − 4  (2 ) în cazul 3D,
( ∇ − ∇ ) nd = (1.355)
⎪
⎪  1
 0 ⎩ 2 (1 ) − 2 (2 ) ln  în cazul 2D,
 
 0
şi, deoarece  este continuă iar (2 ) rămâne mărginit în orice punct al suprafeţei  , vom avea:

µ ¶ µ ¶
 1 
lim  (1 ) =  ( )  lim  (2 ) = 0 lim  ln (2 ) = 0 (1.356)
→0 →0  →0  
Introducând în (1355)  obţinem:
Z ½
4 ( )  în cazul 3D,
lim ( ∇ − ∇ ) nd = (1.357)
→0 2 ( )  în cazul 2D.
0

 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 47

Aplicând acelaşi proces de trecere la limită în relaţia (1348)  obţinem:

⎧ ⎡ ⎤
⎪ Z ∙ µ ¶¸ Z
⎪
⎪ 1 1   1 1
⎪ − ⎣
⎪ − d + ∆ d ⎦ în cazul 3D,
⎪
⎪
⎨ 4     


 ( ) = ⎡ ⎤ (1.358)
⎪
⎪ Z ∙ µ ¶¸ Z
⎪
⎪ 1 1   1 1
⎪
⎪ − ⎣ ln − ln d + ln ∆ d ⎦  în cazul 2D.
⎪
⎩ 2     
 
Relaţia de mai sus poartă numele de formula celor trei potenţiale, deoarece primul termen din
membrul drept al egalităţii poate fi interpretat ca fiind potenţialul unei distribuţii de surse (numit şi
potenţial de simplu strat), al doilea ca potenţialul unei distribuţii de dublete (sau potenţial de dublu
strat), iar ultimul reprezintă potenţialul newtonian.
Dacă funcţia  este armonică pe  , atunci ∆ = 0 şi relaţia (1358) devine:
⎧ Z ∙ µ ¶¸
⎪
⎪ 1 1   1
⎪
⎪ − − d în cazul 3D,
⎪
⎨ 4     
 ( ) = Z ∙ µ ¶¸ (1.359)
⎪
⎪ 1 1   1
⎪
⎪ − ln − ln d în cazul 2D.
⎪
⎩ 2    

Observaţii. 1) Relaţia (1359) reprezintă soluţia integrală a ecuaţiei Laplace pe domeniul 
mărginit de suprafaţa .
2) Domeniul  poate fi mărginit în cazul unei probleme Laplace interioare, sau nemărginit pentru
o problemă Laplace exterioară.
3) În cazul în care condiţiile la limită specifică valorile funcţiei  în orice punct al frontierei ,
soluţionarea ecuaţiei Laplace poartă numele de problemă de tip Dirichlet.
4) Dacă pe suprafaţa  condiţiile la limită se referă la derivata funcţiei  pe direcţia normalei,

 rezolvarea ecuaţiei Laplace poartă numele de problemă de tip Neumann.

5) Problema Dirichlet are soluţie unică; în schimb soluţia problemei Neumann exterioare este
determinată cu precizia unei constante aditive (Şabac, [258]).

1.10.2. Ecuaţia Prandtl-Glauert

Metoda prezentată în secţiunea anterioară pentru determinarea reprezentării integrale a soluţiei
ecuaţiei Laplace poate fi extinsă pentru ecuaţia Prandtl-Glauert:
2  2  2
2
= + 2 (1.360)
  2 
Ecuaţia hiperbolică (1360) se întâlneşte în modelul potenţialului de perturbaţie în regim supersonic,
iar soluţia ei poate fi scrisă în formă integrală.
Definind operatorul diferenţial:
2· 2· 2·
¤· = − −  (1.361)
2  2  2
a doua formulă Green (1345) poate fi scrisă (Heaslet şi Lomax, [263]):
Z Z
( ¤ − ¤ ) d = − ( ∇ − ∇ ) ν d (1.362)
 

unde funcţiile  şi  sunt presupuse de clasă 2pe domeniul  mărginit de suprafaţa  Vectorul ν
se numeşte conormală la suprafaţă şi este definit în funcţie de componentele normalei n:
 1 = −1   2 = 2   3 = 3  (1.363)
48 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

O soluţie particulară a ecuaţiei (1360) este soluţia lui Volterra, [294], pentru unde tridimensio-
nale:
¯ q ¯
¯ 2 2 2¯
− ¯  −  + ( − ) − ( − ) − ( − ) ¯
1 = cosh−1 h i12 = ln ¯¯ 2 2
¯
¯ (1.364)
( − )2 + ( − )2 ¯ ( − ) + ( − ) ¯

Dacă vom nota: q q

 = ( − )2 + ( − )2   = ( − )2 − 2  (1.365)
funcţia 1 se scrie:
¯ ¯
− ¯  −  +  ¯
1 ( −   −   − ) = arccosh = ln ¯¯ ¯
¯ (1.366)
 2
Se poate verifica imediat că:
1 1  2 1 − 1 − ( − ) ( − ) 1 − ( − ) ( − )
=  2
= 3  =  =  (1.367)
     2   2 
2¡ 2 ¢ 2¡ 2 ¢
 2 1 − ( − )  − 2 + ( − )2 
2
 2 1 − ( − )  − 2 + ( − )2 
2

2
= ( − ) 3  2
= ( − ) 3 
 4   4 
(1.368)
iar:
 2 1  2 1  2 1
¤1 = − − = 0 (1.369)
2  2  2
Funcţia reală 1 este definită în domeniul în care:
( − )2 − ( − )2 − ( − )2 ≥ 0 (1.370)
( − )2 + ( − )2 6= 0 (1.371)
Condiţia (1370) arată că, dacă se consideră punctul  (  ) fixat, atunci punctul  (  )
trebuie să fie situat în interiorul unui con cu vârful în  , suprafaţa acestui con fiind descrisă de
ecuaţia:
(  ) = ( − )2 − ( − )2 − ( − )2 = 0 (1.372)
Deşi suprafaţa conică (  ) = 0 are două pânze, una corespunzătoare valorilor  ≥  iar
cealaltă valorilor  ≤  pentru a păstra semnificaţia fizică a modelului matematic, vom considera o
singură pânză: cea pentru care  ≥  . Vom numi acest con, conul Mach (cu vârful în  fig. 1.18),
având semnificaţia de domeniu de dependenţă al punctului respectiv.

Fig. 1.18. Domeniul de integrare pentru ecuaţia Prandtl-Glauert.

 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 49

Componentele normalei la suprafaţa conului Mach sunt:


1 = − 1 = (  ) = 2 ( − )  (1.373)


2 = 2 = (  ) = −2 ( − )  (1.374)


3 = 3 = (  ) = −2 ( − )  (1.375)

1
Funcţia 1 şi derivata sunt nule pe suprafaţa conului Mach. Într-adevăr, pe suprafaţa conului,

2 2
( − ) =   iar (1364) devine:
1 |Conul Mach = cosh−1 1 = 0 (1.376)
De asemenea, utilizând relaţiile (1373) − (1375) şi, respectiv, (1.367) şi (1.368) vom obţine:
¯
 ¯¯ 1 1 1
¯ = 1 + 2 + 3 = 0 (1.377)
 Conul Mach   
Fie funcţia  definită de:
⎧ 2 2 2
⎨ 1  dacă ( − ) ≥ ( − ) − ( − ) 
 ( −   −   − ) = (1.378)
⎩ 0 dacă ( − )2 ≤ ( − )2 − ( − )2 

Funcţia  satisface condiţiile formulei Green, mai puţin în punctele dreptei pentru care:
( − )2 + ( − )2 = 0 (1.379)
sau:
 =   =  (1.380)
0 0
Izolăm această dreaptă cu un cilindru circular  de rază  având suprafaţa laterală  şi aplicăm
0 
formula (1362) pe domeniul  \ . Deoarece  şi se anulează pe conul Mach şi în exteriorul acestuia,

obţinem: Z Z Z
− ¤ d = − ( ∇ − ∇ ) ν d − ( ∇ − ∇ ) ν d (1.381)
Conul Mach   \  0
unde am notat cu  porţiunea din suprafaţa  cuprinsă în interiorul conului Mach, iar cu   porţiunea
din suprafaţa  cuprinsă în interiorul cilindrului.
0
Pe suprafaţa  a cilindrului circular de rază  avem:
1 ( − ) ( − ) ( − ) ( − )
∇ = q i− q j− q k (1.382)
( − )2 − 2 2 ( − )2 − 2 2 ( − )2 − 2
0
Conormala la suprafaţa  are componentele:
− −
 1 = 0 2 =  2 =  (1.383)
 
0
Deci, pe   avem:
( − ) 1
ν∇ = − q  d = 2d (1.384)

( − )2 − 2
Aplicând o teoremă de medie, putem acum evalua:
Z Z Z 
− 1 −
 ∇ν d = − q  d = −2 q  d (1.385)

( − )2 − 2 ( − )2 − 2
0 0
  0
50 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Z Z Z  Z 2 µ ¶
  −  d d
∇ ν d =  d =  arccosh cos  + sin  dd (1.386)
0 0  0 0  d d
Trecând la limită ( → 0) în relaţiile (1385) şi (1385)  şi admiţând că funcţia  împreună cu
derivatele ei rămân finite, obţinem:
Z Z  Z 
−
lim  ∇ν d = −2 lim q  d = −2  d (1.387)
→0  0 →0 0
( − )2 − 2 0

Z
lim ∇ ν̃ d = 0 (1.388)
→0 0
unde 0   este un punct arbitrar.
Aplicând aceeaşi trecere la limită şi în (1381) şi admiţând că ¤ = 0 în domeniul   obţinem:
Z  Z
2  d = − ( ∇ − ∇ ) ν d (1.389)
0


de unde: Z ∙ µ ¶ ¸
1   −  −
 ( ) = −  arccosh 2 − arccosh 2 d (1.390)
2      
Relaţia de mai sus permite determinarea valorilor funcţiei  soluţia ecuaţiei Prandtl-Glauert, în
punctele unui domeniu, dacă se cunosc valorile ei, împreună cu derivatele pe direcţia conormalei, pe
frontiera domeniului.

1.11. CONCLUZII

În secţiunile anterioare am analizat proprietăţile matematice ale principalelor tipuri de ecuaţii

şi sisteme diferenţiale cu derivate parţiale, de interes în Mecanica mediilor continue şi, în particular,
în Dinamica fluidelor.
Am pus în evidenţă, pentru fiecare tip de problemă: eliptic, parabolic şi hiperbolic, condiţiile
în care soluţia există şi poate fi determinată. Am subliniat de fiecare dată necesitatea formulării
unei probleme bine puse (Hadamard, [122]), pentru a asigura unicitatea soluţiei, în sensul că aceasta
depinde în mod continuu de condiţiile iniţiale şi de condiţiile auxiliare (la limită).
O analiză mai în detaliu a vizat proprietăţile ecuaţiilor şi sistemelor diferenţiale neliniare de tip
hiperbolic. S-au definit o serie de noţiuni de bază în teoria ecuaţiilor hiperbolice neliniare, cum ar fi:
soluţie de tip undă, unde liniare şi unde neliniare, soluţie slabă, unicitate a soluţiei slabe, condiţie
de entropie, relaţiile Hugoniot-Rankine, formarea undelor de şoc, unde simple etc. S-a arătat că un
sistem hiperbolic admite o soluţie de tip undă. S-au definit variabilele caracteristice şi relaţiile de
compatibilitate asociate sistemelor hiperbolice liniare şi neliniare. Variaţiile elementare ale undelor
care reprezintă soluţiile sistemelor hiperbolice neliniare pot fi reprezentate ca o combinaţie de unde
simple (vectorii proprii ai matricei iacobiene), având amplitudinea dată de variaţiile elementare ale
variabilelor caracteristice S-a pus în evidenţă că, pentru cazul undei neliniare, soluţia sistemului nu
x
are o scară de lungimi distinctă, fiind funcţie doar de variabila . Din punct de vedere fizic, această

situaţie corespunde unei unde simple, produsă la interfaţa a două stări constante ale fluidului (unda
de şoc sau undă de rarefiere). Aceste elemente vor sta la baza înţelegerii algoritmilor numerici ce se
vor introduce în capitolele 6, 11 şi 12.
Pe baza reprezentărilor integrale ale soluţiile integrale ale ecuaţiilor Laplace şi Prandtl-Glauert
se pot introduce metodele cu elemente de frontieră care vor fi analizate în capitolul 4 şi în paragraful
9.3.
 CAPITOLUL 2

METODE CU DIFERENŢE FINITE

2.1. INTRODUCERE

Metodele cu diferenţe finite sunt, din punct de vedere istoric, cele mai vechi metode pentru
rezolvarea numerică a ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale, prima aplicaţie aparţinând lui Euler
(în anul 1768). În metodele cu diferenţe finite, ecuaţiile diferenţiale cu derivate parţiale pe continuu
sunt discretizate, astfel încât variabilele dependente vor fi reprezentate doar prin valorile lor într-un
număr de puncte discrete, numite noduri. Ansamblul tuturor nodurilor formează o reţea de calcul,
numită şi grilă. Derivatele sunt reprezentate prin diferenţe finite, care conduc la înlocuirea ecuaţiilor
diferenţiale cu derivate parţiale iniţiale cu ecuaţii algebrice. Natura sistemului de ecuaţii algebrice
depinde de caracterul ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale, dar şi de tipul formulelor cu diferenţe
utilizate.
Formulele cu diferenţe finite utilizate în discretizarea ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale
derivă direct din seriile Taylor şi din proprietăţile acestora. Din acest motiv, metoda diferenţelor
finite poate fi aplicată doar în cazul unor grile structurate şi cu un grad mare de regularitate. Grilele
structurate sunt reţele de calcul în care nodurile sunt la intersecţia unor familii de curbe, iar curbele
din aceeaşi familie nu se intersectează în domeniul de calcul. În acest mod, un nod aparţine numai
unei singure curbe din aceeaşi familie. Distanţa dintre două noduri vecine ale grilei poartă numele de
pas al reţelei, iar gradul de regularitate este dat de raportul paşilor grilei în vecinătatea unui nod.
O consecinţă imediată a grilelor structurate este realizarea unei corespondenţe biunivoce între
coordonatele unui nod şi un set de numere întregi. Astfel, fie un nod ordinar  într-o grilă structurată,
având coordonatele  şi   ca în fig. 2.1. Deoarece grila este structurată, există un singur punct aflat la
intersecţia curbelor  din familia  = const. şi, respectiv,  din familia  = const, de unde posibilitatea
de a realiza corespondenţa biunivocă (   ) ↔ ( ). Această proprietate simplifică mult formalismul
matematic în metoda diferenţelor finite. De exemplu, în loc de a scrie  (   ) pentru valoarea unei
funcţii în punctul (   ), vom scrie  . O altă proprietate remarcabilă a grilelor structurate este
identificarea imediată a vecinilor unui nod ( ) 
În fig. 2.1 se reprezintă o grilă structurată ortogonală de tip cartezian pentru o problemă plană,
iar în figurile 2.2a) şi 2.3a) sunt schiţate grile structurate într-un sistem de coordonate curbilinii
pentru un profil NACA 0012. Pentru comparaţie, în figurile 2.2b) şi, respectiv, 2.3b), sunt trasate şi
grile de tip nestructurat.
În acest capitol se face o analiză completă a schemelor cu diferenţe finite. Pentru început se
introduc formulele cu diferenţe finite explicite şi, respectiv, implicite pentru discretizarea numerică
a derivatelor. În continuare, pentru schemele cu diferenţe finite asociate unei ecuaţii diferenţiale cu
derivate parţiale, se prezintă elementele necesare pentru determinarea ecuaţiei modificate, a ordinului
de precizie, şi pentru studiul unor proprietăţi care să pună în evidenţă performanţele acestora. Pro-
prietăţile de bază ce se vor analiza sunt: consistenţa, stabilitatea, convergenţa, difuzia numerică şi
dispersia numerică.
O dezvoltare corespunzătoare se