Sunteți pe pagina 1din 750

1

CUPRINS

PREFAŢĂ xvii
Partea I FUNDAMENTE 1
Capitolul 1. ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 3
1.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.2. CLASIFICARE PE BAZA PROPRIETĂŢILOR FIZICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
1.2.1. Fenomene de echilibru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
1.2.2. Fenomene de propagare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
1.2.3. Ecuaţii model în dinamica fluidelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
1.3. ECUAŢII LINIARE DE ORDINUL ÎNTÂI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
1.3.1. Ecuaţia liniară de transport convectiv unidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
1.3.2. Ecuaţia liniară de transport convectiv multidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.4. SISTEME LINIARE DE ORDINUL ÎNTÂI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
1.5. SISTEME HIPERBOLICE LINIARE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
1.6. ECUAŢII NELINIARE DE ORDINUL ÎNTÂI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
1.6.1. Soluţii slabe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
1.6.2. Unicitatea soluţiei slabe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
1.6.3. Condiţia de entropie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
1.6.4. Ecuaţia Burgers . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
1.7. SISTEME NELINIARE DE ORDINUL ÎNTÂI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
1.8. SISTEME HIPERBOLICE NELINIARE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
1.8.1. Unde liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
1.8.2. Unde neliniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
1.8.3. Sistemul caracteristic. Variabile Riemann . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
1.8.4. Soluţie slabă. Condiţia de entropie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
1.8.5. Perturbaţii mici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
1.9. ECUAŢII LINIARE DE ORDINUL AL DOILEA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28
1.9.1. Forma canonică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
1.9.2. Ecuaţii hiperbolice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
1.9.3. Ecuaţii parabolice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
vi CUPRINS

1.9.4. Ecuaţii eliptice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42


1.10. REPREZENTĂRI INTEGRALE ALE SOLUŢIILOR . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
1.10.1. Ecuaţia Laplace . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
1.10.2. Ecuaţia Prandtl-Glauert . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
1.11. CONCLUZII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
Capitolul 2. METODE CU DIFERENŢE FINITE 51
2.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51
2.2. DIFERENŢE FINITE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
2.2.1. Diferenţe finite explicite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
2.2.2. Diferenţe finite implicite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56
2.2.3. Grile carteziene cu pas variabil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
2.2.4. Cazul multidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
2.2.5. Coordonate curbilinii generalizate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
2.3. SCHEME CU DIFERENŢE FINITE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
2.3.1. Discretizarea ecuaţiilor cu derivate parţiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
2.3.2. Scheme semidiscrete . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
2.3.3. Implementarea condiţiilor la limită şi iniţiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
2.3.4. Reprezentări matriceale ale schemelor cu diferenţe finite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70
2.3.5. Probleme multidimensionale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
2.4. ECUAŢIA MODIFICATĂ ŞI CONSISTENŢA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
2.4.1. Ecuaţia modificată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
2.4.2. Ecuaţia de transport convectiv. Schema explicită centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79
2.4.3. Ecuaţia de difuzie. Schema centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
2.4.4. Scheme implicite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
2.4.5. Probleme multidimensionale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81
2.4.6. Scheme explicite peste un pas de timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81
2.4.7. Scheme implicite peste un pas de timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
2.4.8. Consistenţa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84
2.5. STABILITATEA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85
2.6. METODA VON NEUMANN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
2.6.1. Prezentarea metodei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87
2.6.2. Ecuaţia de transport convectiv. Schema explicită centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
2.6.3. Ecuaţia de transport convectiv. Schema upwind . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
2.6.4. Ecuaţia de difuzie. Schema centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94
2.6.5. Scheme implicite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96
CUPRINS vii

2.6.6. Reprezentări matriceale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97


2.6.7. Probleme multidimensionale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98
2.7. METODA MATRICEALĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
2.7.1. Prezentarea metodei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
2.7.2. Scheme explicite peste un pas de timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103
2.7.3. Scheme implicite peste un pas de timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
2.7.4. Ecuaţia de transport convectiv. Schema upwind . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
2.7.5. Ecuaţia de transport convectiv. Schema explicită centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106
2.7.6. Ecuaţia de difuzie. Schema centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109
2.8. METODA ECUAŢIEI MODIFICATE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109
2.8.1. Prezentarea metodei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
2.8.2. Ecuaţia de transport convectiv. Schema centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112
2.8.3. Ecuaţia de difuzie. Schema centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
2.8.4. Variantă îmbunătăţită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114
2.8.5. Scheme implicite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
2.9. CONVERGENŢA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
2.10. SCHEME PENTRU ECUAŢIA DE CONVECŢIE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
2.10.1. Schema centrată Euler. Varianta explicită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
2.10.2. Schema centrată Euler. Varianta implicită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120
2.10.3. Schema upwind . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121
2.10.4. Schema Lax . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124
2.10.5. Schema Leapfrog . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127
2.10.6. Schema Lax-Wendroff . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131
2.10.7. Schema Lax-Wendroff în doi paşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137
2.10.8. Schema MacCormack . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138
2.10.9. Schema Beam-Warming . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138
2.10.10.Scheme de ordinul al treilea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
2.11. SCHEME PENTRU ECUAŢIA DE DIFUZIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147
2.11.1. Schema centrată Euler. Varianta explicită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147
2.11.2. Schema centrată Euler-varianta implicită (Laasonen) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149
2.11.3. Schema Crank-Nicolson . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150
2.11.4. Schema combinată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151
2.11.5. Schema Richtmyer şi Morton . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
2.11.6. Schema DuFort-Frankel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
2.12. PROBLEME MULTIDIMENSIONALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156
2.12.1. Metoda alternării direcţiilor. Varianta implicită (ADI) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157
viii CUPRINS

2.12.2. Metoda paşilor unidimensionali . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159


2.12.3. Algoritmul general al schemelor implicite cu alternare a direcţiilor . . . . . . . . . . . . . 159
2.12.4. Metoda alternării direcţiilor. Varianta explicită (ADE). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161
2.12.5. Metoda boxelor Keller . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162
Capitolul 3. METODE CU ELEMENTE FINITE 164
3.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164
3.2. METODA REZIDUURILOR PONDERATE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166
3.2.1. Principiul metodei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166
3.2.2. Metoda colocaţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
3.2.3. Metoda momentelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172
3.2.4. Metoda Galerkin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 174
3.2.5. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 177
3.3. FUNCŢII CONTINUE PE PORŢIUNI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178
3.3.1. Relaxarea condiţiilor de continuitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178
3.3.2. Condiţii la limită. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180
3.3.3. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 183
3.3.4. Aplicaţie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 183
3.4. ALGORITMUL METODELOR CU ELEMENTE FINITE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 186
3.4.1. Formularea Galerkin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187
3.4.2. Discretizarea domeniului de analiză . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187
3.4.3. Definirea elementelor finite şi a funcţiilor de interpolare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187
3.4.4. Calculul matricelor elementale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188
3.4.5. Asamblarea matricelor elementale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189
3.4.6. Implementarea condiţiilor la limită. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191
3.4.7. Rezolvarea sistemului liniar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191
3.4.8. Calculul unor mărimi de interes . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191
3.4.9. Aplicaţie numerică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191
3.5. TIPURI DE ELEMENTE FINITE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192
3.5.1. Proprietăţile generale ale funcţiilor de interpolare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192
3.5.2. Definirea elementelor finite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 193
3.5.3. Construcţia polinoamelor de interpolare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 194
3.5.4. Construcţia transformării geometrice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 196
3.5.5. Operatorii de derivare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197
3.6. ELEMENTE FINITE UNIDIMENSIONALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 199
3.6.1. Elemente pătratice de tip Lagrange . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 201
CUPRINS ix

3.6.2. Elemente de tip Hermite cu două noduri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 203


3.7. ELEMENTE FINITE BIDIMENSIONALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204
3.7.1. Elemente triunghiulare liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204
3.7.2. Elemente triunghiulare pătratice (cu şase noduri). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 206
3.7.3. Elemente patrulatere biliniare izoparametrice. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 208
3.7.4. Elemente patrulatere cu opt noduri (serendipice) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209
3.7.5. Elemente patrulatere cu nouă noduri (bipătratice) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 210
3.8. ELEMENTE FINITE TRIDIMENSIONALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211
3.8.1. Element tetraedric liniar de tip Lagrange. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211
3.8.2. Element tetraedric biliniar de tip Lagrange . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 212
3.8.3. Element hexaedric triliniar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213
3.9. CONVERGENŢA METODELOR CU ELEMENTE FINITE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 214
3.9.1. Formularea problemei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 214
3.9.2. Numărul de condiţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 215
3.10. ECUAŢII PARABOLICE ŞI HIPERBOLICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 220
3.10.1. Ecuaţia de difuzie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 221
3.10.2. Ecuaţia undelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232
Capitolul 4. METODE CU ELEMENTE DE FRONTIERĂ 235
4.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 235
4.2. PRINCIPIUL METODEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 235
4.2.1. Ecuaţia integrală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 236
4.2.2. Discretizarea frontierei domeniului de analiză. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 239
4.2.3. Definirea funcţiilor de interpolare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 239
4.2.4. Formarea sistemului de ecuaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 240
4.2.5. Rezolvarea sistemului liniar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 241
4.3. ECUAŢIA LAPLACE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 241
Capitolul 5. METODE CU VOLUME FINITE 246
5.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 246
5.2. DISCRETIZĂRI CONSERVATIVE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 246
5.2.1. Surse numerice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 247
5.2.2. Fluxul numeric şi convergenţa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 248
5.3. APROXIMAŢII INTEGRALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 249
5.3.1. Principiul metodei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 249
5.3.2. Ecuaţia Helmholtz . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 250
5.4. SCHEME CU VOLUME FINITE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 251
x CUPRINS

5.4.1. Formulări generale ale schemelor cu volume finite. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 252


5.4.2. Definirea grilei şi a volumelor de control . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 253
5.4.3. Calculul elementelor geometrice. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 254
5.4.4. Fluxul numeric prin feţele celulei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 256
5.4.5. Estimarea gradientului necunoscutelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 261
5.5. ECUAŢIA DE DIFUZIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 262
5.6. ECUAŢIA DE CONVECŢIE-DIFUZIE STAŢIONARĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 263
5.6.1. Schema centrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 263
5.6.2. Schema upwind . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 265
5.6.3. Scheme cu vâscozitate artificială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 266
5.6.4. Schema exponenţială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 267
5.6.5. Schema hibridă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 270
5.6.6. Schema funcţie-putere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 271
5.6.7. Schema generală (Patankar) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 271
5.6.8. Schema QUICK . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 272
5.6.9. Probleme multidimensionale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 273
Capitolul 6. INTEGRAREA LEGILOR DE CONSERVARE 276
6.1. ECUAŢIA BURGERS . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 276
6.1.1. Schema Lax (Lax-Friedrichs) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 276
6.1.2. Schema Lax-Wendroff . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 280
6.1.3. Schema Lax-Wendroff în doi paşi (Richtmyer şi Morton) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 283
6.1.4. Schema MacCormack . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 284
6.1.5. Schema Rusanov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 286
6.1.6. Schema Warming-Kutler-Lomax . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 287
6.1.7. Schema Lerat-Peyret . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 287
6.1.8. Schema implicită Beam-Warming . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 288
6.1.9. Scheme upwind . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 297
6.1.10. Scheme de tip Godunov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 302
6.2. ECUAŢIA BURGERS COMPLETĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 309
6.2.1. Schema centrată Euler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 310
6.2.2. Schema Leapfrog (DuFort-Frankel) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 317
6.2.3. Schema Brailovskaia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 318
6.2.4. Schema Allen-Cheng . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 319
6.2.5. Schema Lax-Wendroff în doi paşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 319
6.2.6. Schema MacCormack . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 320
CUPRINS xi

Partea a II a APLICAŢII 323


Capitolul 7. LEGI DE CONSERVARE 325
7.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 325
7.2. TEOREMA DE TRANSFER . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 326
7.3. CONSERVAREA MASEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 327
7.4. CONSERVAREA IMPULSULUI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 328
7.5. CONSERVAREA ENERGIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 331
7.6. ALTE ECUAŢII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 333
Capitolul 8. MODELE MATEMATICE ÎN DINAMICA FLUIDELOR 334
8.1. MODELUL NAVIER-STOKES . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 334
8.1.1. Formularea conservativă locală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 334
8.1.2. Formularea integrală conservativă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 336
8.1.3. Formularea neconservativă locală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 336
8.1.4. Formulări conservative în coordonate curbilinii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 336
8.1.5. Formularea tensorială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 338
8.1.6. Formularea adimensională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 338
8.1.7. Comentarii privind ecuaţiile Navier-Stokes . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 340
8.2. MODELUL ECUAŢIILOR MEDIATE REYNOLDS . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 341
8.2.1. Caracteristicile curgerilor turbulente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 341
8.2.2. Operatori de mediere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 342
8.2.3. Medierea ecuaţiilor Navier-Stokes . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 344
8.2.4. Comentarii privind ecuaţiile mediate Reynolds . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 346
8.3. MODELUL EULER . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 348
8.3.1. Formulări ale ecuaţiilor Euler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 348
8.3.2. Comentarii asupra modelului Euler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 350
8.4. MODELUL STRATULUI LIMITĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 355
8.4.1. Stratul limită bidimensional laminar incompresibil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 356
8.4.2. Stratul limită bidimensional turbulent incompresibil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 360
8.4.3. Stratul limită bidimensional laminar compresibil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 370
8.4.4. Stratul limită bidimensional turbulent compresibil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 371
8.4.5. Stratul limită axial-simetric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 373
8.4.6. Stratul limită tridimensional compresibil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 374
8.5. MODELE DE TURBULENŢĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 376
8.5.1. Scări de turbulenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 376
8.5.2. Zonarea stratului limită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 378
xii CUPRINS

8.5.3. Comportări asimptotice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 380


8.5.4. Ipoteza Boussinesq . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 381
8.5.5. Modele algebrice de turbulenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 382
8.5.6. Modele cu o ecuaţie de transport . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 387
8.5.7. Modele cu două ecuaţii de transport . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 389
8.5.8. Modele cu ecuaţii de transport pentru tensiunile turbulente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 395
8.5.9. Modele de turbulenţă pentru fluxurile termice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 398
8.6. MODELUL POTENŢIAL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 403
8.6.1. Formulări ale ecuaţiei potenţialului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 405
8.6.2. Consideraţii asupra mişcărilor irotaţionale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 406
8.6.3. Comentarii asupra modelului potenţial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 411
8.7. MODELUL POTENŢIAL DE PERTURBAŢIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 414
8.7.1. Formulări ale ecuaţiei potenţialului de perturbaţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 414
8.7.2. Comentarii asupra modelului potenţialului de perturbaţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 415
Capitolul 9. INTEGRAREA MODELULUI POTENŢIAL DE PERTURBAŢIE 416
9.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 416
9.2. PROPRIETĂŢI MATEMATICE ALE MODELULUI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 417
9.2.1. Formulări ale modelului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 417
9.2.2. Proprietăţi matematice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 419
9.3. METODA PANOURILOR . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 420
9.3.1. Mişcări bidimensionale incompresibile staţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 421
9.3.2. Mişcări tridimensionale supersonice staţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 427
9.3.3. Curgeri tridimensionale compresibile nestaţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 437
9.4. METODA MURMAN-COLE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 446
9.4.1. Schema numerică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 448
9.4.2. Metoda suprarelaxării pe coloane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 449
Capitolul 10. INTEGRAREA MODELULUI POTENŢIAL 454
10.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 454
10.2. PROPRIETĂŢI MATEMATICE ALE MODELULUI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 454
10.2.1. Formulări ale modelului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 454
10.2.2. Proprietăţi matematice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 458
10.2.3. Asupra neliniarităţii modelului potenţial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 465
10.3. REGIMUL SUBSONIC . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 467
10.3.1. Formularea cu diferenţe finite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 467
10.3.2. Formularea cu volume finite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 475
CUPRINS xiii

10.3.3. Formularea cu elemente finite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 477


10.3.4. Comparaţii între formulările numerice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 479
10.4. REGIMUL TRANSONIC . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 484
10.4.1. Discretizări upwind şi vâscozitate artificială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 484
10.4.2. Conceptul de compresibilitate artificială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 488
10.4.3. Formularea cu diferenţe finite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 491
10.4.4. Conceptul de flux artificial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 491
10.5. REZOLVAREA SISTEMULUI ALGEBRIC . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 494
10.5.1. Metoda suprarelaxării pe coloane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 494
10.5.2. Metoda alternării direcţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 495
Capitolul 11. INTEGRAREA MODELULUI EULER 497
11.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 497
11.2. PROPRIETĂŢI MATEMATICE ALE MODELULUI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 497
11.2.1. Formularea integrală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 498
11.2.2. Formularea diferenţială conservativă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 499
11.2.3. Matricele iacobiene în formularea conservativă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 500
11.2.4. Formularea în variabile primitive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 502
11.2.5. Matricele iacobiene în variabile primitive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 503
11.2.6. Valorile proprii ale sistemului Euler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 504
11.2.7. Vectorii proprii ai formulării în variabile primitive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 505
11.2.8. Legătura dintre formulările conservativă şi în variabile primitive . . . . . . . . . . . . . . . 510
11.2.9. Relaţiile de compatibilitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 511
11.2.10.Vectorii proprii pentru variabile conservative . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513
11.2.11.Conul Mach . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 516
11.2.12.Variabilele caracteristice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 517
11.2.13.Condiţii la limită. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 522
11.2.14.Cazul staţionar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 523
11.2.15.Coordonate curbilinii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 525
11.2.16.Precondiţionarea sistemului Euler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 530
11.2.17.Problema Riemann . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 536
11.3. SCHEME CENTRATE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 538
11.3.1. Schema Lax-Friedrichs . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 539
11.3.2. Schema Lax-Wendroff . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 543
11.3.3. Schema Richtmyer şi Morton . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 550
11.3.4. Schema MacCormack . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 552
xiv CUPRINS

11.3.5. Schema implicită Beam-Warming . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 558


11.3.6. Mişcări staţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 562
11.4. SCHEME UPWIND CU DECUPLAREA VECTORULUI FLUX . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 564
11.4.1. Schema Steger-Warming . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 564
11.4.2. Schema Van Leer . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 575
11.5. SCHEME UPWIND DE TIP GODUNOV . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 579
11.5.1. Formularea generală a schemelor de tip Godunov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 580
11.5.2. Schema Roe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 580
11.6. SCHEME UPWIND DE ORDINUL AL DOILEA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 592
11.6.1. Reconstrucţia stărilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 592
11.6.2. Reconstrucţia liniară în reţele nestructurate multidimensionale . . . . . . . . . . . . . . . . . 594
11.6.3. Reconstrucţia cinetică. Distribuţia fluctuaţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 596
11.6.4. Fluxul numeric în schemele de ordin superior . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 600
11.6.5. Scheme de ordinul al doilea în timp şi spaţiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 603
11.6.6. Reconstrucţia directă a fluxului numeric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 609
11.6.7. Proprietatea de monotonie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 610
11.6.8. Conceptul TVD . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 615
11.6.9. Condiţia TVD pentru scheme semidiscrete liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 618
11.6.10.Condiţia TVD pentru scheme liniare peste un pas de timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 620
11.6.11.Conceptul de limitator . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 621
11.6.12.Tipuri de limitatori . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 625
11.6.13.Limitatori de flux . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 627
11.6.14.Conceptul MUSCL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 628
11.6.15.Integrarea în timp pentru schemele TVD . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 629
11.6.16.Legătura dintre schemele centrate şi schemele upwind TVD . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 631
11.7. SCHEME TVD PENTRU SISTEMUL EULER . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 632
11.7.1. Cazul unidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 632
11.7.2. Cazul bidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 633
11.8. SCHEME ENO şi WENO . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 637
11.8.1. Reconstrucţia unidimensională de ordin superior . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 637
11.8.2. Reconstrucţia fluxului conservativ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 641
11.8.3. Conceptul ENO . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 642
11.8.4. Algoritmul de reconstrucţie ENO . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 644
11.8.5. Conceptul WENO. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 645
11.8.6. Algoritmul de reconstrucţie WENO . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 647
11.8.7. Scheme ENO şi WENO pentru ecuaţii de conservare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 648
CUPRINS xv

11.9. IMPLEMENTAREA CONDIŢIILOR LA LIMITĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 649


11.9.1. Metoda caracteristicilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 649
11.9.2. Metode de extrapolare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 652
11.9.3. Discretizarea condiţiilor la limită fizice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 655
11.9.4. Cazul multidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 658
Capitolul 12. INTEGRAREA MODELULUI NAVIER-STOKES 661
12.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 661
12.2. PROPRIETĂŢILE MATEMATICE ALE MODELULUI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 662
12.2.1. Formulări ale modelului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 662
12.2.2. Proprietăţi matematice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 669
12.3. DISCRETIZAREA ÎN REGIM COMPRESIBIL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 670
12.3.1. Consideraţii generale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 670
12.3.2. Schema explicită MacCormack . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 673
12.3.3. Scheme cu decuplarea vectorului flux . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 674
12.3.4. Schema Runge-Kutta. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 676
12.3.5. Scheme implicite peste un pas de timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 677
12.3.6. Schema implicite cu decuplare a fluxului convectiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 679
12.3.7. Scheme implicite de ordin doi cu decuplarea fluxului convectiv . . . . . . . . . . . . . . . . . 680
12.3.8. Factorizarea LU . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 681
12.4. DISCRETIZAREA ÎN REGIM INCOMPRESIBIL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 682
12.4.1. Formularea ecuaţiilor Navier-Stokes cu pseudocompresibilitate . . . . . . . . . . . . . . . . . 685
12.4.2. Metode bazate pe corecţia câmpului de presiuni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 688
BIBLIOGRAFIE 697
CONTENTS 708
PREFAŢĂ

Monografia de faţă se adresează specialiştilor din cercetare şi învăţământ — ingineri, matemati-
cieni şi fizicieni — doctoranzilor şi studenţilor la formele de pregătire ca: master, studii aprofundate,
precum şi studenţilor din anii terminali.
Lucrarea abordează modelarea matematică şi numerică a unor probleme de mare actualitate
din Dinamica fluidelor. Sunt acoperite, practic, toate capitolele importante, legate de obţinerea prin
metode numerice de calcul a soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale care descriu curgeri
ale fluidelor în diverse regimuri: incompresibile şi compresibile (subsonice, transonice şi supersonice),
staţionare şi nestaţionare, nevâscoase şi vâscoase, laminare şi turbulente.
O atenţie deosebită se acordă analizei teoretice şi numerice a modelelor neliniare de bază întâlnite
în literatură, pentru care se face nu numai o sinteză a celor mai recenţi algoritmi utilizaţi, dar se
dezvoltă şi o serie de metode originale.
Lucrarea este structurată în două părţi. Prima parte, intitulată FUNDAMENTE, are un caracter
mai general, fizico-matematic şi de analiză numerică, şi cuprinde şase capitole importante.
Capitolul 1, Ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale, face o clasificare fizică, prezentând cele două
categorii esenţiale de fenomene: de echilibru şi de propagare, care stau la baza scrierii ecuaţiilor de
modelare în Dinamica fluidelor. Pe această structură se pot evidenţia şi înţelege mai uşor proprietăţile
matematice ale ecuaţiilor capabile să descrie mişcările mediilor fluide în interacţiunea cu corpuri şi
frontiere de geometrie complexă. O primă clasificare care se impune — cunoscuta împărţire a sistemelor
de ecuaţii cu derivate parţiale în ecuaţii hiperbolice, parabolice şi eliptice — are o interpretare naturală
în cadrul Dinamicii fluidelor. Aspectul nou şi important este legat de neliniaritatea modelului. O
altă trăsătură importantă ţine de nestaţionaritate: luarea în consideraţie a variabilei timp, deşi, are
dezavantajul măririi numărului variabilelor independente, prezintă însă un avantaj important — acela
de a unifica tipul sistemului de ecuaţii cu derivate parţiale ales ca model, care devine astfel hiperbolic
în toate regiunile domeniului de rezolvare. Acest lucru se dovedeşte extrem de util în calculul numeric.
În plus, introducerea descrierii în timp a evoluţiei fenomenului de curgere (multe fluide pleacă din
repaus) în fazele sale iniţiale controlează, în mod natural, fenomenele de propagare a perturbaţiilor sub
aspectul detectării posibilelor ramificaţii (bifurcaţii, trifurcaţii etc.), în momentele în care mişcarea se
instalează.
Capitolul 2 este dedicat unor metode devenite „clasice” în calculul numeric, dar care s-au rafinat
în mod constant şi încă se mai perfecţionează: metodele cu diferenţe finite. Sunt prezentate schemele
explicite, implicite şi semidiscrete; este analizat cazul multidimensional. O atenţie deosebită se acordă
problemelor de consistenţă, stabilitate şi convergenţă. Datorită caracterului neliniar al ecuaţiilor
Dinamicii fluidelor, precum şi diversităţii fenomenelor care apar: transport convectiv, difuziv, efecte
de dispersare etc., există numeroase scheme cu diferenţe finite: upwind, Lax-Wendroff, Mac Cormack,
Crank-Nicolson, Richtmyer şi Morton etc. Toate acestea sunt prezentate comparativ, punându-se în
evidenţă avantajele şi dezavantajele fiecăruia.
Metodele cu elemente finite, sub aspectele lor generale, fac obiectul capitolului 3. Sunt prezentate
detaliat şi comparativ, cu ilustrări semnificative, problemele de bază legate de metoda reziduurilor
ponderate (colocaţie, metoda momentelor şi Galerkin); apoi este descris modul concret de aplicare al
algoritmului pentru diferite tipuri de elemente finite (uni, bi şi tridimensionale).
xviii PREFAŢĂ

De asemenea, este studiată convergenţa şi sunt date aplicaţii privind fenomenele de propagare.
Capitolul 4 prezintă metodele cu elemente de frontieră. După introducerea ecuaţiei integrale
având ca ponderi soluţiile fundamentale ale ecuaţiei cu derivate parţiale care trebuie rezolvată (în
particular, ale ecuaţiei Laplace), se trece la discretizarea frontierei domeniului. Se definesc funcţiile
de interpolare şi se discută rezolvarea sistemului de ecuaţii astfel obţinut. Ca exemplu, se analizează
în detalii ecuaţia Laplace.
În capitolul 5 sunt abordate metodele cu volume finite. Sunt analizate detaliat schemele centrate,
upwind şi schemele de ordin superior. Sunt evidenţiate aspectele legate de sursele numerice, fluxul
numeric şi convergenţă, prezentându-se rezultate comparative sub formă de exemple şi aplicaţii.
Capitolul 6 este dedicat integrării legilor de conservare. Ca model, se consideră ecuaţia Burgers
sub două forme: fără vâscozitate şi, respectiv, completă. Pentru ambele cazuri se discută diversele
scheme de discretizare uzuale: Lax, Lax-Wendroff, Mac Cormack, Rusanov, Warming-Kutler-Lomax,
Godunov, Leapfrog, Brailovskaia, Allen-Cheng etc. Cu acest capitol se încheie prima parte a lucrării.
Partea a doua a lucrării, având subtitlul APLICAŢII, este dedicată deducerii prin metode nu-
merice a soluţiilor unor probleme de mare interes pentru Dinamica fluidelor, atât prin complexitatea
şi generalitatea lor, cât şi din punctul de vedere al aplicaţiilor posibile. Este structurată în şase capi-
tole legate în mod direct de prima parte, pe care o continuă şi o dezvoltă în vederea rezolvării unor
probleme concrete.
Capitolul 7, cu care începe cea de a doua parte, tratează legile generale de conservare utilizate
în Dinamica fluidelor. Se prezintă legile de conservare a masei impulsului şi energiei într-un mod
suficient de general şi care permite evidenţierea contribuţiei termenilor din ecuaţii, util şi pentru
calculul numeric (termeni sursă, fluxuri, conservativitate etc.).
Capitolul 8, intitulat Modele matematice în Dinamica fluidelor, face o prezentare a principalelor
niveluri de aproximaţie a mişcărilor fluidelor. El include modelul Navier-Stokes, modelul ecuaţiilor
mediate Reynolds, în care modelele de turbulenţă au o parte importanţă. Unele modele de turbu-
lenţă reprezintă contribuţii ale autorilor lucrării. Dată fiind varietatea extraordinară şi dificultăţile de
rezolvare a modelului Navier-Stokes complet, se prezintă şi modele pentru cazuri simplificate, dar ex-
trem de importante cum sunt: modelul stratului limită, modelul ecuaţiilor Euler şi modelul potenţialu-
lui pentru câmpul de viteze. Conceptul de strat limită, introdus la începutul secolului al XX-lea de
Prandtl, îşi păstrează utilitatea. Simplificările introduse de acest model, întru totul acceptabile în anu-
mite regiuni, cum este vecinătatea imediată a pereţilor solizi, sunt legate de înlocuirea unor ecuaţii
de tip eliptic cu ecuaţii de tip mai simplu, parabolic. Modelul stratului limită este însă mai larg uti-
lizabil în calculul numeric, atrăgând atenţia asupra posibilităţii apariţiei unor zone cu variaţie extrem
de rapidă a parametrilor în direcţia normală pe curgerea de bază, zone care necesită o discretizare
specială. În ordine cronologică, modelul potenţialului (mişcări potenţiale) este unul dintre cele dintâi
modele.
Metodele de integrare numerică a modelului potenţial, cu considerarea frecventă în aplicaţii a
ecuaţiilor liniarizate în ipoteza unor perturbaţii mici faţă de o mişcare de referinţă, constituie obiectul
capitolelor 9 şi 10. Sunt prezentate: cunoscuta metodă a panourilor, metode cu diferenţe finite, cu
elemente finite şi cu volume finite. Sunt tratate modele de curgeri atât în regim subsonic, cât şi în
regim transonic. O atenţie deosebită se acordă implementării condiţiilor la limite.
În capitolul 11 sunt introduse şi dezvoltate, sub multiple aspecte, metodele moderne de integrare
numerică a modelului Euler. Modelul Euler este important pentru mişcările reale deoarece conţine
termenii esenţial neliniari, de transport convectiv. Modelul Euler include, de asemenea, efecte de
compresibilitate, printre care şi curgeri însoţite de unde de şoc. Termenii legaţi de vâscozitate, negli-
jaţi în acest model nu produc decât o disipare a energiei, importantă în apropierea pereţilor şi în
alte zone speciale, de obicei restrânse şi prezentând discontinuităţi. În ultimii ani, s-au dezvoltat nu-
meroase metode de integrare numerică a modelului Euler incluzând termenii nestaţionari. Mişcarea se
construieşte prin distribuirea perturbaţiilor introduse de sursa care furnizează energie fluidului, după
direcţii caracteristice date de valorile proprii ale matricelor sistemului hiperbolic neliniar cu derivate
parţiale. La dezvoltarea acestor metode au fost aduse contribuţii şi de către autorii prezentei lucrări.
Se utilizează atât metode cu diferenţe finite, cât şi cu elemente şi volume finite.
PREFAŢĂ xix

În capitolul 12 al monografiei sunt tratate metode moderne de integrare numerică a modelului


Navier-Stokes, atât pentru curgeri incompresibile, cât şi pentru cele compresibile. Sunt prezentate
trei categorii de metode: cu diferenţe finite, cu elemente finite şi cu volume finite.
Modelul Navier-Stokes este modelul care include efectele de vâscozitate, alături de cele de com-
presibilitate; completat cu ecuaţia de transport a energiei totale, el include şi efecte de transfer de
căldură. Modelul poate fi dezvoltat astfel încât să cuprindă şi alte aspecte ca: transfer de masă,
combustie, efecte magnetohidrodinamice ş.a.
Autorii îşi exprimă convingerea că această lucrare va fi de un real folos atât specialiştilor din
domeniul Dinamicii fluidelor, cât şi tinerilor care se pregătesc pentru a pătrunde cât mai adânc
în această disciplină ştiinţifică dificilă şi fascinantă, capabilă să sugereze căi noi şi fecunde şi altor
discipline de graniţă.
Totodată, autorii speră ca lucrarea de faţă să aducă modesta lor contribuţie la menţinerea şi
dezvoltarea şcolii româneşti de Aerodinamică, şcoală creată de profesorul Elie Carafoli, cu valoroase
realizări, recunoscute atât în ţară cât şi pe plan internaţional.

Autorii
PREFAŢĂ 1

Partea I FUNDAMENTE
2 PREFAŢĂ

pagină goală
CAPITOLUL 1

ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

1.1. INTRODUCERE

Ecuaţiile dinamicii fluidelor constituie expresia principiilor generale de conservare completate


cu o serie de relaţii constitutive de închidere. Evoluţia unui sistem fizic este complet determinată de
anumite legi de conservare: conservarea masei, impulsului şi energiei, deşi există proprietăţi fizice
care nu pot fi exprimate sub formă conservativă (de exemplu, entropia sau presiunea). Majoritatea
modelelor matematice ale mecanicii mediilor continue conţine ecuaţii şi sisteme de ecuaţii diferenţiale
cu derivate parţiale. Deoarece fiecare model reprezintă un anumit fenomen fizic din natură, este
foarte importantă înţelegerea semnificaţiei fizice a acestora. Mai mult, analiza proprietăţilor fizice
ale ecuaţiilor şi sistemelor diferenţiale cu derivate parţiale este de o importanţă deosebită, având
în vedere că integrarea numerică trebuie întotdeauna făcută în concordanţă cu acestea. Ecuaţiile
dinamicii fluidelor sunt ecuaţii diferenţiale care conţin derivate de ordinul întâi sau al doilea în spaţiu
şi doar de ordinul întâi în timp. Fluxurile convective conţin derivate de ordinul întâi, pe când cele
difuzive, derivate de ordinul al doilea. Dacă derivatele temporale sunt liniare, cele spaţiale pot fi fie
liniare, fie neliniare. Cu excepţia ecuaţiei potenţialului, toate celelalte modele ale dinamicii fluidelor
sunt reprezentate de mai mult de o ecuaţie diferenţială, deci de sisteme diferenţiale cu derivate parţiale.
Un obiectiv major al acestui capitol îl constituie analiza teoretică a legăturii între ecuaţiile şi
sistemele de ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale şi condiţiile la limită şi iniţiale asociate lor, pentru
asigurarea formulării unei probleme bine puse. Ansamblul format din ecuaţiile cu derivate parţiale şi
condiţiile iniţiale şi la limită asociate acestora formează o problemă bine pusă din punct de vedere
matematic, dacă sunt îndeplinite condiţiile: 1) soluţia problemei există, 2) soluţia problemei este
unică, 3) soluţia depinde în mod continuu de condiţiile iniţiale şi la limită (Hadamard, [122]).
Asigurarea existenţei soluţiei numerice a unei anumite probleme se face, în general, fără dificul-
tate. Există însă şi excepţii, spre exemplu, în cazul utilizării soluţiei exacte a ecuaţiei Laplace (soluţia
de tip sursă), când soluţia nu există în punctul în care este poziţionată sursa. De regulă, în contextul
metodelor numerice, această problemă este evitată prin poziţionarea surselor în afara domeniului de
calcul.
Cauza uzuală care face ca soluţia unei probleme să nu fie unică este neconcordanţa între ecuaţi-
ile sau sistemele diferenţiale cu derivate parţiale şi condiţiile la limită asociate. Vom analiza, pentru
fiecare tip de problemă, (eliptică, parabolică sau hiperbolică) modalitatea de formulare a condiţiilor
la limită şi a condiţiilor iniţiale pentru asigurarea unicităţii soluţiei. Trebuie totuşi să facem obser-
vaţia că într-un calcul numeric, pe lângă condiţiile la limită fizice impuse prin formularea matematică
a unei anumite probleme, vor trebui definite şi o serie de condiţii la limită numerice. Acestea pot fi
specifice unui anumit algoritm de calcul, sau pot fi mai generale, legate de specificul abordării nu-
merice a unei anumite probleme. Spre exemplu, dacă în formularea matematică a unui model de
curgere exterioară putem presupune frontiera domeniului de analiză la o distanţa infinită de configu-
raţia geometrică analizată, iar pe aceasta presupunem condiţiile unei curgeri uniforme, într-un calcul
numeric frontiera exterioară a domeniului de calcul va fi întotdeauna la distanţă finită, ceea ce nece-
sită definirea unor condiţii la limită la distanţă finită, condiţii care vor depinde de soluţia calculată
în interiorul domeniului.
4 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Asigurarea unicităţii soluţiei numerice este în strânsă legătura cu asigurarea semnificaţiei fizice
a acesteia. Există situaţii, ca în cazul ecuaţiilor şi sistemelor de ecuaţii neliniare, când însuşi modelul
matematic admite soluţii multiple. În acest caz este necesară formularea unor condiţii suplimentare,
exterioare modelului matematic al problemei, pentru ca soluţia numerică să aibă relevanţă fizică (de
exemplu, condiţia de entropie).
A treia cerinţă pentru a avea o problemă bine pusă impune ca variaţii mici în condiţiile iniţiale
şi la limită să conducă la variaţii mici ale soluţiei calculate. De regulă, într-un calcul numeric imple-
mentarea condiţiilor la limită se face aproximativ, şi pe lângă condiţiile la limită fizice apar şi condiţii
la limită numerice. În consecinţă, dacă soluţia exactă a problemei abordate depinde în mod continuu
de condiţiile iniţiale şi la limită, orice eroare în implementarea numerică a acestora se va propaga şi
în interiorul domeniului afectând acurateţea soluţiei numerice.
Acest capitol debutează cu o clasificare a ecuaţiilor şi sistemelor diferenţiale din Dinamica flu-
idelor pe considerente fizice, urmată de prezentarea principalelor ecuaţii model întâlnite în domeniul
mecanicii mediilor continue. Se continuă cu prezentarea proprietăţilor matematice fundamentale ale
ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale de ordinul întâi şi de ordinul al doilea. Studiul proprietăţilor
matematice permite formularea corectă a condiţiilor la limită şi iniţiale şi determinarea domeniilor de
dependenţă şi, respectiv, de influenţă fizică, care vor sta la baza discretizării numerice. Se vor analiza,
pe rând, ecuaţiile şi sistemele cu derivate parţiale liniare şi neliniare, insistându-se asupra propri-
etăţilor sistemelor de tip hiperbolic, care prezintă un interes deosebit în domeniul metodelor numerice
din Dinamica fluidelor. În finalul capitolului sunt date reprezentările integrale ale soluţiilor ecuaţi-
ilor Laplace şi Prandtl-Glauert, pe care se bazează metodele de simulare numerică cu singularităţi
utilizate în aerodinamica liniară.

1.2. CLASIFICARE PE BAZA PROPRIETĂŢILOR FIZICE

Modelele matematice ale Dinamicii fluidelor reprezintă o reflectare a proprietăţilor fizice ale
mişcării fluidelor, în condiţiile unor ipoteze specifice. Mişcarea unui fluid este rezultatul interacţiunii
dintre fluxurile convective, fluxurile difuzive şi surse interne sau externe. Raportul dintre cele două
tipuri de fluxuri va determina caracterul eliptic, parabolic sau hiperbolic al modelului.
Din punct de vedere fizic, modelele Dinamicii fluidelor descriu două tipuri de fenomene: fenomene
de echilibru şi fenomene de propagare (transport). Vom prezenta în continuare elementele specifice
celor două clase de fenomene, având în vedere implicaţiile asupra formulării corecte a unui model
matematic.

1.2.1. Fenomene de echilibru


Fenomenele de echilibru sunt descrise de o ecuaţie (sau sistem de ecuaţii) cu derivate parţiale pe
un domeniu închis, având asociate un set de condiţii la limită specifice pe frontiera acestuia (fig. 1.1).
Problemele de echilibru sunt numite şi probleme de domeniu, deoarece soluţia în interiorul domeniului
depinde de condiţiile la limită pe frontiera acestuia. Orice punct de pe frontieră va influenţa toate
punctele din interiorul domeniului. Pentru ca informaţia de la frontieră să fie recepţionată în toate
punctele interioare, este necesar ca orice punct interior să influenţeze toate celelalte puncte interioare,
sau, invers, un punct interior să fie influenţat de orice alt punct.
Vom denumi domeniu de dependenţă fizică a unui punct oarecare, domeniul format de mulţimea
punctelor care influenţează punctul dat. Invers, domeniul de influenţă fizică a unui punct reprezintă
mulţimea punctelor influenţate de punctul dat. Pentru fenomenele de echilibru, domeniul de depen-
denţă fizică al unui punct arbitrar este identic cu domeniul de influenţă fizică şi identic cu domeniul de
analiză. Din categoria fenomenelor de echilibru de interes în mecanica mediilor continue putem cita:
curgerile potenţiale subsonice şi staţionare, transferul termic conductiv în solide, echilibrul tensiunilor
elastice în corpurile rigide etc.
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 5

Fig. 1.1. Formularea unei probleme de echilibru.

Din punct de vedere matematic, fenomenele de echilibru sunt fenomene staţionare, descrise
de ecuaţii diferenţiale de tip eliptic. De remarcat faptul că nu toate fenomenele staţionare sunt în
acelaşi timp şi probleme de domeniu (eliptice). Spre exemplu, curgerea potenţială staţionară în regim
supersonic este de tip hiperbolic; mişcarea în stratul limită staţionar este de tip parabolic.

1.2.2. Fenomene de propagare


Fenomenele de propagare (sau transport) sunt descrise de ecuaţii cu derivate parţiale pe un
domeniu deschis având asociate un set de condiţii iniţiale şi la limită (fig. 1.2).
Domeniul de analiză, deşi poate fi mărginit în timp şi spaţiu, este deschis, deoarece există
porţiuni libere ale frontierei, în sensul că, pe acestea nu trebuie impuse condiţii la limită. Valorile
necunoscutelor pe frontierele libere sunt determinate de modul cum se dezvoltă soluţia în interiorul
domeniului. Analiza unui fenomen de transport presupune: cunoaşterea stării iniţiale (condiţiile de
start) şi/sau a unor condiţii la limită pe o serie de segmente ale frontierei. Soluţia se va determina
în punctele din interiorul domeniului, prin integrarea ecuaţiilor cu derivate parţiale, pornind de la
condiţiile iniţiale (sau din secţiunea de start), parcurgându-l în sensul impus de fenomenul de transport
şi, impunând condiţiile la limită corespunzătoare.
Din punct de vedere matematic, fenomenele de propagare sunt reprezentate prin ecuaţii şi sisteme
de tip parabolic şi hiperbolic. Pentru fenomenele de propagare, domeniile fizice de dependenţă şi,
respectiv, influenţă, ale unui punct arbitrar nu mai sunt identice cu domeniul de calcul; ele vor fi
reprezentate de subdomenii închise de o serie de suprafeţe sau curbe caracteristice, în funcţie de
dimensiunea spaţială a problemei şi în funcţie de direcţia şi sensul de propagare.
Fenomenele de transport sunt fenomene nestaţionare (sau tranzitorii), caz în care direcţia de
dezvoltare a soluţiei este timpul. Există însă şi modele staţionare în care soluţia se dezvoltă preferenţial
în anumite direcţii. Am citat deja mai sus problema stratului limită staţionar şi modelul potenţial
staţionar în regim supersonic. Pentru astfel de probleme, specificarea condiţiilor la limită impune o
analiză a propagării informaţiei într-un hiperspaţiu spaţiu-timp.

1.2.3. Ecuaţii model în dinamica fluidelor


Mişcarea fluidelor poate fi considerată ca un proces extrem de complex în care coexistă şi in-
teracţionează diverse fenomene fizice, fiecare dintre acestea caracterizându-se prin mecanisme speci-
fice. Mecanismele prin care un anumit fenomen apare şi se dezvoltă sunt reflectate printr-o serie de
mărimi specifice, numite scări (scări de lungimi, de viteze şi de timp). Dacă scările de timp ale di-
verselor procese fizice au acelaşi ordin de mărime, atunci acestea vor interacţiona între ele, fiind
prezente simultan în ecuaţiile care descriu fenomenul respectiv.
6 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Fig. 1.2. Formularea unei probleme de propagare.

Mişcarea unui fluid este rezultatul unor interacţiuni complexe între procesele de transport con-
vectiv, de difuzie vâscoasă şi de difuzie turbulentă la care se adaugă efectul „surselor” de impuls şi
energie. Complexitatea proceselor fizice de bază, dar mai ales complexitatea interacţiunilor dintre
acestea, conduc la modele matematice diferenţiale cu derivate parţiale neliniare, cu structuri foarte
complicate. Integrarea acestora se face în funcţie de proprietăţile lor matematice. Este deci utilă anali-
za proprietăţilor matematice, pe modele matematice mai simple, care să aproximeze, la un anumit
nivel de precizie, fie fenomenul mişcării unui fluid, fie un anumit proces fizic ce intervine în acest
fenomen.
Din punct de vedere numeric, ecuaţiile model servesc la conceperea şi dezvoltarea unor tipuri de
scheme de discretizare care să fie în concordanţă cu proprietăţile fizice ale procesului sau fenomenului
analizat. Ecuaţiile model simple se dovedesc foarte utile şi sub aspectul probării directe a conver-
genţei diverşilor algoritmi numerici, deoarece pentru multe dintre aceste modele se cunoaşte soluţia
exactă. Dintre ecuaţiile model cu relevanţă în mecanica mediilor continue şi, în particular, în dinamica
fluidelor, menţionăm:
1. Ecuaţia liniară de transport convectiv. Transportul convectiv al mărimii scalare  cu
viteza constantă  este descris de ecuaţia:
 
+ = 0  = const (1.1)
 
Această ecuaţie, în mecanica mediilor continue, modelează propagarea cu viteza constantă,  a un-
delor unidimensionale 
În dinamica fluidelor, ecuaţia (11) modelează transportul convectiv al unui scalar pasiv, spre
exemplu, termenul de transport al temperaturii din ecuaţia energiei într-o curgere incompresibilă (în
meteorologie ea este cunoscută sub denumirea de ecuaţie de advecţie). Aceasta serveşte, de asemenea,
ca model liniar (sau liniarizat) pentru termenii de transport convectiv din ecuaţiile Euler ale fluidului
perfect.
2. Ecuaţia de difuzie. Difuzia scalarului  sub efectul unei „difuzivităţi”,  este reprezentată
matematic de ecuaţia:
 2
=  2 (1.2)
 
Această ecuaţie modelează fenomene pur difuzive, care se petrec la scară submacroscopică. În mecanica
mediilor continue aceste fenomene sunt reprezentate, la scara macroscopică, prin relaţii constitutive,
empirice, cum ar fi legile Fourier, Fick, pentru transferul de căldură şi masă, şi ipotezele Stokes în
dinamica fluidelor.
Ecuaţia (12) este numită ecuaţia conducţiei termice nestaţionare şi unidimensionale în transferul
de căldură. În dinamica fluidelor, aceasta este modelul pentru mişcarea pur difuzivă a unui fluid,
fenomen care se petrece la numere Reynolds tinzând către zero (mişcare de tip Stokes). Spre exemplu,
dezvoltarea stratului limită impulsiv pe o placă plană este modelată de o ecuaţie de acest tip.
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 7

3. Ecuaţia de conservare neliniară. Modelul neliniar cel mai simplu pentru legile de conser-
vare, în care sunt exprimate ecuaţiile generale ce descriu mişcarea fluidelor, are forma:
  ()
+ = 0 (1.3)
 
Funcţia  poartă numele de flux al scalarului . Pentru a avea relevanţă fizică în modelarea formării şi
propagării discontinuităţilor (unde de şoc sau expansiune), fluxul se presupune a fi o funcţie convexă,
adică satisface condiţia:
2
 0 (1.4)
2
În particular, dacă:
2
 () =  (1.5)
2
se obţine ecuaţia Burgers nevâscoasă:
 
+ = 0 (1.6)
 
care reprezintă un model neliniar unidimensional pentru ecuaţiile Euler, fără gradient de presiune.
4. Ecuaţia liniară de difuzie-convecţie. Modelul liniar pentru studiul interacţiunilor dintre
transportul scalarului pasiv  cu viteza constantă  şi difuzia acestuia sub efectul unei „vâscozităţi
moleculare”  este:
  2
+ =  2 (1.7)
  
Deoarece transportul convectiv este un proces orientat spaţial, iar difuzia moleculară un proces sime-
tric în spaţiu, modelul (17) este util în analiza relaţiei simetric-disimetric în propagarea infor-
maţiei. De remarcat faptul că această ecuaţie constituie cel mai simplu model pentru ecuaţiile Navier-
Stokes.
5. Ecuaţia de conservare cu vâscozitate. Modelul neliniar al combinaţiei dintre procesul de
transport convectiv şi cel de difuzie vâscoasă, constituind o aproximaţie unidimensională a ecuaţiilor
Navier-Stokes fără termen sursă (gradient nul de presiune), are forma:
µ ¶
  ()  
+ =   (1.8)
   
Dacă fluxul  () este luat de forma (15) atunci se obţine ecuaţia Burgers. Ecuaţia completă Burgers:
  2
+ =  2 (1.9)
  
este o ecuaţie de tip parabolic, care poate servi ca model al ecuaţiilor stratului limită sau al ecuaţiilor
parabolizate Navier-Stokes, şi chiar al ecuaţiilor complete Navier-Stokes.
Acest model neliniar permite studiul interacţiunilor dintre procesul de difuzie şi cel de con-
vecţie. El permite totodată o analiză comparativă între difuzia moleculară şi cea artificială, care
apare inerent într-o discretizare corectă a termenului de convecţie.
6. Ecuaţia undelor. Ecuaţia:
2 2
2 
=   (1.10)
2 2
reprezintă modelul pentru propagarea simetrică în spaţiu a undelor unidimensionale. Deşi ecuaţiile
(11) şi (110) sunt cunoscute practic sub aceeaşi denumire de „ecuaţii ale undelor unidimensionale”,
între cele două ecuaţii există diferenţe fundamentale. Astfel, undele descrise de (11) se propagă în
spaţiu într-un sens impus de semnul vitezei , pe când undele descrise de (110) se propagă simetric
(atât în sensul pozitiv, cât şi în cel negativ al axei ). Observând că ecuaţia (110) se poate scrie
astfel: µ ¶µ ¶
   
− +  = 0 (1.11)
   
putem interpreta unda descrisă de aceasta ca o combinaţie între două unde de tipul (11), una ce se
propagă în sens pozitiv şi cealaltă în sens negativ, ambele având acelaşi modul al vitezei de propagare.
8 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

În dinamica fluidelor, ecuaţia (110) modelează propagarea undelor acustice (de presiune). De
exemplu, potenţialul de perturbaţie într-o mişcare nestaţionară satisface o ecuaţie de acest tip. În
mecanică, ecuaţia (110) este cunoscută ca ecuaţia coardei vibrante.
7. Ecuaţia Laplace generalizată. Ecuaţia Laplace generalizată este modelul pentru o serie
de fenomene de echilibru din mecanica mediilor continue: transferul conductiv de căldură în solide
în regim staţionar, mişcări potenţiale incompresibile, distribuţia presiunilor (ecuaţia Reynolds) în
problemele de lubrificaţie hidrodinamică etc. Forma generală a ecuaţiei Laplace este:
µ ¶ µ ¶ µ ¶
     
 +  +  = 0 (1.12)
     
unde (  ) este o funcţie dată, pozitivă. În particular, pentru  = const 6= 0 se obţine ecuaţia
Laplace clasică:
 2 2  2
∆ = + + 2 = 0 (1.13)
2  2 
8. Ecuaţia Prandtl-Glauert se regăseşte în aerodinamica liniară (modelul potenţialului de
perturbaţie în regim supersonic) şi are forma:
2  2  2
= + 2 (1.14)
2  2 
9. Ecuaţia Poisson generalizată. Aceasta este:
µ ¶ µ ¶ µ ¶
     
 +  +  =  (  )  (1.15)
     
şi reprezintă, în esenţă, o ecuaţie Laplace completată cu termenul sursă,  (  ). Ea modelează
transferul de căldură în solide cu surse interne de căldură în regim staţionar, sau intensitatea câmpului
electric într-un domeniu cu densitatea de sarcină  (  ) 
10. Ecuaţia Helmholtz. Modelul care guvernează distribuţia spaţială a amplitudinii undelor
armonice, caz în care  reprezintă frecvenţa acestor unde, este:
∆ + 2  = 0 (1.16)
Într-adevăr, dacă în ecuaţia undelor (110) considerăm cazul oscilaţiilor armonice:
 = ̂ () e  (1.17)
în care ̂() reprezintă amplitudinea complexă a undei, iar  pulsaţia acesteia, vom obţine:
 2 ̂
− 2 ̂ =  (1.18)
2
Evident, în cazul tridimensional se obţine o ecuaţie de tipul (116). Putem concluziona că fenomenele
fizice modelate de ecuaţia Helmholtz sunt aceleaşi cu cele modelate prin ecuaţia undelor, introducând
suplimentar ipoteza oscilaţiilor armonice. Aplicaţiile curente vizează problema propagării undelor
acustice sau a mişcării oscilatorii armonice nestaţionare, în ipoteza micilor perturbaţii.

1.3. ECUAŢII LINIARE DE ORDINUL ÎNTÂI

Vom prezenta în cele ce urmează cele mai importante proprietăţi matematice ale ecuaţiilor şi
sistemelor cu derivate parţiale care sunt de interes în dinamica fluidelor. S-a preferat clasificarea
matematică pe baza caracteristicilor, metodă pe care o considerăm cea mai semnificativă în contextul
analizei numerice ulterioare. Deşi, de regulă, prezentarea clasificării matematice se face având ca
punct de referinţă teoria ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale de ordin doi în două variabile, am
preferat o analiză pe modelele cu derivate parţiale cu relevanţă în dinamica fluidelor, care să permită
ulterior o aplicare directă la modelele matematice complete din acest domeniu.
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 9

O dezvoltare corespunzătoare se va da analizei proprietăţilor ecuaţiilor şi sistemelor diferenţiale


neliniare de tip hiperbolic. Prezentarea se va face în strânsă corelaţie cu modelele neliniare ale dinamicii
fluidelor, modelul Euler şi modelul Navier-Stokes. Astfel, se vor defini o serie de noţiuni de bază în
teoria ecuaţiilor hiperbolice neliniare, cum ar fi: soluţia slabă, unicitatea soluţiei slabe, condiţia de
entropie, relaţiile Hugoniot-Rankine, formarea undelor de şoc, unde simple etc. Ca aplicaţie concretă
am ales ecuaţia Burgers nevâscoasă, care îşi va dovedi utilitatea în dezvoltarea algoritmilor numerici
dedicaţi integrării ecuaţiilor hiperbolice neliniare.

1.3.1. Ecuaţia liniară de transport convectiv unidimensional


Modelul matematic cel mai simplu pentru fenomenul de transport convectiv este reprezentat de
ecuaţia diferenţială cu derivate parţiale de ordinul întâi, de forma:
 
+ = 0   0 −∞    +∞ (1.19)
 
unde  = const. reprezintă viteza de transport.
Condiţia iniţială asociată acestei ecuaţii este:
 = 0 ( 0) = 0 () (1.20)
Ecuaţia (1.19) este de tip hiperbolic, iar soluţia ei generală este:
( ) =  ( − ) (1.21)
unde  este o funcţie arbitrară de clasă  1 (derivabilă şi cu derivata continuă). Pentru a specifica
funcţia  se va impune condiţia iniţială (1.20):
 = 0 ( 0) = 0 () =  () (1.22)
şi se obţine soluţia:
( ) = 0 ( − ) (1.23)
Observaţii. 1) Soluţia (1.23) depinde în mod continuu de condiţia iniţială.
2) Relaţia (1.23) pune în evidenţă conservarea mărimii  în lungul unor drepte în hiperspaţiul
( ) definite de:
 −  = const (1.24)
care poartă numele de caracteristici.
Aceeaşi concluzie se poate obţine şi din analiza ecuaţiei diferenţiale (1.19). Astfel, se cunoaşte
că derivata totală a unei funcţii  (   ) în lungul unei suprafeţe (x   ) = const. este dată de
ecuaţia
d 
= + (C ∇)  (1.25)
d 
unde C este viteza locală a suprafeţei  , C =dx  d Deci ecuaţia (1.19) poate fi privită ca derivata
totală a mărimii  în lungul unei drepte ( ) = const având viteza:
d
=  (1.26)
d
şi poate fi rescrisă sub forma unei ecuaţii diferenţiale ordinare:
d
= 0 (1.27)
d
care pune în evidenţă din nou conservarea mărimii  în lungul unei caracteristici definite de relaţia
(126). Integrând ecuaţia diferenţială (1.26), obţinem:
( ) =  −  = const (1.28)
iar, din ecuaţia (1.27), rezultă, având în vedere şi condiţia iniţială (1.20):
 [( )] = const., ( ) = 0 ( − ) (1.29)
10 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Deşi rezultatul analitic este evident acelaşi, vom observa totuşi că, din ecuaţia (1.27), putem să
desprindem concluzii foarte utile:
a) din punct de vedere matematic: prin proiectarea ecuaţiei hiperbolice pe suprafeţele caracteri-
stice se pot pune în evidenţă o serie de proprietăţi de conservativitate;
b) din punct de vedere numeric: ecuaţia diferenţială cu derivate parţiale (1.19) poate fi integrată
d
ca o ecuaţie diferenţială ordinară într-o grilă de calcul definită de curbele caracteristice = 
d
3) În final, putem să facem o analiză Fourier a ecuaţiei (1.19), posibilitate sugerată de caracterul
conservativ al mărimii  în lungul caracteristicilor.
Conform definiţiei, transformata Fourier pe continuu a funcţiei ( ) este (Şabac, [258]):
Z
+∞Z∞

̂( ) = ( )e−i ei dd =  ()  (1.30)


notaţie
−∞ 0

având proprietăţile: µ ¶ µ ¶
 
 = i̂  = −i̂ (1.31)
 

unde i = −1 Aplicând transformata Fourier ecuaţiei (1.19) vom obţine ecuaţia omogenă:
(− + ) ̂ = 0 (1.32)
iar condiţia de existenţă a unei soluţii nebanale conduce la ecuaţia caracteristică:
 =  (1.33)
Soluţia ( ) se va obţine aplicând transformata Fourier inversă:
Z
+∞

( ) = ̂()ei(−) d (1.34)


−∞

unde amplitudinile ̂() se găsesc din condiţia iniţială:


Z
+∞ Z
+∞
i
( 0) = 0 () = ̂()e d → ̂() = 0 ()e−i d (1.35)
−∞ −∞

Înlocuind (135) în expresia soluţiei generale (1.34), rezultă:


Z
+∞ Z
+∞ Z
+∞
−i i(−)
( ) = 0 ()e e d d = 0 ()e−i d = 0 ( − ) (1.36)
−∞ −∞ −∞

Din punct de vedere teoretic şi numeric este mult mai util să considerăm transformata Fourier
discretă (Fletcher, [104]). În această situaţie, se va considera soluţia descompusă într-o serie Fourier
de forma:
X =∞
=+∞ X
( ) = ̂ ei  e−i   (1.37)
=−∞ =−∞
Bazându-ne pe liniaritatea ecuaţiei, vom considera doar o armonică din seria de mai sus:
( ) = ̂ei(−)  (1.38)
Soluţia de forma (138) poate fi interpretată ca o undă având amplitudinea complexă ̂, numărul de
undă  şi pulsaţia  . Introducând unda (1.38) în ecuaţia (1.19), obţinem ecuaţia de valori proprii
(1.32), care pune în evidenţă legătura dintre numărul de undă  şi pulsaţia 
Soluţia (1.38) devine:
( ) = ̂ei(−)  (1.39)
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 11

Pentru determinarea amplitudinii ̂ vom impune condiţia iniţială:


( 0) = 0 () = ̂ei  (1.40)
de unde rezultă:
̂ = 0 ()e−i  (1.41)
Se pune astfel în evidenţă că: dacă se consideră o descompunere Fourier (sau în unde simple) a
condiţiei iniţiale, evidenţiată de relaţia (1.41), determinarea soluţiei ecuaţiei hiperbolice (1.19) poate
fi asimilată cu analiza propagării acestor unde pe direcţiile caracteristice date de ecuaţia caracteristică
(1.32). Defazajul undei este  =  de unde rezultă că  poate fi interpretat ca fiind viteza de fază a
undei elementare.
Concluzii. Analiza Fourier permite:
a) punerea în evidenţă a direcţiilor caracteristice ca o condiţie a existenţei unei descompuneri a
soluţiei în unde simple;
b) introducerea conceptului de propagare (sau transport) a unor unde simple în lungul direcţiilor
caracteristice, concept foarte apropiat de semnificaţia fizică a ecuaţiei diferenţiale; reamintim că, din
punct de vedere fizic, ecuaţia (1.19) reprezintă transportul convectiv al mărimii scalare  cu o viteză
de convecţie constantă a ;
c) introducerea conceptului de reconstrucţie a soluţiei unei ecuaţii diferenţiale prin suprapunerea
unor undelor simple;
d) extinderea directă pentru cazul multidimensional sau pentru sisteme diferenţiale cu derivate
parţiale.

1.3.2. Ecuaţia liniară de transport convectiv multidimensional


Fie ecuaţia de transport a mărimii scalare (   ):

+ a ∇ = 0   0 −∞      +∞ (1.42)

unde:
  
∇= i+ j+ k  a =  i +  j +  k  (1.43)
  
i  j  k fiind versorii direcţiilor carteziene    . Condiţia iniţială asociată ecuaţiei (1.42) este:
 = 0 (   ) = 0 (  ) (1.44)
Vom aplica analiza Fourier pentru studiul soluţionării acestei ecuaţii, deoarece constituie un
exemplu foarte util pentru generalizarea metodei de la cazul unidimensional la cel multidimen-
sional. Soluţia (   ) se consideră de forma unei unde:
(   ) = ̂ei( + + −) = ̂ei(ax −)  (1.45)
unde  este pulsaţia, iar      reprezintă numerele de undă asociate direcţiilor carteziene. Am
introdus mai sus vectorul de undă d şi vectorul de poziţie x :
d =  i +  j +  k  x = i + j +  k  (1.46)
Înlocuind (1.45) în ecuaţia (1.42), se obţine ecuaţia omogenă:
(− + da ) ̂ = 0 (1.47)
şi, din condiţia de soluţie nebanală pentru ecuaţia de mai sus, ecuaţia caracteristică:
 = da  (1.48)
care pune în evidenţă caracterul hiperbolic al ecuaţiei considerate. Soluţia corespunzătoare undei
elementare se poate scrie sub forma:
(   ) = ̂eid (x −a)  (1.49)
12 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Pentru determinarea amplitudinii ̂ vom impune condiţia iniţială (1.44):


̂ = 0 (  )e−ida  (1.50)
Concluziile pe care le-am prezentat anterior pentru cazul unidimensional rămân în continuare valabile
şi la cazul tridimensional. Astfel, se constată că unda care se propagă în direcţia d are viteza de fază
a. De asemenea, vom remarca faptul că, ţinând seamă de definiţia derivatei în lungul unei suprafeţe
(1.25), putem să considerăm ecuaţia (1.42) de forma:
d
= 0 (1.51)
d
în lungul suprafeţei caracteristice (x   ) = const., definită de ecuaţia diferenţială:
dx 
= a. (1.52)
d
Integrând această ecuaţie, obţinem reprezentarea parametrică a suprafeţei caracteristice:
x  =a ( −  ) + x   (1.53)
unde x  şi  reprezintă coordonatele punctului arbitrar  (x    ) din hiperspaţiul (   ). Din
relaţia (1.48) este evident că produsul scalar între vectorul (d  −) şi vectorul (a  1) este nul, ceea ce
pune în evidenţă ortogonalitatea acestora.

1.4. SISTEME LINIARE DE ORDINUL ÎNTÂI

Fie partea omogenă a unui sistem diferenţial cu derivate parţiale de ordinul întâi:
U U U U
+ A + A + A = 0 (1.54)
   
unde vectorul necunoscută este: £ ¤
U= 1 2      (1.55)
iar matricele constante A  A  A sunt matrice pătrate de dimensiune ( × ). Condiţiile iniţiale
asociate sistemului sunt:
 = 0 U(   ) = U0 (  ) (1.56)
Dacă vom defini:
A = A i + A j + A k  (1.57)
atunci sistemul (1.54) poate fi scris sub forma:
U
+ (A∇) U = 0 (1.58)

Din punct de vedere matematic şi numeric, cea mai utilă metodă de analiză a tipului sistemului
diferenţial are la bază analiza Fourier, care se pretează la interpretări fizice directe prin noţiunile de
suprafaţă caracteristică şi propagare a undelor simple.
Astfel, se caută soluţia acestui sistem de forma unei unde plane (1.45):
U = Ûei( + + −) = Ûei(da−)  (1.59)
unde: £ ¤
Û = ̂1 ̂2    ̂  (1.60)
reprezintă vectorul amplitudinilor complexe (sau, simplu, amplitudinea complexă).
Pulsaţia undei este  iar      reprezintă numerele de undă asociate direcţiilor spaţiale sau
componentele vectorului de undă d :
d =  i +  j +  k  (1.61)
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 13

Introducând relaţia (1.60) în sistemul (1.55), se obţine sistemul omogen pentru amplitudinea
complexă:
( A +  A +  A − I) Û = 0 (1.62)
unde I reprezintă matricea unitate de ordinul 
Condiţia ca acest sistem să admită o soluţie diferită de soluţia banală este:
det ( A +  A +  A − I) = 0 (1.63)
Ecuaţia (1.63) poartă numele de ecuaţie caracteristică a sistemului diferenţial şi poate fi interpretată
ca o relaţie de legătură între parametrii ,     şi  ai undei. Această legătură poate fi considerată
şi ca o ecuaţie algebrică pentru una din variabilele menţionate, celelalte trei fiind considerate ca
parametri. De regulă, se consideră date componentele     şi  ale vectorului de undă d , iar
relaţia (1.63) devine o ecuaţie algebrică de ordinul  în necunoscuta 
U
În cazul staţionar, ( = 0) se poate admite, în continuare, soluţia sub forma undei (1.59), dar

luând  = 0. În aceste condiţii sistemul omogen pentru amplitudini devine:
( A +  A +  A ) Û = 0 (1.64)
iar ecuaţia caracteristică se scrie:
det ( A +  A +  A ) = 0 (1.65)
Două componente ale vectorului de undă d vor fi asimilate ca parametri, urmând ca cea de-a treia să
se determine funcţie de acestea.
Clasificarea sistemelor diferenţiale se face funcţie de rădăcinile ecuaţiei caracteristice (Hirsch
1990, [139]). Astfel, sistemul este:
− de tip hiperbolic, dacă toate rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt reale şi distincte;
− de tip hiperbolic sau parabolic, dacă toate rădăcinile sunt reale, dar există şi rădăcini multiple;
− de tip eliptic, dacă toate rădăcinile sunt complex conjugate;
− tip hibrid, dacă există şi rădăcini reale şi rădăcini complex conjugate.
Se poate constata că o clasificare completă a sistemelor diferenţiale nu se poate face doar după
rădăcinile ecuaţiei caracteristice, deoarece, în cazul rădăcinilor multiple, nu există un criteriu de
delimi-
tare între tipul hiperbolic şi tipul parabolic. Deşi în ambele situaţii soluţia sistemului diferenţial este
de tip undă, între cazul hiperbolic şi cel parabolic există diferenţe notabile. Astfel, undele asociate
sistemelor hiperbolice sunt neamortizate, pe când cele asociate sistemelor parabolice sunt amorti-
zate. De asemenea, domeniul fizic de dependenţă al sistemelor parabolice este mult mai extins decât
cel al sistemelor hiperbolice.
O formulare echivalentă, care să facă posibilă clasificarea completă a sistemelor diferenţiale este
bazată pe transformarea sistemului omogen (1.62) într-o problemă de valori şi vectori proprii. Astfel,
să observăm că relaţia matriceală (1.62) poate fi scrisă sub forma:
KÛ = Û (1.66)
unde matricea K este:
K =  A +  A +  A  (1.67)
iar  =  are semnificaţia de valori proprii ale matricei K În cazul staţionar, se poate formula o
problemă de valori proprii analogă doar dacă una din matricele A  A sau A este nesingulară. Să
presupunem că det(A ) 6= 0. Putem deci înmulţi la stânga sistemul (1.64) cu inversa matricei A şi,
după rearanjare, obţinem acelaşi sistem de valori proprii (1.66), unde:
K = A−1
 ( A +  A )  (1.68)
Valorile proprii ale matricei K sunt  = − 
Pe baza valorilor şi vectorilor proprii ale matricei K sistemele diferenţiale pot fi clasificate, după
cum urmează:
14 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

− de tip hiperbolic, când toate valorile proprii ale matricei K sunt reale, iar vectorii proprii
corespunzători sunt liniar independenţi;
− de tip parabolic, dacă toate valorile proprii sunt reale, dar vectorii proprii nu sunt liniar
independenţi;
− de tip eliptic, când toate valorile proprii sunt complex conjugate;
− de tip hibrid, în cazul în care un număr de valori proprii sunt reale, dar există şi valori proprii
complexe conjugate.

1.5. SISTEME HIPERBOLICE LINIARE

În cazul hiperbolic, deoarece vectorii proprii sunt liniar independenţi, matricea K se poate
diagonaliza. Într-adevăr, dacă vom nota cu r() vectorul propriu corespunzător valorii proprii  
 = 1 2   putem construi o matrice R ale cărei coloane sunt vectorii proprii ai matricei K:
£ ¤
R = r(1) r(2) · · · r()  (1.69)
Coloanele matricei R fiind liniar independente, matricea este nesingulară, şi au loc relaţiile:
Λ = R−1 KR sau K = RΛR−1  (1.70)
unde Λ este matricea diagonală a valorilor proprii    = 1 2  :
⎡ ⎤
1
⎢ 2 ⎥
⎢ ⎥
Λ=⎢ . . ⎥ (1.71)
⎣ . ⎦


Relaţiile (170) pot fi interpretate ca o proiecţie a matricei K în baza reprezentată de vectorii pro-
prii. Putem deci să ne punem problema proiectării, în această bază, a sistemului diferenţial (1.58). Ast-
fel, înmulţind la stânga egalităţii cu R−1  sistemul (1.58) devine:
U £¡ −1 ¢ ¤
R−1 + R AR R−1 ∇ U = 0 (1.72)

Cum R−1 este o matrice constantă, notând:
W = R−1 U (1.73)
sistemul (1.72) devine:
W £¡ −1 ¢ ¤
+ R AR ∇ W = 0 (1.74)

Vectorul W definit de (1.73) reprezintă vectorul variabilelor caracteristice, iar ecuaţiile (1.74) poartă
numele de relaţii de compatibilitate. Acestea pot fi interpretate ca fiind proiecţia sistemului pe
suprafeţele de undă (x  ) =da − = const
Condiţiile iniţiale asociate sistemului (174) se obţin aplicând aceeaşi transformare relaţiei
(156):
 = 0 W(   0) = R−1 U0 (  ) = W0 (  ) (1.75)
notaţie

În general, matricea sistemului caracteristic, R−1 AR nu este o matrice diagonală deoarece matricea
vectorilor proprii R diagonalizează matricea K (1.70), care reprezintă o combinaţie liniară a matricelor
A  A  A 
Pentru ca matricea R−1 AR să fie diagonală, ar trebui ca matricea R să diagonalizeze fiecare
dintre matricele A  A sau A  ceea ce nu este posibil. Într-un singur caz matricea R−1 AR este
diagonală, şi anume în cazul unidimensional.
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 15

Odată determinate variabilele caracteristice  ,  = 1 2 · · ·  , din relaţiile de compatibilitate


(1.74) se poate calcula vectorul necunoscută U:

X
U = RW U= r()   (1.76)
=1

Deoarece, în cazul hiperbolic, vectorii proprii r() 


formează un sistem de vectori liniar inde-
pendenţi, atunci ei pot fi consideraţi ca formând o bază în spaţiul vectorial de dimensiune  al
necunoscutei U
Cum orice vector din acest spaţiu poate fi reprezentat ca o combinaţie liniară unică a vectorilor
r()  şi vectorul U admite o descompunere în această bază:

X
U=  r()  (1.77)
=1

Dacă vom compara relaţiile (1.76) şi (1.77) şi vom tine seama de observaţia privind unicitatea des-
compunerii unui vector într-o bază, putem să identificăm:
 =    = 1 2      (1.78)
În concluzie, un sistem hiperbolic admite o soluţie de tip undă (1.59). Aceasta poate fi considerată ca
o combinaţie liniară de unde simple reprezentate de vectorii proprii r() şi având amplitudinea dată
de variabilele caracteristice  

1.6. ECUAŢII NELINIARE DE ORDINUL ÎNTÂI

Fie ecuaţia diferenţială, formulată ca o lege de conservare, pentru necunoscuta scalară :


  ()
+ = 0 (1.79)
 
având condiţia iniţială:
( 0) = 0 () (1.80)
În cele ce urmează, vom presupune că  () este o funcţie convexă de variabila , deci:
2
 0 (1.81)
2
Dacă  este diferenţiabilă, ecuaţia (1.79) poate fi liniarizată local, exprimând derivata fluxului 
prin:
 ()  ()    ()
= = ()  () =  (1.82)
    
Ipoteza făcută asupra convexităţii funcţiei  () este echivalentă cu:
()
 0 (1.83)

Ecuaţia (1.79) poate fi rescrisă în forma cvasiliniară:
 
+ () = 0 (1.84)
 
care, analog ecuaţiei (1.19), poate fi interpretată ca o ecuaţie diferenţială ordinară:
d
= 0 (1.85)
d
în lungul curbei caracteristice de ecuaţie:
d
=  (( ) )  (1.86)
d
16 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Fig. 1.3. Intersecţia caracteristicilor pentru ecuaţii scalare neliniare.

Soluţia ecuaţiei (1.84) este:


 (() ) =  ( −  0) = 0 ( − ) (1.87)
Caracteristicile definite de ecuaţia (1.85) reprezintă curbe în hiperspaţiul ( ) în lungul cărora
mărimea  se conservă. Diferenţa faţă de cazul liniar tratat anterior este aceea că panta la curba
caracteristică nu mai este constantă. Apare deci posibilitatea ca aceste curbe caracteristice să se
intersecteze, după cum este schiţat în fig. 1.3.
Fie, spre exemplu, la momentul iniţial, două puncte (1 ) şi (2 ) cu 1  2  în care are
loc relaţia  (0 (1 ))   (0 (2 )). În hiperspaţiul ( ) va exista un punct  unde se vor intersecta
caracteristicile ce trec prin punctele  şi, respectiv,  . Deoarece nu este evident ce valoare va avea
funcţia  în punctul  cea corespunzătoare caracteristicii ce trece prin punctul  sau cea corespun-
zătoare caracteristicii ce trece prin punctul  vom examina mai în detaliu comportarea funcţiei  în
acest punct.
După cum s-a arătat, soluţia exactă a ecuaţiei (1.84) la orice moment de timp este:
( ) = 0 [ −  (( ) ) ]  (1.88)
Derivând în raport cu  obţinem: ∙ ¸
 0 
= 0 1 −   (1.89)
 
0
unde am notat 0 derivata funcţiei 0 
Dar, deoarece  = () rezultă:
  
=  (1.90)
  
Înlocuind în (189) obţinem:
0
 0
=  (1.91)
  0
1 +  0

 0
Cum  0 (funcţia  a fost presupusă convexă), pentru valori 0  0 există posibilitatea ca

numitorul membrului drept din relaţia (1.91) să se anuleze pentru o anumită valoare a timpului,  
Într-adevăr, din (1.91), găsim:
1
 = −  (1.92)
 0
0

ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 17

Fig. 1.4. Discontinuitate care se propagă cu viteza constantă 

În această situaţie, soluţia nu mai este continuă, ci suferă un salt, pe care, din punct de vedere fizic,
îl interpretăm ca fiind o undă de şoc. De menţionat faptul că, la traversarea undei de şoc, formularea
cvasiliniară (1.84) nu mai are sens deoarece derivata  nu mai este definită, pe când formularea
conservativă (1.79) este în continuare valabilă.

1.6.1. Soluţii slabe


În situaţia prezentată anterior, rămâne deschisă problema determinării soluţiei pentru    . În
acest scop, vom introduce conceptul de soluţie slabă a unei ecuaţii diferenţiale neliniare.
Soluţia slabă a ecuaţiei scalare neliniare (1.79) este soluţia care satisface condiţia (Colella şi
Puckett, [68]):
Z  Z  Z 1 Z 1
( 1 )d = ( 0 )d +  ( ( )  )d −  ( ( )  )d (1.93)
  0 0
unde  şi  definesc frontiera domeniului fizic (   ) 0 reprezintă momentul iniţial şi 1 =
= 0 + ∆, (∆  0). Să considerăm cazul particular al unei soluţii discontinue, cu o discontinuitate
izolată care se propagă cu viteza C . Urmărind fig. 1.4, vom evalua integralele din expresia (1.93):
Z 
[( 1 ) − ( 0 )] d =  ( + ∆) +  ( − ∆) − (  +   ) = ∆( −  )

(1.94)
Z 1
[ ( ( )  ) −  ( ( )  )] d = [ ( ) −  ( )] ∆ (1.95)
0
Înlocuind valorile integralelor (1.94) şi (1.95) în definiţia (1.93), vom obţine  viteza de propagare a
discontinuităţii (relaţia Hugoniot-Rankine):
 ( ) −  ( )
=  (1.96)
 − 
Dacă  este o funcţie netedă, atunci putem aplica teorema de medie care arată că există un
punct  între  şi   astfel încât:
¯
 ( ) −  ( )  ¯¯
=  (1.97)
 −   ¯
Vom remarca, de asemenea, faptul că, atunci când  →   din relaţia (1.96) se obţine:
¯
 ( ) −  ( )  ¯¯  + 
 = lim = ¯ = ( ) (1.98)
 →  −    + 2
2

ceea ce probează faptul că undele slabe se propagă în lungul caracteristicilor.


18 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

1.6.2. Unicitatea soluţiei slabe


Soluţia slabă nu este unică; pentru aceeaşi condiţie iniţială putem obţine mai multe soluţii
slabe. Posibilitatea dezvoltării soluţiilor multiple pentru un anumită ecuaţie diferenţială cu derivate
parţiale se transformă într-o problemă extrem de delicată din punct de vedere numeric.
De exemplu, pentru ecuaţia Burgers:
µ ¶
  2
+ = 0 (1.99)
  2

având condiţia iniţială:


(
−1 pentru   0
 ( 0) = (1.100)
1 pentru   0
se poate verifica fără probleme că există două soluţii.
a) Soluţia corespunzătoare undei de şoc staţionare. Într-adevăr, la momentul iniţial 0 şi în
punctul  = 0 din relaţia (1.96) obţinem:

 = −1  = 1 (1.101)

³  ´2 ³  ´2
 
 ( ) −  ( ) −
= = 2 2 = 0 (1.102)
 −   − 
şi deci, pentru orice moment de timp, soluţia va fi:
(
−1 pentru   0
( ) = (1.103)
1 pentru   0

reprezentată în fig. 1.5.

Fig. 1.5. Soluţia exactă a ecuaţiei Burgers corespunzătoare undei de şoc staţionare.

b) Soluţia corespunzătoare evantaiului de expansiune schiţată în fig. 1.6, în care undele de ex-
pansiune pleacă din punctul ( = 0  = 0) 
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 19

Fig. 1.6. Soluţia exactă a ecuaţiei Burgers corespunzătoare evantaiului de expansiune.

1.6.3. Condiţia de entropie


Deoarece soluţia slabă nu este unică, apare problema eliminării soluţiilor care nu prezintă sem-
nificaţie fizică. Vom considera că soluţia slabă care se manifestă în realitate reprezintă o limită a
soluţiei cazului vâscos, pentru situaţia în care vâscozitatea tinde către zero (Colella şi Puckett, [68]).
Astfel, fie  soluţia ecuaţiei de conservare mai generale:

  ( )  2 
+ = 2  (1.104)
  

unde  reprezintă „coeficientul de vâscozitate”. Vom spune că soluţia slabă corectă a ecuaţiei (1.79)
este soluţia care satisface condiţia:
lim  =  (1.105)
→0

Soluţia care satisface şi ecuaţia (1.104) corespunde unei probleme bine puse, în sensul că soluţia
există, este unică şi depinde în mod continuu de condiţia iniţială (Hadamard, [122], [106]).
De asemenea, vom remarca faptul că, din punct de vedere fizic, soluţia slabă corectă este cea care
asigură satisfacerea principiului al doilea al Termodinamicii, pentru că este singura soluţie care asigură
creşterea entropiei la traversarea undei de şoc. Vom numi această restricţie condiţia de entropie.
Pentru cazul ecuaţiei neliniare (1.79) şi a funcţiei flux convexe, (relaţia (1.83)), condiţia de
entropie este satisfăcută dacă:
( )    ( ) (1.106)

care, în cazul ecuaţiei Burgers (1.99), se scrie:

 = −1     = 1 (1.107)

ceea ce arată că doar soluţia corespunzătoare undei de şoc staţionare,  = 0 (1.103) are semnificaţie
fizică. Din punct de vedere geometric se pune astfel în evidenţă, (fig. 1.4), că informaţia se propagă
doar în viitor (timpi ulteriori momentului iniţial).
20 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

1.6.4. Ecuaţia Burgers


Să considerăm ecuaţia Burgers:
µ ¶
  2
+ = 0 (1.108)
  2
având condiţia iniţială:
 = 0  ( 0) = 0 ()  −∞    ∞ (1.109)
Această ecuaţie prezintă un interes deosebit în aplicaţiile de dinamica fluidelor, pentru că neliniaritatea
fluxului,
2
 () =  (1.110)
2
este reprezentativă pentru termenii de convecţie din ecuaţiile de mişcare.

Fig. 1.7. Caracteristicile ecuaţiei Burgers.

Forma cvasiliniară a ecuaţiei (1108) este:


 
+ = 0 (1.111)
 
iar viteza de transport locală este  =  Caracteristicile ecuaţiei sunt definite de (186):
d
=  (1.112)
d
iar în lungul acestora ecuaţia (1111) ia forma (185):
d
= 0 (1.113)
d
Caracteristicile determinate de ecuaţia (1112) sunt curbe, definite parametric în funcţie de poziţia
iniţială 0 :
 = 0 +  (0  0)  (1.114)
iar soluţia (188) se va scrie:
( ) =  (0  0) = 0 (0 ) = 0 ( − 0 (0 ) )  (1.115)
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 21

Gradientul necunoscutei (191) este:


0
 0 (0 )
= 0  (1.116)
 1 + 0 (0 )
iar: 0
  0 (0 )
= −0 (0 ) = −0 (0 ) 0  (1.117)
  1 + 0 (0 )
1 0
Caracteristicile au panta proporţională cu în hiperspaţiul ( ). Dacă 0 (0 )  0, caz tipic
 (0 )
0
pentru un evantai de expansiune, caracteristicile nu se vor intersecta. În schimb, dacă 0 (0 )  0
caracteristicile se vor intersecta (fig. 1.7).
0
Să considerăm două puncte 01 şi 02 de pe zona în care 0 (0 )  0. Deoarece punctul  (fig. 1.8)
se propagă cu o viteză,   mai mare decât viteza punctului    în mod progresiv, punctul  se
va suprapune peste punctul  . În consecinţă poate rezulta un profil multiform, după cum este schiţat
în fig. 1.8, la momentul de timp  = 2 . Această soluţie nu are semnificaţie fizică, deoarece funcţia
 nu poate avea două valori în acelaşi punct din spaţiu şi la acelaşi moment de timp. Prin urmare,

Fig. 1.8. Evoluţia în timp a soluţiei şi formarea undelor de şoc.

o condiţie iniţială care conţine o zonă cu pantă negativă va conduce la apariţia unei discontinuităţi
de tip undă de şoc. Unda de şoc se va produce la o valoare critică a timpului,   determinată din
relaţiile (192) sau (1.117), din condiţia de anulare a numitorului, ceea ce corespunde apariţiei unui

punct singular pentru derivata :

1
 = − £ 0 ¤ (1.118)
max 0 (0 )
Unda de şoc se va deplasa cu viteza  iar relaţiile de salt Hugoniot-Rankine (196) vor fi:
∙ 2¸

−  [] = 0 (1.119)
2
unde am notat cu [] saltul mărimii  la traversarea undei de şoc. Din (1119) obţinem viteza undei:
1 + 2
=  (1.120)
2
în care 1 este viteza din amontele undei, iar 2 viteza din avalul acesteia. Apariţia şi propagarea
discontinuităţii este legată de condiţia iniţială.
22 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

În secţiunea 1.6.2 s-a analizat cazul condiţiei iniţiale discontinue. Să considerăm acum situaţia
condiţiei iniţiale liniare, când funcţia 0 (), definită de relaţia (1100)  este:


⎪ 1  pentru   0
⎪ ³
⎨ ´ 
0 () = 1 1 − + 2  pentru 0 ≤  ≤  (1.121)

⎪  


2  pentru   
Unda de şoc se va forma la o valoare a timpului,  =  , dată de relaţia (1118):

 =  (1.122)
1 − 2
şi va fi poziţionată la  =  1 =  +  2 
În consecinţă, soluţia problemei Burgers, pentru     va fi:
⎧ 1 + 2

⎨ 1  pentru   
2
 ( ) = (1.123)

⎩   pentru   1 + 2 
2
2
1 + 2
care poate fi interpretată ca o undă de şoc care se propagă cu viteza 
2

1.7. SISTEME NELINIARE DE ORDINUL ÎNTÂI

Să considerăm sistemul diferenţial de ordinul întâi, neliniar, scris în formă conservativă:
U F (U) F (U) F (U)
+ + + = 0 (1.124)
   
unde vectorul funcţie necunoscută este dat în continuare de relaţiile (1.55):
£ ¤
U = 1      (1.125)
iar vectorii F  F  F reprezintă fluxurile pe cele trei direcţii carteziene:
£ ¤ £ ¤ £ ¤
F = 1      F = 1      F = 1      (1.126)
Sistemul (1.124) poate fi scris în forma compactă:
U
+ ∇F = 0 (1.127)

unde am introdus vectorul flux F definit de:
F = F i + F j + F k  (1.128)
Pentru analiza tipului sistemului se va liniariza local sistemul (1.124), introducând matricele
iacobiene:
 
A =   =  (1.129)
 
 
A =   =  (1.130)
 
 
A =   =  (1.131)
 
iar forma cvasiliniară a sistemului (1.124) va fi asemănătoare cu forma (1.54):
U U U U
+ A + A + A = 0 (1.132)
   
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 23

Deosebirea faţă de cazul liniar constă în aceea că matricele A  A , A  de dimensiune ( × )  nu


mai sunt constante; acestea depind de vectorul necunoscută U, dar nu depind de derivatele acestuia.
În mod similar cazului liniar, vom putea rescrie sistemul (1.132) în forma compactă:
U
+ [A (U) ∇] U = 0 (1.133)

unde am introdus matricea iacobiană vector A definită de:
A (U) = A (U) i + A (U) j + A (U) k  (1.134)
Cea mai eficientă metodă de analiză a proprietăţilor sistemelor neliniare are la bază conceptul de
propagare a undelor neliniare. În cazul general, reprezentarea propagării undelor neliniare are la bază
noţiunea de front de undă.
Frontul de undă reprezintă suprafaţa care separă, la un moment dat de timp, punctele din spaţiu
influenţate de perturbaţie de punctele care încă nu au fost atinse de perturbaţie. Reprezentarea
generală a unei unde este dată de relaţia:
U = Ûei()  (1.135)
unde suprafaţa (   ) = const. reprezintă frontul de undă (numit şi faza undei ), iar Û reprezintă
amplitudinea complexă a undei.
Considerând soluţia sistemului (1.132) de forma undei (1.135), se obţine sistemul liniar:
∙ ¸

+ (A∇)  Û = 0 (1.136)

sau, dacă vom nota cu:

d = ∇  = (1.137)

componentele normalei la frontul de undă, numite şi normale caracteristice, în hiperspaţiul (   )
rezultă:
[ I + A (U) d ] Û = 0 (1.138)
Sistemul liniar omogen astfel obţinut are soluţie diferită de soluţia banală dacă:
det [A (U) d +  I] = 0 (1.139)
relaţie care se numeşte ecuaţia caracteristică a sistemului de ecuaţii diferenţiale. Evident, ecuaţia
caracteristică este o ecuaţie algebrică de ordinul  având ca necunoscute componentele normalei la
frontul de undă (d   ) şi poate avea cel mult  rădăcini reale.
Sistemul diferenţial (1.124) este de tip hiperbolic dacă toate cele  normale caracteristice sunt
reale, iar soluţiile sistemului (1.138) corespunzătoare acestor normale sunt liniar independente. Dacă
toate normalele caracteristice sunt reale, dar soluţiile sistemului omogen al amplitudinilor complexe
(1.138) nu sunt liniar independente, atunci sistemul cu derivate parţiale este parabolic. Dacă toate
cele  normale caracteristice sunt complex conjugate, atunci sistemul este eliptic. În sfârşit, dacă,
pentru ecuaţia caracteristică, un număr de normale sunt reale dar există şi rădăcini complex conjugate,
sistemul va fi hibrid.

1.8. SISTEME HIPERBOLICE NELINIARE

La fel ca în cazul sistemelor liniare, clasificarea sistemelor neliniare se poate face funcţie de
valorile şi vectorii proprii corespunzători matricei K (paragraful 1.5). Dacă valorile proprii ale matricei
iacobiene K sunt reale, iar vectorii proprii corespunzători sunt liniar independenţi, sistemul este de tip
hiperbolic şi admite o soluţie de tip undă. Este util deci, din punct de vedere practic, să considerăm
24 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

suprafaţa de undă (   ) de forma:


(   ) = da −  (1.140)
x = i +  j +  k  d (x  ) =  i +  j +  k  (1.141)
unde x este vectorul de poziţie, d reprezintă vectorul număr de undă, iar (x  ) reprezintă pulsaţia
undei

1.8.1. Unde liniare


Dacă se face ipoteza că vectorul de undă d este constant, atunci reprezentarea (1.140) corespunde
unei unde plane liniare. În acest mod, unda neliniară (1.135) ia forma (1.59):
U = Ûei(da−)  (1.142)
Particularizând relaţia (1136) pentru această situaţie se obţine sistemul algebric omogen:
[−I + dA (U)] Û = 0 (1.143)
Notând:
K (U) = dA  =  (1.144)
se obţine ecuaţia de valori şi vectori proprii:
K (U) Û = Û (1.145)
din care se vor determina proprietăţile undelor plane elementare de forma (1142) 

1.8.2. Unde neliniare


În cazul general al undei neliniare, când d =d (x  ), cele  valori proprii ale matricei iacobiene
K definesc, pentru pulsaţiile undei,  relaţii de forma:
() = () (d (x  ))   = 1 2      (1.146)
care poartă numele de relaţii de dispersie. Derivatele pulsaţiei  în raport cu componentele vectorului
de undă d definesc viteza de grup a undei v () :
  
v () = i+ j+ k (1.147)
  
Viteza de grup are o semnificaţie fizică bine definită, ea reprezentând viteza cu care se propagă energia
undei.
În acest caz, pentru unda neliniară (1.142), avem (Hirsch, [139]):
µ ¶ ½ ¾
U  d d £ ()
¤
= i − −  +x Û = i − + − + x Û (1.148)
   
© £ ¤ª
∇U = i (−∇ + d ∇x + x ∇d ) Û = i d ∇ + ∇d − () + x Û (1.149)
Termenul din paranteza dreaptă din relaţiile de mai sus se anulează în două situaţii:
a) în cazul undelor plane liniare analizat anterior (d = const);
b) dacă:
x
v () =  (1.150)

ceea ce corespunde unui sistem de referinţă care se deplasează cu viteza de grup v () 
Se pune astfel în evidenţă că, pentru cazul undei neliniare, soluţia sistemului nu are o scară
x
de lungimi distinctă, fiind funcţie doar de variabila . Din punct de vedere fizic această situaţie

corespunde unei unde simple produsă la interfaţa a două stări constante ale fluidului (unda de şoc
sau unda de rarefiere).
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 25

1.8.3. Sistemul caracteristic. Variabile Riemann


Pentru sistemele hiperbolice, deoarece toate valorile proprii sunt reale iar vectorii proprii sunt
liniar independenţi, matricea iacobiană K poate fi diagonalizată:
K = RΛR−1  (1.151)
unde R este matricea vectorilor proprii, iar Λ este matricea diagonală a valorilor proprii (171). Dacă
vom înmulţi la stânga sistemul diferenţial (1.133) cu R−1  se va obţine sistemul:
U £¡ −1 ¢ ¤
R−1 + R AR R−1 ∇ U =0 (1.152)

Deosebirea esenţială faţă de sistemele liniare este aceea că matricea vectorilor proprii R şi, respectiv,
inversa acesteia R−1  nu mai sunt matrice constante şi deci nu mai pot fi introduse sub operatorii
de derivare. În schimb, putem defini, în continuare, variabilele caracteristice W prin relaţiile dife-
renţiale:
W U
= R−1  ∇W = R−1 ∇U (1.153)
 
Dacă vom nota cu simbolul  o derivată parţială oarecare (în raport cu timpul  sau cu variabilele
spaţiale   ) atunci relaţiile (1.153) se pot scrie formal astfel:
W = R−1 U (1.154)
sau:
U = RW (1.155)
Se pune astfel în evidenţă faptul că unda asociată variaţiilor stărilor U poate fi reprezentată de
o superpoziţie a undelor simple asociate vectorilor proprii R, amplitudinile acestora fiind egale cu
variaţiile variabilelor caracteristice W.
Deşi variabilele caracteristice nu pot fi explicit determinate, definiţia (1.154) poate fi acceptată
întotdeauna, ceea ce permite scrierea sistemului diferenţial (1.152), pentru valorile caracteristice, sub
forma:
W ¡ −1 ¢
+ R AR ∇W = 0 (1.156)

Aceste ecuaţii poartă numele de relaţii de compatibilitate sau sistem caracteristic şi reprezintă proiecţia
sistemului (1.133) pe suprafeţele caracteristice definite de ecuaţiile (1.140).
În cazul sistemelor hiperbolice, cei  vectori proprii ai matricei iacobiene K formează un sistem
de vectori liniari independenţi, deci poţi fi consideraţi ca o bază în spaţiul cu dimensiunea  a
necunoscutei U. În consecinţă, vom putea admite o descompunere a necunoscutei în această bază:

X
U(x  ) =  (x  )r() (x  ) (1.157)
=1
care poate fi rescrisă matriceal sub forma:
U = R (1.158)
în care: £ ¤
α= 1 (x  ) · · ·  (x  )  (1.159)
Înmulţind la stânga egalităţii (1158) cu R−1 rezultă:
α = R−1 U (1.160)
Din punct de vedere fizic, vectorii proprii pot fi interpretaţi ca unde elementare, numite şi unde
simple. Aşadar, se poate reconstrui soluţia sistemului de ecuaţii folosind descompunerea în unde
simple, de mai sus. În acest mod rămân ca necunoscute doar amplitudinile    = 1 2     .
Deşi structura sistemului diferenţial (1156) precum şi descompunerea (1157) sunt asemănătoare
cazului liniar, există totuşi diferenţe fundamentale între cele două situaţii. Dacă în cazul liniar vectorii
proprii r() sunt constanţi, în cazul neliniar aceştia depind de vectorul conservativ U ceea ce face ca
26 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Fig. 1.9. Propagarea unei discontinuităţi în timp şi spaţiu, cu viteza constantă C .

amplitudinile  să nu mai fie reprezentate de variabilele caracteristice. Pentru a pune în evidenţă
acest aspect, să introducem soluţia (1157) în sistemul diferenţial (1133). Vom obţine:

(Rα) + A∇Rα = 0 (1.161)

sau încă:
α R
R + α+A [(∇R) α + R (∇α)] =0 (1.162)
 
Înmulţind la stânga egalităţii (1162) cu R−1 şi rearanjând termenii, obţinem:
∙ ¸
α R
+ R−1 AR∇α + R−1 + A∇R α = 0 (1.163)
 
Termenul din paranteză este dificil de evaluat deoarece conţine derivatele vectorilor proprii r() în
raport cu componentele vectorului U:
r() r() U r()
=  ∇r() = ∇U (1.164)
 U  U
Sistemul diferenţial de definiţie a valorilor caracteristice, format din ecuaţiile (1.153), nu poate
fi, în cazul general, integrat, deci nu putem să determinăm explicit valorile caracteristice W. Exi-
stă însă situaţii particulare când se poate obţine o schimbare neliniară de variabile care să permită
determinarea variabilelor caracteristice. În această situaţie, variabilele caracteristice poartă numele
de variabile Riemann. În cazul în care variabilele Riemann se conservă, acestea se mai numesc şi
invarianţi Riemann.

1.8.4. Soluţie slabă. Condiţia de entropie


Prin definiţie, soluţia slabă a sistemului (1.124) este soluţia care satisface relaţia:
Z Z Z 2 Z Z 2 Z
U(x  2 )dΩ = U(x  1 )dΩ + F (U ) nd d + F (U ) ndd (1.165)
Ω Ω 1 Ω 1 Ω

unde Ω este domeniul de integrare, Ω = Ω + Ω frontiera acestuia având normala n orientată
către interior, iar 1  2 reprezintă timpul (fig. 1.9).
Ca şi în cazul ecuaţiilor scalare, pentru sistemele neliniare este necesară o condiţie de entropie,
pentru a asigura unicitatea soluţiei slabe. Prin definiţie, soluţia admisibilă U a sistemului (1.124) este
soluţia care reprezintă limita soluţiei vâscoase U când vâscozitatea tinde la zero.
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 27

Fig. 1.10. Soluţia unui sistem hiperbolic ca o secvenţă de stări constante separate de discontinuităţi simple.

Soluţia vâscoasă U este aceea care satisface sistemul:


U
+ ∇F (U ) = 4U  (1.166)

unde  este „coeficientul de vâscozitate”. Condiţia de admisibilitate pentru soluţia U este deci
(1.105):
U = lim U  (1.167)
→0
Problema astfel formulată este bine pusă, în sensul că se asigură unicitatea soluţiei, care depinde în
mod continuu de condiţiile iniţiale (Hadamard, [122], [106]).

1.8.5. Perturbaţii mici


Relaţiile (1154), precum şi diferenţele dintre sistemul caracteristic (1156) şi sistemul amplitu-
dinilor (1163)  sugerează posibilitatea unei liniarizări locale. Aceasta este echivalentă cu admiterea
ipotezei micilor perturbaţii sau cu perturbarea unei soluţii de bază, astfel încât perturbaţia să se
propage în lungul unei caracteristici. În consecinţă, vom căuta soluţia slabă care satisface condiţiile
asociate cu o singură perturbaţie, de tipul unei unde simple, care separă două stări constante (unde
de şoc sau de rarefiere).
După cum s-a arătat, (1150)  o astfel de undă simplă nu are o scară de lungimi distinctă, iar
soluţia este funcţie de variabila x . Soluţia problemei Riemann generale va fi obţinută prin asamblarea
celor  unde elementare. O imagine grafică a acestui procedeu de construcţie a soluţiei problemei
Riemann se poate urmări, pentru cazul unidimensional, în fig. 1.10.
Să considerăm două stări oarecare, U şi U−1  separate prin unda simplă . Dacă diferenţa:
U = U − U−1  (1.168)
este mică, atunci putem considera unda simplă  cvasiliniară, iar produsul  r() poate fi interpretat
ca fiind egal cu saltul U :
U = α r()  (1.169)
Putem concluziona că un salt elementar, U  se propagă ca o undă simplă, amplitudinea un-
dei, α  este egală cu mărimea saltului, iar direcţia de propagare este dată de vectorul propriu,
r() . Comparând relaţia de mai sus cu definiţia (1154) a variabilelor caracteristice, vom identifica
 =  . Deci variaţia variabilei caracteristice are semnificaţia de amplitudine a undei simple, iar
mărimea acesteia este egală cu saltul U  Viteza de propagare a undei simple este dată de valoarea
proprie asociată vectorului propriu ce reprezintă unda simplă. Fie  (U) viteza de propagare a undei
simple .
28 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Fig. 1.11. Tipuri de unde neliniare; a) unde liniar degenerate; b) unde neliniare.

Considerând saltul U (1168) mic, putem dezvolta în serie Taylor  (U ):
 ¡ ¢
 (U ) =  (U−1 +  ) =  (U−1 ) +  +  U · U  (1.170)
U
Deci, în primă aproximaţie, rezultă:
 ()
 (U ) −  (U−1 ) ∼ = U =  r()  (1.171)
U U
Vom distinge două situaţii (Colella şi Puckett, [68]):
a) Unde liniar degenerate dacă, pentru orice vector U avem relaţiile:
()
r() = 0  = 1 2      (1.172)
U
()
La fel ca în cazul liniar, vectorii r() şi sunt ortogonali, (fig. 1.11a)), iar viteza de propagare a
U
undelor simple rămâne constantă;
b) Unde neliniare dacă, pentru orice vector U există relaţiile:
()
r() 6= 0  = 1 2      (1.173)
U
()
deci direcţiile r() şi nu sunt niciodată perpendiculare (fig. 1.11b)), iar la traversarea disconti-
U
nuităţii  viteza  se modifică.
Undele liniar degenerate satisfac întotdeauna condiţia de entropie, pe când pentru cele neliniare
trebuie impusă restricţia:
 (U−1 )     (U )  (1.174)
Se asigură astfel convergenţa caracteristicilor într-o undă de şoc, pentru a evita situaţia în care
caracteristicile diverg, caz corespunzător undelor de şoc de expansiune.

1.9. ECUAŢII LINIARE DE ORDINUL AL DOILEA

Cunoscând că o ecuaţie diferenţială de ordinul  este echivalentă cu un sistem diferenţial de 


ecuaţii de ordinul întâi, analiza tipului şi a proprietăţilor unei ecuaţii sau sistem de ordin superior se
poate face prin aceleaşi metode prezentate în secţiunea 1.3.1 şi paragraful 1.6. Vom exemplifica, mai
jos, pentru ecuaţia diferenţială cu derivate parţiale de ordinul doi cvasiliniară în două dimensiuni:
2 2  2  
 2
+  +  2
+ + +   =  (1.175)
    
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 29

Funcţiile   ,     pot depinde, în general, de     şi . Dacă aceste funcţii
nu depind decât de variabilele independente   (sau sunt constante), ecuaţia este liniară. În caz
contrar, ecuaţia este neliniară (Şabac, [258]).
Tipul unei ecuaţii diferenţiale de ordinul doi este determinat de termenii ce conţin derivatele de
ordin doi, deci este suficient să analizăm partea omogenă:
2 2 2
 +  +  = 0 (1.176)
2  2
Ecuaţia de ordinul doi (1.176) poate fi transformată într-un sistem diferenţial de ordinul întâi
(Anderson şi col., [7]). Într-adevăr, dacă vom nota:
 
=  =  (1.177)
 
atunci, evident, rezultă:
2   2  2  
2
=  2
=  = =  (1.178)
      
iar sistemul de ordinul întâi, având ca necunoscute funcţiile  şi  se poate scrie:
  
 + + = 0
  
(1.179)
 
= 
 
Vom observa că sistemul de ordinul întâi, asociat ecuaţiei de ordinul doi nu este unic, existând,
2
teoretic, o infinitate de variante, funcţie de reprezentarea termenului ce conţine derivata mixtă .

Sistemul (1.179) poate fi scris în forma matriceală:
∙ ¸ ∙ ¸ ∙ ¸
 0 U   U 
+ = 0 U =  (1.180)
0 −1  1 0  
Luând soluţia de forma:
U = Ûei( + )  (1.181)
(secţiunea 1.3.1 şi paragraful 1.6), se obţine ecuaţia caracteristică:
µ ∙ ¸ ∙ ¸¶
 0  
det  +  = 0 (1.182)
0 −1 1 0
sau, dezvoltând determinantul:
µ ¶2 µ ¶
 
 + +  = 0 (1.183)
 
ecuaţie care are rădăcinile:
µ ¶ √
 − ± 2 − 4
=  (1.184)
 12 2
În funcţie de discriminantul:
∆ = 2 − 4 (1.185)
vom distinge următoarele cazuri: a) eliptic, dacă ∆  0 b) parabolic, dacă ∆ = 0 c) hiperbolic, dacă
∆  0
În cazul ecuaţiilor diferenţiale multidimensionale, extinderea metodei prezentată mai sus (trans-
formarea ecuaţiei în sistem de ordinul întâi), nu ridică nici o dificultate.
30 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

1.9.1. Forma canonică


Prin formă canonică a unei ecuaţii cu derivate parţiale se înţelege forma în care coeficientul
derivatei mixte este nul (Şabac, [258]). Obţinerea formei canonice se poate face printr-o transformare
de coordonate convenabil aleasă, funcţie de tipul hiperbolic, parabolic sau eliptic al acesteia.
Să considerăm o transformare geometrică de la sistemul de coordonate ( )  la referenţialul
( ) dată de relaţii de forma (Anderson şi col., [7]):
 = ( )  = ( ) (1.186)
Prin definiţie, matricea iacobiană a transformării, J este:
∙ ¸
  
J=  (1.187)
 
unde am notat:
   
  = =   =   =  (1.188)
   
Transformarea este nesingulară dacă determinantul det (J) este nenul:
det (J) =     −    6= 0 (1.189)
Vom rescrie ecuaţia diferenţială (1175) în noul sistem de referinţă ( ). Avem succesiv:
   2 2 2 2 2 2  
=  +   =  +  + 2   +   +  etc (1.190)
    2
 2 
 2 
   
Introducând (1190) în ecuaţia (1175) şi grupând termenii, obţinem o ecuaţie de forma:
2 2 2  
 2 +  +  2
+ (     ) = 0 (1.191)
    
în care:
 =  2 +     +  2   = 2    +    +     + 2      =  2 +    +  2  (1.192)
Este uşor de verificat că discriminantul ecuaţiei (1191) este:
¡ ¢
∆ =  2 − 4 = 2 − 4 det (J)  (1.193)
ceea ce pune în evidenţă prezervarea tipului ecuaţiei diferenţiale la aplicarea unei transformări geo-
metrice nesingulare.
Să considerăm cazul ecuaţiei cu coeficienţi constanţi şi să notăm cu 12 cele două rădăcini ale
ecuaţiei caracteristice (1183). Vom prezenta modalitatea de obţinere a formei canonice, precum şi
o serie de proprietăţi matematice şi fizice pentru cele trei tipuri de ecuaţii: hiperbolic, parabolic şi
eliptic.

1.9.2. Ecuaţii hiperbolice


În acest caz, rădăcinile 12 (1183) sunt reale şi distincte. Construim transformarea geometri-
că:
 + 1  =  +   + 2  =  −  (1.194)
sau, explicit:
1 1
=+ (1 + 2 )  = (1 − 2 )  (1.195)
2 2
Metricele transformării vor fi:
1  1 ∆
 = (1 + 2 ) = −    = 1  = (1 − 2 ) =    = 0 (1.196)
2 2 2 2
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 31

Se poate verifica imediat că, înlocuind în (1192)  obţinem:


∆2 ∆2
=−   = 0 =  (1.197)
4 4
iar ecuaţia (1191) devine:
∆2  2  ∆2  2   
− 2 + 2
+ (     ) = 0 (1.198)
4  4   
µ ¶
4
Înmulţind cu − 2  se obţine forma canonică a ecuaţiei de tip hiperbolic:

2 2  
2 −  2 + (       ) = 0 (1.199)

unde: µ ¶
  4  
(     ) = − 2  (     ) (1.200)
  ∆  
Pentru ecuaţiile hiperbolice se poate construi o transformare geometrică de tipul (1186) astfel încât,
în coordonatele ( ), ecuaţia să devină:
2  
= (     ) (1.201)
  
Ecuaţia (1201) poartă numele de formă caracteristică a ecuaţiei diferenţiale hiperbolice. Pentru a
obţine forma caracteristică vom construi transformarea geometrică astfel încât coeficienţii  şi 
(1.192) să se anuleze:
 =  2 +     +  2 = 0  =  2 +     +  2 = 0 (1.202)
Din (1.202), obţinem ecuaţia:
µ ¶2 µ ¶
 
 + +  = 0 (1.203)
 
În lungul suprafeţelor  ( ) = const., vom avea:
d =   d +   d = 0 (1.204)
sau:
d 
= −  (1.205)
d 
Înlocuind în (1203)  obţinem:
µ ¶ µ ¶
d 2 d
 − +  = 0 (1.206)
d d
Cele două rădăcini reale ale ecuaţiei de mai sus sunt:
¯ √
d ¯¯  ± 2 − 4
= = 12  (1.207)
d ¯12 2
Curbele definite de ecuaţiile diferenţiale (1207) se numesc caracteristici. Aceste ecuaţii se pot integra
şi obţinem:
 + :  − 1  = const  − :  − 2  = const (1.208)
Prin fiecare punct din spaţiul ( ) trec două caracteristici (fig. 1.12). În cazul în care coeficienţii 
  nu mai sunt constanţi, ecuaţiile (1207) pot fi integrate, fie exact, fie numeric, admiţând valori
constante pentru aceştia într-o vecinătate a unui punct din domeniu, iar caracteristicile nu vor mai fi
nişte drepte. Domeniul cuprins între caracteristici pentru    se numeşte domeniul de dependenţă al
punctului  iar domeniul corespunzător valorilor     domeniul de influenţă al punctului  . Soluţia
în  se va dezvolta funcţie de informaţia din domeniul său de dependenţă, iar la rândul său punctul
32 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Fig. 1.12. Domeniul de dependenţă şi domeniul de influenţă pentru ecuaţii hiperbolice.

 va determina dezvoltarea soluţiei doar în punctele din domeniul său de influenţă. O proprietate
foarte importantă a ecuaţiilor hiperbolice este limitarea spaţio-temporală a domeniilor de dependenţă
şi, respectiv, de influenţă.
Construind transformarea geometrică de forma:
 =  − 1   =  − 2  (1.209)
ale cărei metrice sunt:
  = −1    = 1   = −2   = 1 (1.210)
se obţine, din (1192):
2
 = 0   = 0
=− (1.211)
2
Deci forma (1191) devine identică cu forma canonică (1201):
2 2  
= 2 (     ) (1.212)
   
Exemplu. Să considerăm ecuaţia undelor (110):
2 2
2 
=   (1.213)
2 2
Vom aplica rezultatele anterioare, făcând  = 1  = −2   =  = 0. Deoarece discriminantul (1185)
este pozitiv, (∆¯ = 2 − 4 = 42 ) ecuaţia este de tip hiperbolic. Caracteristicile ecuaţiei sunt definite
d ¯¯
de (1207), = ± Integrând aceste ecuaţii, obţinem curbele caracteristice (1.208):
d ¯12

 + :  +  = const  − :  −  = const (1.214)


Făcând transformarea geometrică (1.209):
 =  +   =  −  (1.215)
obţinem forma caracteristică (1212):
2
= 0 (1.216)

Soluţia generală a acestei ecuaţii este cunoscută sub numele de soluţia D’Alembert:
( ) = 1 () + 2 () (1.217)
unde 1 şi 2 sunt două funcţii arbitrare de clasă  2 . Revenind la variabilele ( ) obţinem:
( ) = 1 ( + ) + 2 ( − ) (1.218)
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 33

Determinarea completă a soluţiei presupune determinarea funcţiilor 1 şi 2 . Aceasta este posibil doar
dacă specificăm condiţiile iniţiale ale problemei. În primul rând, apare evident că, pentru a avea
soluţie unică, sunt necesare două condiţii iniţiale de forma:

 = 0 (0 ) = 0 () = 0 () (1.219)

Într-adevăr, din (1218) şi (1219) obţinem sistemul:
0 0 1
1 () + 2 () = 0 () 1 () − 2 () = 0 () (1.220)

Rezolvând sistemul de mai sus obţinem:
∙ Z ¸ ∙ Z ¸
1 1  0 0 1 1  0 0
1 () = 0 () + 0 ( )d  2 () = 0 () − 0 ( )d  (1.221)
2  0 2  0
unde 0 este un punct arbitrar fixat. Înlocuind în (1218)  obţinem soluţia ecuaţiei hiperbolice (1213)
cu condiţiile iniţiale (1219):
Z +
1 1 0 0
( ) = [0 ( + ) + 0 ( − )] + 0 ( )d  (1.222)
2 2 −
Constatăm că soluţia depinde în mod continuu de condiţiile iniţiale ale problemei. Termenul din paran-
teza dreaptă din relaţia de mai sus reprezintă informaţia care se propagă în lungul celor două caracteri-
stici care trec prin punctul  ( ), iar ultimul termen, informaţia conţinută în domeniul dintre cara-
cteristici. Urmărind fig. 1.12, putem interpreta, în hiperspaţiul (  = )  domeniul cuprins între cara-
cteristici pentru     ca domeniul de dependenţă al punctului  iar domeniul dintre caracteristici
pentru     ca domeniu de influenţă al punctului P. Într-adevăr, o perturbaţie oarecare va influ-
enţa soluţia în punctul  doar dacă aceasta apare într-un punct din domeniul de dependenţă. Invers,
o perturbaţie apărută în  va afecta doar punctele cuprinse în domeniul de influenţă şi nu va avea
nici un efect asupra celorlalte puncte.
Deoarece soluţia ecuaţiei depinde în mod continuu de condiţiile iniţiale, apare problema formulării
corecte a acestor condiţii pentru asigurarea unicităţii soluţiei. O ecuaţie diferenţială hiperbolică, cu
condiţii iniţiale date pe o curbă arbitrară  poartă numele de problemă Cauchy. Pentru a exemplifica
implicaţiile formulării condiţiilor iniţiale asupra unicităţii soluţiei, să considerăm ecuaţia caracteris-
tică (1216) având de data aceasta „condiţiile iniţiale” specificate în lungul unei caracteristici:

 = 0 (0 ) = () (0 ) =  ()  (1.223)

În vecinătatea lui  = 0 putem reprezenta funcţia  ( ) printr-o serie Taylor:
 1 2
 ( ) =  (0 ) +  (0 ) +  2 2 (0 ) +  (1.224)
 2 
Din condiţiile iniţiale, se cunosc  (0 ) şi, respectiv, |(0) . Ne propunem să determinăm ur-
¯
mătorul termen din seria (1224)  deci derivata  2  2 ¯(0) . Dacă derivăm ecuaţia caracteristică
(1216) în raport cu  şi schimbăm ordinea de derivare, obţinem:
µ 2 ¶ µ ¶
    2
= = 0 (1.225)
    2
Soluţia ecuaţiei de mai sus este:
2
( ) =  ()  (1.226)
 2
unde  () este o funcţie oarecare, indefinit derivabilă. Rezultă:
2
(0 ) =  (0)  (1.227)
 2
34 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Fig. 1.13. Condiţii la limită pentru ecuaţia undelor.

În acelaşi timp, să observăm că, dacă impunem condiţia ca ecuaţia (1216) să fie satisfăcută în
lungul caracteristicii  = 0 obţinem:
2
(0 ) = 0 (1.228)

Dar, din a doua condiţie (1223)  se obţine:
 0
(0 ) =  ()  (1.229)

În consecinţă:
0
 () = 0 () =  (1.230)
unde  este o constantă. Înlocuind (1227) şi (1230) în (1224)  obţinem:
1 1 0
 ( ) =  () +  +  2  (0) +  3  (0) +     (1.231)
2 6
Deci, în vecinătatea lui  = 0 soluţia este de forma:
 ( ) =  () + () (1.232)
unde funcţia:
1 1 0
() =  +  2  (0) +  3  (0) +     (1.233)
2 6
nu poate fi complet determinată.
Concluzia este că, pentru a avea problemă bine pusă, în sensul ca soluţia să existe şi să fie unică,
condiţiile iniţiale nu vor fi impuse în lungul unei caracteristici.
Să considerăm acum ca domeniu de integrare intervalul [ ]. Constatăm că, pentru orice   0
există puncte pentru care picioarele caracteristicilor, la  = 0 cad în afara intervalului considerat
(fig. 1.13). În consecinţă, pentru ca soluţia în punctele respective să poată fi determinată în mod unic,
este necesar ca să înlocuim informaţia de la momentul iniţial, care ar proveni din punctele fictive
0 0 0 0
 şi, respectiv,   cu informaţie care provine din  ≡  şi, respectiv,  ≡  , ambele pentru
  0. Altfel spus, este necesar să formulăm condiţii la limită pentru ecuaţia diferenţială. Condiţiile
la limită au semnificaţia unor condiţii auxiliare, care să suplinească informaţia ce ar trebui să provină
din condiţiile iniţiale.
O primă problemă care apare în formularea corectă a condiţiilor la limită este cea a stabilirii
numărului de condiţii necesare în punctele frontierei domeniului. Având în vedere că transmiterea
informaţiei se face în lungul caracteristicilor, numărul de condiţii la limită într-un punct de pe frontieră
va fi egal cu numărul de caracteristici ce trec prin punctul respectiv şi care sunt orientate spre interiorul
domeniului.
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 35

Pentru ecuaţia undelor, vom avea nevoie de două condiţii la limită, câte una în fiecare capăt al
intervalului de analiză. Forma generală a condiţiilor la limită este (Şabac, [258]):

 =   1  (  ) + 1(  ) =  () (1.234)


 =   2  (  ) + 2 (  ) =  () (1.235)

în care 1  1  2  2 sunt constante date. Dacă 1 = 2 = 0 condiţiile la limită se numesc de tip
Dirichlet:
 (  ) =  ()  (  ) =  () (1.236)
iar dacă 1 = 2 = 0, condiţiile la limită sunt de tip Neumann:

 
(  ) =  () (  ) =  () (1.237)
 
unde am notat cu n normala la frontiera domeniului, iar funcţiile date  () şi  () au semnificaţia
unui flux al mărimii  prin frontieră. În cazul general, condiţiile la limită de forma (1.234), (1.235)
poartă numele de condiţii mixte.
Să observăm că, între condiţiile la limită şi cele iniţiale, există o legătură rezultată din condiţia ca,
pe frontiera domeniului, condiţiile iniţiale (1219) să verifice condiţiile la limită (1.234) şi (1.235):
¯ ¯
0 ¯¯ 0 ¯¯
1 0 ( ) + 1 =  (0) 2 0 ( ) + 2 =  (0) (1.238)
 ¯  ¯
şi, respectiv:
0 0 0 0
1 0 ( ) + 1 ( ) =  (0) 2 0 (  ) + 2 ( ) =  (0) (1.239)
 
Să reluăm soluţionarea ecuaţiei undelor unidimensionale (1213)  de data aceasta pe intervalul
[   ]  având condiţiile iniţiale (1219)  iar condiţiile la limită Dirichlet de forma:
 =    (  ) = 0 (1.240)
 =    (  ) = 0 (1.241)
Compatibilitatea dintre condiţiile iniţiale şi cele la limită impune:
0 ( ) = 0 ( ) = 0 0 ( ) = 0 ( ) = 0 (1.242)
Metoda tradiţională de rezolvare este metoda separării variabilelor (sau metoda Daniel Bernoulli
şi Fourier ): funcţia necunoscută  ( ) se descompune în produsul a două funcţii ce depind, fiecare,
de o singură variabilă:
 ( ) = ()() (1.243)
Introducând în ecuaţia (1213)  obţinem:
00 00
() () − 2  ()() = 0 (1.244)
Eliminând soluţia banală ( ≡ 0) ecuaţia de mai sus se poate pune sub forma:
00 00
1  ()  ()
2
=  (1.245)
 () ()
Deoarece membrul stâng al acestei relaţii este o funcţie ce depinde doar de , membrul drept, o funcţie
ce depinde doar de  iar relaţia trebuie satisfăcută pentru orice combinaţie a variabilelor independente
  rezultă că:
00 00
1  ()  ()
=  =  (1.246)
2 () ()
unde  este o constantă.
36 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

S-au obţinut două ecuaţii diferenţiale ordinare pentru funcţiile  () şi  (). Fiecare dintre cele
două ecuaţii conduce la probleme de valori proprii ale unor operatori diferenţiali. Într-adevăr, este
evident că ecuaţiile (1.246) sunt de forma:
 () =  (1.247)
unde:
d2·
=   = 2  (1.248)
d2
pentru prima ecuaţie (1.246) şi, respectiv:
d2·
=   =  (1.249)
d2
pentru a doua ecuaţie (1.246)
Funcţie de rădăcinile ecuaţiei caracteristice, a doua ecuaţie (1.246) poate avea următoarele soluţii
generale:
1) pentru   0: √ √
 () = 1 e  + 2 e−  ; (1.250)
2) pentru  = 0:
 () = 1 + 2 ; (1.251)
3) pentru   0:
 () = 1 sin () + 2 cos ()  (1.252)
2
unde am notat  = −
Din cele trei situaţii, doar una furnizează o soluţie diferită de soluţia trivială. Varianta corespun-
zătoare soluţiei nebanale este impusă de condiţiile la limită. Pentru cazul de faţă, să observăm că,
pentru ca relaţiile (1.241) şi (1.240) să fie satisfăcute pentru orice valoare a timpului  este necesar
şi suficient ca:
 ( ) =  ( ) = 0 (1.253)
În consecinţă, cazurile corespunzătoare lui   0 şi  = 0 conduc la 1 = 2 = 0 iar în cazul   0
obţinem:
1 sin ( ) + 2 cos ( ) = 0 1 sin ( ) + 2 cos ( ) = 0 (1.254)
Sistemul fiind omogen, condiţia de soluţie nebanală este:
¯ ¯
¯ sin ( ) cos ( ) ¯
¯ ¯ (1.255)
¯ sin ( ) cos ( ) ¯ = − sin [ ( −  )] = 0
Ecuaţia (1255) permite determinarea parametrului  :

 =    = 1 2      =  −   (1.256)

iar valorile proprii ale operatorului (1249) sunt:
³  ´2
 = −    = 1 2     (1.257)

Sistemul (1.254) va avea soluţia 1-nedeterminată:
2 = −1 tan (   ) = −1 tan (   )  (1.258)
Înlocuind acum în relaţia (1252)  obţinem funcţiile proprii ale operatorului (1249)  cu condiţiile la
limită (1253):
∙ ¸
1  ( −  )
 () = sin [  ( −  )] =  sin    = 1 2     (1.259)
cos (   ) 
1
unde am notat  = 
cos (   )
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 37

Pentru fiecare valoare  a parametrului  soluţia generală a primei ecuaţii (1.246) va fi:
³  ´ ³  ´
 () = 3 sin   + 4 cos    (1.260)
 
În final, înlocuind (1.260) şi (1.259) în relaţia (1243)  obţinem soluţiile:
h ³  ´ ³  ´i ∙ ¸
 ( −  )
 ( ) =  sin   +  cos   sin    = 1 2     (1.261)
  
în care am notat:
 = 3    = 4   (1.262)
Deoarece ecuaţia (1213) este liniară şi fiecare dintre funcţiile  ( ) satisface condiţiile la limită
(1.240) şi (1.241) putem aplica principiul superpoziţiei, deci putem scrie soluţia însumând soluţiile
particulare (1261):
X∞ X∞ h ³  ´ ³  ´i ∙ ¸
 ( −  )
( ) =  ( ) =  sin   +  cos   sin   (1.263)
=1 =1
  

Pentru determinarea constantelor  şi  vom apela la condiţiile iniţiale. Astfel, din prima condiţie
(1219) obţinem:
X∞ ∙ ¸
 ( −  )
( 0) =  sin  = 0 ()  (1.264)
=1

iar din a doua relaţie (1219):
X∞ ∙ ¸
   ( −  )
( 0) =   sin  = 0 () (1.265)
 =1
 
h  i
Înmulţim relaţiile de mai sus cu sin  ( −  )   = 1 2    şi integrăm pe intervalul [   ]. Vom

obţine:
X∞ Z h i h  i Z h  i

 sin  ( −  ) sin  ( −  ) d = 0 () sin  ( −  ) d
=1
  
 

X Z h  i h  i Z h  i

  sin  ( −  ) sin  ( −  ) d = 0 () sin  ( −  ) d 
=1
   
 

Deoarece funcţiile trigonometrice sunt ortogonale, avem relaţiile:



Z h i h i ⎨ 0 dacă  6= 
 
sin  ( −  ) sin  ( −  ) d = (1.266)
  ⎩ 1  dacă  = 
 2
ceea ce ne permite să obţinem:
Z ∙ ¸ Z ∙ ¸
2  ( −  ) 2  ( −  )
 = 0 () sin  d  = 0 () sin  d (1.267)
   
 

Relaţiile de mai sus pun în evidenţă faptul că  şi  sunt coeficienţii dezvoltării în serie Fourier
a funcţiilor ce reprezintă condiţiile iniţiale, 0 () şi, respectiv, 0 (). Se ştie că, de regulă, şirul
coeficienţilor Fourier este convergent către zero, iar valorile  şi  scad atunci când  creşte. Această
proprietate permite ca, în aplicaţii practice, să trunchiem seria (1263) la un număr finit de termeni,
în funcţie de precizia dorită pentru soluţie.
O altă variantă de soluţionare este bazată pe analiza Fourier prezentă în secţiunea 1.3.1. Analiza
Fourier ar părea un caz particular al metodei separării variabilelor, în care funcţiile  () şi  () se
38 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

presupun de forma unor unde care se propagă în spaţiu, respectiv timp. În fapt, analiza Fourier se
dovedeşte mult mai eficientă, pentru că elimină din start o serie de soluţii care nu au semnificaţie
fizică.
Să considerăm o componentă Fourier a soluţiei de forma:
 ( ) = ̂ ei(  + )  (1.268)
unde ̂ este amplitudinea complexă a armonicei ,   numărul de undă,  pulsaţia undei. Să ob-
servăm că soluţia ecuaţiei (1213) este, de fapt, reprezentată de partea reală a expresiei (1268). In-
troducând (1268) în ecuaţia (1213)  obţinem:
¡ 2 ¢
 − 2  2 ̂ = 0 (1.269)
Din condiţia ca ecuaţia de mai sus să admită o soluţie diferită de soluţia banală se obţine ecuaţia
caracteristică:
 2 − 2  2 = 0 (1.270)
având soluţiile:
 = ±   (1.271)
Înlocuind în (1268)  obţinem:
 ( ) = ̂ ei  (±)  (1.272)
Relaţia de mai sus arată că fiecare armonică este o suprapunere liniară a două familii de unde, de
aceeaşi pulsaţie şi acelaşi număr de undă, dar care se propagă în lungul a două curbe caracteristice
distincte,  + şi, respectiv,  − :
 + :  +  = const  − :  −  = const (1.273)
Fie un punct  oarecare din hiperspaţiul ( ). Domeniul cuprins între caracteristica  + şi caracteris-
tica  −  pentru     reprezintă domeniul de dependenţă al punctului  iar domeniul corespunzător
valorilor     domeniul de influenţă al punctului  (fig. 1.12).
Considerând amplitudinea complexă de forma:
̂ = ̂ + i̂  (1.274)
şi identificând partea reală a armonicei   obţinem:
 ( ) = [̂ cos () − ̂ sin ()] cos () − [̂ cos () + ̂ sin ()] sin ()  (1.275)
Impunerea condiţiilor la limită (1.240) şi (1.241) permite specificarea parametrului    şi poate
fi interpretată ca o selecţie, dintre undele celor două familii, doar a celor care îndeplinesc restricţiile
impuse de aceste condiţii. Într-adevăr, din condiţiile la limită obţinem:
[̂ cos ( ) − ̂ sin ( )] cos () − [̂ cos ( ) + ̂ sin ( )] sin () = 0

[̂ cos ( ) − ̂ sin ( )] cos () − [̂ cos ( ) + ̂ sin ( )] sin () = 0
Deoarece relaţiile de mai sus trebuie satisfăcute pentru orice valoare a timpului  este necesar şi
suficient ca:
̂ cos (   ) − ̂ sin (   ) = 0 ̂ cos (   ) − ̂ sin (   ) = 0 (1.277)
şi, respectiv:
̂ cos ( ) + ̂ sin ( ) = 0 ̂ cos ( ) + ̂ sin ( ) = 0 (1.278)
Condiţia de existenţă a unei soluţii distincte de cea banală este ca determinanţii matricelor
sistemelor (1277) şi (1278) să se anuleze:
¯ ¯
¯ cos (   ) ± sin (   ) ¯
¯ ¯ (1.279)
¯ cos (   ) ± sin (   ) ¯ = ± sin [ ( −  )] = 0
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 39

Soluţiile acestei ecuaţii sunt:



 =    = 1 2      =  −   (1.280)

Soluţiile sistemelor (1.277) şi (1.278) sunt:
³  ´ ³  ´ ³  ´ ³  ´
̂ =̂ tan   =̂ tan    ̂ = − ̂ tan   = − ̂ tan    (1.281)
   
Înlocuind în (1275)  obţinem:
h  ih ³  ´ ³  ´i
 ( ) = sin  ( −  )  cos   +  sin     = 1 2     (1.282)
  
unde am notat:
̂ ̂
 = − ³  ´   = − ³  ´  (1.283)
cos   cos  
 
Soluţia (1282) este identică cu cea obţinută prin metoda separării variabilelor (1261). În continuare, se
procedează la superpoziţia componentelor Fourier şi determinarea coeficienţilor  şi  din condiţiile
iniţiale, obţinând expresiile (1267) 

1.9.3. Ecuaţii parabolice


În cazul parabolic, ∆ = 2 −4 = 0, iar ecuaţia caracteristică (1183) are o rădăcină reală dublă,

1 = 2 =  = − . Vom construi o transformare geometrică de forma:
2
 =  +   =  +  (1.284)
care satisface condiţia (1189)  unde  este un parametru oarecare. Vom avea:
  =    = 1   = 1  =  (1.285)
şi, înlocuind în (1192)  obţinem:
 = 0  = 0  =  +  +  (1.286)
Forma canonică a ecuaţiei parabolice va fi:
2  
2
+ (     ) = 0 (1.287)
  
unde:
  1  
(   ) = (     ) (1.288)
   +  + 2  
Exemplu. Să considerăm ecuaţia de difuzie (12):
 2
=  2       (1.289)
 
având condiţia iniţială:
( 0) = 0 () (1.290)
Rezolvarea se poate face atât prin metoda separării variabilelor, cât şi prin analiza Fourier. Vom
prezenta, în cele ce urmează, doar rezolvarea prin analiză Fourier.
Considerăm o armonică  a soluţiei de forma:
 ( ) = ̂ e  ei    (1.291)
ceea ce conduce la ecuaţia de valori proprii:
¡ ¢
  +  2 ̂ = 0 (1.292)
40 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Fig. 1.14. Domeniul de dependenţă şi domeniul de influenţă pentru ecuaţii parabolice.

Din ecuaţia caracteristică,  +  2 = 0 obţinem:


 = − 2  (1.293)
iar soluţia (1291) devine:
2
 ( ) = ̂ e−   ei    (1.294)
care reprezintă o undă amortizată care se propagă în spaţiu, cu numărul de undă   . Printr-un punct
arbitrar  din hiperspaţiul ( ) trece o singură caracteristică, definită de:
 =  = const (1.295)
Domeniul [   ] × [0  ] reprezintă domeniul de dependenţă al punctului  iar domeniul [   ] ×
× [  ∞]  domeniul de influenţă al acestuia. Analiza caracteristicilor în punctele frontierei arată
necesitatea formulării unei condiţii la limită în fiecare punct al frontierei. Pentru cazul de faţă, să
considerăm următoarele condiţii la limită:
 =    (  ) = 0  =    (  ) = 0 (1.296)
Considerând amplitudinea complexă de forma (1274)  vom identifica partea reală din (1294):
2
 ( ) = e−   [̂ cos (  ) − ̂ sin (  )]  (1.297)
Impunem condiţiile la limită (1296) şi obţinem sistemul omogen (1277). Din condiţia ca acesta să
admită o soluţie diferită de cea trivială, rezultă:

 =    =  −    = 1 2     (1.298)

şi, respectiv:
̂ = ̂ tan (   ) = ̂ tan (   )  (1.299)
Introducem aceste rezultate în (1297) şi obţinem:
̂  2
h  i
 ( ) = ³  ´ e−(  )  sin  ( −  )  (1.300)
cos   

sau: h  i
 2 ̂
 ( ) =  e−(  )  sin  ( −  )   = ³  ´  (1.301)
 cos  

Suprapunând componentele Fourier, rezultă soluţia ecuaţiei de difuzie (1289):
X∞
 2
h  i
( ) =  e−(  )  sin  ( −  )  (1.302)

=1
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 41

Impunând condiţia iniţială (1290)  obţinem:



Xh  i
 sin  ( −  ) = 0 ()
( 0) = (1.303)
=1

h  i
Înmulţim relaţia de mai sus cu sin  ( −  )   = 1 2     şi integrăm pe intervalul [   ]

rezultă:
X∞ Z  h  i h  i Z  h  i
 sin  ( −  ) sin  ( −  ) d = 0 () sin  ( −  ) d (1.304)
    
=1

Deoarece funcţiile trigonometrice sunt ortogonale, are loc relaţia (1266) şi obţinem:
Z ∙ ¸
2   ( −  )
 = 0 () sin  d (1.305)
  
În cazul în care domeniul spaţial de integrare este nemărginit, −∞    +∞ parametrul  
nu mai poate lua un număr discret şi numărabil de valori. În această situaţie trebuie să admitem că
  are puterea continuului, iar sumarea armonicelor de forma (1297) se transformă într-o integrală
peste toate valorile parametrului   :
Z ∞
2
 ( ) = e−   [̂ cos (  ) − ̂ sin (  )] d   (1.306)
0
Din condiţia iniţială (1290)  obţinem:
Z ∞
[̂ cos (  ) − ̂ sin (  )] d  = 0 ()  (1.307)
0
Reprezentând funcţia 0 () prin formula integrală Fourier, avem:
Z Z +∞
1 ∞
0 () = d  0 () cos [  ( − )] d (1.308)
 0 −∞
sau, dezvoltând:
⎡ ⎤ ⎡ ⎤
Z∞ Z
+∞ Z∞ Z
+∞
1 ⎣ 1 ⎣
0 () = cos (  ) 0 () cos (  ) d ⎦ d  − sin (  ) 0 () sin (  ) d ⎦ d  
 
0 −∞ 0 −∞
(1.309)
Deoarece condiţia (1307) trebuie satisfăcută pentru orice valoare  comparând (1306) cu (1309),
putem lua: Z Z
1 +∞ 1 +∞
̂ = 0 () cos (  ) d ̂ = − 0 () sin (  ) d (1.310)
 −∞  −∞
Introducând aceste rezultate în (1306)  obţinem soluţia:
Z Z +∞
1 ∞ − 2 
 ( ) = e cos (  ) d  0 () cos (  ) d+
 0 −∞
Z Z +∞ Z Z +∞
1 ∞ − 2  1 ∞ − 2 
+ e sin (  ) d  0 () sin (  ) d = e d  0 () cos [  ( − )] d
 0 −∞  0 −∞
sau, schimbând ordinea de integrare:
Z Z ∞
1 +∞ 2
 ( ) = 0 () d e−   cos [  ( − )] d   (1.311)
 −∞ 0
Ultima integrală din (1311) admite o reprezentare analitică, dată de formula Poisson:
Z ∞ r à !
2
2 1  ( − )
e−   cos [  ( − )] d  = exp −  (1.312)
0 2  4
42 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Fig. 1.15. Domeniul de dependenţă şi domeniul de influenţă pentru ecuaţii eliptice.

ceea ce permite exprimarea soluţiei (1311) în forma compactă:


Z +∞ Ã !
1 ( − )2
 ( ) = √ 0 () exp − d (1.313)
2  −∞ 4

Acest rezultat poate fi generalizat direct pentru cazul multidimensional.

1.9.4. Ecuaţii eliptice


Pentru ecuaţiile de tip eliptic, avem ∆ = 2 − 4  0 iar ecuaţia caracteristică are rădăcini
complex conjugate:

− ± i −∆
12 =  (1.314)
2
Construim transformarea geometrică:
 + 1  =  + i  + 2  =  − i (1.315)
sau, explicitând  şi :
1 1
=+ (1 + 2 )   = −i (1 − 2 )  (1.316)
2 2
Metricele transformării vor fi:

1  1 −∆
  = (1 + 2 ) = −    = 1   = −i (1 − 2 ) =   = 0 (1.317)
2 2 2 2
iar relaţiile (1.192), devin:
∆2 ∆2
=−   = 0  = −  (1.318)
4 4
Înlocuind acum în (1191)  se obţine forma canonică a ecuaţiei eliptice:
2 2  
2 +  2 + (       ) = 0 (1.319)

unde:
  4  
(     ) = − 2  (     ) (1.320)
  ∆  
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 43

Fig. 1.16. Domeniul de integrare şi condiţii la limită pentru ecuaţia Laplace.

Exemplu. Să considerăm ecuaţia Laplace pentru funcţia ( ) pe interiorul domeniului bidi-
mensional Ω:[0 ] × [0 ], fig. 1.16:

2 2
+ 2 = 0 (1.321)
2 
având următoarele condiţii la limită pe frontieră:
( 0) = 0  ( ) = 0 0     (1.322)
(0 ) = 0 ( ) = 0 0     (1.323)

Rezolvarea problemei o vom face pe baza analizei Fourier. Să considerăm o armonică a soluţiei de
forma:
 ( ) = ̂ ei( + )  (1.324)
Introducând în (1321) obţinem ecuaţia de valori proprii:
¡ 2 2
¢
 +  ̂ = 0 (1.325)
De aici rezultă:
 = ±i  (1.326)
iar soluţia (1324) devine:
  i  −  i 
 ( ) = ̂+
e e + ̂−
e e  (1.327)
± ±
Dacă punem ̂± = ̂ +i̂  partea reală a soluţiei de mai sus se scrie:
h i h i
 ( ) = e  +
 cos (  ) − +
 sin ( ) + e− 
−
 cos ( ) − −
 sin ( )  (1.328)

Pentru determinarea completă a soluţiei, vom impune condiţiile la limită. Astfel, din prima relaţie
(1.323) obţinem:
 (0 ) = e  +
 + e
−  −
 = 0 0     (1.329)
de unde rezultă:
+ −
 =  = 0 (1.330)
Deci soluţia (1328) ia forma:
³ ´
 ( ) = +
 e
 
+ −
 e
− 
sin ( )  (1.331)
44 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Din a doua condiţie (1.322), obţinem:


³ ´
 ( ) = +  e  
+ − − 
 e sin ( ) = 0 0     (1.332)

ceea ce conduce la:


− + 2 
 = − e  (1.333)
Înlocuind în (1331)  obţinem:
³ ´
 ( ) = +
 e
 
− e2  e−  sin ( ) = 2+
 e
 
sinh [ ( − )] sin ( )  (1.334)

Relaţia de mai sus poate fi rescrisă în forma:


 ( ) =  sinh [ ( − )] sin ( )   = 1 2     (1.335)
unde am notat:
 = 2+ 
 e  (1.336)
Impunând a doua condiţie (1.323) rezultă:
 ( ) =  sinh [ ( − )] sin ( ) = 0 0     (1.337)
Deoarece soluţia  = 0 nu interesează, obţinem ecuaţia:
sin ( ) = 0 (1.338)
care permite determinarea parametrului  :

 =   = 1 2     (1.339)

Soluţia ecuaţiei (1321) se va obţine aplicând superpoziţia soluţiilor (1337)  unde  este dat
(1339):
X∞ X∞ h ³ ´i ³  ´
( ) =  ( ) =  sinh  − 1 sin   (1.340)
=1 =1
 
Pentru a determina coeficienţii  vom aplica condiţia la limită (1.322):

X ³  ´
( 0) =  sinh (−) sin  = 0  (1.341)
=1

³  ´
Înmulţind relaţia de mai sus cu sin    = 1 2    , şi integrând pe intervalul [0 ] rezultă:


X Z ³  ´ ³  ´ Z ³  ´
 sinh (−) sin  sin  d = 0 sin  d (1.342)
=1
  
0 0

Deoarece funcţiile trigonometrice sunt ortogonale, obţinem:


∙ ¸
 cos  − 1 20 (−1) − 1
 sinh (−) = −0    =  (1.343)
2  sinh () 
În concluzie, soluţia ecuaţiei Laplace pe pătratul de latură  şi condiţiile la limită (1.322) şi (1.323)
este: ∙ ¸
20 X

1 (−1) − 1 h ³ ´i ³  ´
( ) = sinh  − 1 sin   (1.344)
 =1 sinh ()   
Este evident că soluţia în orice punct al domeniului este unic determinată de condiţiile la limită de
pe frontieră, ceea ce justifică denumirea de problemă de domeniu.
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 45

1.10. REPREZENTĂRI INTEGRALE ALE SOLUŢIILOR

Foarte utile în aplicaţiile numerice, în special în probleme de aerodinamică liniară, se dovedesc


a fi reprezentările integrale ale soluţiilor unor ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale. Vom prezenta
în cele ce urmează reprezentările integrale ale soluţiei ecuaţiei Laplace (113) şi ale soluţiei ecuaţiei
Prandtl-Glauert (114), care stau la baza metodelor cu panouri pentru integrarea ecuaţiei liniare a
potenţialului de perturbaţie.

1.10.1. Ecuaţia Laplace


Deoarece problema Laplace este o problemă de domeniu, se poate determina o reprezentare
integrală a soluţiei, funcţie de condiţiile de pe frontieră. Astfel, se cunoaşte că, dacă   sunt două
funcţii derivabile de două ori şi cu derivata a doua continuă, (  sunt de clasă  2 ) pe un domeniu
 mărginit de frontiera  atunci putem aplica a doua formulă Green (Şabac, [258]):
Z Z
( ∆ − ∆ ) d = − ( ∇ − ∇ ) nd (1.345)
 
unde n este normala la frontiera , orientată spre interiorul volumului  

Fig. 1.17. Domeniul de integrare pentru ecuaţia Laplace.

Una din funcţiile  sau  se alege ca o soluţie particulară a ecuaţiei Laplace. Se poate verifica
imediat că funcţia:

⎪ 1

⎨  dacă problema este tridimensională (cazul 3D),

= (1.346)

⎪ 1
⎩ ln  dacă problema este bidimensională (cazul 2D),

unde: q q
 = ( − ) + ( − ) + ( − )   = ( − )2 + ( − )2 
2 2 2
(1.347)
este funcţie armonică.  sau  reprezintă distanţa euclidiană de la un punct fixat  la punctul arbitrar
 din domeniul  . Funcţia  definită de (1346) poate fi interpretată ca potenţialul, în punctul M, al
unei surse plasată în P şi este considerată ca soluţie fundamentală a ecuaţiei Laplace.
Să observăm că  îndeplineşte condiţiile de continuitate impuse de teorema Green în toate
0
punctele domeniului   mai puţin în punctul  . Vom izola acest punct cu o bulă  de rază  şi
0
vom aplica teorema Green pe domeniul  \  :
Z Z Z
− ∆ d = − ( ∇ − ∇ ) nd − ( ∇ − ∇ ) nd (1.348)
 \ 0  
46 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

0
Să evaluăm integrala pe frontiera  . Normala la frontieră, orientată spre interiorul domeniului de
integrare, este: ⎧
⎪ R R

⎨  =   în cazul 3D,
n= (1.349)

⎪ r r
⎩ =  în cazul 2D,
 
0
iar într-un punct al frontierei  putem scrie:

⎪ R R

⎨ 3 = 3  în cazul 3D,
∇ = (1.350)

⎪ r r
⎩ 2 = 2  în cazul 2D.
 
0
Prin urmare, într-un punct de pe  vom avea:
⎧ R R 1  1  1


⎨  3  −   =  2 −    cazul 3D,
( ∇ − ∇ ) n = (1.351)

⎩  r r −  ln 1 =  1 −  ln 1  cazul 2D,

2      
de unde: ⎧ Z Z
⎪ 1 1 

⎪  d − d în cazul 3D,
⎪ 2
Z ⎨  0
⎪ 
0

( ∇ − ∇ ) nd = Z Z (1.352)

⎪ 1 1 
0 ⎪
⎪  d − ln d în cazul 2D.
 ⎪
⎩   
0 0
Pentru a calcula integralele din membrul drept al relaţiei (1352) vom aplica o teoremă de medie, care
0
ne asigură că există, pe suprafaţa bulei   punctele 1 şi 2  astfel încât:
Z Z Z Z
 
 d =  (1 ) d d = (2 ) d (1.353)
 
0 0 0 0

iar: (
Z 42  cazul 3D,
d = (1.354)
0
2 cazul 2D.

Înlocuind în (1352)  obţinem:



⎪ 
Z ⎪
⎨ 4 (1 ) − 4  (2 ) în cazul 3D,
( ∇ − ∇ ) nd = (1.355)

⎪  1
 0 ⎩ 2 (1 ) − 2 (2 ) ln  în cazul 2D,
 
 0
şi, deoarece  este continuă iar (2 ) rămâne mărginit în orice punct al suprafeţei  , vom avea:

µ ¶ µ ¶
 1 
lim  (1 ) =  ( )  lim  (2 ) = 0 lim  ln (2 ) = 0 (1.356)
→0 →0  →0  
Introducând în (1355)  obţinem:
Z ½
4 ( )  în cazul 3D,
lim ( ∇ − ∇ ) nd = (1.357)
→0 2 ( )  în cazul 2D.
0

ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 47

Aplicând acelaşi proces de trecere la limită în relaţia (1348)  obţinem:


⎧ ⎡ ⎤
⎪ Z ∙ µ ¶¸ Z

⎪ 1 1   1 1
⎪ − ⎣
⎪ − d + ∆ d ⎦ în cazul 3D,


⎨ 4     


 ( ) = ⎡ ⎤ (1.358)

⎪ Z ∙ µ ¶¸ Z

⎪ 1 1   1 1

⎪ − ⎣ ln − ln d + ln ∆ d ⎦  în cazul 2D.

⎩ 2     
 
Relaţia de mai sus poartă numele de formula celor trei potenţiale, deoarece primul termen din
membrul drept al egalităţii poate fi interpretat ca fiind potenţialul unei distribuţii de surse (numit şi
potenţial de simplu strat), al doilea ca potenţialul unei distribuţii de dublete (sau potenţial de dublu
strat), iar ultimul reprezintă potenţialul newtonian.
Dacă funcţia  este armonică pe  , atunci ∆ = 0 şi relaţia (1358) devine:
⎧ Z ∙ µ ¶¸

⎪ 1 1   1

⎪ − − d în cazul 3D,

⎨ 4     
 ( ) = Z ∙ µ ¶¸ (1.359)

⎪ 1 1   1

⎪ − ln − ln d în cazul 2D.

⎩ 2    

Observaţii. 1) Relaţia (1359) reprezintă soluţia integrală a ecuaţiei Laplace pe domeniul 
mărginit de suprafaţa .
2) Domeniul  poate fi mărginit în cazul unei probleme Laplace interioare, sau nemărginit pentru
o problemă Laplace exterioară.
3) În cazul în care condiţiile la limită specifică valorile funcţiei  în orice punct al frontierei ,
soluţionarea ecuaţiei Laplace poartă numele de problemă de tip Dirichlet.
4) Dacă pe suprafaţa  condiţiile la limită se referă la derivata funcţiei  pe direcţia normalei,

 rezolvarea ecuaţiei Laplace poartă numele de problemă de tip Neumann.

5) Problema Dirichlet are soluţie unică; în schimb soluţia problemei Neumann exterioare este
determinată cu precizia unei constante aditive (Şabac, [258]).

1.10.2. Ecuaţia Prandtl-Glauert


Metoda prezentată în secţiunea anterioară pentru determinarea reprezentării integrale a soluţiei
ecuaţiei Laplace poate fi extinsă pentru ecuaţia Prandtl-Glauert:
2  2  2
2
= + 2 (1.360)
  2 
Ecuaţia hiperbolică (1360) se întâlneşte în modelul potenţialului de perturbaţie în regim supersonic,
iar soluţia ei poate fi scrisă în formă integrală.
Definind operatorul diferenţial:
2· 2· 2·
¤· = − −  (1.361)
2  2  2
a doua formulă Green (1345) poate fi scrisă (Heaslet şi Lomax, [263]):
Z Z
( ¤ − ¤ ) d = − ( ∇ − ∇ ) ν d (1.362)
 

unde funcţiile  şi  sunt presupuse de clasă 2pe domeniul  mărginit de suprafaţa  Vectorul ν
se numeşte conormală la suprafaţă şi este definit în funcţie de componentele normalei n:
 1 = −1   2 = 2   3 = 3  (1.363)
48 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

O soluţie particulară a ecuaţiei (1360) este soluţia lui Volterra, [294], pentru unde tridimensio-
nale:
¯ q ¯
¯ 2 2 2¯
− ¯  −  + ( − ) − ( − ) − ( − ) ¯
1 = cosh−1 h i12 = ln ¯¯ 2 2
¯
¯ (1.364)
( − )2 + ( − )2 ¯ ( − ) + ( − ) ¯

Dacă vom nota: q q


 = ( − )2 + ( − )2   = ( − )2 − 2  (1.365)
funcţia 1 se scrie:
¯ ¯
− ¯  −  +  ¯
1 ( −   −   − ) = arccosh = ln ¯¯ ¯
¯ (1.366)
 2
Se poate verifica imediat că:
1 1  2 1 − 1 − ( − ) ( − ) 1 − ( − ) ( − )
=  2
= 3  =  =  (1.367)
     2   2 
2¡ 2 ¢ 2¡ 2 ¢
 2 1 − ( − )  − 2 + ( − )2 
2
 2 1 − ( − )  − 2 + ( − )2 
2

2
= ( − ) 3  2
= ( − ) 3 
 4   4 
(1.368)
iar:
 2 1  2 1  2 1
¤1 = − − = 0 (1.369)
2  2  2
Funcţia reală 1 este definită în domeniul în care:
( − )2 − ( − )2 − ( − )2 ≥ 0 (1.370)
( − )2 + ( − )2 6= 0 (1.371)
Condiţia (1370) arată că, dacă se consideră punctul  (  ) fixat, atunci punctul  (  )
trebuie să fie situat în interiorul unui con cu vârful în  , suprafaţa acestui con fiind descrisă de
ecuaţia:
(  ) = ( − )2 − ( − )2 − ( − )2 = 0 (1.372)
Deşi suprafaţa conică (  ) = 0 are două pânze, una corespunzătoare valorilor  ≥  iar
cealaltă valorilor  ≤  pentru a păstra semnificaţia fizică a modelului matematic, vom considera o
singură pânză: cea pentru care  ≥  . Vom numi acest con, conul Mach (cu vârful în  fig. 1.18),
având semnificaţia de domeniu de dependenţă al punctului respectiv.

Fig. 1.18. Domeniul de integrare pentru ecuaţia Prandtl-Glauert.


ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE 49

Componentele normalei la suprafaţa conului Mach sunt:



1 = − 1 = (  ) = 2 ( − )  (1.373)


2 = 2 = (  ) = −2 ( − )  (1.374)


3 = 3 = (  ) = −2 ( − )  (1.375)

1
Funcţia 1 şi derivata sunt nule pe suprafaţa conului Mach. Într-adevăr, pe suprafaţa conului,

2 2
( − ) =   iar (1364) devine:
1 |Conul Mach = cosh−1 1 = 0 (1.376)
De asemenea, utilizând relaţiile (1373) − (1375) şi, respectiv, (1.367) şi (1.368) vom obţine:
¯
 ¯¯ 1 1 1
¯ = 1 + 2 + 3 = 0 (1.377)
 Conul Mach   
Fie funcţia  definită de:
⎧ 2 2 2
⎨ 1  dacă ( − ) ≥ ( − ) − ( − ) 
 ( −   −   − ) = (1.378)
⎩ 0 dacă ( − )2 ≤ ( − )2 − ( − )2 

Funcţia  satisface condiţiile formulei Green, mai puţin în punctele dreptei pentru care:
( − )2 + ( − )2 = 0 (1.379)
sau:
 =   =  (1.380)
0 0
Izolăm această dreaptă cu un cilindru circular  de rază  având suprafaţa laterală  şi aplicăm
0 
formula (1362) pe domeniul  \ . Deoarece  şi se anulează pe conul Mach şi în exteriorul acestuia,

obţinem: Z Z Z
− ¤ d = − ( ∇ − ∇ ) ν d − ( ∇ − ∇ ) ν d (1.381)
Conul Mach   \  0
unde am notat cu  porţiunea din suprafaţa  cuprinsă în interiorul conului Mach, iar cu   porţiunea
din suprafaţa  cuprinsă în interiorul cilindrului.
0
Pe suprafaţa  a cilindrului circular de rază  avem:
1 ( − ) ( − ) ( − ) ( − )
∇ = q i− q j− q k (1.382)
( − )2 − 2 2 ( − )2 − 2 2 ( − )2 − 2
0
Conormala la suprafaţa  are componentele:
− −
 1 = 0 2 =  2 =  (1.383)
 
0
Deci, pe   avem:
( − ) 1
ν∇ = − q  d = 2d (1.384)

( − )2 − 2
Aplicând o teoremă de medie, putem acum evalua:
Z Z Z 
− 1 −
 ∇ν d = − q  d = −2 q  d (1.385)

( − )2 − 2 ( − )2 − 2
0 0
  0
50 ECUAŢII DIFERENŢIALE CU DERIVATE PARŢIALE

Z Z Z  Z 2 µ ¶
  −  d d
∇ ν d =  d =  arccosh cos  + sin  dd (1.386)
0 0  0 0  d d
Trecând la limită ( → 0) în relaţiile (1385) şi (1385)  şi admiţând că funcţia  împreună cu
derivatele ei rămân finite, obţinem:
Z Z  Z 
−
lim  ∇ν d = −2 lim q  d = −2  d (1.387)
→0  0 →0 0
( − )2 − 2 0

Z
lim ∇ ν̃ d = 0 (1.388)
→0 0
unde 0   este un punct arbitrar.
Aplicând aceeaşi trecere la limită şi în (1381) şi admiţând că ¤ = 0 în domeniul   obţinem:
Z  Z
2  d = − ( ∇ − ∇ ) ν d (1.389)
0


de unde: Z ∙ µ ¶ ¸
1   −  −
 ( ) = −  arccosh 2 − arccosh 2 d (1.390)
2      
Relaţia de mai sus permite determinarea valorilor funcţiei  soluţia ecuaţiei Prandtl-Glauert, în
punctele unui domeniu, dacă se cunosc valorile ei, împreună cu derivatele pe direcţia conormalei, pe
frontiera domeniului.

1.11. CONCLUZII

În secţiunile anterioare am analizat proprietăţile matematice ale principalelor tipuri de ecuaţii


şi sisteme diferenţiale cu derivate parţiale, de interes în Mecanica mediilor continue şi, în particular,
în Dinamica fluidelor.
Am pus în evidenţă, pentru fiecare tip de problemă: eliptic, parabolic şi hiperbolic, condiţiile
în care soluţia există şi poate fi determinată. Am subliniat de fiecare dată necesitatea formulării
unei probleme bine puse (Hadamard, [122]), pentru a asigura unicitatea soluţiei, în sensul că aceasta
depinde în mod continuu de condiţiile iniţiale şi de condiţiile auxiliare (la limită).
O analiză mai în detaliu a vizat proprietăţile ecuaţiilor şi sistemelor diferenţiale neliniare de tip
hiperbolic. S-au definit o serie de noţiuni de bază în teoria ecuaţiilor hiperbolice neliniare, cum ar fi:
soluţie de tip undă, unde liniare şi unde neliniare, soluţie slabă, unicitate a soluţiei slabe, condiţie
de entropie, relaţiile Hugoniot-Rankine, formarea undelor de şoc, unde simple etc. S-a arătat că un
sistem hiperbolic admite o soluţie de tip undă. S-au definit variabilele caracteristice şi relaţiile de
compatibilitate asociate sistemelor hiperbolice liniare şi neliniare. Variaţiile elementare ale undelor
care reprezintă soluţiile sistemelor hiperbolice neliniare pot fi reprezentate ca o combinaţie de unde
simple (vectorii proprii ai matricei iacobiene), având amplitudinea dată de variaţiile elementare ale
variabilelor caracteristice S-a pus în evidenţă că, pentru cazul undei neliniare, soluţia sistemului nu
x
are o scară de lungimi distinctă, fiind funcţie doar de variabila . Din punct de vedere fizic, această

situaţie corespunde unei unde simple, produsă la interfaţa a două stări constante ale fluidului (unda
de şoc sau undă de rarefiere). Aceste elemente vor sta la baza înţelegerii algoritmilor numerici ce se
vor introduce în capitolele 6, 11 şi 12.
Pe baza reprezentărilor integrale ale soluţiile integrale ale ecuaţiilor Laplace şi Prandtl-Glauert
se pot introduce metodele cu elemente de frontieră care vor fi analizate în capitolul 4 şi în paragraful
9.3.
CAPITOLUL 2

METODE CU DIFERENŢE FINITE

2.1. INTRODUCERE

Metodele cu diferenţe finite sunt, din punct de vedere istoric, cele mai vechi metode pentru
rezolvarea numerică a ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale, prima aplicaţie aparţinând lui Euler
(în anul 1768). În metodele cu diferenţe finite, ecuaţiile diferenţiale cu derivate parţiale pe continuu
sunt discretizate, astfel încât variabilele dependente vor fi reprezentate doar prin valorile lor într-un
număr de puncte discrete, numite noduri. Ansamblul tuturor nodurilor formează o reţea de calcul,
numită şi grilă. Derivatele sunt reprezentate prin diferenţe finite, care conduc la înlocuirea ecuaţiilor
diferenţiale cu derivate parţiale iniţiale cu ecuaţii algebrice. Natura sistemului de ecuaţii algebrice
depinde de caracterul ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale, dar şi de tipul formulelor cu diferenţe
utilizate.
Formulele cu diferenţe finite utilizate în discretizarea ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale
derivă direct din seriile Taylor şi din proprietăţile acestora. Din acest motiv, metoda diferenţelor
finite poate fi aplicată doar în cazul unor grile structurate şi cu un grad mare de regularitate. Grilele
structurate sunt reţele de calcul în care nodurile sunt la intersecţia unor familii de curbe, iar curbele
din aceeaşi familie nu se intersectează în domeniul de calcul. În acest mod, un nod aparţine numai
unei singure curbe din aceeaşi familie. Distanţa dintre două noduri vecine ale grilei poartă numele de
pas al reţelei, iar gradul de regularitate este dat de raportul paşilor grilei în vecinătatea unui nod.
O consecinţă imediată a grilelor structurate este realizarea unei corespondenţe biunivoce între
coordonatele unui nod şi un set de numere întregi. Astfel, fie un nod ordinar  într-o grilă structurată,
având coordonatele  şi   ca în fig. 2.1. Deoarece grila este structurată, există un singur punct aflat la
intersecţia curbelor  din familia  = const. şi, respectiv,  din familia  = const, de unde posibilitatea
de a realiza corespondenţa biunivocă (   ) ↔ ( ). Această proprietate simplifică mult formalismul
matematic în metoda diferenţelor finite. De exemplu, în loc de a scrie  (   ) pentru valoarea unei
funcţii în punctul (   ), vom scrie  . O altă proprietate remarcabilă a grilelor structurate este
identificarea imediată a vecinilor unui nod ( ) 
În fig. 2.1 se reprezintă o grilă structurată ortogonală de tip cartezian pentru o problemă plană,
iar în figurile 2.2a) şi 2.3a) sunt schiţate grile structurate într-un sistem de coordonate curbilinii
pentru un profil NACA 0012. Pentru comparaţie, în figurile 2.2b) şi, respectiv, 2.3b), sunt trasate şi
grile de tip nestructurat.
În acest capitol se face o analiză completă a schemelor cu diferenţe finite. Pentru început se
introduc formulele cu diferenţe finite explicite şi, respectiv, implicite pentru discretizarea numerică
a derivatelor. În continuare, pentru schemele cu diferenţe finite asociate unei ecuaţii diferenţiale cu
derivate parţiale, se prezintă elementele necesare pentru determinarea ecuaţiei modificate, a ordinului
de precizie, şi pentru studiul unor proprietăţi care să pună în evidenţă performanţele acestora. Pro-
prietăţile de bază ce se vor analiza sunt: consistenţa, stabilitatea, convergenţa, difuzia numerică şi
dispersia numerică.
O dezvoltare corespunzătoare se acordă studiului stabilităţii schemelor cu diferenţe finite, având
în vedere importanţa deosebită a acestei proprietăţi. În final, prezentăm o sinteză a schemelor de
bază pentru integrarea numerică a ecuaţiei de transport convectiv şi a ecuaţiei de difuzie, precum şi
elementele necesare pentru extinderea schemelor de bază pentru probleme multidimensionale.
Fig. 2.1. Grila structurată carteziană în plan.

Fig. 2.2. Grile pentru profilul NACA 0012; a) grilă structurată, b) grilă nestructurată.

Fig. 2.3. Detalii ale grilelor pentru profilul NACA 0012; a) grilă structurată, b) grilă nestructurată.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 53

2.2. DIFERENŢE FINITE

Fie o funcţie  :[0   ] ⊂ R şi o grilă având nodurile


0  1  · · ·    · · ·    (2.1)
Vom presupune iniţial o grilă cu pas constant, ∆:
∆ =  − −1 = const  = 1 2 · · ·   (2.2)
şi  indefinit derivabilă ( ∈  ∞ ).
Formulele numerice de aproximare a derivatelor unei funcţii  se bazează pe definiţia derivatei
pe continuu. Astfel, conform definiţiei:

⎪  ( + ∆) −  ()

⎪ lim  derivata la dreapta,

⎪ ∆→0 ∆
¯ ⎪

 ¯¯ ⎨
 () −  ( − ∆)
= lim  derivata la stânga, (2.3)
 ¯= ⎪ ⎪ ∆→0 ∆




⎩ lim  ( + ∆) −  ( − ∆)  derivata centrată.

∆→0 2∆
Evident, dacă funcţia  este derivabilă în   valorile prescrise de cele trei formule sunt egale. În
cazul în care ∆ rămâne finit, dar suficient de mic, vom putea scrie:


⎪  ( + ∆) −  ()

⎪ + eroare derivata la dreapta,

⎪ ∆
¯ ⎪

 ¯¯  () −  ( − ∆)
¯ ' + eroare derivata la stânga, (2.4)
 = ⎪ ⎪ ∆



⎪  ( + ∆) −  ( − ∆)

⎩ + eroare derivata centrată.
2∆
De data aceasta însă, cele trei formule din (2.4) conduc la valori diferite pentru că şi erorile cores-
punzătoare sunt diferite. Pe măsură ce se micşorează ∆ erorile se micşorează şi ele, iar la limită,
când ∆ → 0 erorile se anulează, regăsim definiţia (2.3). Din cele prezentate, putem trage concluzia
că, pentru evaluarea numerică a unei derivate, avem mai multe posibilităţi, fiecare variantă fiind
caracterizată de o eroare de aproximare.

2.2.1. Diferenţe finite explicite


Aproximaţia prin diferenţe finite poate fi introdusă pe o cale mult mai riguroasă prin intermediul
seriilor Taylor. Să considerăm formula Taylor a funcţiei  într-o vecinătate a punctului  :
¯ ¯ ¯
 ¯¯ 1  2  ¯¯ 2 1  3  ¯¯
 ( + ∆) =  ( ) + ∆ + (∆) + (∆)3 + · · · +
 ¯= 2 2 ¯= 6 3 ¯=
¯ ¯ (2.5)
1    ¯¯  1  +1  ¯¯ +1
+ (∆) + (∆)   ≤  ≤  + ∆
!  ¯= ! +1 ¯=
şi, în mod similar:
¯ ¯ ¯
 ¯¯ 1  2  ¯¯ 2 1  3  ¯¯
 ( − ∆) =  ( ) − ∆ + (∆) − (∆)3 + · · · +
 ¯= 2 2 ¯= 6 3 ¯=
¯ ¯ (2.6)
1    ¯¯  +1 1 
+1  ¯
¯
+ (∆) + (−1) (∆)+1   − ∆ ≤  ≤  
!  ¯= ! +1 ¯=
54 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Ultimul termen se numeşte rest Lagrange h de ordinul


i . Neglijarea lui conduce la o eroare de
+1
trunchiere,   care se va nota cu simbolul  (∆) :

h i ¯
+1  +1  ¯¯ (∆)+1
 =  (∆) =  (2.7)
+1 ¯= !

fiind independent de 
Formule numerice de derivare se vor obţine prin alegerea lui . Astfel, dacă vom trunchia formula
Taylor (25) la primii doi termeni, obţinem o formulă numerică de aproximare a derivatei de ordinul
întâi: ¯
 ¯¯  ( + ∆) −  ( )
¯ = +  (∆)  (2.8)
 = ∆
şi, analog, din (26):
¯
 ¯¯  ( ) −  ( − ∆)
= +  (∆)  (2.9)
 ¯= ∆
Făcând diferenţa între (25) şi (26)  pentru  = 4 obţinem:
¯ h i
 ¯¯ 3
 ( + ∆) −  ( − ∆) = 2 ∆ +  (∆)  (2.10)
 ¯=

Obţinem astfel o nouă formulă pentru derivata de ordinul întâi:


¯ h i
 ¯¯  ( + ∆) −  ( − ∆) 2
= +  (∆)  (2.11)
 ¯= 2∆

Dacă vom considera mai sus pasul reţelei

∆ =  − −1 = +1 −  = const (2.12)

cele trei alternative pentru aproximarea derivatei de ordinul întâi, scrise cu notaţiile specifice grilelor
structurate, sunt:
¯
 ¯¯ +1 − 
¯ = +  (∆)  (2.13a)
  ∆
¯
 ¯¯  − −1
= +  (∆)  (2.13b)
 ¯ ∆
¯ h i
 ¯¯ +1 − −1 2
= +  (∆)  (2.13c)
 ¯ 2∆

Expresia (2.13a) poartă numele de formulă de derivare (sau derivata) cu diferenţe la dreapta, (2.13b)
derivata la stânga, iar (2.13c) derivata centrată. Toate cele trei variante sunt formule explicite, pentru
că derivata într-un punct depinde doar de valorile nodale ale funcţiei  . Interpretarea geometrică a
celor trei derivate numerice se poate urmări în fig. 2.4.
Se numeşte ordin de precizie al unei formule cu diferenţe finite, puterea pasului reţelei din eroarea
de trunchiere. Deci formulele orientate (2.13a) şi (2.13b) sunt de ordinul întâi, pe când h formula
i
centrată (2.13c) este de ordinul al doilea. De remarcat faptul că notaţiile  (∆) sau  (∆)2 nu
conţin informaţii asupra mărimii erorii de trunchiere, ci numai ne arată cum eroarea tindeh la zeroi
când pasul ∆ → 0. De asemenea, nu putem fi siguri că o eroare de trunchiere de forma  (∆)2
este mai mică decât o eroare simbolizată de  (∆). Formulele de ordinul doi vor fi mai precise, deci
cu erori de trunchiere mai mici numai dacă pasul reţelei este „suficient de mic” şi grila „suficient de
regulată”, dar noţiunea de „suficient” este extrem de relativă.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 55

Fig. 2.4. Interpretarea geometrică a derivatei de ordinul întâi.

Remarcăm faptul că formulele orientate pot fi asimilate formulelor centrate, deci de ordinul al
doilea, dar nu în nodurile reţelei, ci în puncte aflate la mijlocul distanţei dintre noduri:
¯ h i ¯ h i
 ¯¯ +1 −  2  ¯¯  − −1 2
= +  (∆)  = +  (∆)  (2.14)
 ¯+12 ∆  ¯ −12 ∆
 + +1  + −1
unde  + 12 reprezintă punctul +12 =  iar  − 12 punctul −12 = 
2 2
Revenind la formulele Taylor (25) şi (26) şi adiţionându-le, vom obţine, pentru  = 4:
¯ ¯ h i
 2  ¯¯ (∆)2  4  ¯¯ (∆)4 5
 ( + ∆) +  ( − ∆) = 2 ( ) + 2 ¯ + 2 ¯ +  (∆)  (2.15)
2 = 2 4 = 4!

de unde se poate obţine o formulă centrată pentru derivata de ordinul al doilea:


¯ h i
 2  ¯¯ +1 − 2 + −1 2
= +  (∆)  (2.16)
2 ¯  ∆2
care este de ordinul doi de precizie. Evident, ca să obţinem şi formule orientate pentru derivata de
ordinul doi, va trebui să apelăm la dezvoltări în serie Taylor ale funcţiei în punctele +2 sau −2 etc.
Vom numi domeniu de dependenţă numerică sau suport al unei derivate numerice, domeniul
delimitat de punctele care intervin în expresia derivatei. De exemplu, pentru derivata la dreapta
(2.13a) domeniul de dependenţă este intervalul [  +1 ]  pentru derivata la stânga (2.13b) intervalul
[−1   ]  iar pentru cea centrată (2.13c), intervalul [−1  +1 ] 
În continuare, vom prezenta o metodă generală de a obţine formule de derivare numerică de un
anumit ordin de precizie şi cu un număr dorit de puncte. Să ne propunem, de exemplu, să obţinem
expresia derivatei de ordinul întâi la dreapta şi de ordinul doi de precizie. Această formulă va utiliza
trei puncte (punctele   + 1  + 2) şi va fi de forma:
¯ h i
 ¯¯  + +1 + +2 2
= +  (∆)  (2.17)
 ¯ ∆
unde coeficienţii    sunt pentru moment necunoscuţi. Considerând  punctul de bază al dis-
cretizării, toate valorile lui  care nu sunt corespunzătoare punctului de bază se scriu sub forma
Taylor în jurul lui  :
¯ ¯ ¯ h i
 ¯¯  2  ¯¯ (∆)2  3  ¯¯ (∆)3 4
 +1 =  + ∆ + + +  (∆)  (2.18)
 ¯
 2 ¯  2 3 ¯ 3! 
56 METODE CU DIFERENŢE FINITE

¯ ¯ ¯ h i
 ¯¯  2  ¯¯ (2∆)2  3  ¯¯ (2∆)3 4
+2 =  + 2∆ + + +  (∆)  (2.19)
 ¯ 2 ¯ 2 3 ¯ 3!
În continuare, se estimează expresia (217) în care +1 şi +2 sunt înlocuite cu (218) şi, respectiv,
(219):
¯ ¯ ¯ ¯ h i
 ¯¯   ¯¯  2  ¯¯ ∆  3  ¯¯ (∆)2 4
= (++) + (+2) + (+4) + (+8) +O (∆) . (2.20)
 ¯ ∆  ¯ 2 ¯ 2 3 ¯ 3!
Pentru ca formula (220) să aibă ordinul doi, este, evident, necesar ca:
 +  +  = 0  + 2 = 1  + 4 = 0 (2.21)
de unde se găseşte  = −32  = 2  = −12 şi, în final:
¯ h i
 ¯¯ −3 + 4+1 − +2 2
= +  (∆)  (2.22)
 ¯  2∆
De notat că, dacă dorim o formulă de ordinul trei, va trebui ca, pe lângă condiţiile (221)  să impunem
şi  + 8 = 0. Evident, în acest caz sistemul liniar obţinut de patru ecuaţii şi trei necunoscute este in-
compatibil. Pentru realizarea condiţiei de compatibilitate va trebui să mai introducem o necunoscută,
ceea ce înseamnă să considerăm încă un punct la dreapta lui , de exemplu  + 3. Concluzia este că,
putem mări ordinul formulei de derivare, dar cu preţul măririi domeniului de dependenţă. După cum
se va arăta ulterior, mărimea domeniului de dependenţă numerică influenţează direct structura sis-
temului de ecuaţii liniare obţinut în urma discretizării ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale. În
general, matricea sistemului are o structură bandă, iar mărirea domeniului de dependenţă numerică
va mări în mod corespunzător lăţimea de bandă, ceea ce duce la creşterea costurilor (timp de calcul
şi volum de date stocate) în procedura de rezolvare a sistemului liniar. Aşadar, va trebui să realizăm
un compromis între ordinul de precizie al unei formule de derivare şi domeniul ei de dependenţă. În
aplicaţiile de dinamica fluidelor se preferă formule de ordinul întâi sau doi, dar există situaţii mai
simple, cum ar fi ecuaţia Laplace, în care se pot utiliza şi formule de ordin superior.
Metoda prezentată mai sus poate fi utilizată pentru deducerea derivatelor numerice de orice
ordin. Astfel, pentru derivata a doua la dreapta peste trei puncte vom presupune:
¯
 2  ¯¯  + +1 + +1
'  (2.23)
2 ¯ (∆)2
iar din (218) şi (219) obţinem:
¯ ¯ ¯ ¯ h i
 2  ¯¯  ++1 ++2   ¯¯ +2  2  ¯¯ +4  3  ¯¯ ∆ 3
= = (++) + + + (+ 8) +  (∆) 
2 ¯ (∆)2 (∆)2  ¯ ∆ 2 ¯ 2
  3 ¯  3!
(2.24)
care conduce la condiţiile
 +  +  = 0  + 2 = 0  + 4 = 2 (2.25)
şi, în final: ¯
 2  ¯¯  − 2+1 + +2
¯ = +  (∆)  (2.26)
 2
(∆)2
Prezentăm în tabelul 2.1 câteva formule de derivare peste mai mult de trei puncte.

2.2.2. Diferenţe finite implicite


Putem aplica aceeaşi metodă şi pentru deducerea formulelor implicite de derivare. Formulele
implicite de derivare reprezintă relaţii de legătură între valorile funcţiei  şi ale derivatelor acesteia
într-un număr de puncte. Ele reprezintă, pentru metoda diferenţelor finite, echivalentul elementelor de
tip Hermite din metoda elementelor finite. Pentru explicitarea derivatelor numerice este însă necesară
METODE CU DIFERENŢE FINITE 57

Tabelul 2.1
Formule de derivare peste mai mult de trei puncte
Derivata Formula cu diferenţe
¯ h i
 ¯¯ − +2 +8 +1 −8 −1 + −2 4
+ (∆) (T2.1.1)
 ¯  12∆
¯ h i
 2  ¯¯ − +2 +16 +1 −30  +16 −1 − −2
+ (∆)4 (T2.1.2)
2 ¯ 12 (∆)
2

¯ h i
 2  ¯¯ 2  −5 −1 +4 −2 + −3 2
+ (∆) (T2.1.3)
2 ¯ (∆)
2

¯ h i
 2  ¯¯ − +3 +4 +2 −5 +1 +2 
+ (∆)2 (T2.1.4)
2 ¯ (∆)2
¯ h i
 3  ¯¯ +2 −2 +1 +2 −1 −2 −2 2
+ (∆) (T2.1.5)
3 ¯ (∆)
3

¯ h i
 4  ¯¯ +2 −4 +1 +6  −4 −1 + −2
+ (∆)2 (T2.1.6)
4 ¯ (∆)4

rezolvarea sistemului de ecuaţii algebrice care se obţine prin impunerea relaţiei de legătură în toate
nodurile reţelei. De exemplu, pentru formulele în trei puncte, o relaţie implicită este de forma:
X+1 +1
X ¯ X+1 ¯
 ¯¯  2  ¯¯
  +  +  = 0 (2.27)
 ¯ 2 ¯
=−1 =−1 =−1
¯ ¯
 ¯¯  2  ¯¯
Luând punctul de bază , vom scrie pentru ±1 , şi formule Taylor în raport cu
 ¯±1 2 ¯±1
punctul de bază:
¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯ 1  2  ¯¯ 2 1  3  ¯¯ 3 1  4  ¯¯
±1 =  ± ¯ ∆ + 2 ¯ (∆) ± 3 ¯ (∆) + 4 ¯ (∆)4 ±
  2   3!   4!  
¯ ¯ h i (2.28)
1  5  ¯¯ 5 1  6  ¯¯ 6 7
± (∆) + (∆) +  (∆) 
5! 5 ¯ 6! 6 ¯
¯ ¯ ¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯  ¯¯  2  ¯¯ 1  3  ¯¯ 2 1  4  ¯¯ 3 1  5  ¯¯
= ± ∆ + (∆) ± (∆) + (∆)4 ±
 ¯±1  ¯ 2 ¯ 2 3 ¯ 3! 4 ¯ 4! 5 ¯
¯ ¯ (2.29)
1  6  ¯¯ 1  7  ¯¯ h i
5 6 7
± (∆) + (∆) +  (∆) 
5! 6 ¯ 6! 7 ¯
¯ ¯ ¯ ¯ ¯ ¯
 2  ¯¯  2  ¯¯  3  ¯¯ 1  4  ¯¯ 2 1  5  ¯¯ 3 1  6  ¯¯
= ± ∆ + (∆) ± (∆) + (∆)4 ±
2 ¯±1 2 ¯ 3 ¯ 2 4 ¯ 3! 5 ¯ 4! 6 ¯
¯ ¯ (2.30)
1  7  ¯¯ 1  8  ¯¯ h i
5 6 7
± (∆) + (∆) +  (∆) 
5! 7 ¯  6! 8 ¯ 
Înlocuim în membrul stâng din egalitatea (227)  şi grupăm după ordinul derivatelor:
¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯  ¯¯  ¯¯  2  ¯¯
−1 −1 +   + +1 +1 + −1 +  + +1 + −1 +
 ¯  ¯−1  ¯  2 ¯ +1 −1
¯ ¯ ¯ ¯ ¯ (2.31)
 2  ¯¯  2  ¯¯  ¯¯  2  ¯¯  3  ¯¯
+ + +1 =   +  +  +  +  
2 ¯ 2 ¯+1  ¯ 2 ¯ 3 ¯
58 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Am notat:
 = −1 +  + +1   = ∆ (+1 − −1 ) + −1 +  + +1  (2.32a)
2
(∆)
 = (+1 + −1 ) + ∆ (+1 − −1 ) + −1 +  + +1  (2.32b)
2
(∆)3 (∆)2 (2.32c)
 = (+1 − −1 ) + (+1 + −1 ) + ∆ (−1 − +1 ) 
6 2
iar eroarea de trunchiere,   este:
µ ¶ 4 ¯ µ ¶ 5 ¯ µ ¶ 6 ¯
2      ¯¯ 3      ¯¯ 4      ¯¯
 = (∆) + + ¯ + (∆) + + ¯ + (∆) + + +...
4! 3! 2!   4 5
5! 4! 3!   6! 5! 4! 6 ¯
(2.33)
în care:
 = (−1 + +1 ) (∆)2   = (+1 + −1 ) ∆  = +1 + +1  (2.34a)
 = (+1 − −1 ) (∆)2   = (+1 − −1 ) ∆  = +1 − −1  (2.34b)
Impunând condiţia ca toţi coeficienţii derivatelor, până la ordinul trei inclusiv, din (231) să se anuleze,
obţinem patru relaţii algebrice liniare
−1 +  + +1 = 0 ∆ (+1 − −1 ) + −1 +  + +1 = 0
(∆)2
(+1 + −1 ) + ∆ (+1 − −1 ) + −1 +  + +1 = 0
2
(∆)3 (∆)2
(+1 − −1 ) + (+1 + −1 ) + ∆ (−1 − +1 ) = 0
6 2
Deoarece legătura presupusă (227) conţine nouă coeficienţi nedeterminaţi şi avem la dispoziţie doar
cele patru relaţii de mai sus, problema este nedeterminată, admiţând o infinitate de soluţii. Gradul
de nedeterminare este patru, deoarece relaţia (227) este omogenă, ceea ce permite alegerea arbitrară
a unui coeficient. Considerând +1  −1  −1    şi +1 ca parametri, vom determina:
∙ ¸ ∙ ¸
1 2 2 1
−1 = +1 − 5−1 + (2+1 − 4+1 −  )   = +1 − −1 + (−1 ++1 + ) 
2∆ ∆ ∆ ∆
∙ ¸
1 2 6
+1 = −5+1 − −1 + (2−1 − 4+1 −  )   =2 (+1 +−1 ) + (+1 − −1 ) 
2∆ ∆ ∆
şi, respectiv:
¯ ¯ ¯
(∆)2  4  ¯¯ (∆)3  5  ¯¯ (∆)4  6  ¯¯
 = ( +5 −  ) + ( +7 ) + (2 +14 −  ) +··· 
12 4 ¯ 60 5 ¯ 12 6 ¯
(2.35)
În principiu, valorile pentru +1  −1  −1    şi +1 pot fi arbitrare, dar este convenabil să
le alegem pe criteriul micşorării erorii de trunchiere sau a numărului de puncte şi de derivate al
exprimării implicite. De exemplu, dacă vom impune condiţia de anulare a coeficienţilor din expresia
erorii de trunchiere (235) până la derivata de ordinul şase vom avea încă trei relaţii de legătură între
parametrii nespecificaţi, şi anume:
1 1
+1 = (8 + ) +1  −1 = (1 + 8) +1   = −4 (1 + ) +1  (2.36)
∆ ∆
unde:
−1
=  (2.37)
+1
METODE CU DIFERENŢE FINITE 59

Se obţine astfel o formulă implicită de ordinul cinci de precizie, care depinde de parametrul :
¯ ¯
3 (13 + 5) 24 (1 + ) 3 (13 + 5) 1 + 8  ¯¯ 8 (1 − )  ¯¯
−1 −  + +1 + − −
(∆)2 (∆)2 (∆)2 ∆  ¯−1 ∆  ¯
¯ ¯ ¯ ¯ h i (2.38)
(1 + 8)  ¯¯  2  ¯¯  2  ¯¯  2  ¯¯ 5
− + − 4 (1 + ) + +  (∆) = 0
∆  ¯+1 2 ¯−1 2 ¯ 2 ¯+1
Se poate arăta că, dacă  = 1, formula (238) devine de ordinul şase de precizie:
µ ¯ ¯ ¶ ¯ ¯ ¯
24 (−1 − 2 + +1 ) 9  ¯¯  ¯¯  2  ¯¯  2  ¯¯  2  ¯¯
− − + −8 + = 0 (2.39)
(∆)2 ∆  ¯−1  ¯+1 2 ¯−1 2 ¯ 2 ¯+1
Utilizarea formulărilor implicite necesită rezolvarea unui sistem de ecuaţii liniare, obţinut prin scrierea
formulei cu diferenţe finite în toate punctele reţelei:
⎡ ⎤ ⎡ ⎤ ⎡ . ⎤
⎡ ⎤ .. ⎡ ⎤ .. ..
.. ⎢ . ¯ ⎥ . . ⎢ . ¯ ⎥ ⎢ ⎥
⎢ . ⎥ ⎢ 2 ¯ ⎥ 9 ⎢ . ⎥ ⎢  ¯ ⎥ 24 ⎢ −1 ⎥
⎢ ⎥
⎢ 1 −8 1 ⎥ ⎢ ¯ ⎥ ⎢ ⎥⎢ ¯ ⎥
⎣ ⎦ ⎢ 2 ¯ ⎥ − ∆ ⎣ 1 0 −1 ⎦ ⎢ 2 ¯ ⎥ = (∆)2 ⎢ ⎢
−2 ⎥ 

(2.40)
.. ⎣  ⎦ .. ⎣  ⎦ ⎣ +1 ⎦
. .. . ..
. . ..
.
Acest sistem se ataşează la sistemul format din ecuaţiile diferenţiale cu derivate parţiale discretizate.

2.2.3. Grile carteziene cu pas variabil


Vom extinde rezultatele anterioare pentru situaţia în care grila de calcul are pasul variabil. Fie
 un punct arbitrar din reţea şi paşii:
∆ =  − −1  ∆+1 = +1 −   (2.41)
Pentru formulele orientate ale derivatei de ordinul întâi putem scrie direct:
¯ ¯
 ¯¯ +1 −   ¯¯  − −1
¯ = +  [∆+1 ]  ¯ = +  [∆ ]  (2.42)
  ∆+1   ∆
Pentru derivata centrată vom considera forma:
¯
 ¯¯
= −1 −1 +   + +1 +1  (2.43)
 ¯ 
Vom înlocui mai sus −1 şi +1 prin dezvoltările în serie Taylor faţă de  şi obţinem:
¯ ¯
 ¯¯  ¯¯
= (−1 +  + +1 )  + (+1 ∆+1 − −1 ∆ ) + (2.44)
 ¯  ¯
1h i  2  ¯¯ 1h i 3 ¯¯
2 2 ¯ 3 3  ¯
+ −1 (∆) + +1 (∆)+1 + +1 (∆)+1 − −1 (∆) +
2 2 ¯ 6 3 ¯
1 h i 4 ¯¯
4 4  ¯
+ +1 (∆)+1 + −1 (∆) + 
24 4 ¯ 
de unde obţinem:
−1 +  + +1 = 0 +1 ∆+1 − −1 ∆ = 1 (2.45)
iar, dacă se doreşte ordinul doi de precizie, mai impunem:
−1 (∆)2 + +1 (∆)2+1 = 0 (2.46)
Din cele trei relaţii anterioare rezultă −1   şi +1 :
∆+1 ∆ − ∆+1 ∆
−1 = −   = −  +1 =  (2.47)
∆ (∆+1 + ∆ ) ∆ ∆+1 ∆+1 (∆+1 + ∆ )
60 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Revenind acum la formula (243)  obţinem formula centrată căutată:


¯ ∙ ¸
 ¯¯ 1 ∆+1 ∆
= ( − −1 ) + (+1 −  )  (2.48)
 ¯ ∆+1 + ∆ ∆ ∆+1
Dacă în (248) vom înlocui din nou −1 şi +1 prin dezvoltările Taylor faţă de   vom pune în
evidenţă eroarea de trunchiere:
¯
1  3  ¯¯
 = − ∆ ∆+1 + · · · =  [∆ ∆+1 ]  (2.49)
6 3 ¯ 
Deci formula (248) este de ordinul doi, dar eroarea de trunchiere este proporţională cu produsul
∆ ∆+1 
Aplicând aceeaşi procedură, putem calcula şi derivata centrată de ordinul doi:
¯ ∙ ¸
 ¯¯ 2 +1 −   − −1
= −  (2.50)
 ¯ ∆+1 + ∆ ∆+1 ∆
şi eroarea de trunchiere:
¯ ¯
1  3  ¯¯ ∆2+1 + ∆2  4  ¯¯
 = (∆+1 − ∆ ) − + · · · =  (∆+1 − ∆ )  (2.51)
3 3 ¯ 12 (∆+1 + ∆ ) 4 ¯
Din (251) rezultă că formula centrată (250) este de ordinul doi de precizie, atât timp cât diferenţa
∆+1 −∆ este mică, deci, deşi grila are paşi variabili, raportul ∆+1 ∆ este aproape unitar. Dacă
însă, de exemplu, ∆+1 ∆ = 2 atunci formula centrată rămâne de ordinul întâi.

2.2.4. Cazul multidimensional


Extinderea rezultatelor din cazul unidimensional pentru cazurile bidimensional (2D) sau tridi-
mensional (3D) se face direct, singura observaţie fiind legată de notaţiile corespunzătoare dimensiu-
nii. De exemplu, (fig. 2.1), pentru planul ( ), în punctul ( )  din grila cu paşii ∆ = const. ∆ =
= const. vom avea:
¯ ¯
 ¯¯ +1 −   ¯¯ +1 − 
= +  (∆)  = +  [∆]  (2.52)
 ¯  ∆  ¯  ∆
¯ ¯
 ¯¯  − −1  ¯¯  − −1
¯ = +  (∆)  = +  [∆]  (2.53)
  ∆  ¯ ∆
¯ h i ¯ h i
 ¯¯ +1 − −1 2  ¯¯ +1 − −1
= +  (∆)  = +  (∆)2  (2.54)
 ¯ 2∆  ¯ 2∆
sau, pentru spaţiul tridimensional (  )  în punctul (  ) din grila cu paşii ∆ = const ∆ =
= const. ∆ = const:
¯ ¯
 ¯¯ +1 −   ¯¯ +1 − 
¯ = +  [∆]  ¯ = +  [∆]  (2.55)
  ∆   ∆
¯ ¯
 ¯¯  − −1  ¯¯  − −1
¯ = +  [∆]  ¯ = +  [∆]  (2.56)
  ∆   ∆
¯ h i ¯
 ¯¯ +1 − −1 2  ¯¯ +1 − 
¯ = +  (∆)  ¯ = +  [∆]  (2.57)
  ∆   ∆
¯ ¯
 ¯¯ +1 − −1 2  ¯¯  − −1
¯ = +  [(∆)]  ¯ = +  [∆] . (2.58)
  ∆   ∆
Pentru aproximarea derivatelor mixte se pot aplica succesiv formulele corespunzătoare derivatelor de
ordinul întâi. De exemplu, aplicând succesiv de două ori formulele de derivare centrată în direcţia  şi
METODE CU DIFERENŢE FINITE 61
¯
 ¯¯
apoi în direcţia  vom obţine o formulă centrată în patru puncte pentru derivata mixtă . Ast-
 ¯
fel, după o primă discretizare centrată a derivatei în raport cu  rezultă:
¯ " ¯ ¯ #
 ¯¯ 1  ¯¯  ¯¯ h i
2
= − +  (∆)  (2.59)
 ¯ 2∆  ¯+1  ¯−1

Discretizând în continuare centrat şi în raport cu  se obţine:


¯ h i
 ¯¯ [+1+1 − −1+1 − +1−1 + −1−1 ] 2 2
= +  (∆)  (∆)  (2.60)
 ¯ 4∆∆
Putem construi formule de diferite ordine de precizie şi peste un număr impus de puncte, prin re-
alizarea de combinaţii între derivatele de ordinul întâi unidimensionale (255) − (258) 
O altă posibilitate de a construi formule de derivare mixtă este metoda generală prezentată în
¯
 ¯¯
secţiunea 2.2.1 Astfel, pentru determinarea derivatei mixte cu diferenţe la stânga în ambele
 ¯ 
direcţii, vom avea o reprezentare de forma:
¯
 ¯¯
=  + −1 + −1 + −1−1  (2.61)
 ¯
în care −1 şi −1 se înlocuiesc cu expresiile Taylor corespunzătoare:
¯ ¯ ¯
 ¯¯ 1  2  ¯¯ 2 1  3  ¯¯
−1 =  − ∆ + (∆) − (∆)3 +    
 ¯ 2 2 ¯ 6 3 ¯ (2.62a)
¯ ¯ ¯
 ¯¯ 1  2  ¯¯ 2 1  3  ¯¯
−1 =  − ∆ + (∆) − (∆)3     (2.62b)
 ¯ 2  2 ¯ 6 3 ¯
iar pentru −1−1 vom avea:
µ ¶¯ µ ¶¯
  ¯ 1 2 2 2 ¯
−1−1 =  − ∆ + ∆ ¯¯ + (∆) 2
+ 2 ∆∆ + (∆)2

¯ +
¯
   2 2   2 
µ 3 ¶¯
1   3 3 2 3 2 3 3 ¯
¯
− (∆) + 3 (∆) ∆ + 3 ∆ (∆) + (∆) ¯ + 
6 3 2   2  3 

Se obţine:
¯ ¯ ¯ ¯
 2  ¯¯  ¯¯  ¯¯ 1  2  ¯¯
= (+++)  − (+) ∆ − ( + ) ∆ + (+) (∆)2 +
 ¯  ¯  ¯ 2 2 ¯
¯ ¯ h i
1  2  ¯¯ 2  2  ¯¯ 3 2 2 3
+ ( + ) (∆) +  ∆∆ +  (∆)  (∆) ∆ ∆ (∆)  (∆) 
2  2 ¯  ¯
de unde:
 +  +  +  = 0  +  = 0  +  = 0 ∆∆ = 1 (2.63)
Rezolvând acest sistem, obţinem:
1 1 1 1
=  =−  =−  =  (2.64)
∆∆ ∆∆ ∆∆ ∆∆
iar formula de derivare (261) devine:
¯
 ¯¯ 1
¯ = [ − −1 − −1 + −1−1 ] +  (∆ ∆)  (2.65)
  ∆∆
62 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Eroarea de trunchiere va fi:


à ¯ ¯ !
1  3  ¯¯  3  ¯¯
 = − ∆ + ∆ + · · ·  (2.66)
2 2  ¯  2 ¯
Prezentăm în tabelul 2.2 câteva formule cu diferenţe finite pentru derivata mixtă.
Tabelul 2.2
Formule cu diferenţe finite pentru derivata mixtă
Derivata Formula cu diferenţe
¯
 2  ¯¯ +1 − +1−1 −  + −1
+  (∆ ∆) (T2.2.1)
 ¯ ∆∆
¯
 2  ¯¯ +1 −  − −1+1 + −1
+ (∆ ∆) (T2.2.2)
 ¯ ∆∆
¯
 2  ¯¯ +1+1 − +1 − +1 + 
+ (∆ ∆) (T2.2.3)
 ¯ ∆∆
¯
 2  ¯¯  − −1 − −1 + −1−1
+ (∆ ∆) (T2.2.4)
 ¯ ∆∆
¯ h i
 2  ¯¯ +1+1 − +1−1 − +1 + −1
+ ∆ (∆)2 (T2.2.5)
 ¯ 2∆∆
¯ h i
 2  ¯¯ +1 − −1 − −1+1 + −1−1 2
+ ∆ (∆) (T2.2.6)
 ¯ 2∆∆
¯ h i
 2  ¯¯ +1+1 − +1−1 − −1+1 + −1−1
+ (∆)2  (∆)2 (T2.2.7)
 ¯ 4∆∆
¯ h i
 2  ¯¯ +1+1 − +1 − −1+1 + −1 2
+ (∆)  ∆ (T2.2.8)
 ¯ 2∆∆
¯ h i
 2  ¯¯ +1 − +1−1 − −1 + −1−1
+ (∆)2  ∆ (T2.2.9)
 ¯ 2∆∆

2.2.5. Coordonate curbilinii generalizate


Pentru impunerea condiţiilor la limită într-o ecuaţie discretizată, este necesar ca frontiera dome-
niului fizic să fie cât mai bine aproximată de frontiera domeniului numeric de calcul. Există situaţii
în care geometria domeniului de calcul este complicată, iar frontierele nu mai sunt paralele cu axele
carteziene (  ). În acest caz se va construi o grilă structurată curbilinie, aliniată la frontiere, dar
care nu mai este carteziană, şi nici uniformă, ceea ce face dificilă discretizarea în diferenţe finite şi
alterează ordinul de precizie al formulelor de derivare (fig. 2.3). Din acest motiv, discretizarea ecuaţi-
ilor pentru grile curbilinii nu se va face în spaţiul fizic (  )  ci într-un spaţiu numeric cartezian
(  )  unde grila este uniformă (fig. 2.5).
Legătura dintre cele două spaţii se face prin intermediul transformării:
 =  (  )  (2.67a)
 =  (  )  (2.67b)
 =  (  )  (2.67c)
METODE CU DIFERENŢE FINITE 63

Fig. 2.5. Transformarea geometrică a grilei; a) spaţiul fizic, b) domeniul de calcul.

În concluzie, ecuaţiile se vor scrie în sistemul curbiliniu (  )  iar discretizarea derivatelor numerice
în grila carteziană şi uniformă din acest spaţiu a fost prezentată anterior. În schimb, ecuaţiile în sis-
temul curbiliniu vor conţine metricele transformării care, la rândul lor, vor trebui discretizate. Apariţia
metricelor transformării contribuie la mărirea dependenţei rezultatelor numerice de grila de calcul.
Să considerăm transformarea (267) pentru o funcţie arbitrară  (  ). Evident, vom putea
scrie:
      
= + +  (2.68a)
      
      
= + +  (2.68b)
      
      
= + +  (2.68c)
      
Metricele ale transformării sunt definite de:
  
 =   =   =  (2.69a)
  
  
 =   =   =  (2.69b)
  
  
 =   =   =  (2.69c)
  
Discretizarea acestora nu se poate face direct pentru că, în general, nu se cunoaşte explicit
transformarea (267). Se poate însă aproxima local transformarea inversă, printr-o tehnică specifică
metodelor cu elemente finite:
P

 =  (  ) =  (  )   (2.70a)
=1
P
 =  (  ) =  (  )   (2.70b)
=1
P
 =  (  ) =  (  )   (2.70c)
=1

unde  (  ) sunt funcţii de interpolare,  este numărul de noduri ale unei celule asociate punctului
(  )  iar (        ) sunt coordonatele nodurilor celulei respective.
64 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Considerând acum transformarea inversă (2.70a) − (2.70c), vom avea:


      
= + +  (2.71a)
      
      
= + +  (2.71b)
      
      
= + +  (2.71c)
      
Remarcând faptul că, în formă matriceală, relaţiile de legătură între derivatele lui  se scriu
⎡ ⎤ ⎡ ⎤
 
⎢  ⎥ ⎡ ⎤⎢⎢  ⎥

⎢ ⎥ ⎢
⎢  ⎥        ⎥
⎢ ⎥ = ⎣      ⎦ ⎢ ⎢  ⎥ 

(2.72)
⎢  ⎥ ⎢ ⎥
⎢ ⎥     ⎢ ⎥
⎣  ⎦ ⎣  ⎦
 
şi, respectiv,: ⎡ ⎤
 ⎡ ⎤

⎢ ⎥ ⎡ ⎤⎢  ⎥
⎢ ⎥
⎢ ⎥     ⎢ ⎢ 


⎢ ⎥ ⎣
⎢ ⎥ =    ⎦ ⎢
 ⎢ 
⎥
⎥ (2.73)
⎢ ⎥
⎢ ⎥    ⎢ ⎣

⎣  ⎦  ⎦
 
apare evident că matricea iacobiană a transformării J este:
⎡ ⎤ ⎡ ⎤−1
      
J = ⎣       ⎦ = ⎣    ⎦  (2.74)
      
sau: ⎡ ⎤
  −   − (  −   )   −  
J =  ⎣ − (  −   )   −   − (  −   ) ⎦  (2.75)
  −   − (  −   )   −  
unde  reprezintă determinantul matricei iacobiene:
∙ ¸
 (  )
 = det = (   −    −    +    +    −    )−1  (2.76)
 (  )
Derivatele    etc. se calculează din relaţiile (2.70a) − (2.70c)  De exemplu:

X 
X 
X
  
 =    =    =   (2.77)
  
=1 =1 =1

În cazul bidimensional avem:


∙ ¸ ∙ ¸−1 ∙ ¸
      −
J= = =  (2.78)
    − 
iar
1
=  (2.79)
  −  
Construcţia polinoamelor de interpolare  (  ) care definesc proiecţie locală a grilei din spaţiul
fizic în spaţiul de calcul, va fi analizată în capitolul 3.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 65

2.3. SCHEME CU DIFERENŢE FINITE

Schemele cu diferenţe finite reprezintă forma discretizată a ecuaţiilor diferenţiale cu derivate


parţiale, în care derivatele sunt înlocuite cu formule de derivare numerică. S-a văzut că, pentru
aproximarea numerică a unei derivate există, teoretic, un număr infinit de posibilităţi. Se pune deci
problema introducerii unor criterii de performanţă, care să permită alegerea optimă a variantei de
discretizare. Cel mai reprezentativ criteriu de comparaţie a metodelor numerice îl constituie raportul
dintre acurateţea rezultatelor numerice şi efortul de calcul. De notat că această definiţie nu permite
o strictă ierarhizare a algoritmilor numerici, pentru că introduce elemente legate de resursele calcula-
torului pe care îl avem la dispoziţie.

2.3.1. Discretizarea ecuaţiilor cu derivate parţiale


Vom analiza, în continuare, o serie de scheme cu diferenţe finite pentru discretizarea ecuaţiilor-
model, de interes în dinamica fluidelor: ecuaţia de transport convectiv şi ecuaţia de difuzie.
Ecuaţia de transport al scalarului  ( ) cu viteza constantă  este:
 
+ = 0  ∈ [0   ]  (2.80)
 
care a fost analizată în secţiunea 131 unde am arătat că ecuaţia (280) este de tip hiperbolic, iar
formularea corectă a problemei impune următoarele condiţii iniţiale şi la limită:
 = 0  (0 ) = 0 ()   ∈ [0   ]  (2.81)
 = 0   ( 0) =  ()  dacă   0 (2.82)
Să considerăm o grilă de calcul cu paşi constanţi, ∆ =  − −1 = const  = 1 2      şi
∆ = const. pasul de timp. O schemă numerică pentru integrarea ecuaţiei (280) trebuie să rezolve
următoarea problemă: cunoscându-se soluţia la momentul de timp  = ∆ în nodurile reţelei  
să se găsească soluţia la momentul de timp +1 = ( + 1) ∆ în punctele   Vom numi acest tip
de problemă proces numeric recursiv (sau evolutiv ). El este specific ecuaţiilor diferenţiale cu derivate
parţiale de tip hiperbolic sau parabolic, pentru care determinarea soluţiei se face în sensul crescător
al variabilei independente în raport cu care ecuaţia este hiperbolică sau parabolică.
Fie ( ) un punct ordinar din hiperspaţiul ( ). Combinând formulele de derivare cu dife-
renţe finite pentru  şi, respectiv,  putem obţine diverse scheme numerice. De exemplu,
considerând o derivată înainte în timp şi centrată în spaţiu, construim schema Euler :
+1 −   − −1

+  +1 = 0 (2.83)
∆ 2∆
iar pentru derivata înainte în timp şi la stânga în spaţiu schema upwind :
+1 −   − −1

+  = 0 pentru   0 (2.84)
∆ ∆
Cel mai mic dintre ordinele de precizie al formulelor de derivare care intervin în schemă repre-
zintă ordinul de precizie al schemei respective. Astfel, schema centrată în spaţiu (283) va fi de ordinul
întâi în timp şi de ordin doi în spaţiu, pe când schema la stânga (284) este de ordinul întâi în timp
şi spaţiu. Ambele scheme de mai sus sunt de tip explicit, deoarece conţin o singură necunoscută +1 
şi deci pot fi interpretate ca relaţii de recurenţă. Astfel, schema (283) se mai scrie:
∆ ¡  ¢
+1
 =  − +1 − −1  (2.85)
2∆
iar schema (284):
∆ ¡  ¢
+1
 =  −  − −1  (2.86)
∆
66 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Tabelul 2.3
Scheme explicite pentru ecuaţia de transport convectiv
Schema cu diferenţe Ordinul de precizie
+1 −  −

+ a +1  = 0 ∆ ∆ (T2.3.1)
∆ ∆
+1
 −  −−1
+a =0 ∆ ∆ (T2.3.2)
∆ ∆
+1   
 −  − 2
+ a +1 −1 = 0 ∆ (∆) (T2.3.3)
∆ −1 2∆
+1 − +1 −−1

+a =0 (∆)2  (∆)2 (T2.3.4)
2∆ 
2∆

+1  
 − −3 +4+1 −+2 2
+a =0 ∆ (∆) (T2.3.5)
∆
+1 
2∆

 
 − 3 −4−1 +−2
+a  =0 ∆ (∆)2 (T2.3.6)
∆ 2∆

Câteva variante de scheme explicite sunt prezentate în tabelul 2.3.


Dacă discretizarea se face în punctul ( + 1 ) din hiperspaţiul ( ), se obţin scheme im-
plicite. De exemplu, o discretizare înapoi în timp şi centrată în spaţiu va fi:

+1 −  +1 − +1 h i



+  +1 −1
+  ∆ (∆)2 = 0 (2.87)
∆ 2∆
iar varianta înapoi în timp şi la stânga în spaţiu:

+1
 −  +1
 − +1
−1
+ +  (∆ ∆) = 0 (2.88)
∆ ∆

De notat că schemele (287) şi (288) sunt implicite, deşi derivatele numerice sunt explicite. Aceste
scheme nu mai permit un calcul direct al valorilor necunoscutei la momentul ( + 1) ∆; ele necesită
rezolvarea unui sistem liniar, care se obţine prin scrierea schemei în toate punctele reţelei, cu excepţia
punctelor de pe frontieră unde se impun condiţii la limită. Pentru schema centrată (287)  se obţine
sistemul tridiagonal :

⎡ ⎤⎡ ⎤ ⎡ ⎤
.. .. ..
. . .
⎢ ∆ ∆ ⎥ ⎢ +1 ⎥ ⎢  ⎥
⎢ ⎥ ⎢ −1 ⎥ ⎢  ⎥
⎢ − 1 ⎥ ⎢ +1 ⎥ ⎢ −1 ⎥
⎢ ∆ ∆ ⎥⎢  ⎥ = ⎢  ⎥ (2.89)
⎢ ∆ ∆ ⎥ ⎢ +1 ⎥ ⎢  ⎥
⎢ − 1 ⎥⎢  ⎥ ⎣ +1 ⎦
⎣ ∆ ∆ ⎦ ⎣ +1 ⎦
.. .. ..
. . .

iar pentru schema (288)  sistemul bidiagonal:

⎡ ⎤
.. ⎡ ⎤ ⎡ ⎤
. .. ..
⎢ ∆ ∆ ⎥ . .
⎢ ⎥ ⎢ +1 ⎥ ⎢  ⎥
⎢ − 1+ ⎥⎢  ⎥ ⎢  ⎥
⎢ ∆ ∆ ⎥ ⎢ −1 ⎥ = ⎢ −1 ⎥ (2.90)
⎢ ∆ ∆ ⎥ ⎢ +1 ⎥ ⎣  ⎦
⎢ − 1+ ⎥⎣  ⎦ 
⎣ ∆ ∆ ⎦ .. ..
.. . .
.

În tabelul 2.4, prezentăm variantele implicite ale schemelor explicite din tabelul 2.3.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 67

Ecuaţia de difuzie a scalarului  ( )  ale cărei proprietăţi matematice au fost prezentate
în secţiunea 193 se scrie:
 2
=  2   ∈ [0   ]  (2.91)
 
unde constanta   0. Condiţiile iniţiale şi la limită asociate ecuaţiei sunt:
 = 0  (0 ) = 0 ()  (2.92)
 ( 0 ) =  ()   (  ) =  ()  (2.93)

În tabelul 2.5, sunt prezentate o serie de scheme explicite, iar în tabelul 2.6 variantele lor implicite,
pentru ecuaţia de difuzie, pentru o grilă cu paşii constanţi, ∆ în spaţiu şi, respectiv, ∆ în timp.

2.3.2. Scheme semidiscrete


De remarcat faptul că, pentru fiecare operator de derivare numerică spaţială, putem scrie două
scheme, una implicită şi alta explicită, după cum discretizarea se face în punctul ( ) sau în punc-
tul ( + 1 ) din grilă. Această observaţie sugerează posibilitatea reprezentării unitare a celor două
variante printr-o singură formulă. Aceste scheme poartă numele de reprezentări semidiscrete.
Forma semidiscretă a unei ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale se obţine prin discretizarea
doar a derivatelor spaţiale într-un punct  din spaţiu. De exemplu, pentru ecuaţia de transport con-
vectiv (280) şi pentru o derivare centrată în spaţiu vom scrie:
¯
d ¯ +1 () − −1 () £ ¤
 ()¯¯ = − +  ∆2  (2.94)
d  2∆
iar pentru derivări orientate în spaţiu:
¯ ¯
d ¯  () − −1 () d ¯ +1 () −  ()
 ()¯¯ = − +  (∆)   ()¯¯ = − +  (∆)  (2.95)
d  ∆ d  ∆

În mod analog, pentru ecuaţia de difuzie (291)  schema semidiscretă corespunzătoare unei derivate
centrate în spaţiu avem
¯
d ¯ +1 () − 2 () + −1 () £ 2¤
 ()¯¯ =  +  ∆  (2.96)
d  ∆2
Dacă, în relaţiile (294) şi (295) se face
 () =  ( ) =   (2.97)
se obţin scheme explicite, iar dacă
¡ ¢
 () =  +1 = +1  (2.98)
rezultă scheme implicite. Reprezentările semidiscrete permit evidenţierea procesului de integrare în
timp şi stau la baza unor scheme numerice peste mai mulţi paşi de timp, de tip predictor-corector.

2.3.3. Implementarea condiţiilor la limită şi iniţiale


Pentru a rezolva numeric o ecuaţie diferenţială este necesar ca, pe lângă discretizarea acesteia
în domeniul spaţio-temporal de interes, să implementăm numeric şi condiţiile la limită şi iniţiale
ataşate ei. Dacă, pentru ecuaţii liniare, implementarea condiţiilor iniţiale nu ridică probleme de-
osebite, constând doar în evaluarea unei funcţii date în nodurile grilei, la momentul  = 0 analiza
şi implementarea condiţiilor la limită este o etapă mult mai subtilă şi de importanţă majoră într-un
algoritm numeric.
68 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Tabelul 2.4
Scheme implicite pentru ecuaţia de transport convectiv
Schema cu diferenţe Ordinul de precizie
+1 − +1 −+1

+ a +1 
=0 ∆ ∆ (T2.4.1)
∆ +1
∆ +1
+1 
 −  −−1
+a  =0 ∆ ∆ (T2.4.2)
∆ +1
∆ +1
+1 
 −  −−1 2
+ a +1 =0 ∆ (∆) (T2.4.3)
∆ 2∆
+1 +1
+1 −1
 −  −−1 2 2
+ a +1 =0 (∆)  (∆) (T2.4.4)
2∆ +1
2∆
+1 +1
+1
 − −3 +4+1 −+2 2
+a =0 ∆ (∆) (T2.4.5)
∆ +1
2∆
+1 +1
+1
 − 3 −4−1 +−2 2
+a  =0 ∆ (∆) (T2.4.6)
∆ 2∆

Tabelul 2.5
Scheme explicite pentru ecuaţia de difuzie
Schema cu diferenţe Ordinul de precizie
+1 −  −2+1 +

=  +2 2 ∆ ∆ (T2.5.1)
∆ (∆)

+1
 −
 
 −2 
−1 +−2
= 2 ∆ ∆ (T2.5.2)
∆ (∆)
+1
 − +1 −2 +−1 2
= 2 ∆ (∆) (T2.5.3)
∆ (∆)
+1 −1 
 −  −2 +−1

2 2
=  +1 2 (∆)  (∆) (T2.5.4)
2∆ (∆)
+1   
 −  2 −5−1 +4−2 +−3
=  ∆ (∆)2 (T2.5.5)
∆ (∆)2

Tabelul 2.6
Scheme implicite pentru ecuaţia de difuzie
Schema cu diferenţe Ordinul de precizie
+1 − +1 −2+1 +1
+1 +

=  +2 2 ∆ ∆ (T2.6.1)
∆ (∆)
+1 +1 +1
+1 −  − 2 −1 + −2
 
=  2 ∆ ∆ (T2.6.2)
∆ (∆)
+1
+1
 −   −2 ++1
+1
2
=  +1 2
−1
∆ (∆) (T2.6.3)
∆ (∆)
+1 −−1 +1 −2+1 ++1
 
=  +1  −1
(∆)2  (∆)2 (T2.6.4)
2∆ (∆)2
+1 − 2+1 −5+1 +1
−1 +4−2 +−3
+1

=  ∆ (∆)2 (T2.6.5)
∆ (∆)2
METODE CU DIFERENŢE FINITE 69

În primul rând, orice schemă numerică cu diferenţe finite se caracterizează prin existenţa unui
număr de puncte de pe frontieră, sau din vecinătatea acesteia, în care nu poate fi aplicată. Astfel,
schema (283) nu funcţionează pentru  = 0 şi pentru  =  iar schema (284) pentru  = 0
În general, dacă în expresia unei scheme, corespunzătoare discretizării în punctul  din spaţiu,
apare valoarea necunoscutei în punctul  −  atunci schema poate fi aplicată doar în punctele  care
satisfac condiţia:
 −  ≥ min  (2.99)
unde min este valoarea minimă pentru  în grila de calcul (în exemplele de mai sus, min = 0). Analog,
dacă în schemă apare necunoscuta în punctul  +  schema poate fi aplicată doar în punctele  pentru
care:
 +  ≤ max  (2.100)
unde max reprezintă valoare maximă pentru  din grilă (în cazurile considerate, max = )
Dacă  = 1 schema nu funcţionează doar pe frontieră, iar dacă  ≥ 2 există şi un număr de
puncte interioare domeniului de calcul în care schema nu poate fi aplicată. Pentru punctele interioare
în care schema nu este valabilă se va folosi o altă schemă care apelează la un număr mai mic de
puncte vecine, ceea ce poate afecta şi ordinul de precizie al discretizării globale (s-a arătat mai sus că
avantajul schemelor peste un număr mare de puncte rezidă în ordinul lor de precizie mai ridicat). De
exemplu, schema de ordinul doi cu diferenţe orientate la dreapta (T2.3.5):

+1
 −  −3 + 4+1 − +2
+ = 0 (2.101)
∆ 2∆
nu poate fi aplicată în două puncte din grilă  =  − 1 şi . În aceste puncte se vor aplica alte
scheme. În punctul interior  =  − 1 dacă se doreşte o discretizare tot cu diferenţe la dreapta, va
trebui utilizată schema (T2.3.1):

+1 −   − 



+  +1 = 0 (2.102)
∆ ∆
care nu mai este de ordinul doi de precizie în spaţiu, aşa cum era schema peste trei puncte (2101) 
Punctele de pe frontieră necesită o atenţie deosebită pentru că problema numerică trebuie să fie
bine pusă, în sensul asigurării semnificaţiei fizice a soluţiei numerice. Deosebim două situaţii, după
cum punctul se află pe o frontieră fixată sau pe o frontieră liberă.
Frontiera fixată este frontiera unde trebuie să impunem condiţii la limită deoarece informaţia se
propagă de la frontieră spre interiorul domeniului de calcul. Frontiera liberă este frontiera domeniului
spaţial pe care valorile necunoscutelor sunt determinate de informaţia care se propagă din interior,
iar impunerea unor condiţii la limită conduce la o soluţie numerică eronată. Din punct de vedere
matematic, se asigură astfel condiţiile de existenţă şi unicitate ale soluţiei ecuaţiei diferenţiale cu
derivate parţiale. Să considerăm, în continuare, ecuaţia de transport convectiv (280)  care descrie
un fenomen fizic „direcţionat” în spaţiu. Dacă viteza de convecţie constantă   0, scalarul  este
transportat în sensul pozitiv al axei  şi, evident că, pentru a avea o problemă bine pusă, va trebui să
impunem condiţii la limită doar pe frontiera de intrare ( = 0 este frontieră fixată). Valorile lui  pe
frontiera  =  vor fi dictate de valorile din amonte, şi nu mai pot fi impuse prin nişte condiţii la limită
( =  este frontieră liberă). Rămâne ca, în punctul  să scriem o relaţie numerică care să permită
închiderea sistemului de ecuaţii algebrice cu necunoscutele  . Această ecuaţie, care se numeşte condiţie
la limită numerică, este critică pentru schema numerică, pentru că ea influenţează soluţia în întreg
domeniul de calcul şi nu numai, local, în vecinătatea frontierei. Din acest motiv, condiţiile la limită
numerice trebuie să fie formulate astfel încât să respecte semnificaţia fizică a ecuaţiei diferenţiale cu
derivate parţiale. Cea mai bună metodă de a o obţine este prin discretizarea ecuaţiei diferenţiale într-
un punct de pe frontieră, printr-o schemă numerică orientată, în care să intervină doar puncte din
interiorul domeniului. Se va vedea ulterior că analiza stabilităţii schemei oferă criterii suplimentare
şi, în acelaşi timp, obligatorii pentru derivarea condiţiilor la limită numerice.
70 METODE CU DIFERENŢE FINITE

De exemplu, pentru ecuaţia de transport convectiv (280)  cu   0 în punctul  vom utiliza o


discretizare la stânga de forma (284):
+1
 − 
  − −1
+  = 0 (2.103)
∆ ∆
care poate constitui condiţie la limită numerică pentru orice schemă numerică aplicată în punctele
din interiorul domeniului. În  = 0 se impune condiţia la limită fizică (282):
¡ ¢
+1
0 =  +1  (2.104)
În fig. 2.6 se poate urmări reprezentarea geometrică a propagării perturbaţiei în ecuaţia de transport
convectiv şi, respectiv, implementarea condiţiilor la limită pentru   0

Fig. 2.6. Condiţii la limită pentru ecuaţia de transport convectiv pentru   0

Evident, dacă   0 în  = 0 vom impune o condiţie la limită numerică printr-o discretizare la


dreapta:
+1 − 0  − 0
0
+ 1 = 0 (2.105)
∆ ∆
iar în  =  condiţia la limită fizică: ¡ +1 ¢
+1
 =   (2.106)

Pentru ecuaţia de difuzie (291)  se vor impune condiţii la limită fizice atât în pe frontiera  =
= 0 cât şi pe frontiera  =  fiind în concordanţă cu proprietăţile fizice ale difuziei care este un
fenomen izotrop. Imaginea geometrică a implementării condiţiilor la limită în ecuaţia de difuzie este
reprezentată în fig. 2.7.

2.3.4. Reprezentări matriceale ale schemelor cu diferenţe finite


Foarte utile, atât din punct de vedere al analizei teoretice a proprietăţilor, cât şi pentru progra-
marea algoritmilor numerici, sunt reprezentările matriceale ale schemelor cu diferenţe finite. De fapt,
aceste reprezentări au fost deja introduse pentru schemele implicite, scheme care conduc la un sistem
liniar de ecuaţii algebrice.
Scheme explicite şi implicite. Dacă vom nota:
£ ¤ £ ¤
U =         U+1 ==    +1    (2.107)
METODE CU DIFERENŢE FINITE 71

Fig. 2.7. Condiţii la limită pentru ecuaţia de difuzie.

atunci schemele implicite (de exemplu, (287) sau (288)) se pot scrie formal:
AU+1 = U  (2.108a)
U+1 = BU  (2.108b)
unde matricele A şi B satisfac relaţia:
B = A−1  (2.109)
De notat că şi schemele explicite pot fi scrise ca un operator matriceal de forma (2108). De exemplu,
pentru schema (283) ⎡ ⎤
..
⎢ .  ⎥
⎢ ⎥
⎢ 1 − ⎥
⎢ 2  2  ⎥
⎢ ⎥
B=⎢ 1 − ⎥ (2.110)
⎢ 2  2  ⎥
⎢ 1 − ⎥ ⎥

⎣ 2 2 ⎦
..
.
∆
unde  =  iar pentru schema (284):
∆
⎡ . ⎤
..
⎢ ⎥
⎢  1− ⎥
⎢ ⎥
B=⎢  1− ⎥ (2.111)
⎢ ⎥
⎣  1− ⎦
..
.
Pentru ca reprezentarea matriceală să fie completă, va trebui să implementăm şi condiţiile la limită
(fizice şi numerice).
Pentru ecuaţia de transport convectiv (280)  cu   0 s-a arătat că +1 0 este impus din
condiţii fizice (2104)  iar +1
 din condiţii numerice (2103). Introducerea condiţiilor la limită în
forma matriceală se poate face în două moduri. O primă variantă este implementarea directă, în care
la sistemul (2108)  scris pentru  = 1 2      − 1 se adaugă cele două ecuaţii corespunzătoare
condiţiilor la limită (2104) şi (2103)  obţinându-se un sistem de  + 1 ecuaţii cu  + 1 necunoscute,
vectorul U+1 
72 METODE CU DIFERENŢE FINITE

De exemplu, pentru schema (283) avem:


⎡ ⎤ ⎡  ¡ +1 ¢ ⎤
1  
∆
⎢  1− ⎥⎢ .. ⎥
⎢ ⎥⎢ ⎥
⎢  1− ⎥⎢⎢
. ⎥
⎥
U+1 =⎢ ⎥⎢  
⎥ (2.112)
⎢ .. ⎥⎢ 

⎣ . ⎦⎣ .. ⎦
.
 1−

iar pentru schema (284)  cu aceleaşi condiţii la limită condiţiile la limită fizice:
⎡ ⎤
1
⎢ ∆ ∆ ⎥
⎢ ⎥⎡  ¡ ¢ ⎤
⎢ 2∆ 1 − 2∆ ⎥
⎢ ⎥  +1
⎢ .. ⎥ ⎢ 2∆ ⎥
⎢ . ⎥⎢ 2 ⎥
U +1
=⎢ ⎢ ∆ ∆ ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ (2.113)
1 − .. ⎥
⎢ ⎥⎣ . ⎦
⎢ 2∆ 2∆ ⎥
⎢ .. ⎥ 
⎢ . ⎥
⎣ ⎦
∆ ∆
1−
∆ ∆
A doua variantă de implementare a condiţiilor la limită este prin condensarea matricei sistemului
liniar. Condensarea constă în eliminarea din sistem a valorilor necunoscutei în punctele unde acestea
sunt cunoscute prin condiţiile la limită fizice. Se obţine astfel un sistem liniar de dimensiune mai mică.
De exemplu, pentru condiţiile (2104) putem elimina din rândul necunoscutelor pe +1 0  şi dacă
vom nota: £ ¤
U+1 = +1 1 +1
2 · · · +1
 · · · +1
  (2.114)
şi, respectiv:
£ ¤
U = 1 2 · · ·  · · ·   (2.115)
atunci reprezentarea matriceală a schemei (284) va fi:
⎡ ⎤
∆
⎢ 1 − ∆ ⎥
⎢ ⎥
⎢ ∆ ∆ ⎥ ⎡  ¡ ¢ ⎤
⎢ 1− ⎥
⎢ ∆ ∆ ⎥  +1
⎢ .. ⎥ ⎢ ∆ ⎥
⎢ . ⎥  ⎢ 0 ⎥
U +1
=⎢⎢
⎥U + ⎢
⎥ ⎢ ..
⎥  (2.116)

⎢ ∆ ∆ ⎥ ⎣ ⎦
⎢ 1− ⎥ .
⎢ ∆ ∆ ⎥ 0
⎢ ..
. ⎥
⎢ ⎥
⎣ ∆ ∆ ⎦
1−
∆ ∆
iar a schemei (283)  cu aceleaşi condiţii la limită:
⎡ ∆ ⎤
1 −
⎢ 2∆ ⎥
⎢ ∆ ∆ ⎥ ⎡  ⎤
⎢ 1 − ⎥ ¡ ¢
⎢ 2∆ 2∆ ⎥  +1
⎢ .. ⎥ ⎢ 2∆ ⎥
⎢ ⎥
⎢ . ⎥  ⎢ 0 ⎥
U +1
=⎢ ⎥U + ⎢
⎢ ..
⎥
⎥ (2.117)
⎢ ⎥ ⎣ ⎦
⎢ ∆ ∆ ⎥ .
⎢ 1 − ⎥ 0
⎢ 2∆ 2∆ ⎥
⎢ ⎥
⎣ ⎦
∆ ∆
1−
∆ ∆
METODE CU DIFERENŢE FINITE 73

Variantele implicite vor fi:


⎡ ⎤
∆
⎢ 1 + ∆ ⎥ ⎡ ⎤
⎢ ⎥ ∆ ¡ +1 ¢
⎢ ∆ ∆ ⎥  
⎢ − 1+ ⎥ ⎢ ∆ ⎥
⎢ ∆ ∆ ⎥ ⎢ ⎥
⎢ ⎥ +1 0
⎢ ..
. ⎥U = U + ⎢

⎥
⎥ (2.118)
⎢ ⎥ ⎣ .. ⎦
⎢ ∆ ∆ ⎥ .
⎢ − 1+ ⎥
⎢ ∆ ∆ ⎥ 0
⎣ ∆ ∆ ⎦
− 1+
∆ ∆
pentru (2116) şi, respectiv:
⎡ ⎤
∆
1 −
⎢ ∆ ⎥
⎢ ⎥ ⎡ ⎤
⎢ ∆ ∆ ⎥ ∆ ¡ +1 ¢
⎢ 1 − ⎥  
⎢ ∆ ∆ ⎥ ⎢ 2∆ ⎥
⎢ .. ⎥ +1 ⎢ 0 ⎥
⎢ . ⎥U = U + ⎢ ⎥ (2.119)
⎢ ⎥ ⎢ .. ⎥
⎢ ∆ ∆ ⎥ ⎣ . ⎦
⎢ − 1 − ⎥
⎢ ∆ ∆ ⎥ 0
⎢ ⎥
⎣ ∆ ∆ ⎦
− 1+
∆ ∆
pentru (2117) 
Aşadar, după implementarea condiţiilor la limită, reprezentarea matriceală a schemelor explicite
va fi de forma:
U+1 = BU + Q+1  (2.120)
iar a schemelor implicite de forma:
AU+1 = U + Q+1  (2.121)
unde A şi B sunt matrice de dimensiune  ×  iar vectorul sursă Q+1 provine din condiţiile la
limită fizice.
Scheme semidiscrete. Reprezentări matriceale putem asocia şi pentru schemele semidiscrete
(294), (295). Astfel, dacă ne referim la formula centrată (294)  având condiţiile la limită fizice avem
(2104) şi condiţiile la limită numerice (2103)  putem scrie:
⎡ ⎤ ⎡  ⎤
0 1  ()
⎢ −1 0 1 ⎥ ⎢ 2∆ ⎥
⎢ ⎥ ⎢ 0 ⎥
dU ()  ⎢ . ⎥ ⎢ ⎥
=− ⎢ . . ⎥ U () + ⎢ .
. ⎥ (2.122)
d 2∆ ⎢ ⎥ ⎢ . ⎥
⎣ −1 0 1 ⎦ ⎢ ⎥
⎣ 0 ⎦
−2 2 0

Pentru derivarea spaţială la stânga, (295)  cu aceleaşi condiţii la limită, obţinem:


⎡ ⎤ ⎡  ⎤
1 0  ()
⎢ −1 1 ⎥ ⎢ ∆ ⎥
⎢ ⎥ ⎢ 0 ⎥
dU ()  ⎢ ⎥ ⎢ ⎥
=− ⎢ −1 1 ⎥ U () + ⎢ ⎢ .
. ⎥ (2.123)
d ∆ ⎢ . ⎥ . ⎥
⎣ .. ⎦ ⎢ ⎥
⎣ 0 ⎦
−1 1 0
£ ¤
unde U () = 1 () 2 () · · ·  () · · ·  () 
74 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Putem considera că forma matriceală generală a schemelor semidiscrete, după implementarea
condiţiilor la limită, este:
d
U () = DU () + Q ()  (2.124)
d
unde U () este vectorul valorilor necunoscutei în nodurile grilei, D matricea asociată operatorului
de derivare spaţială, iar vectorul sursă Q () conţine condiţiile la limită fizice implementate, prin
condensare, în schema respectivă. De menţionat că o implementare directă a condiţiilor la limită
fizice nu are sens în schemele semidiscrete.
Forma semidiscretă (2124) poate fi interpretată ca un sistem diferenţial ordinar liniar. Deci
putem considera că soluţia generală exactă Ū () a sistemului (2124) este dată de superpoziţia a două
soluţii: soluţia generală a sistemului omogen:
d
Ū () = DŪ ()  (2.125)
d
şi o soluţie particulară a sistemului neomogen (2124) 
Teoria ecuaţiilor diferenţiale ordinare liniare poate fi aplicată şi în ceea ce priveşte soluţionarea
sistemului omogen (2125). Astfel, fie 1  2       valorile proprii şi r(1)  r(2)      r()  vectorii
proprii corespunzători pentru matricea D:
Dr() =  r()   = 1 2     (2.126)
Dacă matricea D poate fi diagonalizată, atunci există o matrice de transformare nesingulară T,
ale cărei coloane sunt vectorii proprii r()  astfel încât matricea Λ:
Λ = T−1 DT (2.127)
este matricea diagonală a valorilor proprii  :
⎡ ⎤
1
⎢ .. ⎥
Λ=⎣ . ⎦ (2.128)

Presupunând că matricea D a operatorului de derivare spaţială poate fi diagonalizată, atunci:
D = TΛT−1  (2.129)
care înlocuită în (2125) dă:
d
Û () = ΛÛ ()  (2.130)
d
unde am notat:
Û () = T−1 Ū ()  (2.131)
Sistemul (2131) este un sistem de  ecuaţii diferenţiale ordinare decuplate, de forma:
d̂
=  ̂   = 1 2      (2.132)
d
având soluţia generală:
̂ () =      = 1 2      (2.133)
unde  sunt constante.
Aşadar vectorul Û () va fi:
Û () = eΛ α (2.134)
iar din (2131) obţinem soluţia generală a sistemului omogen (2125):
Ū () = TeΛ α (2.135)
sau încă, având în vedere că: £ ¤
T= r(1) r(2) · · · r() (2.136)
METODE CU DIFERENŢE FINITE 75

este matricea vectorilor proprii, obţinem:



X
Ū () =  e  r()  (2.137)
=1

Constantele  se determină din condiţia iniţială (281) discretizată în grilă şi descompusă în
baza vectorilor proprii r :
X
 = 0 U (0) = U0 = ̄0 r()  (2.138)
=1
de unde:
 = ̄0   = 1 2      (2.139)
iar soluţia finală a sistemului omogen este:

X
Ū () = ̄0 e  r()  (2.140)
=1

Pentru sistemul neomogen (2124)  putem construi o soluţie particulară exactă Ū ()  folosindu-
ne de baza reprezentată de vectorii proprii ai matricei D. Descompunem Ū () şi vectorul sursă Q în
baza vectorilor proprii r()   = 1 2     :
X  
X
()
Ū () =   () r  Q =   () r()  (2.141)
=1 =1

Înlocuind acum relaţiile (2141) în sistemul (2124)  avem:


  
d X X X
  () r() = D   () r() +   () r()  (2.142)
d
=1 =1 =1

sau matriceal: ⎡⎤ ⎡ ⎤ ⎡ ⎤
1 1 1
d ⎢ ⎥ ⎢ .. ⎥ + T ⎢ .. ⎥ 
T ⎣ ... ⎦ = DT ⎣ . ⎦ ⎣ . ⎦ (2.143)
d
  
Înmulţind la stânga egalităţii cu matricea T−1  obţinem sistemul diferenţial decuplat:
⎡ ⎤ ⎡ ⎤ ⎡ ⎤
1 1 1
d ⎢ . ⎥ ⎢ .. ⎥ ⎢ .. ⎥
.
⎣ . ⎦ = Λ⎣ . ⎦ + ⎣ . ⎦ (2.144)
d
  
având soluţia:

  =  e  −  (2.145)

şi deci:

X  µ
X ¶
()   
Ū () =   () r =   − r()  (2.146)

=1 =1
Impunând condiţiile iniţiale (2138)  obţinem constantele  :

 = ̄0 +   = 1 2      (2.147)

În concluzie, soluţia sistemului (2124) va fi:

X X
  ³   ´
Ū () = ̄0 e  r() + e − 1 r()  (2.148)

=1 =1 
| {z } | {z }
soluţia generală a sistemului omogen soluţia particulară a sistemului neomogen
76 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Vom numi soluţia generală (2148) soluţie nestaţionară. Valorile proprii  ale matricei D pot fi reale
sau complex conjugate. În general:
 =  + i  (2.149)
unde  şi  sunt partea reală şi, respectiv, partea imaginară a valorii proprii  
Dacă   0 atunci:

X 
X 
lim 0 e  r() = 0 lim e  r() = 0 (2.150)
→∞ →∞ 
=1 =1

În acest caz, procesul descris de sistemul (2124) este nestaţionar tranzitoriu, iar soluţia staţionară
corespunzătoare va fi:

X ̄  ()
Ū = lim Ū () = − r  (2.151)
→∞ 
=1
care, evident, reprezintă soluţia sistemului staţionar:
DŪ + Q = 0 (2.152)
dŪ
corespunzătoare situaţiei = 0. Am presupus că lim Q () există şi este finită, şi că:
d →∞

X
Q = lim Q () = lim ̄  () r()  (2.153)
→∞ →∞
=1

2.3.5. Probleme multidimensionale


Oricare dintre schemele prezentate anterior se poate extinde direct la cazul multidimensional. Pen-
tru a exemplifica modalitatea de discretizare a ecuaţiilor diferenţiale multidimensionale, să considerăm
ecuaţia de difuzie a scalarului  (  ) pe domeniul bidimensional Ω având frontiera Ω:
µ 2 ¶
   2
= +  ( ) ∈ Ω (2.154)
 2  2
unde constanta   0. Condiţiile iniţiale şi la limită asociate ecuaţiei (2154) sunt:
 = 0  (0  ) = 0 ( )  ( ) ∈ Ω
(2.155)
∀  0 |Ω =  ( ) 
Extinderea schemelor de discretizare prezentate mai sus este directă. Astfel, într-un punct arbitrar
(  ) din grilă , schema (T2.5.3) din tabelul 2.5, care corespunde unei discretizări înainte în timp
şi centrate în spaţiu, se va scrie
µ  ¶ h i
+1 
 −  +1 − 2 + −1 +1 − 2 + −1 2 2
= + +  ∆ (∆)  (∆)  (2.156)
∆ (∆)2 (∆)2
În mod analog, se poate scrie şi varianta tridimensională introducând o discretizare centrată
2
pentru :
 2
µ  ¶
+1 
 −  +1 − 2 + −1 +1 − 2 + −1 +1 − 2 + −1
= + + 
∆ (∆)2 (∆)2 (∆)2
(2.157)
METODE CU DIFERENŢE FINITE 77

2.4. ECUAŢIA MODIFICATĂ ŞI CONSISTENŢA

Eroarea de trunchiere,   pune în evidenţă, într-un punct din grilă, diferenţa între ecuaţia
diferenţială cu derivate parţiale ( ) şi ecuaţia cu diferenţe finite ( ) asociată ei, fiind o măsură
a erorilor determinate de trecerea de la continuu la discret:
 =  −  (2.158)
Ecuaţia de mai sus, scrisă de regulă în forma:
 =  +  (2.159)
poartă numele de ecuaţie modificată (sau asociată) schemei numerice respective. Pe baza ecuaţiei
modificate se pot analiza proprietăţi importante ale schemelor cu diferenţe finite, cum ar fi: ordinul
de precizie al discretizării, consistenţa, stabilitatea, disipaţia numerică şi dispersia numerică.

2.4.1. Ecuaţia modificată


Eroarea de trunchiere şi, respectiv, ecuaţia modificată se obţin înlocuind în schema cu dife-
renţe valorile necunoscutelor cu dezvoltări în serie Taylor în raport cu punctul în care s-a făcut
discretizarea. De exemplu, pentru schema (284):
+1 −   − −1

+  = 0 (2.160)
∆ ∆
punctul de discretizare fiind ( )  vom scrie seriile Taylor pentru +1  şi −1 :
¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯ 1  2  ¯¯ 2 1  3  ¯¯ 3 1  4  ¯¯
+1
 
=  + ∆ + (∆) + (∆) + (∆)4 +     (2.161)
 ¯ 2 2 ¯ 6 3 ¯ 24 4 ¯
¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯ 1  2  ¯¯ 2 1  3  ¯¯ 3 1  4  ¯¯
 
−1 =  − ∆ + (∆) − (∆) + (∆)4 +     (2.162)
 ¯ 2 2 ¯ 6 3 ¯ 24 4 ¯
Introducând acum dezvoltările de mai sus în schema (2160)  se obţine, după rearanjarea termenilor:
∙ ¯ ¸ ∙ ¸
 ¯¯   1 2 1  3 2  2  3 2  4 3
+ = − ∆ − (∆) −    + ∆ − (∆) + (∆) −    
 ¯   2 2 6 3 2 2 6 3 24 4 
(2.163)
Având în vedere definiţia (2158)  se identifică eroarea de trunchiere:
¯ ¯ ¯ ¯ ¯
1  2  ¯¯ 1  3  ¯¯ 2 1  4  ¯¯ 3   2  ¯¯   3  ¯¯
 = − ∆ − (∆) − (∆) +    + ∆ − (∆)2 +    
2 2 ¯ 6 3 ¯ 24 4 ¯ 2 2 ¯ 6 3 ¯
(2.164)
Warming, [296] numeşte relaţia (2163) ecuaţia modificată sau ecuaţia echivalentă asociată schemei
cu diferenţe finite. Ea reprezintă ecuaţia diferenţială care este în realitate rezolvată prin schema cu
diferenţe. Se pune astfel în evidenţă faptul că soluţia exactă a schemei cu diferenţe nu este identică
cu soluţia analitică exactă a ecuaţiei diferenţiale cu derivate parţiale.
O altă formă a erorii de trunchiere, utilă în studiul celorlalte proprietăţi ale schemelor cu diferenţe
finite, se obţine eliminând derivatele parţiale în raport cu timpul. În acest scop, se derivează de câte
ori este nevoie ecuaţia modificată şi nu ecuaţia diferenţială cu derivate parţiale, pentru că soluţia
ecuaţiei diferenţiale cu derivate parţiale nu satisface ¯ identic schema cu diferenţe.
 2  ¯¯
De exemplu, pentru a elimina derivata din expresia erorii de trunchiere vom deriva ecuaţia
2 ¯
modificată (2163) în raport cu timpul şi obţinem:
∙ 2 ¸ " #
  2 ∆  3  (∆)2  4  ∆  3   (∆)2  4 
+ = − − −  − − −      (2.165)
2   2 3 6 4 2 2  6 3 

78 METODE CU DIFERENŢE FINITE
¯
 2  ¯¯
Deoarece în relaţia de mai sus a apărut derivata mixtă,  vom mai deriva încă o dată (2163)
 ¯
în raport cu :
∙ 2 ¸ " #
  2 ∆  3  (∆)2  4  ∆  3   (∆)2  4 
+ 2 = − − − − − −      (2.166)
   2 2  6 3  2 3 6 4

Înmulţind (2166) cu − şi adunând cu (2165)  se obţine:


¯ ¯
2 ¯
¯ ¯ ¯ ¯
 2  ¯¯ 2  ¯ 1  3  ¯¯   3  ¯¯   3  ¯¯ 2  3  ¯¯
= − ∆+ ∆+ ∆ − ∆ · · ·  (2.167)
2 ¯ 2 ¯ 2 3 ¯ 2 2 ¯ 2 2  ¯ 2 3 ¯
Înlocuind acest rezultat în membrul drept al ecuaţiei modificate (2163)  avem:
¯ ¯ µ ¶ ¯ ¯
 ¯¯  ¯¯ ∆ ∆  2  ¯¯ (∆)2  3  ¯¯
+ = 1− − +
 ¯  ¯ 2 ∆ 2 ¯ 12 3 ¯ (2.168)
µ ¶ ¯ ¯ ¯
 (∆)2 3 ∆  3  ¯¯  3
2   ¯
¯   3  ¯¯
+ 1− − (∆) + ∆∆ + ··· 
6 2 ∆ 3 ¯ 4 2 ¯ 4 2  ¯
Se pot elimina, în continuare, şi derivatele de ordinul trei în care intervine timpul, prin derivarea
relaţiilor (2165) şi (2166):
¯ ¯ ¯
 3  ¯¯  3  ¯¯ ∆  4  ¯¯
= − −  − −  (2.169)
3 ¯ 2 ¯ 2 2 2 ¯
¯ ¯ ¯
 3  ¯¯  3  ¯¯ ∆  4  ¯¯
= − −  − −  (2.170)
2  ¯ 2  ¯ 2 3 ¯
¯ ¯ ¯
 3  ¯¯  3  ¯¯ ∆  4  ¯¯
= − −  − −  (2.171)
2 ¯ 3 ¯ 2 4 ¯
de unde obţinem: ¯ ¯ ¯ ¯
 3  ¯¯ 3 ¯  3  ¯¯ 3 ¯
2  ¯ 3  ¯
= +  = − +  (2.172)
2  ¯ 3 ¯ 3 ¯ 3 ¯
Înlocuind (2171) şi (2172) în (2168)  se obţine o altă formă a ecuaţiei modificate:
∙ ¸ µ ¶ ¯ " µ ¶ # ¯
   ∆ ∆  2  ¯¯  (∆)2 ∆ 2 ∆  2  ¯¯
+ = 1− − 2 −3 +1 +    (2.173)
   2 ∆ 2 ¯ 6 ∆ ∆ 3 ¯

şi, respectiv, a erorii de trunchiere:


µ ¶ ¯ " µ ¶ # ¯
 ∆  2  ¯¯ (∆)2 ∆ 2 ∆  2  ¯¯
 = ∆ 1 − − 2 −3 +1 −···  (2.174)
2 ∆ 2 ¯ 6 ∆ ∆ 3 ¯

Relaţia anterioară pune în evidenţă un parametru adimensional de care depinde eroarea de


∆
trunchiere, şi anume . Notând:
∆
∆
=  (2.175)
∆
expresia (2174) devine:
¯ ¯
∆  2  ¯¯  (∆)2 ¡ 2 ¢  2  ¯
 = (1 − ) − 2 − 3 + 1 ¯ ···  (2.176)
2 2 ¯ 6 3 ¯
Parametrul  se numeşte numărul Courant şi reprezintă raportul dintre distanţa parcursă de o
perturbaţie ce se propagă cu viteza  în intervalul de timp ∆ şi pasul reţelei ∆
METODE CU DIFERENŢE FINITE 79

Din analiza erorii de trunchiere se poate determina ordinul de precizie al schemei. În general,
dacă:
 =  [(∆)  (∆) ]  (2.177)

unde   sunt cele mai mici puteri ale seriei din expresia erorii de trunchiere, atunci schema este
de ordinul  în timp şi de ordinul  în spaţiu. De exemplu, dacă  6= 1 schema (2160)  cu eroarea
de trunchiere (2176), este de ordinul întâi, deoarece  =  (∆). Dar, pentru  = 1, eroarea de
trunchiere se anulează, iar schema (2160) devine o schemă exactă. Într-adevăr, în acest caz ∆−
−∆ = 0 iar schema numerică devine identică cu metoda caracteristicilor pentru rezolvarea ecuaţiilor
hiperbolice:
∆
+1
 = −1  ∆ =  (2.178)

O altă interpretare care se poate da erorii de trunchiere este în raport cu soluţia analitică exactă
a ecuaţiei diferenţiale cu derivate parţiale. Astfel, dacă relaţia de definiţie a erorii de trunchiere (2158)
o vom evalua pentru soluţia analitică, analitic  atunci, evident,  (analitic ) =0 şi obţinem:

 = − (analitic )  (2.179)

Deci soluţia analitică nu satisface ecuaţia cu diferenţe finite, iar eroarea de trunchiere reprezintă
tocmai reziduul obţinut dacă schema cu diferenţe se aplică pentru soluţia analitică.

2.4.2. Ecuaţia de transport convectiv. Schema explicită centrată


Fie schema centrată (283)  pentru ecuaţia de transport convectiv (280). Pentru obţinerea
ecuaţiei modificate şi, respectiv, a erorii de trunchiere, corespunzătoare unei discretizări în punc-
tul ( )  vom considera seriile (2161) şi (2162) precum şi dezvoltarea:
¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯ 1  2  ¯¯ 2 1  3  ¯¯ 3 1  4  ¯¯
+1 =  + ∆ + (∆) + (∆) + (∆)4 +     (2.180)
 ¯ 2 2 ¯ 6 3 ¯ 24 4 ¯

şi, după înlocuirea lor în schema (283)  vom obţine:


" #
∆  2  (∆)2  3  (∆)3  4   (∆)2  3  (∆)4  5 
 = − − − −  − −   (2.181)
2 2 6 3 24 4 6 3 5! 5

Eliminând derivatele în raport cu timpul, rezultă ecuaţia modificată:


¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯  ¯¯ 1 2  2  ¯¯ 1 2¡ ¢ 3 ¯
2  ¯
+ = −  ∆ −  (∆) 1 + 2 +···  (2.182)
 ¯  ¯ 2 2 ¯ 6 3 ¯

în care membrul drept reprezintă eroarea de trunchiere. Deoarece


¯ ¯ h i
1 2  2  ¯¯ 1 2¡ ¢ 3 ¯
2  ¯ 2
 = −  ∆ −  (∆) 1 + 2 + · · · =  ∆ (∆)  (2.183)
2 2 ¯ 6 3 ¯

schema analizată este de ordinul întâi în timp şi de ordinul doi în spaţiu.
Deşi schema centrată (283) este mai precisă, din punctul de vedere al erorii de trunchiere, decât
schema orientată (2160)  se va arăta ulterior că această schemă nu poate fi utilizată pentru rezolvarea
ecuaţiei de transport convectiv deoarece este necondiţionat instabilă.
80 METODE CU DIFERENŢE FINITE

2.4.3. Ecuaţia de difuzie. Schema centrată


Să considerăm ecuaţia de difuzie a scalarului  (291) şi schema centrată (T2.5.3) din tabelul
2.5:
+1 −   − 2 + −1

=  +1  (2.184)
∆ (∆)2
Introducând dezvoltările (2161), (2162) şi (2180) în ecuaţia discretizată (2184)  obţinem:
∙ ¸ " #
 2 ∆  2  (∆)2  3   (∆)2  4   (∆)4  6 
− 2 = − − ++ + +  (2.185)
   2 2 6 3 12 4 360 6

Eliminând derivatele în raport cu timpul, prin derivări succesive în raport cu  şi  ale relaţiei (2185) 
vom obţine ecuaţia modificată: ¯ ¯
 ¯¯  2  ¯¯
− =   (2.186)
 ¯ 2 ¯
 
unde  este eroarea de trunchiere:
" # ¯ " 3 # ¯
1 2  (∆)2  4  ¯¯  (∆)2 2 ∆ (∆)2  (∆)4  6  ¯¯
 = −  ∆ + + − + ···  (2.187)
2 12 4 ¯ 3 12 360 6 ¯
Deci schema este de ordinul întâi în timp şi de ordinul doi în spaţiu, deoarece:
h i
 =  ∆ (∆)2  (2.188)

Dacă, în plus anulăm prima paranteză din membrul drept al relaţiei (2187):
1  (∆)2
− 2 ∆ + = 0 (2.189)
2 12
sau:
(∆)2
∆ =  (2.190)
6 h i
schema devine de ordinul doi în timp şi de ordinul patru în spaţiu,  =  (∆)2  (∆)4 

2.4.4. Scheme implicite


Pentru ecuaţia de transport convectiv (280)  să considerăm schema implicită centrată (287):
+1 −  +1 − +1

+  +1 −1
= 0 (2.191)
∆ 2∆
Deoarece schema corespunde unei discretizări în punctul ( + 1 )  se vor scrie dezvoltări în serie
pentru   +1 +1 +1
+1 şi −1 în funcţie de  :
¯ ¯+1 ¯+1
 ¯¯ 1  2  ¯¯ 2 1  3  ¯¯
 +1
 =  − ¯ ∆ + 2 ¯ (∆) − 3 ¯ (∆)3 + · · ·  (2.192)
  2   6  
¯ ¯+1 ¯+1
 ¯¯+1 1  2  ¯¯ 2 1  3  ¯¯
+1 = +1 ± ∆ + (∆) ± (∆)3 + · · ·  (2.193)
±1 
 ¯ 2 2 ¯ 6 3 ¯
Înlocuind expresiile de mai sus în schemă şi eliminând derivatele în raport cu timpul, obţinem:
¯+1 ∙ ¸ 3 ¯+1
1 2  2  ¯¯ 1 2 1 3 2  ¯
¯
 =  ∆ ¯ −  (∆) +  (∆) ∆ + · · ·  (2.194)
2  2 6 3  ¯
3
h i
Cum  =  ∆ (∆)2  schema este de ordinul întâi în timp şi ordin doi în spaţiu.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 81

2.4.5. Probleme multidimensionale


Fie ecuaţia de difuzie bidimensională a scalarului  (  ) (2154) şi discretizarea centrată în
spaţiu a acesteia (2156):
µ  ¶
+1 
 −  +1 − 2 + −1 +1 − 2 + −1
= +  (2.195)
∆ (∆)2 (∆)2
Deoarece punctul de bază al discretizării este (  )  vom scrie dezvoltări în serie Taylor pentru
+1     
  +1  −1  +1 şi −1 în funcţie de   şi obţinem:
∙ µ 2 ¶¸ ¯ ¯ ¯
   2 ∆  2  ¯¯ (∆)2  3  ¯¯  (∆)2  4  ¯¯
− + =− − + + + (2.196)
 2  2  2 2 ¯ 6 3 ¯ 12 4 ¯
¯ ¯ ¯
 (∆)4  6  ¯¯  (∆)2  4  ¯¯  (∆)4  6  ¯¯
+ +  + + + 
360 6 ¯ 12 4 ¯ 360  6 ¯
iar după eliminarea derivatelor în raport cu timpul obţinem ecuaţia modificată:
¯ Ã ¯ ¯ !
 ¯¯  2  ¯¯  2  ¯¯
− + =   (2.197)
 ¯ 2 ¯  2 ¯
unde eroarea de trunchiere este:
" # ¯ " # ¯ "
2 ∆  (∆)2  4  ¯¯ 2 ∆  (∆)2  4  ¯¯ 3 (∆)2
 = − + + − + + − (2.198)
2 12 4 ¯ 2 12 4 ¯ 3
# ¯ " # ¯
2 ∆ (∆)2  (∆)4  6  ¯¯ 3 (∆)2 2 ∆ (∆)2  (∆)4  6  ¯¯
− + + − + + ··· 
12 360 6 ¯ 3 12 360 6 ¯
Să observăm că putem extinde direct rezultatele din cazul unidimensional la cazul multidimensional
prin adiţionarea termenilor corespunzători direcţiilor spaţiale nou introduse.

2.4.6. Scheme explicite peste un pas de timp


Vom prezenta în continuare o metodă generală de obţinere a ecuaţiei modificate pentru o schemă
cu diferenţe asociată ecuaţiei de transport convectiv (280)  Forma generală a unei scheme explicite
cu diferenţe finite este:
X
+1
 = + +  (2.199)
=−
Punctele  −   −  + 1       + 1     +  formează suportul schemei respective. Deoarece  =
= const. este o soluţie a ecuaţiei cu derivate parţiale, coeficienţii +   = 0 ±1     ±, vor satisface
relaţia:
X
+ = 1 (2.200)
=−
Pentru schema explicită punctul de bază al discretizării este ( )  şi vom dezvolta în serie Taylor
funcţia  în raport cu  :
¯ ¯ ∞
X ¯
 ¯¯ 1  2  ¯¯ 2 1    ¯¯

+ =  +
∆ + (∆) + (∆)  (2.201)
 ¯ 2 2 ¯ !  ¯
=3
¯ ¯ ∞
X ¯
 ¯¯ 1  2  ¯¯ 2  1    ¯¯
− 
=  − ¯ ∆ + 2 ¯ (∆) + (−1)  ¯ (∆)  (2.202)
  2   !  
=3
82 METODE CU DIFERENŢE FINITE

¯ ¯ ∞
X ¯
 ¯¯ 1  2  ¯¯ 2 1    ¯¯
+1 =  + ∆ + (∆) + (∆)  (2.203)

 ¯ 2 2 ¯ !  ¯
=3
Introducând în schema (2199) şi folosind relaţia (2200)  obţinem:
¯ ¯ X∞ ¯ X  ¯
 ¯¯ 1  2  ¯¯ 2 1    ¯¯   ¯¯
∆ + (∆) + (∆) = ∆ (+ − − ) +
 ¯ 2 2 ¯ !  ¯ =1
 ¯
=3
( ¯ X ) (2.204)
X
1  2  ¯¯

1 ³ ´    ¯¯
+ 2
(∆) (+ + − ) +  
(∆) + + (−1) − ¯ 
2  2¯ !  ¯
=1  =3 

sau:
¯  ¯ ¯ ∞ ¯
 ¯¯ X ∆  ¯¯ 1  2  ¯¯ X 1    ¯¯
¯ −  (+ − − ) ¯ =− 2 ¯ ∆ −  ¯ (∆)−1 +
  =1 ∆   2   !  
=3
( ¯ X ) (2.205)
X
1  2  ¯¯

1 h i    ¯¯
+ 2
(∆) (+ + − ) + 
(∆) + + (−1) −  ¯ 
2∆  2¯ ∆!  ¯
=1  =3 

Impunând condiţia ca, în cazul în care paşii ∆ şi ∆ tind către zero, relaţia (2205) să tindă către
ecuaţia diferenţială pe continuu, deducem:
X
∆
 (+ − − ) = − (2.206)
=1
∆

iar ecuaţia (2205) devine:


∙ ¸ ¯ i    ¯¯
1 X X (∆) h
X∞  ∞
   (∆)−1    ¯¯  ¯ 
+ =− + + + (−1) − (2.207)
   !  ¯ ∆ =1 !  ¯
=2 =2

Pentru a obţine ecuaţia modificată, va trebui să eliminăm derivatele în raport cu timpul din (2208).
Eliminarea derivatelor temporale se face prin derivarea ecuaţiei modificate. Să presupunem că forma
finală a acesteia este: ¯ ¯ ¯

 ¯¯  ¯¯ X    ¯¯
+ =   (2.208)
 ¯  ¯  ¯
=2
de unde obţinem:
¯ ¯ ∞ ¯ " ¯ ∞ ¯ #
 ¯¯  ¯¯ X    ¯¯  ¯¯ X   ¯¯
= − +  = − +   (2.209)
 ¯  ¯ =2   ¯  ¯ =2   ¯

Aplicând succesiv operatorul de derivare din paranteza din (2209)  vom calcula derivatele de ordin
superior în raport cu timpul. De exemplu, derivatele de ordinul al doi vor fi:
¯ µ ¶¯ ¯
2 ¯ X∞ ¯ X∞ X ∞ ¯
 2  ¯¯   ¯¯ 2  ¯  +1  ¯¯  +  ¯¯
= = − 2  +   (2.210)
2 ¯   ¯ 2 ¯ =2
+1 ¯ =2 + ¯
=2

cele de ordinul trei:


X∞ X∞ X∞ ∞ ∞ ∞
3 3
3  2  +2   ++1  X X X  ++ 
= − +3   − 3  
  +   
   
3 3 =2
+2 =2
++1 =2
++
=2 =2 =2
(2.211)
iar cele de ordinul patru: ¯ µ ¶¯ ¯
 4  ¯¯   3  ¯¯ 4 ¯
4  ¯
= = +  (2.212)
4 ¯  3 ¯ 4 ¯
METODE CU DIFERENŢE FINITE 83

În consecinţă, eroarea de trunchiere se va scrie:


¯ Ã ¯ ¯ ¯ !

X    ¯¯ 1  2  ¯ X∞
 +1  ¯ X∞ X ∞
 +  ¯
 ≡ ∆ 2 ¯ − 2  ¯ +   ¯ −
 ¯ 2  2¯  +1 ¯  + ¯
=2   =2  =2 =2 
( ¯ ∞ ¯ ∞ X ∞ ¯
1 2  3  ¯¯ X  +2  ¯¯ X  ++1  ¯¯
− (∆) − 3 + 3 2  − 3   +
6 3 ¯ =2
+2 ¯ =2 =2
++1 ¯

X∞ X ∞
∞ X ¯ ) µ ¯ ¶
 ++  ¯¯ 1 3 4  4  ¯¯
+  − (∆)  +  + +
=2
++ ¯ 4! 4 ¯
=2 =2
 ∞
1 XX 1 ³ ´    ¯¯
+  
(∆) + + (−1) − ¯ 
∆ !  ¯
=1 =2 

Vom identifica coeficienţii derivatelor până la ordinul al patrulea, inclusiv:



1 (∆)2 X 2
 2 = − 2 ∆ +  (+ + − )  (2.213)
2 2∆ =1

3 1 (∆)3 X 3
 3 =  2 ∆ + (∆)2 +  (+ − − )  (2.214)
6 6 ∆ =1

¡ 2
¢ 2 2 4 3 1 (∆)4 X 4
 4 = ∆  3 −  2 −  2 (∆) − (∆) +  (+ + − )  (2.215)
2 4! 4! ∆
=1

Înlocuind coeficienţii  2   3   4  în relaţia (2208)  se obţin direct ecuaţia modificată şi, respectiv,
eroarea de trunchiere.

2.4.7. Scheme implicite peste un pas de timp


Forma generală a unei scheme implicite este:

X
+1
 = + +1 
+ + 0   (2.216)
=−

Cum  =const. este o soluţie a ecuaţiei cu derivate parţiale, vom obţine relaţia:

X
+ + 0 = 1 (2.217)
=−

Pentru schema implicită punctul de bază al discretizării este ( + 1 ) şi, în consecinţă, vom dezvolta
în serie Taylor funcţia  în raport cu +1
  iar ecuaţia (2216) devine:
¯  ¯ ∞  ¯
¯
 ¯¯+1 1 X  ¯¯+1 X  1  ¯
¯ − ∆ (+ − − ) ¯ = (−1)  ¯ (∆)−1 +
  0 ∆   !  
=1 =2
∞ ³ ´ ¯+1 (2.218)
1 X 1      ¯¯
+ (∆) + + (−1) − 
0 ∆ !  ¯ 
=2

Din ca condiţia limita relaţiei (2218)  când ∆ → 0 şi ∆ → 0 să fie identică cu ecuaţia pe continuu,
rezultă:

1 X
∆ (+ − − ) = − (2.219)
0 ∆
=1
84 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Eliminând derivatele în raport cu timpul cu relaţiile (2210) şi (2211) în care derivatele vor fi calculate
în punctul ( + 1 )  vom obţine:
¯ Ã ¯ ¯ ¯ !

X    ¯¯+1 1  2  ¯+1 X∞
 +1  ¯+1 X∞ X ∞
 +  ¯+1
 ≡ ∆ 2 ¯ − 2  ¯ +  ¯ −
 ¯ 2  2¯  +1 ¯  + ¯
=2 (  =2  =2 =2 
¯+1 X∞ ¯+1 X∞ X ∞ ¯+1
1 2 3  3  ¯¯ 2  +2  ¯¯  ++1  ¯¯
− (∆) − + 3  − 3   +
6 3 ¯ +2 ¯ ++1 ¯
X∞ X ∞ X ∞
=2
¯+1 ) Ã =2 =2
¯
4  ¯+1
!
 ++  ¯¯ 1 3  ¯
+   ++ ¯
+ (∆) 4 4¯
+  + +
  4!  
=2 =2 =2
1 XX 1
 ∞ ³ ´    ¯¯+1
+ 
(∆) + + (−1) −  ¯ 
0 ∆ !
=1 =2
 ¯

Prin identificare, obţinem:



1 2 1 (∆)2 X 2
 2 =  ∆ +  (+ + − )  (2.220)
2 2! 0 ∆ =1

3 1 (∆)3 X 3
 3 = − 2 ∆ + (∆)2 +  (+ − − )  (2.221)
6 3! 0 ∆ =1

¡ ¢ 2 2 4 3 (∆)4 X 1 4
 4 = ∆  22 −  3 − (∆)  2 + (∆) +  (+ + − )  (2.222)
2 24 0 ∆ =1 4!

Coeficienţii  2   3   4  introduşi în relaţia (2208) permit scrierea directă a ecuaţiei modificate şi,
respectiv, a erorii de trunchiere.

2.4.8. Consistenţa
O schemă cu diferenţe finite este consistentă dacă ea tinde către ecuaţia diferenţială cu derivate
parţiale, când paşii reţelei tind simultan către zero:
lim  =  (2.223)
∆→0∆→0

Conform definiţiei de mai sus a erorii de trunchiere (2158)  condiţia de consistenţă este ca limita
erorii de trunchiere să fie nulă, când paşii reţelei tind simultan către zero:
lim  = 0 (2.224)
∆→0∆→0

Probarea consistenţei unei scheme cu diferenţe nu ridică probleme deosebite având în vedere utilizarea
dezvoltărilor în serie Taylor, pe de o parte, pentru obţinerea discretizării derivatelor parţiale şi, pe de
altă parte, pentru calculul erorii de trunchiere.
De exemplu, pentru schema (2160) am obţinut eroarea de trunchiere (2176) şi:
" #
∆  2   (∆)2 ¡ 2 ¢ 2
lim  = lim (1 − ) 2 − 2 − 3 + 1 ··· = 0 (2.225)
∆→0 ∆→0 ∆→0 ∆→0 2  6 3

Ca o regulă generală, dacă eroarea de trunchiere este de forma  =  
unde   sunt
 [∆  ∆ ] 
numere naturale, atunci lim  = 0 iar schema este consistentă. Dacă eroarea de trunchiere
∆→0∆→0
depinde şi de raportul ∆∆ deci este de forma  =  [∆  (∆∆)  ∆ ]  cu    naturale,
atunci schema este consistentă doar dacă:
µ ¶
∆ 
lim = 0 (2.226)
∆→0 ∆→0 ∆
METODE CU DIFERENŢE FINITE 85

Dacă însă ∆ şi ∆ tind simultan la zero iar raportul lor rămâne finit şi nenul,
µ ¶
∆ 
lim =  6= 0 (2.227)
∆→0 ∆→0 ∆

atunci, evident, lim  6= 0 iar schema nu mai este consistentă. Exemplul clasic de schemă
∆→0 ∆→0
neconsistentă îl constituie schema DuFort şi Frenkel [94] pentru ecuaţia de difuzie (291):
+1 − −1  − +1 −  + −1
 
=  +1 
 (2.228)
2∆ (∆)2
care este o schemă de ordinul doi în timp şi spaţiu, eroarea de trunchiere fiind:
¯ ¯ µ ¶ ¯
  4  ¯¯ 2  2  ¯¯ ∆ 2 1  2  ¯¯
 = (∆) −  − (∆)2 + · · ·  (2.229)
12 4 ¯ 2 ¯ ∆ 6 2 ¯
∆
În cazul în care: lim =  6= 0 limita erorii de trunchiere nu se mai anulează:
∆→0 ∆→0 ∆
¯
 2  ¯¯ 2
lim  = − 2 ¯   (2.230)
∆→0 ∆→0  
iar: ¯ ¯ ¯
 ¯¯ 2 ¯  2  ¯¯
2  ¯
lim ( +  ) = +  − = 0 (2.231)
∆→0 ∆→0  ¯ 2 ¯ 2 ¯
care este, evident, diferită faţă de ecuaţia diferenţială cu derivate parţiale iniţială.

2.5. STABILITATEA

O schemă cu diferenţe finite este stabilă dacă, erorile, indiferent de natura lor (de trunchiere,
de rotunjire, de calcul, discontinuităţi în condiţiile iniţiale sau la limită), nu sunt amplificate în
procesul numeric de integrare. Conform definiţiei anterioare, noţiunea de stabilitate are sens doar
pentru problemele recursive, pentru că doar în acest caz apare problema analizei amplificării erorilor
la reluarea secvenţei numerice de integrare. Asimilând algoritmii numerici iterativi cu secvenţe de
calcul recursive, se poate extinde noţiunea de stabilitate şi la probleme numerice care nu mai sunt
evolutive.
Stabilitatea este o proprietate esenţială a algoritmilor numerici pentru că asigură propagarea
informaţilor utile (condiţiile iniţiale şi la limite) pentru soluţie, erorile fiind ţinute sub control. Pe
de altă parte, există o legătură directă între stabilitate şi semnificaţia fizică a soluţiei. Astfel, se
cunoaşte că orice soluţie numerică este o soluţie aproximativă, datorită prezenţei erorilor. Cum erorile
constituie o perturbaţie aleatoare, rezultă că există, teoretic, o infinitate de soluţii numerice pentru
aceeaşi problemă, unele fără semnificaţie fizică. Stabilitatea asigură eliminarea soluţiilor numerice
fără semnificaţie fizică. Există însă situaţii când, pentru eliminarea completă a soluţiilor numerice
fără semnificaţie fizică, stabilitatea algoritmului numeric nu este suficientă şi se vor impune şi alte
condiţii suplimentare (de exemplu, condiţia de entropie maximă pentru eliminarea ”undelor de şoc
de expansiune”).
Deoarece erorile de trunchiere pot fi cuantificate prin analiza consistenţei schemei, la ora actuală,
stabilitatea este legată de studiul propagării erorilor de rotunjire şi de calcul în schema numerică
(O’Brien, Hyman şi Kaplan, [213]). În consecinţă, stabilitatea nu mai are nici o legătură cu ecuaţia
diferenţială cu derivate parţiale din care provine schema numerică. Erorile de rotunjire se datorează
reprezentării şi procesării în virgulă mobilă a numerelor în calculator, fiind o consecinţă a numărului
finit de cifre semnificative din mantisă. Se cunoaşte că orice operaţie matematică elementară (adunare,
înmulţire etc.) are ca efect cumularea erorilor de rotunjire şi, prin urmare, un număr mare de opera-
ţii elementare conduce la erori de rotunjire mari. Vom remarca tendinţe contrarii pentru erorile de
trunchiere şi de rotunjire. Dacă primele pot fi micşorate prin rafinarea grilei (paşi de grilă cât mai
86 METODE CU DIFERENŢE FINITE

mici), cele din urmă pot fi micşorate prin reducerea numărului de operaţii matematice elementare,
ceea ce înseamnă un număr de puncte mic în reţea, deci grile mai puţin rafinate.
Dacă vom nota cu ̃ soluţia exactă a schemei cu diferenţe şi cu  soluţia numerică efectiv
obţinută, atunci erorile de rotunjire (sau de calcul)  pot fi exprimate ca diferenţa între cele două
soluţii:
 = ̃ −   (2.232)
O primă definiţie a stabilităţii este formulată de O’Brien şi col., [213], pe baza analizei evoluţiei
erorilor de calcul în procesul numeric recursiv.
O schemă numerică este stabilă dacă eroarea de rotunjire  rămâne uniform mărginită atunci
când  → ∞, pentru un pas de timp ∆ constant:
lim | | ≤  pentru ∆ = const (2.233)
→∞

unde  este o constantă pozitivă independentă de 


Definiţia de mai sus, referindu-se la o comportare asimptotică a erorilor, ( → ∞)  nu asigură
faptul că erorile vor fi mărginite la un pas de timp intermediar  = ∆ Din acest motiv, se poate
formula o condiţie de stabilitate mai generală (Lax şi Richtmyer, [177], şi Richtmyer şi Morton,
[239]), care nu mai face apel la noţiunea de eroare, ci analizează evoluţia soluţiei numerice: o schemă
numerică este stabilă dacă orice componentă a condiţiei iniţiale nu este amplificată fără limită.
Am arătat anterior că o schemă cu diferenţe poate fi pusă în forma matriceală (2108):
U+1 = BU  (2.234)
Să presupunem că U0 reprezintă soluţia la momentul  = 0. Aplicând succesiv operatorul
matriceal B se obţine:
U1 = BU0  (2.235)
2 1 2
U = BU = B (BU0 ) = B U0 


U+1 = BU = B (B U0 ) = B+1 U0  (2.236)


Pentru ca schema să fie stabilă, este necesar ca U+1
să rămână mărginit, deci mulţimea infinită de
operatori B+1 să fie uniform mărginită, ceea ce însemnă că, pentru orice  există o constantă 
astfel încât:
kB k   pentru 0  ∆    0  ( + 1) ∆   (2.237)
unde  şi  sunt constante, iar norma kB k este, de regulă, norma spectrală.
Studiul stabilităţii schemelor numerice se poate face prin multe metode, dar cele mai performante
sunt: metoda von Neumann, metoda matriceală şi metoda analizei ecuaţiei modificate.

2.6. METODA VON NEUMANN

Metoda von Neumann se bazează pe o analiză Fourier a propagării erorilor în schema numerică,
fiind dedicată problemelor liniare cu condiţii la limită periodice. Pentru probleme neliniare, aplicarea
metodei von Neumann presupune o liniarizare locală a ecuaţiilor discretizate, liniarizare obţinută prin
îngheţarea coeficienţilor care dau neliniaritatea. Metoda nu permite punerea în evidenţă a influenţei
condiţiilor la limită oarecare, neperiodice. În aceste situaţii, condiţiile la limită sunt neglijate, analiza
stabilităţii făcându-se într-un punct din reţeaua de calcul, departe de frontiere. Prin urmare, în cazul
general al ecuaţiilor neliniare cu condiţii la limită oarecare, metoda von Neumann va oferi doar o
condiţie necesară de stabilitate, fără însă ca aceasta să fie şi suficientă. Metoda a fost elaborată de
von Neumann la Los Alamos şi publicată la mai mult de zece ani de la apariţie (Charney, Fjortoft şi
von Neumann, [54]).
METODE CU DIFERENŢE FINITE 87

2.6.1. Prezentarea metodei


Pentru prezentarea principiului metodei, ne vom referi la schema upwind (2160):
+1 −   − −1

+  = 0   0 (2.238)
∆ ∆
pentru ecuaţia de transport convectiv (280). Principalele etape ale metodei von Neumann sunt:
1. Deducerea ecuaţiei pentru erorile de rotunjire şi de calcul. Dacă vom nota, în con-
tinuare, cu ̃ soluţia exactă a schemei cu diferenţe, cu  soluţia numerică efectiv obţinută şi cu 
eroarea de rotunjire, atunci (2232):
 = ̃ −   (2.239)
Înlocuind (2232) în schema (2160) obţinem:
̃+1 − ̃ ̃ − ̃−1 +1 −   − −1

+  +  +  = 0 (2.240)
∆ ∆ ∆ ∆
şi, deoarece ̃ satisface exact ecuaţia discretă (2160)  se obţine ecuaţia erorilor:
+1 −   − −1

+  = 0 (2.241)
∆ ∆
care este identică cu schema cu diferenţe finite, ca o consecinţă a liniarităţii problemei. Deci erorile
evoluează după aceeaşi lege ca şi necunoscuta  . În general, pentru scheme liniare şi fără termeni
sursă, ecuaţia erorilor este identică cu schema cu diferenţe.
2. Analiza Fourier a erorilor. Definiţia (2232)  transpusă pe continuu, arată că eroarea 
este o funcţie de timp şi spaţiu  ( ). Când condiţiile la limită în 0 şi, respectiv,  sunt periodice,
funcţia  ( ) poate fi descompusă în serie Fourier în spaţiu la orice moment de timp  ceea ce
echivalează cu presupunerea că eroarea este considerată ca o suprapunere de unde simple. Deoarece
intervalul de analiză este finit ( − 0 = )  însumarea se va face peste un număr finit de armo-
nice:

X
 ( ) = ̃ () ei   (2.242)
=−
unde  şi ̃ () reprezintă numărul de undă şi, respectiv, amplitudinea complexă ale undei ele-
mentare. Pentru a cuantifica atât undele care se propagă în sensul pozitiv al axei  (  0) dar şi
pe cele ce se propagă în sens negativ, (  0)  s-a considerat o prelungire analitică a funcţiei  ( )
pe imaginea, faţă de punctul 0  a intervalului [0   ]. Deci dezvoltarea (2242) este corespunzătoare
unui interval spaţial de lungime 2
Vom analiza, în continuare, proprietăţile undelor elementare: numărul de undă, frecvenţa,
lungimea de undă şi faza.
Numărul de undă reprezintă numărul de perioade (sau de lungimi de undă) pe intervalul 2 în
direcţia de propagare. Cum intervalul de interes este de lungime finită, 2 numărul de undă  poate
fi scris sub forma:

 =   = ∆ (2.243)
∆
unde  este numărul de intervale cu pasul ∆
Frecvenţa undelor elementare va fi:
 
 = =  (2.244)
2 2
iar lungimea lor de undă:
2 1
 = =  (2.245)
 
Pentru  = 0 se obţine o funcţie constantă în spaţiu, corespunzătoare termenului staţionar al
1
dezvoltării Fourier. Unda fundamentală se obţine pentru  = 1; va avea frecvenţa 1 = şi lungimea
2
88 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.8. Distribuţia şi componentele Fourier ale erorii.


de undă maximă 1 = max = 2 iar numărul de undă va fi 1 = min = . Pentru a determina

valoarea maximă a numărului de undă, vom observa că, pentru o grilă cu pas constant ∆ cea mai
mică lungime de undă cu semnificaţie în dezvoltarea finită (2243) va fi min = 2∆ şi, în consecinţă,

max = (fig. 2.8).
∆
O armonică oarecare  poate fi exprimată funcţie de armonica fundamentală min  observând că
 = ∆:
 
 = min =  =   (2.246)
 ∆
Valorile discrete  ale erorilor în nodul ordinar ( ) al grilei vor fi, conform dezvoltării pe continuu
(2243)  date de expresia:
X 
X
  i 
 = ̃ e = ̃ ei ∆  (2.247)
=− =−
Produsul  ∆ reprezintă faza  a undei elementare:

 =  ∆ =   − ≤  ≤  (2.248)

3. Calculul factorului de amplificare. Deoarece ecuaţia erorilor (2241) este liniară, se poate
aplica principiul superpoziţiei şi, în consecinţă, este suficient să analizăm o singură componentă a
seriei (2242):
 ( ) = ̃ () ei    = ̃ ei  = ̃ ei ∆  (2.249)
Introducând acum eroarea, de forma (2249)  în ecuaţia (2242) obţinem:
̃+1
 − ̃ ̃ − ̃ −i ∆
+ = 0 (2.250)
∆ ∆
Prin definiţie, factorul de amplificare,   reprezintă raportul erorilor într-un punct fix din grilă, la
două momente succesive de timp. În cazul de faţă:
̃+1 ³ ´

 =  = 1 −  1 − e−i ∆  (2.251)
̃
METODE CU DIFERENŢE FINITE 89

Fig. 2.9. Planul complex Re { } +iIm { } pentru schema upwind.

unde  este numărul Courant (2175):


∆
=  (2.252)
∆
După rearanjare, factorul de amplificare poate fi pus sub forma:
³ ´ ¡ ¢
 = 1 −  1 − e−i ∆ = 1 −  1 − cos  − i sin    =  ∆ (2.253)

Aşadar, factorul de amplificare este o funcţie complexă ce depinde de două variabile: numărul Courant,
 şi unghiul de fază,  . Deoarece s-a arătat anterior că unghiul de fază are un interval de variaţie
bine determinat,  ∈ [− ]  se poate considera  ca funcţie de  având  drept parametru.
În fig. 2.9 s-a reprezentat planul complex  = Re { } +i Im { } pentru  ∈ [− ] şi patru
valori ale numărului Courant,  . Curbele, pentru o valoare  dată, sunt cercuri cu centrul în punctul
(1 −  0) şi de rază  . Pentru  ≤ 1 curbele sunt în interiorul cercului de rază unitară, în lungul
căruia | | = 1 iar pentru  1, curbele se află în exteriorul acestui cerc.
Factorul de amplificare poate fi exprimat, de asemenea, sub forma:
 = | | ei  (2.254)
unde | | este modulul, iar  este faza factorului de amplificare:
£ ¤12 Im { }
| | = Re2 { } + Im2 { }   = arctan  (2.255)
Re { }
Pentru schema (2160)  avem:
" #
2 
2 − sin 
| | = 1 − 4 (1 − ) sin   = arctan ¡ ¢  (2.256)
2 1 −  1 − cos 
Reprezentarea (2254) permite o interpretare foarte utilă a semnificaţiei factorului de amplificare. Ast-
fel, s-a arătat mai sus că ecuaţia erorilor (2241) este identică cu schema cu diferenţe finite (2160) 
Putem deci presupune că, pe continuu, funcţia  ( ) satisface ecuaţia diferenţială:
 
+ = 0 (2.257)
 
90 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.10. Disipaţia şi dispersia erorii pentru schema upwind.

Se cunoaşte că soluţia exactă a ecuaţiei hiperbolice (2257) reprezintă o undă neamortizată, de am-
plitudine constantă:
 ( ) = ei ei  (2.258)
unde  şi  sunt constante. Pentru a compara cu rezultatele obţinute anterior, vom lua  =  şi,
introducând (2258) în (2257)  obţinem  = −  Soluţia exactă,  ( ) =ei (−)  permite calculul
valorii exacte  a factorului de amplificare:
 ( + ∆ )
 = = e−i ∆ = e−i  (2.259)
 ( )
Este evident că:
Im ( )
| | = 1  = arctan = −  (2.260)
Re ( )
Comparând acum valorile exacte, (2260)  cu cele discrete (2.256) vom putea pune în evidenţă eroarea
relativă în amplitudine (disipaţia erorii):
| |
 = = | |  (2.261)
| |
şi eroarea relativă în fază (dispersia erorii):
" #
 1 − sin 
 = =¡ ¢ arctan ¡ ¢  (2.262)
 − 1 −  1 − cos 
Deci o undă sinusoidală iniţială este amortizată în procesul numeric, la fiecare pas de timp, cu factorul
 = | |  iar viteza de propagare a undei va fi modificată cu factorul de dispersie  . Dacă  
 1 unda numerică se propagă mai încet decât cea exactă (fizică), iar dacă   1 unda numerică
devansează unda fizică.
Disipaţia totală a erorii la momentul de timp  este:
(1 −  ) 0 = (1 − | | ) 0  (2.263)
unde 0 este amplitudinea undei ce reprezintă eroarea la momentul  = 0 iar dispersia totală a erorii
va fi:
 (1 −  )  (2.264)
METODE CU DIFERENŢE FINITE 91

Fig. 2.11. Modulul factorul de amplificare pentru schema upwind.

În fig. 2.10 a) se reprezintă în coordonate polare eroarea în amplitudine, iar în fig. 2.10 b)
eroarea relativă în fază pentru câteva valori ale numărului Courant . În fig. 2.11 este reprezentată
variaţia modulului factorului de amplificare în funcţie de faza  Putem remarca faptul că, pentru
un număr Courant  = 1, avem | | = 1. Erorile, indiferent de faza lor, sunt propagate în întreaga
reţea fără nici o atenuare. Pentru   1 erorile sunt amplificate pentru toate lungimile de undă,
deoarece | |  1. În schimb, pentru   1 | |  1 şi, în consecinţă, se produce o amortizare a
erorilor. Intensitatea amortizării depinde însă foarte mult de faza  =  ∆. Pentru valori mari ale
fazei   amortizarea este rapidă, iar pentru  în vecinătatea lui zero, | | ∼= 1 şi deci amortizarea
este mică. Drept urmare, erorile care au lungimi de undă mari ( ' 2) vor fi atenuate mai puţin,
pe când erorile cu lungimi de undă de ordinul pasului reţelei ( ' 2∆) se amortizează rapid.
Această observaţie stă la baza unor tehnici de accelerare a convergenţei într-o serie de algoritmi
iterativi. Astfel, metoda multigrid măreşte viteza de amortizare a perturbaţiilor numerice de lungimi
de undă mare prin măriri succesive ale pasului reţelei, deoarece primele perturbaţii amortizate, într-o
grilă dată, sunt cele cu lungimi de undă de ordinul de mărime a pasului grilei.
4. Impunerea condiţiei de stabilitate. Pentru ca schema să fie stabilă, este necesar ca am-
plitudinea perturbaţiei să nu crească indefinit, deci:
¯ ¯
¯ ̃+1 ¯
¯  ¯
¯  ¯ = | | ≤ 1 (2.265)
¯ ̃ ¯
Pentru schema upwind, din (2256)  obţinem:

| |2 = 1 − 4 (1 − ) sin2 ≤ 1 (2.266)
2
de unde, pentru  ≥ 0, rezultă condiţia de stabilitate, numită şi condiţia Courant-Friedrichs-Lewy
(CFL):
 ≤ 1 (2.267)
Aceeaşi condiţie se poate obţine şi din diagramele din fig. 2.9, 2.10a) sau din fig. 2.11.
Condiţia de stabilitate (2267) poate fi interpretată în modul următor: o perturbaţie care apare
la un moment dat într-un nod al reţelei, după un pas de integrare ∆, poate atinge cel mult un singur
punct vecin.
Condiţia Courant-Friedrichs-Lewy (CFL) este utilizată pentru determinarea unei valori maxime
a pasului de timp ∆ pentru o grilă spaţială dată (∆ dat), astfel ca schema numerică să fie stabilă.
92 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.12. Disipaţia şi dispersia erorii pentru schema Euler.

Din (2267) rezultă:


∆
∆ ≤  (2.268)

sau forma mai frecvent utilizată:
∆
∆ = CFL  0  CFL ≤ 1 (2.269)

unde CFL reprezintă numărul Courant-Friedrichs-Lewy.

2.6.2. Ecuaţia de transport convectiv. Schema explicită centrată


Să considerăm, în continuare, ecuaţia (280) discretizată cu schema înainte în timp şi centrată
în spaţiu (schema Euler, relaţia (283)):
+1 −   − −1

+  +1 = 0 (2.270)
∆ 2∆
Deoarece schema este liniară, ecuaţia erorilor va fi identică cu schema cu diferenţe:
+1 −   − −1

+  +1 = 0 (2.271)
∆ 2∆
Considerând eroarea  descompusă într-o serie Fourier de forma (2247)  se va obţine factorul de
amplificare a componentei :
 = 1 − i sin   Re { } = 1 Im { } = − sin   (2.272)
de unde:
| |2 = 1 +  2 sin2  ≥ 1 (2.273)
În concluzie, schema Euler este necondiţionat instabilă şi nu poate fi aplicată la integrarea ecuaţiei
de transport convectiv.
În fig. 2.12a) este reprezentată variaţia factorului de amplificare, iar în fig. 2.12b) variaţia erorii
de dispersie pentru schema centrată Euler. Se observă că, pentru orice valoare a numărului Courant,
curbele sunt situate în exteriorul cercului de rază unitară, perturbaţiile sunt amplificate indiferent de
lungimea lor de undă, şi, în consecinţă, schema este necondiţionat instabilă.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 93

2.6.3. Ecuaţia de transport convectiv. Schema upwind


Deşi schema upwind pentru ecuaţia de transport convectiv a fost folosită pentru a prezenta
metoda von Neumann, vom face în continuare câteva observaţii care permit introducerea principiului
de discretizare upwind, de o importanţă deosebită în algoritmii numerici cu aplicaţii în dinamica
fluidelor. Să remarcăm faptul că, dacă   0 atunci   0 iar din (2266)  rezultă | |  1 pentru
orice valoare a numărului Courant. În consecinţă, schema (2238) va fi necondiţionat instabilă. Se poate
arăta, urmând etapele prezentate mai sus, că, dacă viteza de transport  este negativă, (  0)  pentru
schema:

+1 −   − 



+  +1 = 0 (2.274)
∆ ∆
modulul factorului de amplificare va fi:

| |2 = 1 + 4 (1 + ) sin2  (2.275)
2
iar condiţia de stabilitate rezultă:  ≥ −1
Schema (2267) poartă tot denumirea de schemă „upwind ” deoarece discretizarea în spaţiu s-a
făcut în sens contrar vitezei de transport. Cele două variante condiţionat stabile, de tip upwind, se
pot scrie ca o singură schemă aplicabilă atât pentru   0 cât şi pentru   0. Astfel, notând:
( (
 dacă   0; 0 dacă   0;
+ = − = (2.276)
0 dacă   0  dacă   0
schemele upwind (2238) şi (2274) se pot scrie într-o singură formulă:
+1 −   − −1  − 

+ +  + − +1 = 0 (2.277)
∆ ∆ ∆
Dacă vom observa că:
1 1
+ = ( + ||)  − = ( − ||)  (2.278)
2 2
o altă formă a schemei (2277) va fi:
+1 −   − −1  − 2 + −1

+  +1 = || +1  (2.279)
∆ 2∆ 2∆
având condiţia de stabilitate: ¯ ¯
¯ ∆ ¯
¯
|| = ¯ ¯ ≤ 1 (2.280)
∆ ¯
În concluzie, o discretizare upwind generează întotdeauna o schemă numerică condiţionat stabilă. Dacă
vom compara schema centrată Euler (2270) cu schema upwind (2278)  vom constata că:
+1 − 2 + −1
discretizare upwind = discretizare centrată − || = 0 (2.281)
2∆
Ultimul termen din membrul drept al relaţiei de mai sus poartă numele de disipaţie numerică (a
erorii) sau termen de „vâscozitate artificială”:
¯
+1 − 2 + −1 ||  2  ¯¯
vâscozitate artificială = || = ∆  (2.282)
2∆ 2 2 ¯
Denumirea de vâscozitate artificială este introdusă prin analogie cu ecuaţiile de mişcare ale fluide-
lor. Într-adevăr, pentru o mişcare unidimensională, termenul vâscos din ecuaţiile Navier-Stokes este:
 2
(  ) =  2  (2.283)
 
94 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.13. Modulul factorului de amplificare pentru schema centrată Euler.

||
şi, comparând cu expresia (2282)  vom putea interpreta coeficientul ∆ ca o „vâscozitate”.
2
Deoarece „vâscozitatea” este efectul discretizării numerice, aceasta nefiind prezentă în ecuaţia cu
derivate parţiale pe continuu, o vom numi vâscozitate artificială sau numerică. Efectul vâscozităţii
artificiale este de a disipa erorile de calcul cu efect direct benefic asupra stabilităţii schemelor nu-
merice. Instabilitatea schemei centrate poate fi explicată şi prin absenţa unei disipaţii numerice.
Pe de altă parte, pe baza relaţiei (2281)  putem face următoarea observaţie: o schemă centrată,
aplicată unei ecuaţii de transport (sau, în general, unei ecuaţii diferenţiale ce descrie un „fenomen
orientat”), devine echivalentă cu o discretizare upwind, dacă i se adiţionează o vâscozitate artifi-
cială. Lax, [175], demonstrează că, pentru cazul mult mai general al ecuaţiilor neliniare, deşi forma
disipaţiei artificiale introdusă în schemele centrate nu poate fi complet arbitrară, orice termen de
vâscozitate artificială are efectul de a le stabiliza.

2.6.4. Ecuaţia de difuzie. Schema centrată


Să considerăm ecuaţia model de difuzie (291) şi schema explicită centrată în spaţiu (schema
Euler relaţia T2.5.3 din tabelul 25):
+1 −   − 2 + −1

=  +1  (2.284)
∆ (∆)2
Deoarece schema este liniară, ecuaţia erorilor este identică cu (2284)  iar factorul de amplificare,
pentru componenta armonica  a erorii, va fi:
µ ¶
2

 = 1 + 2 [cos ( ∆) − 1] = 1 − 4 cos  (2.285)
2
µ ¶
2

Re { } = 1 − 4 cos  Im { } = 0 (2.286)
2
unde:
∆
=   =  ∆ (2.287)
(∆)2
În fig. 2.13 s-a reprezentat variaţia modulului factorului de amplificare în coordonate polare şi,
respectiv, în coordonate carteziene.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 95

Fig. 2.14. Dispersia pentru schema centrată Euler aplicată ecuaţiei de difuzie.

Impunând condiţia de stabilitate, | | ≤ 1 obţinem:


∆ 1
= 2 ≤ 2 (2.288)
(∆)
| | 
Pentru a determina eroarea relativă în amplitudine  = şi dispersia erorii  =   va
| | 
trebui să determinăm factorul de amplificare exact pentru componenta  a erorii. Să observăm că
ecuaţia diferenţială pe continuu a erorilor este identică cu ecuaţia diferenţială de difuzie:
 2
=  2 (2.289)
 
iar soluţia acestei ecuaţii, de tip parabolic, este de forma:
 ( ) = ei ei  (2.290)
Înlocuind (2290) în (2289)  se obţine condiţia:
i + 2 = 0 (2.291)
Deoarece ne interesează componenta de număr de undă  a erorii, vom face  =  şi obţinem:
 = i2  (2.292)
iar soluţia (2290) devine:
2
 ( ) = e−  ei   (2.293)
de unde identificăm:
 ( + ∆) 2 2
 = = e− ∆ = e−  (2.294)
 ()
În consecinţă: ¯ µ ¶¯
¯  ¯
¯1 − 4 cos2 ¯
| | ¯ 2 ¯
 = = 2   = 0 (2.295)
| | e−
În fig. 2.14a) este reprezentat, în coordonate polare, factorul de dispersie a erorii  pentru două valori
ale parametrului h. Valoarea  i= 16 corespunde, conform relaţiei (2189)  unei erori de trunchiere
minime,  =  (∆)2  (∆)4 . Pentru valori ale lui  în vecinătatea limitei de stabilitate  = 12
96 METODE CU DIFERENŢE FINITE

 are valori moderate doar pentru valori ale fazei  mici. Dacă însă  tinde către  sau −
eroarea relativă  atinge valori inacceptabil de mari, (fig. 2.14b). În consecinţă, componentele soluţiei
corespunzătoare numerelor de undă mari vor fi calculate cu erori mari. Acest fapt însă nu afectează
ordinul general de precizie al schemei, deoarece amplitudinea erorilor este puternic amortizată cu
2
factorul e− , cu excepţia cazului în care condiţia iniţială (292)   (0 ) = 0 ()  conţine un număr
mare de componente de numere de undă ridicate.
Deoarece factorul de amplificare  (2285) este real, (Im { } = 0) faza erorii va fi nulă, deci
schema nu produce nici o dispersie a erorii ( = 0)

2.6.5. Scheme implicite


Să considerăm, pentru exemplificare, varianta implicită a schemei centrate Euler (287) aplicată
ecuaţiei de transport convectiv (280):

+1 −  +1 − +1



+  +1 −1
= 0 (2.296)
∆ 2∆
Aplicând etapele metodei von Neumann, se obţine factorul de amplificare:
1 − i sin 
 =  (2.297)
1 +  2 sin2 

1 − sin 
Re { } =  Im { } =  (2.298)
1 +  2 sin2  1 +  2 sin2 

Faza factorului de amplificare  va fi:


£ ¤
 = arctan − sin   (2.299)

iar modulul | |:


" #12
1
| | =  (2.300)
1 +  sin2 
2

Deoarece întotdeauna | | ≤ 1 rezultă că schema implicită Euler este necondiţionat stabilă. Se poate
arăta că toate schemele numerice implicite sunt necondiţionat stabile, ceea ce se constituie într-un
avantaj important al acestora, în raport cu schemele explicite. Deoarece pasul de timp ∆ nu mai
este impus printr-o condiţie de stabilitate, putem alege valori mult mai mari ca în cazul schemelor
explicite.
Reamintim însă că schemele implicite conduc la rezolvarea unui sistem de ecuaţii algebrice
liniare. De asemenea, trebuie să remarcăm faptul că limitări pentru ∆ apar din condiţia ca eroarea
de trunchiere, (2194)  să rămână în limite rezonabile.
h Valoriifoarte mari ale lui ∆ vor conduce la
erori de trunchiere inacceptabile, deoarece  =  ∆ (∆)2 
Având în vedere valorile pentru  şi  date de relaţiile (2260)  vom calcula eroarea de
difuzie a erorilor,   şi eroarea de dispersie,  :
" #12 £ ¤
| | 1 arctan − sin 
 = = | | =   =  (2.301)
| | 1 +  2 sin2  −

În fig. 2.15a) este reprezentată eroarea relativă de amplitudine, iar în fig. 2.15b) eroarea relativă
de fază. Se constată că, indiferent de valoarea parametrului , erorile sunt amortizate, iar dispersia
lor depinde de numărul de undă. Dacă pentru numere de undă moderate dispersia este mare, dispersia
componentelor de numere de undă mari este mult mai mică.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 97

Fig. 2.15. Disipaţia şi dispersia erorii pentru schema Euler implicită.

2.6.6. Reprezentări matriceale


Metoda von Neumann poate fi aplicată şi pentru studiul stabilităţii reprezentărilor matriceale ale
schemelor cu diferenţe finite (2120) sau (2121). Să considerăm, în continuare, pentru exemplificare,
schema (2120) şi să observăm că, în studiul stabilităţii, este importantă doar partea nestaţionară,
tranzitorie, a acesteia:
U+1 = BU  (2.302)
Vom urma etapele metodei după cum au fost ele prezentate anterior.
1. Deducerea ecuaţiei pentru erorile de rotunjire şi de calcul. Dacă vom nota cu Ũ
soluţia exactă a schemei cu diferenţe, cu U soluţia numerică efectiv obţinută şi cu ε eroarea de
rotunjire, atunci:
U = Ũ − ε  (2.303)
Înlocuind (2303) în sistemul (2302) obţinem:
³ ´
Ũ+1 −ε+1 = B Ũ − ε  (2.304)

şi, deoarece Ũ satisface exact sistemul (2302)  obţinem ecuaţia erorilor:
ε+1 = Bε  (2.305)
care este identică cu schema cu diferenţe finite, ca o consecinţă a liniarităţii problemei.
2. Analiza Fourier a erorilor. Valorile discrete ε ale erorilor vor fi conform dezvoltării pe
continuu (2242):
⎡ ⎤ ⎡ ⎤ ⎡ ⎤
.. .. ..
⎢ . ⎥ 
X ⎢ . ⎥ X .
⎢ i ∆ ⎥
ε = ⎢ 
⎣  ⎦
⎥= ⎢ ̃ ei  ⎥ =
⎣ ⎦ ̃
 V ; V  = ⎢ e 

⎥
⎦ (2.306)
.. =− .. =− ..
. . .
3. Calculul factorului de amplificare. Aplicând principiul superpoziţiei, este suficient să
analizăm o singură componentă  a seriei(2307):
ε = ̃ V  (2.307)
Introducând (2307) în ecuaţia (2305)  obţinem:
̃+1
 V = ̃ BV  (2.308)
98 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Se defineşte factorul de amplificare  al componentei  raportul erorilor la două momente succesive


de timp:
̃+1

 =   (2.309)
̃
Cu această definiţie, din (2308) obţinem:
BV =  V  (2.310)
Deoarece vectorul V nu reprezintă un vector propriu al matricei B, pentru ca relaţia (2310) să fie
satisfăcută, vor trebui impuse condiţii restrictive. Astfel, toate ecuaţiile sistemului (2310) trebuie să
fie de forma:
 i ∆ =  ei (−)∆    + 1 ei (−1)∆ + ei ∆ + 1 ei (+1)∆ +     ei (+)∆  (2.311)
unde 1  2       şi 1 2       sunt constante. Simplificând cu ei ∆ şi notând  =  ∆ faza
undei elementare, toate ecuaţiile sistemului devin identice:
 =  e−i    + 2 e−i2 + 1 e−i +  + 1 ei + 2 ei2 +     i  (2.312)
Deci matricea B trebuie să posede următoarea structură:

⎨ − =  = const  = 1 2       = const.
 =  = const.; (2.313)

+ =  = const  = 1 2       = const.
pentru toate valorile  Se pun astfel în evidenţă, încă o dată, limitele de aplicabilitate ale metodei
von Neumann. Într-adevăr, condiţiile (2313) pot fi îndeplinite doar în cazul când schema cu diferenţe
provine din discretizarea unei ecuaţii diferenţiale liniare cu coeficienţi constanţi, iar condiţiile la limită
sunt periodice.
4. Impunerea condiţiei de stabilitate. Evident, vom impune aceeaşi condiţie de stabilitate:
¯ ¯
¯ ̃+1 ¯
¯  ¯
¯  ¯ = | | ≤ 1 (2.314)
¯ ̃ ¯
unde  este dat de relaţia (2312) 

2.6.7. Probleme multidimensionale


Extinderea metodei von Neuman la cazul multidimensional este directă şi o vom exemplifica în
cele ce urmează pe schema centrată Euler (2195):
µ  ¶
+1 
 −  +1 − 2 + −1 +1 − 2 + −1
= +  (2.315)
∆ (∆)2 (∆)2
aplicată ecuaţiei de difuzie bidimensională (2154). Deoarece schema este liniară, ecuaţia erorilor va
fi identică cu schema (2315):
µ  ¶
+1 
 −  +1 − 2 + −1 +1 − 2 + −1
= +  (2.316)
∆ (∆)2 (∆)2
Presupunând 0 ≤  ≤  şi 0 ≤  ≤  precum şi condiţii la limită periodice pe frontiera
acestui domeniu pătratic, funcţia  ( ) poate fi descompusă în serie Fourier în spaţiu, la orice moment
de timp 
Deoarece intervalul de analiză este finit, ( − 0 =    − 0 =  )  însumarea se va face
peste un număr finit de armonice:

X
 (  ) = ̃ () ei( + )  (2.317)
=−
METODE CU DIFERENŢE FINITE 99

unde  şi  sunt numerele de undă ale undei elementare presupuse pentru propagarea erorii în
direcţia  şi, respectiv,  iar ̃ () este amplitudinea complexă a undei elementare respective. Dez-
voltarea (2317) este corespunzătoare unui domeniu spaţial de dimensiune 2 × 2  iar:
 
 =   =  (2.318)
 
Direcţia spaţială de propagare a undei elementare este direcţia vectorului de undă k   definit de:
k  =  i +  j  (2.319)
în care i şi j reprezintă versorii direcţiilor  şi, respectiv,  . Valorile discrete  ale erorilor în nodul
ordinar (  ) al grilei vor fi, conform dezvoltării pe continuu (2317):

X 
X
 = ̃ ei(  +  ) = ̃ ei( ∆+ ∆)  (2.320)
=− =−

Este suficient să analizăm o singură componentă a seriei (2320):


 = ̃ () ei( ∆+ ∆)  (2.321)
Introducând (2321) în ecuaţia (2316)  obţinem factorul de amplificare  :
µ ¶ µ ¶
̃+1
 2  2 
 =  = 1 − 4 cos − 4 cos  (2.322)
̃ 2 2
unde:
∆ ∆
 =   =  (2.323)
(∆)2 (∆)2

 =  ∆  =  ∆ (2.324)


Condiţia de stabilitate
¯ µ ¶ µ ¶¯
¯   ¯
| | = ¯¯1 − 4 cos2 − 4 cos2 ¯ ≤ 1 ∀    (2.325)
2 2 ¯
conduce la relaţia CFL:
1
 +  ≤ (2.326)
2
şi deci la restricţionarea pasului de timp ∆ conform relaţiei:
1 1
∆ ≤ ∙ ¸ (2.327)
2 1 1
 2 +
(∆) (∆)2
Pentru cazul tridimensional, procedând în mod similar, rezultă:
1 1
∆ ≤ ∙ ¸ (2.328)
2 1 1 1
 + +
(∆)2 (∆)2 (∆)2
¯ ¡ ¢¯
În fig. 2.16a) este reprezentată suprafaţa ¯    ¯ pentru  = 110 şi  = 16 iar în
¡ ¢
fig. 2.16b) sunt trasate curbele     =const pentru aceleaşi valori  şi  . Amortizarea este
cea mai mare pentru componentele Fourier ¯ ¡cu lungimi¢¯ de undă mari în ambele direcţii spaţiale. În
fig. 2.16c), d), s-a reprezentat suprafaţa ¯    ¯ în coordonatele sferice (| |     ). Pentru
cazul din fig. 2.16c), s-a luat  = 110 şi  = 16 ceea ce corespunde unei situaţii stabile, iar cazul
din fig. 2.16d),  = 0 15  = 0 5 corespunzător unei situaţii instabile.
100 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.16. Variaţia modulului factorului de amplificare pentru ecuaţia de difuzie bidimensională.

2.7. METODA MATRICEALĂ

Metoda matriceală este singura metodă de analiză a stabilităţii unei scheme numerice care per-
mite luarea în considerare a influenţei condiţiilor la limită, oferind în plus posibilitatea de a obţine
criteriile de stabilitate pe care trebuie să le satisfacă o metodă de integrare în timp pentru o discretizare
spaţială dată. Metoda matriceală nu mai introduce noţiunile de eroare de calcul sau de rotunjire, ci
se referă la definiţia generală a stabilităţii (2237) dată de Lax şi Richtmyer, [177]. şi Richtmyer
şi Morton, [239]. Considerând reprezentările matriceale ale schemelor cu diferenţe (2234)  condiţia,
necesară şi suficientă de stabilitate va fi (2237)  care însă este dificil de utilizat.
Din această cauză, se defineşte, la fel ca în metoda von Neumann, un factor de amplificare,
de data aceasta referitor la condiţia iniţială şi nu la eroarea de calcul. În esenţă, metoda matriceală
constituie o generalizare a metodei von Neumann, în care analiza Fourier este înlocuită cu o analiză
modală.

2.7.1. Prezentarea metodei


Forma matriceală generală a unei scheme semidiscrete, după implementarea, prin condensare, a
condiţiilor la limită, este (2124):
d
U () = DU () + Q ()  (2.329)
d
având soluţia particulară exactă (2148):
X 
X   ³   ´
Ū () = 0 e  r() + e − 1 r()  (2.330)

=1 =1

Pentru studiul stabilităţii schemei, este suficient să analizăm partea nestaţionară (tranzitorie) şi
omogenă a sistemului (2329)  pentru care soluţia exactă este:

X
Ū () = ̄0 e  r()  (2.331)
=1
METODE CU DIFERENŢE FINITE 101

Reamintim că:  şi r()   = 1 2      sunt valorile proprii şi, respectiv, vectorii proprii la
dreapta ai matricei D iar ̄0 şi   reprezintă coeficienţii dezvoltărilor în baza vectorilor proprii ai
condiţiei iniţiale U0 (2138) şi, respectiv, a termenului sursă Q (2141):

X 
X
()
U0 = ̄0 r  Q=   () r()  (2.332)
=1 =1

Cum sistemul (2329) este liniar, iar soluţia (2331) este o combinaţie liniară a modurilor proprii r() ,
este suficient să considerăm un singur termen din suma din (2331):
Ū () = ̄0 e  r() = ̄ () r()  (2.333)
Aşadar, pentru  = +1 = ( + 1) ∆ vom avea:
Ū+1 = ̄0 e (+1)∆ r() = ̄0 e ∆ r() e ∆ = Ū e ∆  (2.334)
relaţie care permite identificarea unui factor de amplificare exact,  (  ∆)  pentru componenta
̄ ():
 (  ∆) = e ∆  (2.335)
Amplificarea totală a componentei  a condiţiei iniţiale va fi:
̄+1 = +1
 (  ∆) ̄0  (2.336)
Impunând condiţia de stabilitate în sensul ca amplificarea unei componente modale a condiţiei
iniţiale să rămână mărginită la orice moment de timp   obţinem:
| | ≤ 1 (2.337)
Deoarece forma generală a valorilor proprii este (2149)  condiţia (2337) devine:
¯ ¯ ¯ ¯
¯ ¯ ¯ ¯
| | = ¯e( +i )∆ ¯ = ¯e ∆ [cos ( ∆) + i sin ( ∆)]¯ = e ∆ ≤ 1 (2.338)
care va fi satisfăcută pentru:
  0 (2.339)
În consecinţă, o schemă semidiscretă va fi stabilă, dacă toate valorile proprii ale operatorului de
derivare spaţială au partea reală negativă.
Această condiţie nu conţine însă nici o informaţie asupra pasului de timp ∆. Pentru a pune în
evidenţă implicaţiile lui ∆ asupra stabilităţii va trebui, evident, să alegem o discretizare şi pentru
derivata temporală din sistemul (2329). Folosind o formulă de derivare explicită de ordinul întâi, peste
un pas de timp, vom scrie:
d 1 ¡ +1 ¢
U () = U − U +  (∆)  (2.340)
d ∆
în care U este soluţia numerică. Sistemul (2329) devine:
1 ¡ +1 ¢
U − U = DU + Q+1  (2.341)
∆
sau încă:
U+1 = BU + Q̂+1  (2.342)
unde:
B = ∆D + I Q̂+1 = ∆Q+1  (2.343)
iar I este matricea unitate de ordin . Observând din nou că, pentru analiza stabilităţii, este suficient
să considerăm doar partea tranzitorie şi omogenă a sistemului discret (2342)  adică:
U+1 = BU  (2.344)
rezultă că amplificarea condiţiei iniţiale U0 va fi:
U+1 = B+1 U0  (2.345)
102 METODE CU DIFERENŢE FINITE

de unde rezultă condiţia de stabilitate:


kB k ≤  (2.346)
iar  este independent de  ∆ şi ∆
Pentru norma spectrală, condiţia de stabilitate va fi:
max |  | ≤  (2.347)

unde   sunt valorile proprii ale matricei B Din nefericire, în general, este dificil să calculăm valorile
proprii ale matricei B . Din acest motiv se procedează, de regulă, la o analiză modală simplificată,
bazată pe studiul amplificării unui singur mod propriu obţinându-se condiţie necesară de stabilitate,
fără însă ca aceasta să fie şi suficientă. Astfel, soluţia numerică U poate fi scrisă într-o bază oarecare
b()  sub forma:
X
U =  b()  (2.348)
=1

în care coeficienţii  depind de timp, având semnificaţia unor amplitudini pentru modul respec-
tiv. Componenta U a soluţiei numerice corespunzătoare modului b() va fi:
U =  b()  (2.349)
şi, evident:
U+1 = +1
 b()  (2.350)
Relaţiile (2349) şi (2350) permit definirea unui factor de amplificare numeric,  , observând că:

+1
 +1

U +1
= +1 b() =  b() = U  (2.351)

  

de unde:
+1

 =  (2.352)

Amplificarea totală a componentei U0 din condiţia iniţială U0 :

X
U0 = U0  U0 = 0 b()  (2.353)
=1

va fi:
U+1 = +1
 U0  (2.354)
Condiţia de stabilitate impusă doar pentru componenta  va fi:
| | ≤ 1 (2.355)
Impunând, în plus, condiţia ca U+1 şi U să satisfacă sistemul tranzitoriu omogen (2345)  obţinem:

+1
 b() =  Bb()  (2.356)
sau încă:
Bb() =  b()  (2.357)
relaţie care arată că, dacă baza de reprezentare este sistemul de vectori proprii ai matricei B atunci
factorul de amplificare este dat de valorile proprii ale acestei matrice. De remarcat faptul că relaţia
(2357) pune în evidenţă faptul, deja menţionat, că metoda matriceală reprezintă o generalizare a
metodei von Neumann, deoarece analiza Fourier este înlocuită cu analiza modală. Într-adevăr, am
văzut că metoda von Neumann aplicată aceleiaşi reprezentări matriceale conduce la un factor de
METODE CU DIFERENŢE FINITE 103

Fig. 2.17. Zona de stabilitate pentru scheme peste un pas de timp.

amplificare definit de (2310):


⎡ ⎤
..
⎢ i∆ ⎥.
BV =  V  V = ⎢
⎣ 
⎥
⎦ (2.358)
..
.

Deoarece b() din relaţia (2357) pot fi interpretaţi ca vectori proprii, iar factorul de amplificare 
ca valorile proprii ale matricei B, nu mai este necesar să impunem condiţii restrictive asupra matricei
B aşa cum o impune analiza Fourier. În consecinţă, metoda matriceală de studiu al stabilităţii este
mai generală decât metoda von Neumann.

2.7.2. Scheme explicite peste un pas de timp


Pentru o schemă explicită, între matricea D a operatorului de derivare spaţială şi matricea B
există relaţia (2343). Valorile proprii ale matricei B sunt soluţiile ecuaţiei:
µ ¶
1
det (B −  I) = det (∆D − ( − 1) I) = det D − ( − 1) I = 0 (2.359)
∆
de unde:
1
 = ( − 1)  (2.360)
∆
în care  sunt valorile proprii ale matricei D
Condiţia de stabilitate (2355) devine:
| | = |1 + ∆ | ≤ 1 (2.361)
O interpretare geometrică a acestor rezultate se poate obţine prin reprezentarea zonei de stabilitate
în planul complex (Re {∆ }  Im {∆ })  ca în fig. 2.17.
Pentru ca operatorul de derivare spaţial să fie stabil, trebuie ca toate valorile proprii  să fie
situate în semiplanul Re {∆ } ≤ 0. Din relaţia (2360) deducem:
Re { } = 1 + Re {∆ }  Im { } = Im {∆ }  (2.362)
iar condiţia de stabilitate (2361) va fi reprezentată în planul complex (Re {∆ }  Im {∆ }) de
interiorul cercului de rază unitară cu centrul în punctul (−1 0) 
104 METODE CU DIFERENŢE FINITE

2.7.3. Scheme implicite peste un pas de timp


Pentru schemele implicite peste un pas de timp, discretizarea derivatei temporale se face, în
continuare, cu relaţia (2340)  reprezentând de această dată derivata către înapoi în punctul ( + 1 ) 
iar sistemul (2329) ia forma:
1 ¡ +1 ¢
U − U = DU+1 + Q+1  (2.363)
∆
sau:
U+1 = BU + Q̂+1  (2.364)
unde:
B = [I − ∆D]−1  Q̂+1 = ∆BQ+1  (2.365)
Dacă  reprezintă valorile proprii ale matricei B din relaţia de mai sus rezultă:
1
 =  (2.366)

unde   sunt valorile proprii ale matricei [I − ∆D]  care pot fi exprimate funcţie de valorile proprii
 ale matricei D:
  = 1 −  ∆ (2.367)
În consecinţă, factorul de amplificare a modului  , pentru o schemă implicită peste un pas de timp,
funcţie de valorile proprii ale operatorului de derivare spaţială, este:
1 1 −  ∆ + i ∆
 = =  (2.368)
1 −  ∆ (1 −  ∆)2 + ( ∆)2
şi, evident:
1 −  ∆  ∆
Re { } =  Im { } =  (2.369)
(1 −  ∆)2 + ( ∆)2 (1 −  ∆)2 + ( ∆)2
1
| | = q  (2.370)
(1 −  ∆)2 + ( ∆)2
Să remarcăm faptul că, dacă operatorul de derivare spaţială este stabil,
  0 (2.371)
atunci condiţia:
| | ≤ 1 (2.372)
este întotdeauna îndeplinită, ceea ce pune în evidenţă proprietatea de stabilitate necondiţionată a
schemelor implicite.

2.7.4. Ecuaţia de transport convectiv. Schema upwind


Să considerăm exprimarea matriceală semidiscretă upwind (2123) corespunzătoare ecuaţiei de
transport convectiv (280), în care viteza de transport  este presupusă pozitivă. Matricea D este:
⎡  ⎤
− 0
⎢ ∆ ⎥
⎢ ⎥
⎢   ⎥
⎢ − ⎥
D = ⎢ ∆ ∆ ⎥ (2.373)
⎢ . . ⎥
⎢ . ⎥
⎣   ⎦

∆ ∆
METODE CU DIFERENŢE FINITE 105

Lomax, [196], demonstrează că pentru o matrice tridiagonală A× de forma:


⎡ ⎤
 
⎢    ⎥
⎢ ⎥
⎢ . .. ⎥
A=⎢ ⎥ (2.374)
⎢ ⎥
⎣    ⎦
 
valorile proprii  sunt:
µ ¶
√ 
 =  + 2  cos   = 1 2      (2.375)
+1
iar vectorii la dreapta proprii corespunzători:
"µ ¶ µ ¶#
()  (−1)2 
r = sin   = 1 2       = 1 2      (2.376)
 +1
Dacă matricea A este tridiagonală şi periodică:
⎡ ⎤
..
⎢ . ⎥
A=⎢ ⎣    ⎥ ⎦ (2.377)
..
.
atunci valorile proprii şi, respectiv, vectorii proprii la dreapta sunt:
2 2 ()
 =  + ( + ) cos − i ( − ) sin  = 1 2      r = i(2)  (2.378)
 
De notat că în acest caz vectorii proprii nu mai depind de   , ci doar de structura matricei.
Particularizând relaţia (2375) pentru matricea D în care:
 
=−  =   = 0 (2.379)
∆ ∆
rezultă:

1 = 2 = · · ·  = −  (2.380)
∆
iar pentru cazul periodic din (2378) avem:
µ ¶
  2 2  2 2
 = − + cos − i sin =− 1 − cos − i sin  (2.381)
∆ ∆   ∆  
Condiţia de stabilitate (2339)   =   0 este satisfăcută şi, în concluzie, reprezentarea semidis-
cretă upwind este necondiţionat stabilă. Dacă însă   0 schema devine necondiţionat instabilă.
Pentru schema explicită upwind (2116)  matricea B este:
⎡ ⎤
1−
⎢  1− ⎥
⎢ ⎥
B=⎢ .. .. ⎥ (2.382)
⎣ . . ⎦
 1−
iar condiţia de stabilitate va fi (2361):
¯  ¯¯
¯
|1 + ∆ | = ¯1 − ∆ ¯ ≤ 1 (2.383)
∆
din care obţinem:
∆
0≤= ≤ 2 (2.384)
∆
Condiţia rezultată obţinută (2384) este evident în contradicţie cu condiţia CFL dedusă prin
metoda von Neumann ( ≤ 1) şi care prezice instabilitatea schemei upwind pentru   1. Evident,
106 METODE CU DIFERENŢE FINITE

una dintre cele două metode oferă un rezultat eronat. Se poate arăta că metoda matriceală conduce la
o supraestimare a limitelor de stabilitate. Astfel, am arătat mai sus că, pentru asigurarea stabilităţii,
este necesar şi suficient ca orice normă a matricei B să fie mărginită pentru orice valoare a lui
 (2346). Dacă alegem norma spectrală, atunci condiţia de stabilitate devine:

kBk2 = |1 − | ≤ 1 ⇔ 0 ≤  ≤ 2 (2.385)

dar care trebuie considerată doar o condiţie necesară de stabilitate, fără a fi şi suficientă. Într-adevăr,
înlocuind norma spectrală cu o altă normă, condiţia (2385) asigură doar comportarea asimptotică:

lim kB k ≤  (2.386)


→∞

pentru orice  independent de  → ∞, ∆ şi ∆. În realitate, calculele au loc la valori finite ale lui
 pentru care relaţia (2386) nu mai este satisfăcută în orice normă.
De exemplu, pentru cazul unei grile cu şase puncte ( = 5)  valorile normei infinit kB k∞ 
definită prin:
kBk∞ = max | |  (2.387)


sunt date în tabelul 2.7, pentru  = 1 5

Tabelul 2.7
Norma kk∞ pentru m=5
 1 10 11 12 13 14 20 22 23 25
kk∞ 1,5 16,611 54,817 46,986 38,176 29,693 3,5929 1, 525 0,974 0,38477

În fig. 2.18 s-a reprezentat norma kB k∞ funcţie de  pentru cazul  = 5. Se observă că, deşi
kB k∞  1 pentru  ≥ 23 şi lim kB k∞ = 0 pentru 1≤   23 norma kB k∞ este supraunitară. În
→∞
consecinţă, schema se dovedeşte instabilă pentru  = 1 5
În final, să remarcăm faptul că, dacă vom înlocui în condiţia de stabilitate (2385) norma spectrală
cu norma infinit vom obţine:
kBk∞ = max {||  |1 − |} ≤ 1 (2.388)
de unde:
|| ≤ 1 (2.389)
adică se obţine acelaşi rezultat cu cel obţinut prin metoda von Neumann. O analiză riguroasă a
normei kB k pentru valori 1 ≤  ≤ 2 este făcută de Hindmarsh şi col., [137]. Estimând analitic
valoarea maximă a normei kBk∞  autorii citaţi arată că, pentru 1 ≤  ≤ 2
µ ¶−1

max kBk∞ ≤  (2.390)
2−
Se pune astfel în evidenţă că, pentru  în vecinătatea valorii 2, norma matricei B atinge valori foarte
mari, ceea ce afectează stabilitatea schemei upwind.

2.7.5. Ecuaţia de transport convectiv. Schema explicită centrată


Pentru schema centrată aplicată ecuaţiei de transport convectiv (280)  s-a obţinut reprezenta-
rea semidiscretă (2122). Implementarea corectă a condiţiilor la limită fizice şi numerice corespunză-
toare cazului   0 conduce la:
dU ()
= DU () + Q(t) (2.391)
d
METODE CU DIFERENŢE FINITE 107

Fig. 2.18. Norma k[] k∞ funcţie de  pentru  = 5

unde: ⎡ ⎤ ⎡ ⎤
0 1 
 ()
⎢ −1 0 1 ⎥ ⎢ 2∆ ⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
 ⎢⎢ −1 0 1 ⎥


⎢ 0 ⎥

D=− ⎢ . .
.. .. .. ⎥ Q(t) = ⎢ 0 ⎥ (2.392)
2∆ ⎢ . ⎥ ⎢ ⎥
⎢ ⎥ ⎢ .. ⎥
⎣ −1 0 1 ⎦ ⎣ . ⎦
−2 2 0
Valorile proprii ale matricei operatorului de derivare spaţială, D×  nu pot fi calculate analitic, ci
doar numeric.
În fig. 2.19, se reprezintă locul rădăcinilor polinomului caracteristic pentru trei valori ale număru-
lui de puncte  din grilă. Constatăm că partea reală a valorilor proprii este în toate situaţiile negativă,
ceea ce arată că schema semidiscretă centrată este stabilă. O demonstraţie riguroasă a acestui rezultat
o oferă Gary, [107].
Dacă discretizarea în timp se face cu o formulă de ordinul întâi peste un pas de timp, (2117) 
atunci modulul factorului de amplificare, calculat cu relaţia (2361)  devine:
q
| | = |1 + ∆ | = |1 + ∆ ( + i )| = (1 + ∆ )2 + (∆ )2  (2.393)
Din fig. 2.19, constatăm că pentru orice  există o valoare proprie  pentru care:
2∆ 2∆
 ≈ 0  ≈ 2 (2.394)
 
şi deci:

 ≈ 0  ≈  (2.395)
∆
În consecinţă, există o valoare proprie  pentru care:
1 + ∆ ≈ 1 (2.396)
şi, prin urmare:
p ∆
| | ≈ 1 +  2 ≥ 1 = ≈ ∆  (2.397)
∆
ceea ce pune în evidenţă instabilitatea schemei centrate pentru orice valoare a numărului Courant, .
108 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.19. Locul rădăcinilor polinomului caracteristic pentru operatorul de derivare centrat.

Mai mult, dacă vom considera schema centrată cu condiţii la limită periodice (situaţia din metoda
von Neumann), reprezentarea matriceală a schemei semidiscrete centrate (2391) va fi:

dU ()
= DU ()  (2.398)
d
unde operatorul matriceal de derivare spaţială, D este:
⎡ ⎤
0 1
⎢ −1 0 1 ⎥
 ⎢ ⎢ . . ..


D=− ⎢ .. .. . ⎥ (2.399)
2∆ ⎢ ⎥
⎣ −1 0 1 ⎦
−1 0

iar valorile proprii ale matricei D(+1)×(+1) pot fi calculate analitic cu formulele Lomax (2378) în
care:
 
 = 0  =  =−  (2.400)
2∆ 2∆
şi rezultă:
µ ¶
 
 = −i cos   = 1 2      + 1 (2.401)
∆ +2
Deoarece valorile proprii sunt pur imaginare, modulul factorului de amplificare (2391) va fi:
q
| | = |1 + ∆ | = 1 + (∆ )2 ≥ 1  = 1 2      + 1 (2.402)

În consecinţă schema explicită centrată în spaţiu, aplicată ecuaţiei de transport convectiv este instabilă
pentru orice valoare a pasului de timp ∆ şi indiferent de condiţiile la limită ale problemei.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 109

2.7.6. Ecuaţia de difuzie. Schema centrată


Să considerăm ecuaţia model de difuzie (291)  cu condiţiile la limită (2.93)  discretizată cu
schema centrată în spaţiu. Reprezentarea matriceală semidiscretă (2124) este:
d
U () = DU () + Q ()  (2.403)
d
unde: ⎡ ⎤
⎡ ⎤ 
−2 1  ()
⎢ (∆)2 ⎥
⎢ 1 −2 1 ⎥ ⎢ ⎥
 ⎢ ⎢ ⎥ ⎢ 0 ⎥
. . ⎥ ⎢ ⎥
2 ⎢ ⎥  Q () = ⎢ ⎥
D= .    (2.404)
(∆) ⎣⎢ ⎥ ⎢ ⎥
1 −2 1 ⎦ ⎢ 0 ⎥
⎣  ⎦
1 −2 2  ()
(∆)
Formulele Lomax (2375) permit estimarea analitică a valorilor proprii pentru matricea D. Astfel,
luând:
  
 = −2 2 = 2 =  (2.405)
(∆) (∆) (∆)2
din (2375) rezultă:
µ ¶ µ ¶
2 2  4 2 
 = − + cos =− sin   = 1 2      − 1 (2.406)
(∆)2 (∆)2  (∆)2 2
Deoarece toate valorile proprii  sunt reale şi negative, operatorul spaţial de derivare D este stabil.
Aplicând o integrare de ordinul întâi în timp, modulul factorului de amplificare al componentei
 a condiţiei iniţiale va fi dat de (2361):
¯ µ ¶¯
¯  ¯¯ ∆
¯
| | = |1 + ∆ | = ¯1 − 4 sin2
 =  (2.407)
2 ¯ (∆)2
Impunând condiţia de stabilitate | | ≤ 1 pentru  = 1 2      − 1 obţinem condiţia CFL:
1
≤  (2.408)
2
identică cu cea din metoda von Neumann. Reamintim că metoda von Neumann corespunde unor
condiţii la limită periodice, pe când, în reprezentarea matriceală (2404) au fost implementate condiţi-
ile la limită fizice ale problemei, (2.93).
Observăm însă că, dacă vom admite condiţii la limită periodice în forma matriceală, se schimbă
doar dimensiunea matricei D dar structura acesteia rămâne neschimbată. În consecinţă, valorile
proprii se vor calcula, în continuare, cu relaţiile (2406)  în care  = 1 2      + 1 regăsindu-se
aceeaşi condiţie de stabilitate (2408), ceea ce explică comparaţia făcută cu metoda von Neumann.

2.8. METODA ECUAŢIEI MODIFICATE

S-a arătat că ecuaţia modificată, introdusă pentru studiul consistenţei schemelor cu diferenţe,
reprezintă ecuaţia care este de fapt rezolvată numeric. În consecinţă, o analiză a acesteia poate oferi o
serie de informaţii şi asupra stabilităţii. Metoda a fost introdusă iniţial de Hirt, [140], şi ulterior dez-
voltată de Yanenko şi Shokin, [311], şi, în special, de Warming şi Hyett, [296]. În general, analiza erorii
de trunchiere permite găsirea unor condiţii necesare de stabilitate, şi numai în anumite cazuri particu-
lare, a condiţiilor necesare şi suficiente de stabilitate. Ca şi metoda von Neumann, analiza ecuaţiei
modificate nu poate cuantifica influenţa condiţiilor la limită asupra stabilităţii, dar se dovedeşte un in-
strument de studiu foarte eficace pentru optimizarea schemelor numerice aplicate ecuaţiilor neliniare
(Lerat şi Peyret, [188], [189]).
110 METODE CU DIFERENŢE FINITE

2.8.1. Prezentarea metodei


Să considerăm ecuaţia de transport convectiv (280)  discretizată cu schema upwind (286) 
pentru cazul în care viteza de transport   0. Ecuaţia modificată corespunzătoare acestei scheme
este (2173):
¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯  ¯¯ ∆  2  ¯¯  (∆)2 ¡ 2 ¢  2  ¯
+ =    = (1 − ) − 2 − 3 + 1 ¯ ···  (2.409)
 ¯  ¯ 2 2 ¯ 6 3 ¯
în care am înlocuit eroarea de trunchiere cu expresia (2176). Dacă reţinem doar primii doi termeni
din eroarea de trunchiere, ecuaţia modificată (2409) este de forma:
¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯  ¯¯  2  ¯¯  3  ¯¯
+ + + = 0 (2.410)
 ¯  ¯ 2 ¯ 3 ¯
în care, evident,
∆  (∆)2 ¡ 2 ¢
=− (1 − )   = 2 − 3 + 1  (2.411)
2 6
Soluţia exactă a ecuaţiei (2410) poate fi construită ca o superpoziţie liniară de unde:

X 
 ( ) = e− ei    =  (2.412)
=−

În mod analog celorlalte metode de studiu al stabilităţii, este suficient să analizăm o singură armonică
 deci vom considera:
 ( ) = e− ei   (2.413)
Înlocuind în ecuaţia modificată (2410)  obţinem ecuaţia caracteristică:
− + i − 2 − i3 = 0 (2.414)
Definim factorul de amplificare  ca fiind raportul soluţiilor la două momente succesive de timp:
¡ ¢
 +1  
= e−i∆ = e−(i − −i )∆ = e ∆ e−i( − )∆ 
2 3 2 3
 =  (2.415)
 (   )
2 ¡ ¢
| | = e ∆   = −  − 3 ∆ (2.416)
Deoarece coeficienţii   şi  sunt reali, condiţia de stabilitate, | | ≤ 1 conduce la:
 ≤ 0 (2.417)
sau, având în vedere prima relaţie din (2411)  vom obţine aceeaşi condiţie CFL cu cea din metoda
von Neumann:
 ≤ 1 (2.418)
Vom observa însă că, dacă   0 schema este necondiţionat instabilă. Cunoscând valoarea exactă
  a factorului de amplificare a armonicei  (2259):
 = e−i ∆ = e−i  = ei   = ∆ (2.419)
putem calcula disipaţia (2261):
2
| | 2 
 = = | | = e ∆ = e− 2 (1−) (2.420)
| |
şi factorul de dispersie (2262):
µ ¶
  − 3  2 1 2 1
 = = = 1 −  = 1 −  ( − 1)  −  (2.421)
    3 2
METODE CU DIFERENŢE FINITE 111

Fig. 2.20. Disipaţia şi dispersia numerică calculate din ecuaţia modificată.

În fig. 2.20a) s-a reprezentat factorul de disipaţie   iar în fig. 2.20b) factorul de dispersie 
pentru
¡ ¢schema upwind, calculate prin metoda ecuaţiei modificate. Constatăm că, dacă   1 curbele ¡ ¢
  sunt situate în interiorul cercului de rază unitară. Dacă  ≤ 12 factorul de dispersie  
este subunitar, deci perturbaţiile numerice sunt întârziate faţă de soluţia exactă. În schimb, dacă
  12 undele numerice le devansează pe cele exacte. În fig. 2.21, se reprezintă raportul dintre
factorul de amplificare obţinut prin metoda von Neumann, VN (2253)  cu cel obţinut prin metoda
ecuaţiei modificate, Em (2416):
r

VN 1 − 4 (1 − ) sin2
= 2  (2.422)
2
Em − 2 (1−)
e
Din relaţia (2422) şi din fig. 2.21 constatăm că, pentru armonicele de lungimi de undă mici şi
moderate, raportul |VN |  |Em | este unitar, deci cele două metode prezic aceeaşi valoare pentru
amortizarea amplitudinii perturbaţiilor. Metoda von Neumann prezice însă o dispersie mai mică a
erorii, în raport cu cea calculată din ecuaţia modificată. În fig. 2.22, s-a trasat raportul factorilor de
dispersie calculaţi cu cele două metode:
à !
 sin 
arctan 
 VN 1 −  sin2 2
=∙ ¸  (2.423)
 Em 1 2 2
1 −  (2 − 3 + 1)  
6
Analizând modalitatea de calcul a factorului de amplificare, vom constata că, pentru o soluţie de
tip undă de forma (2413)  ( ) =e− ei   termenii din eroarea de trunchiere care conţin derivate
pare, fiind reali, dau contribuţii la modulul factorului de amplificare iar termenii cu derivate im-
pare, fiind imaginari, se vor regăsi în faza factorului amplificare. În consecinţă, vom asimila termenii
cu derivate pare din expresia erorii de trunchiere cu disipaţia numerică a schemei, iar termenii cu
derivate impare cu dispersia numerică. Se poate astfel ca, direct, din expresia erorii de trunchiere
(2409)  să punem în evidenţă că schema upwind introduce o vâscozitate artificială,  :
∆ 2
= (1 − ) 2  (2.424)
2 
iar condiţia de stabilitate (2418) o putem interpreta ca fiind cea care asigură un „coeficient de
112 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.21. Factorul de amplificare - comparaţie între metoda Von Neumann şi metoda ecuaţiei modificate.

∆
vâscozitate artificială”,   = (1 − )  pozitiv. Evident, schema devine instabilă pentru valori
2
negative ale coeficientului de vâscozitate artificială, (  0). De asemenea, comparând relaţiile (2409)
şi (2421)  coeficientul derivatei de ordin trei din eroarea de trunchiere apare ca o măsură a factorului
de dispersie  
Observaţii. 1. Există situaţii, pentru scheme de ordinul doi, pentru care, din expresia erorii de
2
trunchiere, lipseşte termenul cu derivata a doua . În acest caz, pentru a pune în evidenţă disipaţia
2
numerică, va trebui să considerăm următorul termen de ordin par din eroarea de trunchiere, de regulă
4
cel cu  iar reprezentarea generală (2410) va fi modificată după cum urmează:
4
¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯  ¯¯  3  ¯¯  4  ¯¯
+ + + = 0 (2.425)
 ¯  ¯ 3 ¯  4 ¯ 

În consecinţă, pentru armonica  factorul de amplificare va fi:


4
 = e− ∆  (2.426)
iar condiţia de stabilitate impune:
 ≥ 0 (2.427)
2. Dacă din eroarea de trunchiere lipsesc toţi termenii cu derivate pare, schema este neutru
stabilă, deoarece | | = 1

2.8.2. Ecuaţia de transport convectiv. Schema centrată


Pentru ecuaţia de transport convectiv (280)  să considerăm schema centrată Euler (287). Ecuaţia
modificată asociată schemei este (2182):
¯ ¯
 ¯¯  ¯¯
+ =   (2.428)
 ¯  ¯
în care eroarea de trunchiere este:
¯ µ ¶ ¯
1 2  2  ¯¯  (∆)2 1  2  ¯¯
 = −  ∆ + − (1 + ) + ···  (2.429)
2 2 ¯ 2 3 3 ¯
METODE CU DIFERENŢE FINITE 113

Fig. 2.22. Factorul de dispersie - comparaţie între metoda Von Neumann şi metoda ecuaţiei modificate.

Având în vedere interpretarea de mai sus a termenilor din eroarea de trunchiere, apare evident de ce
coeficientul de vâscozitate artificială:
1
  = − 2 ∆ (2.430)
2
este negativ şi schema este necondiţionat instabilă.

2.8.3. Ecuaţia de difuzie. Schema centrată


S-a obţinut anterior că, pentru ecuaţia de difuzie (291)  o discretizare centrată în spaţiu,
(T2.5.3)  este echivalentă cu ecuaţia modificată (2186):
¯ ¯
 ¯¯  2  ¯¯
− =   (2.431)
 ¯ 2 ¯
unde eroarea de trunchiere este dată de (2187):
" # ¯ " 3 # ¯
2 ∆  (∆)2  4  ¯¯  (∆)2 2 ∆ (∆)2  (∆)4  6  ¯¯
 = − + + − + +···  (2.432)
2 12 4 ¯ 3 12 360 6 ¯

Deci forma generală a ecuaţiei modificate pentru ecuaţia de difuzie este:


¯ ¯ ¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯  2  ¯¯  3  ¯¯  4  ¯¯  5  ¯¯  6  ¯¯
= 2 + 3 + 4 + 5 + 6  (2.433)
 ¯ 2 ¯ 3 ¯ 4 ¯ 5 ¯ 6 ¯
iar, în cazul schemei centrate Euler:
µ ¶ µ ¶
 (∆)2 1  (∆)4 1 1
2 =  3 = 0 4 = −  5 = 0 6 = 2 −  +  (2.434)
2 6 3 4 120
∆
unde  = 
(∆)2
2
Soluţia ecuaţiei (2433), pentru o armonică de lungime de undă  = , se consideră de forma

(2413)  care introdusă în ecuaţia modificată conduce la ecuaţia caracteristică:
¡ ¢
− = 2 −6 4 + 5 i3 + 4 2 − 3 i − 2  (2.435)
114 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Factorul de amplificare corespunzător acestei armonice va fi:


¡ ¢
 +1  
= e−∆ = e (−6  +5 i +4  −3 i −2 )∆ 
2 4 3 2
 = 
(2.436)
 (   )
de unde rezultă:
£ ¡ ¢ ¤ ¡ ¢
| | = exp −2 2 − 4 2 + 6 4 ∆   = −3 3 − 5 2 ∆ (2.437)
Pentru ca schema să fie stabilă, este necesar şi suficient ca | | ≤ 1 ceea ce este echivalent cu:
2 − 4 2 + 6 4 ≥ 0 ∀  (2.438)
Condiţia suficientă (Hirsch, [139]) pentru ca polinomul bipătrat din relaţia (2438) să fie pozitiv,
pentru orice valoare a numărului de undă   este ca toţi coeficienţii acestuia să fie pozitivi:
2 ≥ 0 4 ≤ 0 6 ≥ 0 (2.439)
Înlocuind coeficienţii 2  4  6 din relaţiile (2434) vom avea:
( " ¶#)
2 µ ¶ 4 µ
  1  1 1
| | = exp −2  1 − − + 2 −  +   = 0 (2.440)
2 6 3 4 120

unde  =  ∆ iar condiţiile (2439) devin:


∙ ¸ ∙ ¸
1 1 2 1 1 1 1 √ 1 1 √
− ≤0→ ≥ ;  − + ≥ 0 →  ∈ 0 − 105 ∪ + 105 ∞  (2.441)
6 6 4 120 8 120 8 120
de unde ar rezulta condiţia de stabilitate:
1 1 √
≥ + 105 (2.442)
8 120
În realitate, condiţia obţinută este falsă deoarece se poate arăta că, pentru  ∈ [− ] 
µ ¶ µ ¶
2 1 4 2 1 1
1− − +  − + ≥ 0 ∀ (2.443)
2 6 3 4 120
şi, în consecinţă, schema ar fi necondiţionat stabilă. Reamintim că, aplicând metoda von Neumann,
∆
se obţine condiţia de stabilitate  = ≤ 12
(∆)2
Variaţia factorului de amplificare în funcţie de faza  se poate urmări în fig. 2.23. Constatăm
că, într-adevăr, pentru toate valorile considerate ale parametrului  modulul factorului de amplificare
este subunitar. Dispersia este nulă, (2440), deoarece eroarea de trunchiere (2432) nu conţine derivate
de ordin impar, rezultat identic cu cel al metodei von Neumann.
În consecinţă, metoda de mai sus, se dovedeşte incapabilă să prezică o valoare corectă a fac-
torului de amplificare, singurul rezultat corect fiind pentru dispersie, dar acesta se datorează absenţei
derivatelor impare din expresia erorii de trunchiere.
În lucrarea citată (Hirsch, [139]), rezultatele, evident nesatisfăcătoare, ale metodei ecuaţiei modi-
ficate pentru analiza stabilităţii, sunt puse pe seama caracterului parabolic al ecuaţiei de difuzie,
concluzia fiind că metoda se dovedeşte eficientă doar pentru ecuaţii de tip hiperbolic.

2.8.4. Variantă îmbunătăţită


Deoarece orice derivare a unei ecuaţii diferenţiale introduce soluţii parazite, considerăm că
un studiu al stabilităţii trebuie făcut pe ecuaţia modificată în varianta iniţială, în care eroarea de
trunchiere conţine şi derivatele în raport cu timpul (2444). Relaţiile între derivatele temporale şi cele
spaţiale se vor utiliza doar pentru a pune în evidenţă ordinul de mărime al derivatei temporale.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 115

Fig. 2.23. Factorul de amplificare pentru ecuaţia de difuzie calculat pe baza ecuaţiei modificate.

Astfel, s-a arătat că eroarea de trunchiere asociată schemei centrate aplicate ecuaţiei de difuzie
este (2185):
¯ ¯ ¯ ¯
∆  2  ¯¯ (∆)2  3  ¯¯  (∆)2  4  ¯¯  (∆)4  6  ¯¯
 = − − +    + + +  (2.444)
2 2 ¯ 6 3 ¯ 12 4 ¯ 360 6 ¯
iar după eliminarea derivatelor în raport cu timpul se obţine expresia (2432).
Să remarcăm faptul că cele două exprimări sunt echivalente, dacă există relaţia:
¯ ¯
4 ¯
 2  ¯¯ 2  ¯
= +  (2.445)
2 ¯ 4 ¯
obţinută prin derivarea erorii de trunchiere (2445). Această relaţie, (2445)  arată că, dacă în expresia
erorii de trunchiere păstrăm termenii până la ordinul doi în raport cu timpul, va trebui să păstrăm
termenii până la ordinul patru în raport cu spaţiul. Deci, în această situaţie ecuaţia modificată va fi:
¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯  2  ¯¯ ∆  2  ¯¯  (∆)2  4  ¯¯
− =− +  (2.446)
 ¯ 2 ¯ 2 2 ¯ 12 4 ¯
sau: ¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯  2  ¯¯  2  ¯¯  4  ¯¯
= 2 + 2 2 ¯ + 4  (2.447)
 ¯ 2 ¯   4 ¯
unde am notat:
∆  (∆)2
2 =  2 = −  4 =  (2.448)
2 12
Dacă soluţia acestei ecuaţii se consideră de forma (2413)  se obţine ecuaţia caracteristică:
− = −2 2 +  2 2 + 4 4  (2.449)
care are rădăcinile: µ q ¶
1 ¡ ¢
 12 = 2 2
−1 ± 1 + 42  2 − 4   (2.450)
22
Cum ecuaţia este de tip parabolic/hiperbolic este necesar ca  să fie real, deci:
¡ ¢
1 + 42 2 2 − 4 2 ≥ 0 (2.451)
116 METODE CU DIFERENŢE FINITE

iar condiţia de stabilitate  ≥ 0 este satisfăcută dacă:


µ q ¶
1 ¡ ¢
−1 ± 1 + 42 2 2 − 4 2 ≥ 0 (2.452)
2
Înlocuind în (2451) coeficienţii 2  2 şi 4  din (2448) obţinem:
µ ¶
2 1 2
1 − 2 1 −  ≥ 0 (2.453)
12
unde  =  ∆ iar − ≤  ≤  . De notat că, dacă condiţia (2453) este satisfăcută, rădăcinile
ecuaţiei caracteristice (2450) sunt reale şi deci faza factorului de amplificare va fi nulă. În plus,
restricţia (2452) este îndeplinită pentru orice  ∈ [− ]. Din relaţia (2453)  obţinem:
6
≤ ¡ ¢ (2.454)
2 12 − 2
6
Valoarea minimă a raportului ¡ ¢ se atinge pentru 2 = 6 şi se obţine condiţia de stabilitate:
2 12 − 2
1
≤  (2.455)
6
deci o condiţie mult mai restrictivă decât cea prescrisă de metoda von Neumann. Având stabilită
această condiţie, se poate continua analiza factorului de amplificare şi a factorului de dispersie ca în
metoda de bază (secţiunea 2.8.1).
Facem observaţia că metoda poate fi aplicată şi pentru ecuaţiile de tip hiperbolic. De exemplu,
pentru ecuaţia de transport convectiv (280) şi schema upwind, s-a arătat că eroarea de trunchiere
este (2164): ¯ ¯
1  2  ¯¯ 1  2  ¯¯
 = − ∆ +    +  ∆ +     (2.456)
2 2 ¯  2 2 ¯ 
şi, de asemenea, s-a obţinut ordinul de mărime al derivatei de ordinul doi în raport cu timpul (2167):
¯ ¯
2 ¯
 2  ¯¯ 2  ¯
= ···  (2.457)
2 ¯ 2 ¯
Deci dacă vom păstra în (2456) derivata de ordin doi în timp, va trebui să păstrăm şi derivata de ordin
doi în spaţiu. În consecinţă, în varianta propusă aici pentru studiul stabilităţii, ecuaţia modificată va
fi: ¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯  ¯¯ 1  2  ¯¯ 1  2  ¯¯
+ =− ∆ +  ∆     (2.458)
 ¯  ¯ 2 2 ¯ 2 2 ¯
Dacă soluţia ecuaţiei de mai sus se consideră de forma  ( ) = e− ei   vom obţine ecuaţia carac-
teristică:
1 1
− = −i − ∆ 2 − ∆2  (2.459)
2 2
care are soluţiile: µ ¶
q
1 2
 12 = 1 ± 1 − 2i −   (2.460)
∆
unde  =  ∆ iar  = ∆∆. Condiţia de stabilitate va fi:
½ ¾ sµ ¶
© ª q q
2 1 2 2 4 2 2 2
Re ∆ 12 = Re 1 ± 1 − 2i −  =1 ± 2 1 − 2 +  +4  +2 − 2 ≥ 0
2
(2.461)
După calcule elementare, din relaţia anterioară obţinem:
2 (1 − ) ≥ 0 (2.462)
de unde condiţia CFL:  ≤ 1 aceeaşi ca la metoda von Neumann.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 117

2.8.5. Scheme implicite


Să analizăm, folosind metoda ecuaţiei modificate, stabilitatea schemei implicite Euler, (287) 
aplicată ecuaţiei de transport convectiv (280). Ecuaţia modificată corespunzătoare erorii de trunchiere
(2194) este:
¯ ¯ ¯+1 ∙ ¸ 3 ¯+1
 ¯¯+1  ¯¯+1 1 2  2  ¯¯ 1 2 1 3 2  ¯
¯
¯ + ¯ =  ∆ ¯ −  (∆) +  (∆) ∆ + · · ·  (2.463)
    2  2 6 3  ¯
3

şi, pentru soluţia (2413)  se obţine ecuaţia caracteristică:


∙ ¸
1 1 1
− = −i − 2 ∆2 + i  (∆)2 + 3 (∆)2 3 ∆ (2.464)
2 6 3
iar condiţia de stabilitate va fi:
1
Re {} = 2 ∆2 ≥ 0 (2.465)
2
deci schema este necondiţionat stabilă, rezultat identic cu cel prescris de metoda von Neumann.
Această proprietate putea fi pusă în evidenţă direct, observând, din (2463), că schema implicită
introduce o vâscozitate artificială:
¯+1
1 2  2  ¯¯
  =  ∆  (2.466)
2 2 ¯
1
iar coeficientul de vâscozitate   = 2 ∆ este întotdeauna pozitiv.
2
Factorul de amplificare pentru armonica de număr de undă  va fi:
¡ ¢ ½ ∙ ¸ ¾
 +1   −∆ 1 2 2 1 1 2 3
 = = e = exp −i  −   + i +     (2.467)
 (   ) 2 3 2
unde  = ∆∆ şi  =  ∆. Vom identifica de mai sus:
∙ ¸
1 2 2
| | = exp −    (2.468)
2
∙ ¸
1 1
 = − + +  3 
2 (2.469)
3 2
Considerând valorile exacte ale factorului de amplificare pentru ecuaţia de transport convectiv (2419) 
putem estima eroarea în amplitudine şi, respectiv, în fază:
| | £ ¤
 = = exp − 12  2 2  (2.470)
| |
∙ ¸
 1 1
 = =1− +  2 
2 (2.471)
 3 2
În concluzie, factorul de fază  este întotdeauna subunitar şi deci unda corespunzătoare soluţiei
numerice va fi întârziată faţă de unda corespunzătoare soluţiei analitice exacte. De asemenea, ampli-
tudinea undei numerice va fi mai mică decât cea a celei analitice.

2.9. CONVERGENŢA

Cel mai important aspect care apare în analiza unui algoritm numeric este cel referitor la acu-
rateţea rezultatelor obţinute. Orice calcul numeric conduce la o soluţie aproximativă, iar diferenţa
dintre soluţia exactă şi cea numerică se constituie în eroarea numerică, care reprezintă efectul cumu-
lat al erorilor de trunchiere, de rotunjire şi de calcul. Pentru o problemă dată, dacă notăm cu ̄( )
118 METODE CU DIFERENŢE FINITE

soluţia exactă şi cu (   ) soluţia numerică obţinută într-o grilă de calcul, atunci eroarea numerică
 (   ) este:
 (   ) = ̄(   ) − (   ) (2.472)
Analiza convergenţei trebuie să rezolve următoarele două probleme:
a) care este mărimea erorii  (   ) într-o grilă dată;
b) care sunt condiţiile în care eroarea tinde către zero,  (   ) → 0 sau, altfel spus, când soluţia
numerică coincide cu cea exactă.
În general, convergenţa este dificil de probat direct. Mai mult, se poate răspunde, prin intermediul
teoremei de echivalenţă Lax doar la a doua problemă de mai sus. Definiţia convergenţei, acceptată la
ora actuală, este formulată de Richtmyer şi Morton, [239]. O schemă numerică este convergentă dacă
eroarea numerică într-un punct fixat din grilă tinde către zero atunci când paşii reţelei tind simultan
către zero:
lim | (   )| = 0 în punctul fixat  = ∆  = ∆
∆→0
(2.473)
∆→0

Este evident că, dacă ∆ şi ∆ tind simultan către zero, dar punctul (∆ ∆) rămâne fix, va trebui
să admitem că  → ∞ şi, respectiv,  → ∞. Această definiţie pune în evidenţă legătura între, pe de o
parte, consistenţa şi stabilitatea schemei numerice şi, pe de altă parte, convergenţa acesteia. Relaţia
exactă dintre aceste proprietăţi este formulată în teorema de echivalenţă Lax, demonstrată de autorii
citaţi mai sus (Richtmyer şi Morton, [239]).
Pentru o problemă evolutivă, liniară şi bine pusă, condiţia necesară şi suficientă ca o schemă cu
diferenţe finite consistentă să fie convergentă este ca aceasta să fie stabilă.
Teorema de echivalenţă Lax permite analiza indirectă a convergenţei unei scheme cu diferenţe
prin intermediul consistenţei şi a stabilităţii. În fig. 2.24 s-a reprezentat schematic legătura dintre,
pe de o parte, convergenţa unei scheme cu diferenţe finite liniare şi, pe de altă parte consistenţa şi
stabilitatea acesteia, conform teoremei de echivalenţă Lax.

Fig. 2.24. Legătura dintre consistenţă, stabilitate şi convergenţă conform teoremei de echivalenţă Lax.

Cu toate că teorema de echivalenţă Lax este demonstrată doar pentru scheme cu diferenţe finite
asociate problemelor liniare bine puse, ea se aplică pentru toate procedurile numerice de discretizare
(diferenţe finite, elemente finite, volume finite etc.), având asociate condiţii la limită oarecare şi, chiar
pentru probleme neliniare, respectiv, scheme neliniare.
În aceste situaţii, sau în oricare alt caz care depăşeşte condiţiile restrictive impuse de teoremă,
stabilitatea algoritmilor numerici consistenţi trebuie considerată doar ca o condiţie necesară de con-
vergenţă, fără a fi şi suficientă. Din punct de vedere practic, teorema de echivalenţă Lax se dovedeşte
un instrument foarte util pentru excluderea algoritmilor numerici care nu sunt consistenţi şi stabili,
deci care nu îndeplinesc condiţiile necesare minime de convergenţă.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 119

2.10. SCHEME PENTRU ECUAŢIA DE CONVECŢIE

Vom analiza în continuare, principalele scheme cu diferenţe finite utilizate în prezent pentru
integrarea ecuaţiei de transport convectiv (280):
 
+ = 0  ∈ [0   ] (2.474)
 
cu următoarele condiţiile iniţiale şi la limită:
 = 0  (0 ) = 0 ()  ∈ [0   ]  (2.475)
∀  = 0  ( 0) =  () dacă   0 (2.476)
∀  =   (  ) =  () dacă   0 (2.477)

2.10.1. Schema centrată Euler. Varianta explicită


Schema explicită Euler (283) corespunde unei discretizări înainte în timp şi centrate în spaţiu:
+1 −   − −1

+  +1 = 0 (2.478)
∆ 2∆
Deoarece această schemă a fost analizată în detaliu anterior, vom prezenta aici doar sinteza
rezultatelor obţinute.
1. Ecuaţia modificată şi eroarea de trunchiere, (2182)  are forma:
¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯  ¯¯ 1 2  2  ¯¯ 1 2¡ ¢ 3 ¯
2  ¯
+ = −  ∆ −  (∆) 1 + 2 ···  (2.479)
 ¯  ¯ 2 2 ¯ 6 3 ¯
de unde rezultă ordinul întâi de precizie în timp, şi doi în spaţiu:
h i
 ≈  ∆ (∆)2  (2.480)

precum şi consistenţa schemei.


2. Stabilitatea. Schema este necondiţionat instabilă, rezultat obţinut prin toate cele trei metode
de analiză introduse anterior: metoda von Neumann, metoda matriceală şi metoda ecuaţiei modificate.
2.1. Factorul de amplificare din metoda von Neumann, (2272)  este:
 = 1 − i sin   (2.481)
iar modulul acestuia rezultă:
q
| | = 1 +  2 sin2  ≥ 1 pentru ∀ (2.482)
2.2. Reprezentarea matriceală semidiscretă (2391)  pentru condiţiile la limită corespunză-
toare cazului   0 este:
dU ()
= DU () + Q (2.483)
d
unde: ⎡ ⎤
0 1 ⎡  ⎤
⎢ −1 0 1 ⎥  ()
⎢ ⎥ ⎢ 2∆ ⎥
 ⎢⎢ −1 0 1 ⎥
⎥ ⎢
⎢ 0 ⎥
⎥
D=− ⎢ . . ⎥ Q = ⎢ . ⎥ (2.484)
2∆ ⎢ . ⎥ ⎣ . ⎦
⎢ ⎥ .
⎣ −1 0 1 ⎦ 0
−2 2
Valorile proprii  ale operatorului matriceal de derivare spaţială D au partea reală negativă, deci
schema semidiscretă centrată este stabilă (Gary, [107]).
120 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Dacă discretizarea în timp se face cu o formulă de ordinul întâi peste un pas de timp, (2117) 
atunci modulul factorului de amplificare calculat cu relaţia (2361) devine:
q
| | = |1 + ∆ | = |1 + ∆ ( + i )| = (1 + ∆ )2 + (∆ )2  (2.485)
Există o valoare proprie  pentru care:
∆
1 + ∆ ≈ 1 ∆ ≈ =  (2.486)
∆
şi, prin urmare: p
| | ≈ 1 +  2 ≥ 1 (2.487)
ceea ce pune în evidenţă instabilitatea schemei centrate pentru orice valoare a numărului Courant, 
2.3. Metoda ecuaţiei modificate pune direct în evidenţă că schema centrată introduce o
vâscozitate artificială negativă:
1
  = − 2 ∆  0 (2.488)
2
ceea ce face ca schema să fie necondiţionat instabilă.

2.10.2. Schema centrată Euler. Varianta implicită


Discretizarea se face într-un punct ( + 1 ) din grilă şi este de tip centrat în spaţiu, dar înapoi
în timp; se obţine (2191):
+1 −  +1 − +1

+  +1 −1
= 0 (2.489)
∆ 2∆
Principalele proprietăţi ale acestei scheme, sunt sintetizate în continuare.
1. Ecuaţia modificată şi eroarea de trunchiere. Relaţia (2194) se scrie:
¯ ¯ ¯+1 ∙ ¸ 3 ¯+1
 ¯¯+1  ¯¯+1 1 2  2  ¯¯ 1 2 1 3 2  ¯
¯
¯ + ¯ =  ∆ ¯ −  (∆) +  (∆) ∆ + · · ·  (2.490)
    2  2 6 3  ¯
3

∙ ¸
2
Deoarece  ≈  ∆ (∆)  schema este de ordinul întâi în timp şi de ordin doi în spaţiu şi, cum

lim  = 0 schema este consistentă.


∆ ∆→0
2. Stabilitatea. Schema este necondiţionat stabilă.
2.1. Factorul de amplificare din metoda von Neumann (2297) este:
¡ ¢ ¡ ¢
1 − i sin  1 − sin 
 = ¡ ¢  Re { } = ¡ ¢  Im { } = ¡ ¢  (2.491)
1 +  2 sin2  1 +  2 sin2  1 +  2 sin2 

1
| | = q ¡ ¢ ≤ 1 ∀ (2.492)
1 +  2 sin2 

Eroarea relativă de amplitudine (2301):


 = | | (2.493)
este reprezentată în fig. 2.15a), iar eroarea relativă de fază, (2301), având expresia:
£ ¡ ¢¤
arctan − sin 
 =  (2.494)
−
apare în fig. 2.15b). Erorile sunt amortizate întotdeauna, dar dispersia lor depinde de numărul de
undă. Pentru numere de undă moderate, dispersia este mare, iar pentru numere de undă mari dispersia
este mică.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 121

2.2. Reprezentarea matriceală semidiscretă este dată în continuare de (2483) şi (2484).
Deoarece operatorul de derivare spaţială D este stabil, având partea reală  a valorilor proprii
negativă, condiţia (2370):
1
| | = q ≤1 (2.495)
(1 −  ∆)2 + ( ∆)2
este întotdeauna îndeplinită, deci schema este necondiţionat stabilă.
2.3. Ecuaţia modificată (2490) conţine un termen de vâscozitate artificială:
¯+1
1 2  2  ¯¯ 1
  =  ∆ 2 ¯    = 2 ∆  0 (2.496)
2   2
cu un coeficient de vâscozitate întotdeauna pozitiv, ceea ce probează încă o dată stabilitatea necondiţi-
onată a schemei.

2.10.3. Schema upwind


Schema upwind este o schemă explicită, cu discretizare înainte în timp, iar în spaţiu este orientată
în sens invers vitezei de convecţie  (2238):
+1 −   − −1

+  = 0 pentru   0 (2.497)
∆ ∆
+1 −   − 

+  +1 = 0 pentru   0 (2.498)
∆ ∆
Am arătat că schema upwind poate fi scrisă într-o formă unică ce cuprinde cele două cazuri de
mai sus (2279):
+1 −   − −1  − 2 + −1

+  +1 = || +1  (2.499)
∆ 2∆ 2∆
1. Ecuaţia modificată şi eroarea de trunchiere sunt., (2176):
¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯  ¯¯ ∆  2  ¯¯  (∆)2 ¡ 2 ¢  2  ¯
+ = (1 − ) − 2 − 3 + 1 ¯ + ···  (2.500)
 ¯  ¯ 2 2 ¯ 6 3 ¯
Schema este consistentă şi de ordinul întâi în timp şi spaţiu  ≈  (∆ ∆). Dacă parametrul  =
= ∆∆ = 1 schema devine exactă.
2. Stabilitatea. Schema este condiţionat stabilă, dar condiţia de stabilitate depinde de metoda
utilizată în analiză.
2.1. Factorul de amplificare von Neumann (2253) este:
³ ´ ¡ ¢ || ∆
 = 1 −  1 − e−i ∆ = 1 −  1 − cos  − i sin    =  (2.501)
∆
iar erorile în amplitudine,   (2261)  şi în fază,   (2262)  sunt:
r " #
 1 − sin 
 = | | = 1 − 4 (1 − ) sin2   = ¡ ¢ arctan ¡ ¢  (2.502)
2 − 1 −  1 − cos 
Condiţia de stabilitate este:
 ≤ 1 (2.503)
Din fig. 2.10a) şi, respectiv, fig. 2.10b), putem remarca faptul că, pentru  = 1 erorile nu suferă
nici o amortizare şi sunt propagate în întreaga reţea. Pentru   1 erorile sunt amplificate pentru
toate lungimile de undă, iar, dacă   1 erorile sunt amortizate. Perturbaţiile care au lungimi de
undă mici sunt mult mai rapid amortizate decât cele cu lungimi de undă mari. În ceea ce priveşte
dispersia, remarcăm fapul că, pentru   0 5 undele numerice sunt întârziate, iar pentru   0 5
undele numerice le devansează pe cele fizice, în special pentru lungimi de undă mici.
122 METODE CU DIFERENŢE FINITE

  
Fig. 2.25. Amortizarea componentelor Fourier de forma 0 () = sin  ; a)  = 2 b)  = 4

Un exemplu sugestiv privind amortizarea şi defazajul introduse de schema upwind îl poate
reprezenta soluţia ecuaţiei de transport convectiv, corespunzătoare unei condiţii iniţiale de tip pe-
riodic, de forma unei componente Fourier:
³  ´
0 () = sin    ∈ [0 ]  (2.504)

În fig. 2.25, s-au reprezentat soluţiile exacte şi numerice pentru  = 1 ∆ = 0 025  = 0 8 la o
valoare a timpului  = 2. Fig. 2.25a) corespunde unei valori a parametrului  = 2 iar în fig. 2.25b) s-a
luat  = 4. Constatăm din nou că, pentru lungimea de undă mai mare, amortizarea este mai mică, şi,
invers, componenta Fourier de lungime de undă mare este mai puternic amortizată. Efectul dispersiei
este lesne observabil, fie prin influenţarea punctelor de la extremitate, fie prin deplasarea punctelor
de extrem ale soluţiei numerice, în raport cu soluţia exactă.
2.2. Reprezentarea matriceală semidiscretă este de forma (2483)  unde operatorul matriceal
de discretizare spaţială D pentru cazul   0 (2373)  având expresia:
⎡ ⎤
1 0
⎢ −1 1 ⎥
⎢ ⎥
 ⎢⎢ −1 1 ⎥

D=− ⎢ .. ⎥ (2.505)
∆ ⎢ . ⎥
⎢ ⎥
⎣ −1 1 ⎦
−1 1

este stabil pentru că valorile proprii:



1 = 2 = · · · =  = −  0 (2.506)
∆
îndeplinesc condiţia  =   0. Pentru o integrare peste un pas de timp, factorul de amplificare a
modului propriu  este: ¯
¯  ¯¯
| | = |1 + ∆ | = ¯1 − ∆ ¯ (2.507)
∆
din care obţinem condiţia de stabilitate:
∆
0≤= ≤ 2 (2.508)
∆
Dacă însă se va înlocui, în condiţia de stabilitate (2385)  norma spectrală cu norma infinit, se obţine
aceeaşi condiţie de stabilitate ca în metoda von Neumann:

max {||  |1 − |} ≤ 1 →  ≤ 1 (2.509)


METODE CU DIFERENŢE FINITE 123

2.3. Metoda ecuaţiei modificate. Schema upwind introduce o vâscozitate artificială:


¯
∆  2  ¯¯ ∆
= (1 − ) 2 ¯   = (1 − )  (2.510)
2  2 
iar   este pozitiv dacă:
|| ∆
= ≤ 1 (2.511)
∆
după cum apare şi din fig. 2.20a).
Factorul de dispersie este (2421):
µ ¶
1 2¡ 2 ¢ 1 2 1
 = 1 −  2 − 3 + 1 = 1 −  ( − 1)  −  (2.512)
6 3 2
Aşadar, dacă  ≤ 12 factorul de dispersie  ≤ 1 şi perturbaţiile numerice sunt întârziate faţă de
soluţia exactă, iar dacă   12 undele numerice le avansează pe cele exacte (fig. 2.20b).

Fig. 2.26. Soluţii numerice ale ecuaţiei de transport convectiv pentru condiţiile iniţiale discontinue (2.513), obţinute cu
schema upwind.

3. Condiţii iniţiale discontinue. Având în vedere aplicaţiile de dinamica fluidelor în regim


transonic, este important să analizăm soluţia numerică prezisă de o schemă numerică pentru cazul
condiţiilor iniţiale de forma: (
1 pentru  ≤ 0
0 () = (2.513)
0 pentru   0
care introduc o discontinuitate în soluţie. În fig. 2.26a) s-a reprezentat soluţia obţinută cu schema
upwind, precum şi soluţia exactă. Rezultatele numerice corespund unei grile cu pas constant ∆ =
= 1256 iar  = 0 2  = 10256. Constatăm că poziţionarea discontinuităţii este corect prezisă de
schema upwind, iar efectul vâscozităţii artificiale se traduce prin netezirea variaţiei bruşte.
O variantă mai exactă de capturare a discontinuităţilor se poate obţine dacă vom alege ca soluţie
iniţială nu o funcţie discontinuă, ci o serie Fourier trunchiată (interpolantul Fourier), care aproximează
funcţia discontinuă. În fig. 2.27a) este reprezentat interpolantul Fourier al unei funcţii treaptă, iar
în fig. 2.27b) s-a reprezentat un detaliu pentru zona de gradient maxim. Constatăm că interpolantul
Fourier introduce o serie de oscilaţii în zona de gradient maxim, comportare cunoscută sub denumirea
de efect Gibbs. În fig. 2.26b), s-a reprezentat soluţia schemei upwind pentru o condiţie iniţială în
care discontinuitatea a fost înlocuită cu interpolantul Fourier asociat. Rezultatele corespund valorilor
 = 1 ∆ = 1256  = 80256.
Vom remarca faptul că, în cazul în care condiţiile iniţiale prezintă zone cu gradienţi foarte mari,
dar rămân continue, acurateţea capturării „discontinuităţii” este mult mai bună decât în cazul din
fig. 2.26a).
124 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.27. Efectul Gibbs pentru o funcţie discontinuă.

2.10.4. Schema Lax


În anul 1954, Lax, [175], propune ¯ o variantă condiţionat stabilă a schemei explicite Euler, în care
 ¯
se înlocuieşte   din derivata ¯  cu media aritmetică a valorilor funcţiei  în punctele vecine:
 ¯
1¡  ¢
+1
 − +1 + −1  − −1
2 +  +1 = 0 (2.514)
∆ 2∆
sau
1+  1− 
+1
 = −1 + +1  (2.515)
2 2
1. Ecuaţia modificată şi eroarea de trunchiere. Vom aplica formulele generale (2.213) −
(2.215) în care:
1+ 1−
 = 1 −1 =   = 0 +1 =  (2.516)
2 2
µ ¶
1 2 (∆)2 1 1
 2 = −  ∆ + (+1 + −1 ) = ∆ −  (2.517)
2 2∆ 2 
3 1 (∆)3 1 ¡ ¢
 3 =  2 ∆ + (∆)2 + (+1 − −1 ) =  (∆)2 1 −  2  (2.518)
6 6 ∆ 3
Obţinem ecuaţia modificată:
¯ ¯ µ ¶ 2 ¯ ¯
 ¯¯  ¯¯ 1 1   ¯¯ 1 2¡ ¢ 3 ¯
2  ¯
+ = ∆ − +  (∆) 1 −  ···  (2.519)
 ¯  ¯ 2  2 ¯ 3 3 ¯
Cel mai important termen din eroarea de trunchiere este proporţional cu:
µ ¶
1 (∆)2
∆ − = − ∆ (2.520)
 ∆
" #
(∆)2
şi, în consecinţă,  =  ∆ 
∆
Schema este de ordinul întâi, dar nu este uniform consistentă. Consistenţa schemei este asigurată
dacă:
(∆)2 ∆
lim = lim = 0 (2.521)
∆→0 ∆→0 ∆ ∆→0 ∆→0 
condiţie care este satisfăcută dacă, de exemplu,  păstrează o valoare constantă când ∆ şi ∆ tind
simultan către zero.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 125

2. Stabilitatea. Schema este condiţionat stabilă, condiţia de stabilitate fiind || ≤ 1


2.1. Factorul de amplificare von Neumann este:
 = cos  − i sin   (2.522)
Fig.2.28 pune în evidenţă, pe de o parte, condiţia de stabilitate şi, pe de altă parte, amortizarea
mare introdusă de schemă pentru  ≤ 1
Într-adevăr, factorul de disipaţie a erorii (fig. 2.29a) este mult mai mic decât, spre exemplu, la
schema upwind. În fig. 2.29b) se se pune în evidenţă faptul că undele numerice devansează undele
fizice, deoarece: ¡ ¢
arctan − tan 
 = ≥ 1 (2.523)
−
pentru orice valori,  ≤ 1 ale numărului Courant şi ale fazei  
2.2. Reprezentarea matriceală, utilă pentru studiul stabilităţii, va fi de forma (2342):
U+1 = BU + Q+1  (2.524)
deoarece discretizarea derivatei temporale nu se mai face cu o formulă uniform consistentă. Pentru
condiţiile la limită fizice (2104) şi, respectiv, condiţiile la limită numerice (2103)  corespunzătoare
lui   0 vom avea:
⎡ ⎤
0 1 ⎡  ⎤
⎢ 1+ 1− ⎥  ()
⎢ 0 ⎥ ⎢ 2∆ ⎥
⎢ 2 2 ⎥ ⎢ ⎥
⎢ .. ⎥ ⎢ 0 ⎥
B=⎢ . ⎥  Q+1 = ⎢ ⎥ (2.525)
⎢ ⎥ ⎢ .. ⎥
⎢ 1+ 1− ⎥ ⎣ . ⎦
⎣ 0 ⎦
2 2 0
−2 2
Valorile proprii ale operatorului matriceal B nu pot fi calculate analitic. Dacă însă vom admite condiţii
la limită periodice, matricea B va fi de forma (2374)  iar valorile proprii pot fi calculate cu formulele
Lomax (2375): r µ ¶
1+1− 
 = 2 cos   = 1 2      (2.526)
2 2 +1
Condiţia de stabilitate (2355):
µ ¶
2 ¡ 2
¢ 2 
| | = 1 −  cos ≤ 1 ∀ (2.527)
+1
este verificată dacă  ≤ 1
În fig. 2.30, s-au reprezentat soluţiile exacte şi numerice pentru condiţia iniţială (2504) şi valorile
numerice  = 1 ∆ = 0 025  = 0 8  = 2. Diagrama din fig. 2.30a) corespunde unei valori a
parametrului  = 2 iar cea din fig. 2.30b) unei valori  = 4. Perturbaţiile de lungime de undă mare
sunt mai puţin amortizate decât perturbaţiile de lungime de undă mică.
2.3. Metoda ecuaţiei modificate. Vâscozitatea artificială a schemei Lax o identificăm din
ecuaţia modificată (2519):
µ ¶ 2 ¯ µ ¶
1 1   ¯¯ 1 1
  = ∆ −    = ∆ −  (2.528)
2  2 ¯ 2 
iar   ≥ 0 dacă  ≤ 1. Dacă vom compara cu vâscozitatea artificială introdusă de schema upwind
vom obţine:
 Lax 1
= 1 + ≥ 2 pentru  ≤ 1 (2.529)
 upwind 
ceea ce pune în evidenţă că disipaţia numerică a schemei Lax este mult mai mare ca cea a schemei
upwind.
126 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.28. Factorul de amplificare pentru schema Lax.

Fig. 2.29. Disipaţia şi dispersia schemei Lax.

Fig. 2.30. Amortizarea componentelor Fourier.


METODE CU DIFERENŢE FINITE 127

Pentru calculul factorului de amortizare şi a celui de dispersie putem aplica formulele generale
(2420) şi, respectiv, (2421):
| | 2  
 = = e ∆   = = 1 − 2  (2.530)
| |  
în care, pentru schema Lax:
µ ¶
1 1  (∆)2 ¡ ¢
 = − ∆ −  =− 1 − 2  (2.531)
2  3
Vom obţine: ∙ ¸
1¡ 2
¢ 2  1¡ ¢
 = exp − 1 −     = =1+ 1 −  2 2  (2.532)
2  3
ceea ce arată că, dacă  ≤ 1  ≤ 1 iar  ≥ 1 pentru orice valoare a lui  . Deci undele numerice vor
fi puternic amortizate şi vor devansa undele fizice. De remarcat faptul că cea mai rapidă amortizare,
şi în acelaşi timp cea mai mare dispersie, o suferă componentele de lungime de undă mică.
3. Condiţii iniţiale discontinue. În fig. 2.31a), s-au reprezentat soluţia obţinută cu schema
Lax şi, respectiv, soluţia exactă corespunzătoare unei condiţii iniţiale discontinue (2504). Rezultatele
numerice s-au obţinut într-o grilă cu pas constant ∆ = 1256 iar  = 0 2  = 10256. Constatăm
că poziţionarea discontinuităţii este corect prezisă de schema Lax, dar apar mici oscilaţii pe zona cu
gradient mare. De asemenea, constatăm că discontinuitatea se extinde pe mai multe puncte ale grilei
de calcul decât la schema upwind.

Fig. 2.31. Soluţii numerice ale ecuaţiei de transport convectiv pentru condiţiile iniţiale discontinue (2.513), obţinute cu
schema Lax.

În fig. 2.31b) s-a reprezentat soluţia schemei Lax pentru o condiţie iniţială în care discontinuitatea
a fost înlocuită cu interpolantul Fourier asociat. Rezultatele corespund valorilor  = 1 ∆ = 1256
 = 80256. Rezultă că, de data aceasta, precizia în determinarea „discontinuităţii” este mult mai
ridicată decât în cazul din fig. 2.26a).

2.10.5. Schema Leapfrog


Toate schemele prezentate anterior sunt de ordinul întâi de precizie în raport cu timpul, deoarece
derivata
¯ temporală a fost discretizată peste un pas de timp cu o formulă orientată. Dacă derivata
 ¯¯
se va discretiza centrat în timp se poate obţine o schemă de ordinul doi.
 ¯
128 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Schema Leapfrog corespunde unei discretizări centrate în timp şi spaţiu:


+1 − −1  − −1
 
+  +1 = 0 (2.533)
2∆ 2∆
Schema mai este cunoscută şi sub denumirea de schemă cu trei niveluri de timp sau schemă peste doi
paşi de timp, deoarece, pentru a calcula valorile necunoscutei  la momentul +1 trebuie să cunoaştem
valorile acesteia la două momente anterioare,  şi −1. Denumirea schemei („Leapfrog”) este sugerată
de forma domeniului de dependenţă numerică (suportul schemei) pentru un punct arbitrar ( ) din
grilă (fig. 2.32).

Fig. 2.32. Suportul schemei Leapfrog.

Observaţii. 1. Schema nu porneşte singură, pentru că nu poate fi aplicată pentru  = 1 şi, din
acest motiv, pentru a calcula necunoscuta 1 vom aplica o schemă peste un pas de timp (cu două
niveluri de timp).
2. Deoarece +1
 nu depinde de   schema produce o dezvoltare independentă a soluţiei numerice
pentru valori  pare, faţă de soluţia pentru valori  impare.
3. Având nevoie de valorile necunoscutei la doi paşi de timp anteriori, schema Leapfrog necesită
o capacitate de stocare (memorie de calculator) mai mare decât schemele peste un pas de timp.
1. Ecuaţia modificată şi eroarea de trunchiere. Pentru a obţine ecuaţia modificată, să
observăm că, formal, putem scrie schema ca suma dintre o schemă explicită şi una implicită:
µ  ¶
+1
 −  +1 − −1  − −1
 +1 − −1
+ + + = 0 (2.534)
∆ 2∆ ∆ 2∆
partea explicită (→+1) parte implicită (−1→)

Pentru partea explicită, vom calcula eroarea de trunchiere cu relaţiile (2.213) − (2.215) în care:
 
 = 1 −1 =   = 1 +1 = −  (2.535)
2 2
iar pentru partea implicită vom utiliza relaţiile generale (2.220) − (2.222) în care:
 
 = 1 −1 =   = 0 −1 = −  0 = 1 (2.536)
2 2
Vom obţine:
1 1
( 2 )explicit = − 2 ∆ ( 2 )impicit = 2 ∆ (2.537)
2 2
iar
 2 = ( 2 )explicit + ( 2 )implicit = 0 (2.538)
METODE CU DIFERENŢE FINITE 129

Fig. 2.33. Disipaţia şi dispersia schemei Leapfrog .

Calculul termenilor de ordin superior nu se mai poate face direct, prin însumarea contribuţiilor
explicite şi implicite, deoarece aceştia sunt obţinuţi prin derivarea ecuaţiei modificate.
Ecuaţia modificată care se va obţine în final este:
¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯  ¯¯ 1 2¡ 2 ¢  3  ¯  (∆)4 ¡ 4 ¢  5  ¯
+ =  (∆)  − 1 ¯ − 2
9 − 10 + 1 ¯ + ···  (2.539)
 ¯  ¯ 6 3 ¯ 120 5 ¯
Deoarece termenul principal din eroarea de trunchiere este proporţional cu:
¡ ¢
(∆)2  2 − 1 = 2 (∆)2 − (∆)2  (2.540)
h i
rezultă  ≈  (∆)2  (∆)2  deci schema este de ordinul doi de precizie în timp şi spaţiu.
2. Stabilitatea. Schema este condiţionat stabilă, iar condiţia CFL este || ≤ 1
2.1. Factorul de amplificare von Neumann. Extinderea metodei von Neumann pentru
scheme cu trei niveluri de timp se face direct considerând, pentru o armonică  de forma ̃ e ∆ 
acelaşi factor de amplificare pe fiecare pas de timp ∆ = const:
̃+1
 ̃
 =  = −1  (2.541)
̃ ̃
În acest caz, factorul de amplificare al schemei, determinat dintr-o ecuaţie algebrică de gradul doi,
este: q
 = ± 1 −  2 sin2  − i sin   (2.542)
Dacă  ≤ 1 rezultă:
q
Re { } = ± 1 −  2 sin2   Im { } = − sin   | | = 1 (2.543)
şi deci schema este neutru stabilă.
Dacă însă  ≥ 1 există valori ale lui   pentru care:
q
Re { } = 0 Im { } = ±  2 sin2  − 1 −  sin  (2.544)
şi rezultă:
| | ≥ 1 (2.545)
Aşadar, condiţia de stabilitate este  ≤ 1 situaţie în care erorile de rotunjire sau cele datorate, spre
exemplu, impunerii unor condiţii la limită altele decât cele periodice, nu vor fi amortizate.
130 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.34. Amortizarea componentelor Fourier prin schema Leapfrog; a)  = 2 b)  = 4

Factorii de amortizare şi de dispersie vor fi:


− sin 
arctan q
± 1 −  2 sin2 
 = 1  = ≥ 1 (2.546)
−

Deci stabilitatea schemei Leapfrog se datorează dispersiei erorilor în grilă, fără însă ca acestea să fie
şi amortizate.
În fig. 2.34, s-au reprezentat soluţiile exacte şi numerice pentru condiţia iniţială (2504) şi valorile
numerice  = 1 ∆ = 0 025  = 0 8  = 2. Pentru curbele din fig. 2.34a) s-a luat  = 2 iar pentru
cele din fig. 2.34b),  = 4. Constatăm că schema Leapfrog nu introduce nici o amortizare numerică, iar
efectul dispersiei este vizibil prin afectarea punctelor vecine intervalului atins de perturbaţie, precum
şi prin deplasarea către dreapta a soluţiei numerice faţă de cea exactă (unda numerică devansează
unda exactă). Oscilaţiile vizibile ale soluţiei în zona amonte (zonă deja parcursă de perturbaţie) se
datorează, în bună măsură, decuplării punctelor pare de cele impare în schema Leapfrog.
2.2. Reprezentarea matriceală semidiscretă va fi cea corespunzătoare unei scheme centrate
în spaţiu, operatorul matriceal D pentru condiţiile la limită fizice şi numerice asociate lui   0
fiind dat de relaţia (2484). S-a arătat că operatorul D este stabil, având toate valorile proprii  cu
partea reală negativă. Dacă admitem condiţii la limită periodice, atunci valorile proprii pot fi calculate
analitic (2401):
µ ¶
 
 = i cos   = 1 2      + 1 (2.547)
∆ +2
Deoarece schema Leapfrog este peste doi paşi de timp, factorul de amplificare nu mai poate fi calculat
din relaţiile (2361). Considerând partea nestaţionară a schemei, reprezentarea matriceală completă
va fi:
U+1 = U−1 + 2∆DU  (2.548)
Vom defini matricea de amplificare B prin relaţia:

U+1 = BU  ∀ (2.549)

Dacă b() ,  = 1 2      sunt vectorii proprii ai matricei B o componentă modală va fi de forma:

U =  b()  (2.550)

iar factorul de amplificare  asociat va fi:

+1
 
 = =  (2.551)
 −1

METODE CU DIFERENŢE FINITE 131

Introducând în schema (2548)  vom obţine:


µ ¶
() 1 1
Db =  − b()  (2.552)
2∆ 
Din relaţia de mai sus rezultă că legătura între valorile proprii  ale operatorului matriceal D şi
factorul de amplificare  este:
µ ¶
1 1
 =  −  2 − 2 ∆ − 1 = 0 (2.553)
2∆ 
Rădăcinile ecuaţiei (2553) sunt:
q
12 =  ∆ ± ( ∆)2 + 1 (2.554)

Dacă avem în vedere că ∆ → 0 atunci putem considera că ( ∆)2 ¿ 1 iar:
q
1
1 + ( ∆)2 ∼ 2
= 1 + ( ∆) +     (2.555)
2
Introducând în (2554)  obţinem:
1
12 = ±1 +  ∆ ± ( ∆)2  (2.556)
2
şi
lim 12 = ±1 (2.557)
∆→0
ceea ce pune în evidenţă stabilitatea neutră a schemei Leapfrog.
Pentru determinarea condiţiei de stabilitate, va trebui să admitem condiţii la limită periodice,
caz în care:
µ ¶ s µ ¶
 2 2

12 = i cos ± 1 −  cos  (2.558)
+2 +2
Dacă  ≤ 1 atunci |12 | = 1 şi, evident, pentru  ≥ 1 se obţine |12 | ≥ 1
3. Condiţii iniţiale discontinue. Pentru condiţia iniţială (2504)  s-au trasat în fig. 2.35a),
soluţia obţinută cu schema Leapfrog şi, respectiv, soluţia exactă. Rezultatele numerice s-au obţinut
într-o grilă cu pas constant ∆ = 1256 iar  = 0 2  = 10256. Constatăm că poziţionarea discon-
tinuităţii este corect prezisă de schema Leapfrog, dar apar oscilaţii în amontele discontinuităţii, unde
valoarea necunoscutei depăşeşte valoarea maximă din condiţia iniţială. Acest aspect este foarte im-
portant, pentru că, aceste extreme locale pot constitui o sursă de instabilitate în cazul neliniar. Com-
parând rezultatele obţinute cu schema Leapfrog cu cele realizate de schemele analizate anterior, (up-
wind sau Lax), „discontinuitatea numerică” se extinde peste un număr mult mai mic de puncte din
grilă, simulând mai corect „discontinuitatea fizică”.
În fig. 2.35b), s-a reprezentat soluţia în cazul în care s-a înlocuit soluţia iniţială de tip treaptă cu
interpolantul Fourier asociat. Acurateţea rezultatelor este evidentă, deşi soluţia numerică are tendinţa
de a devansa soluţia exactă.

2.10.6. Schema Lax-Wendroff


În anul 1960 Lax şi Wendroff, [179], obţin o schemă de ordinul doi de precizie în timp care nu
prezintă dezavantajele schemei Leapfrog. Astfel, seria Taylor ce exprimă +1  funcţie de   este
trunchiată la primii trei termeni:
¯ ¯ h i
+1   ¯¯ 1  2  ¯¯ 2 3
 =  + ∆ + (∆) +  (∆)  (2.559)
 ¯ 2 2 ¯
132 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.35. Soluţii numerice ale ecuaţiei de transport convectiv pentru condiţiile iniţiale discontinue (2.513), obţinute cu
schema Leapfrog.

În continuare, derivatele parţiale în raport cu timpul sunt eliminate prin derivarea ecuaţiei cu
derivate parţiale (280):
¯ ¯ ¯ ¯ ¯ ¯
2 ¯
 ¯¯  ¯¯  2  ¯¯  2  ¯¯  2  ¯¯ 2  ¯
= −  = −  =  (2.560)
 ¯  ¯  ¯ 2 ¯ 2 ¯ 2 ¯
În consecinţă, expresia (2559) devine:
¯ ¯ h i
 ¯¯ 2  2  ¯¯ 2 3
+1 =  − ∆ + (∆) +  (∆)  (2.561)

 ¯ 2 2 ¯
Schema cu diferenţe finite se obţine discretizând centrat derivatele spaţiale din relaţia de mai sus:
¡  ¢ 2 ¡  ¢ h i
2 3
+1
 =  
 − +1 − 
−1 + +1 − 2
 +  
−1 +  (∆)  (∆)  (2.562)
2 2
1. Ecuaţia modificată şi eroarea de trunchiere se pot obţine aplicând relaţiile generale
(2.213) − (2.215) în care:
1+ −1
 = 1 −1 =    = 1 −  2  +1 =   (2.563)
2 2

1 (∆)2
 2 = − 2 ∆ + (+1 + −1 ) = 0 (2.564)
2 2∆
3 1 (∆)3 1 ¡ ¢
 3 =  2 ∆ + (∆)2 + (+1 − −1 ) = −  (∆)2 1 −  2  (2.565)
6 6 ∆ 6
¡ ¢ 2 4 1 (∆)4  (∆)3 ¡ ¢
 4 = ∆  3 −  22 −  2 (∆)2 − (∆)3 + (+1 + −1 ) = −  1 −  2  (2.566)
2 4! 4! ∆ 8
Ecuaţia modificată este:
¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯  ¯¯ 1 2¡ ¢ 3 ¯  (∆)3 ¡
2  ¯
¢ 4 ¯
2  ¯
+ = −  (∆) 1 −  −  1− +···  (2.567)
 ¯  ¯ 6 3 ¯ 8 4 ¯
Termenul principal din eroarea de trunchiere este proporţional cu:
¡ ¢
 (∆)2 1 −  2 =  (∆)2 − 3 (∆)2 (2.568)
h i
şi deci schema este de ordinul doi în timp şi spaţiu,  ≈  (∆)2  (∆)2 . Relaţia (2562) devine
exactă pentru  = 1
METODE CU DIFERENŢE FINITE 133

Fig. 2.36. Factorul de amplificare von Neumann pentru schema Lax-Wendroff.

2. Stabilitatea. Schema Lax-Wendroff este condiţionat stabilă, condiţia de stabilitate fiind


|| ≤ 1
2.1. Factorul de amplificare von Neumann este:
¡ ¢
 = 1 −  2 1 − cos  − i sin   (2.569)
În fig. 2.36a) este reprezentat planul complex Re { } +iIm { }  iar în fig. 2.36b) modulul factorului
de amplificare, după soluţia (2569) 
Disipaţia numerică   şi, respectiv, dispersia   sunt date de relaţiile:
⎛ ⎞
¡ ¢  1 − sin  ⎟
 = | |2 = 1 − 4 2 1 −  2 sin4   = ¡ ¢ arctan ⎜
⎝  (2.570)
2 − 2
 ⎠
2 
1 − 2 sin
2
şi sunt trasate în fig. 2.37.
Din relaţia (2570)  este evident că, pentru asigurarea stabilităţii, este necesar ca || ≤ 1. În
general, factorul de dispersie este subunitar ceea ce arată întârzierea undelor numerice faţă de cele
fizice. Fac excepţie componentele√ de lungimi de undă mici, care sunt cel mai rapid amortizate, pentru
2
valori ale numărului Courant ≤  ≤ 1. Într-adevăr, dacă analizăm comportarea funcţiei   pentru
2
 =  vom obţine:

⎨ 0 dacă 1 − 2 2 ≥ 0
 = (2.571)
⎩ − 1  dacă 1 − 2 2 ≤ 0

Este interesant să comparăm factorul de amortizare pentru schema Lax-Wendroff cu factorul de
amortizare al schemei upwind (2502) ; se obţine raportul:
¡ ¢ 
| |2LW 1 − 4 2 1 −  2 sin4
= 2  (2.572)
| |2upwind  
1 − 4 (1 − ) sin2
2
Din fig. 2.38, constatăm că dacă amortizarea componentelor de lungimi de undă mari este aproxi-
mativ aceeaşi, pentru componentele de lungimi de undă mici, raportul amortizărilor depinde de
numărul Courant . Pentru valori mici ale parametrului  schema Lax-Wendroff introduce o amor-
134 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.37. Disipaţia şi dispersia schemei Lax-Wendroff.

tizare mai mare decât schema upwind, dar la valori  apropiate de unitate raportul se inversează. Se
poate calcula valoarea lui  pentru care cele două scheme introduc aceeaşi amortizare:
⎡s ⎤
µ ¶−1
1  
 = ⎣ 1 + 4 sin − 1⎦  (2.573)
2 2

1 ¡√ ¢
iar pentru  =  se obţine  = 5 − 1 = 0 618 03
2
În fig. 2.39, se pot urmări soluţiile obţinute cu schema Lax-Wendroff pentru condiţia iniţială de
tip componentă Fourier (2504). Valorile numerice adoptate sunt  = 1 ∆ = 0 025  = 0 8  = 2
precum şi  = 2 pentru fig. 2.39a) şi, respectiv,  = 4 pentru fig. 2.39b). Constatăm că schema Lax-
Wendroff, pentru  = 0 8 are amortizarea şi dispersia mult mai mici decât schema upwind (fig. 2.25),
iar comparativ cu schema Leapfrog nu mai apar oscilaţiile din zona amonte.
2.2. Reprezentarea matriceală. Observând că schema Lax-Wendroff (2561) poate fi scrisă şi
sub forma: ¯
+1
 −   ¯¯ +1 − −1 2 ∆ +1 − 2 + −1
= = − +  (2.574)
∆  ¯ 2∆ 2 (∆)2
putem considera că reprezentarea semidiscretă matriceală este dată de relaţia (2483). Fiind o schemă
centrată în spaţiu, condiţiile la limită asociate vor fi atât cele fizice, cât şi cele numerice. Spre exemplu,
pentru   0 când condiţiile la limită fizice sunt date de relaţiile (2106)  iar cele numerice de relaţiile
(2103)  operatorul matriceal de discretizare spaţială D va fi:
⎡ ⎤
−2 0
⎢ 1 +  −2 −1 +  ⎥
⎢ ⎥
 ⎢ ⎢ 1+ −2 −1 +  ⎥

D= ⎢ .. ⎥ (2.575)
2∆ ⎢ . ⎥
⎢ ⎥
⎣ 1 +  −2 −1 +  ⎦
2 −2
Pentru condiţii la limită periodice, putem calcula valorile proprii ale matricei D cu relaţiile Lomax
(2375):
∙ µ ¶¸
 p 
 = −  − (1 + ) (−1 + ) cos  (2.576)
∆ +1
METODE CU DIFERENŢE FINITE 135

Fig. 2.38. Comparaţie între factorii de amplificare von Neumann ai schemelor Lax-Wendroff şi upwind.

Dacă  ≥ 1 atunci valorile proprii  sunt reale şi, cum:


p µ ¶
2

 −  − 1 cos ≥ 0 ∀ ≥ 1 (2.577)
+1
rezultă că:
Re { } =  ≤ 0 (2.578)
Dacă  ≤ 1 atunci

Re { } = −  ≤ 0 ∀ ≤ 1 (2.579)
∆
În consecinţă, operatorul de derivare spaţial este stabil pentru orice valoare a numărului Courant 
Factorul de amplificare  corespunzător modului propriu  (2360) este:
∙ p µ ¶¸

 = 1 + ∆ = 1 −   −  2 − 1 cos  (2.580)
+1
Pentru  2 ≤ 1 rezultă:
p µ ¶
2 2

Re { } = 1 −   Im { } =  1 −  cos  (2.581)
+1
de unde: ∙ µ µ ¶¶¸
2 ¡ 2
¢ 2 2 
| | = 1 −  1 −  1 − cos  (2.582)
+1
iar condiţia de stabilitate | | ≤ 1 este îndeplinită. Pentru 2 ≥ 1 avem:
∙ p µ ¶¸
2

Re { } = 1 −   −  − 1 cos  Im { } = 0 (2.583)
+1
µ ¶

Vom observa că valoarea maximă a parantezei din (2583) se obţine pentru cos = −1. În
+1
această situaţie, impunând condiţia de stabilitate:
| | = |Re { }| ≤ 1 (2.584)
se obţine:
2√
1≤≤ 3 = 1 1547 (2.585)
3
136 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.39. Amortizarea componentelor Fourier prin schema Lax-Wendroff; a)  = 2 b)  = 4

De remarcat faptul că matricea de amplificare B din reprezentarea matriceală completă a schemei
Lax-Wendroff (2344), pentru condiţii la limită periodice, este:
⎡ ⎤
..
.
⎢ 1+ −1 +  ⎥
⎢ ⎥
⎢ 1 −  ⎥
⎢ 2 2 ⎥
B=⎢ ⎢ 1 +  −1 +  ⎥ (2.586)
1− ⎥
⎢ 2 2 ⎥
⎢ .. ⎥
⎣ . ⎦

iar: ½¯ ¯ ¯ ¯¾
¯1 +  ¯ ¯ −1 +  ¯
kBk∞ = max ¯¯ ¯  |1 − |  ¯
¯ 2 ¯ 
¯ (2.587)
2 ¯
Condiţia de stabilitate în norma infinit va fi kBk∞ ≤ 1 de unde se regăseşte || ≤ 1
2.3. Metoda ecuaţiei modificate. Pentru a pune în evidenţă, pe baza ecuaţiei modificate
(2567)  vâscozitatea artificială introdusă de schema Lax-Wendroff, vom observa că termenul cel mai
important din eroarea de trunchiere, cu derivată pară, este de ordinul patru. După cum s-a arătat, în
această situaţie vâscozitatea artificială este:
¯
 (∆)3 ¡ ¢  4  ¯ 3 ¡ ¢
=  1 − 2 ¯    =  (∆)  1 −  2  (2.588)
8 4  ¯ 8
şi, din restricţia    0 obţinem condiţia de stabilitate || ≤ 1. Factorul de disipaţie,   este:
2
| | − (1− 2 )4
 = =e 8  (2.589)
| |
iar factorul de dispersie,   va fi dat de coeficientul derivatei de ordin trei:
1 ¡ ¢
 = 1 − 2 1 −  2  (2.590)
6
3. Condiţii iniţiale discontinue. Soluţia obţinută cu ajutorul schemei Lax-Wendroff pentru
condiţia iniţială de tip treaptă (2504)  se poate urmări în fig. 2.40a). Rezultatele numerice s-au obţinut
într-o grilă cu pas constant ∆ = 1256 iar  = 0 2  = 10256. Comportarea soluţiei schemei Lax-
Wendroff este asemănătoare cu cea a schemei Leapfrog, dar oscilaţiile şi, respectiv, extremele din
amontele discontinuităţii sunt mai mici. Discontinuitatea este simulată printr-un număr de puncte ale
grilei mult mai mic decât la schema upwind.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 137

Din analiza rezultatelor schemelor analizate anterior putem trage concluzia că schemele de ordin
doi simulează mai bine discontinuităţile, dar introduc oscilaţii şi extreme în zona din amontele gradi-
entului maxim. În fig. 2.40b) s-a trasat soluţia pentru condiţia iniţială dată de interpolantul Fourier
al treptei (fig. 2.27).

Fig. 2.40. Soluţii numerice ale ecuaţiei de transport convectiv pentru condiţiile iniţiale discontinue (2.513), obţinute cu
schema Lax-Wendroff.

2.10.7. Schema Lax-Wendroff în doi paşi


O altă posibilitate pentru obţinerea unei scheme de ordinul doi este prin combinarea a două
scheme într-un algoritm de tip predictor-corector (Richtmyer şi Morton, [239]). Astfel, schema Lax-
Wendroff în doi paşi conţine, la pasul predictor, o schemă Lax, iar la pasul corector, o schemă
Leapfrog. Pe ansamblul celor doi paşi schema este de ordinul doi de precizie. Deoarece cele două
scheme de bază sunt centrate în spaţiu, pentru reducerea domeniului numeric de dependenţă al
schemei se introduce, în discretizarea spaţială, o grilă auxiliară, generată de punctele ce reprezintă
mijlocul distanţei între punctele reţelei de bază (fig. 2.41).
Cei doi paşi ai schemei sunt:
− pasul predictor:
+12 1¡  ¢
+12 − +1 +   − 
2 +  +1 = 0; (2.591)
∆2 ∆
− pasul corector:
+12 +12
+1 −  +12 − −12

+ = 0 (2.592)
∆ ∆
Vom observa că, pe ansamblul celor doi paşi, schema se scrie:
∙  ¸
+1  +1 − −1  ¡   
¢
 =  −  −  − 2 + −1 = 0 (2.593)
2 2 +1
care este tocmai schema Lax-Wendroff (2562). În consecinţă, toate proprietăţile schemei în doi paşi
sunt aceleaşi cu cele ale schemei Lax-Wendroff de bază. În particular, factorul de amplificare von
Neumann,   şi factorul de difuzie,   sunt:
¡ ¢ ¡ ¢ 
 = 1 −  2 1 − cos  − i sin    = | |2 = 1 − 4 2 1 −  2 sin4  (2.594)
2
Diferenţe între cele două scheme apar atunci când sunt aplicate pentru ecuaţii neliniare.
138 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.41. Suportul schemei Lax-Wendroff în doi paşi.

2.10.8. Schema MacCormack


Schema MacCormack, [200], este o variantă a schemei Lax-Wendroff în doi paşi, dar care nu
mai introduce grila auxiliară în discretizarea spaţială. Schema se dovedeşte foarte eficientă pentru
discretizarea ecuaţiilor cu derivate parţiale neliniare. Paşii schemei sunt:
− pasul predictor:
¡ ¢
+1 =  −  +1 −  ; (2.595)
− pasul corector:
1h  ³ ´i
+1
 =  + +1
 −  +1
 −  +1
−1  (2.596)
2
Vom remarca faptul că, la pasul predictor, discretizarea spaţială este, pentru   0 de tip downwind,
iar, la pasul corector, de tip upwind, ceea ce poate crea probleme de stabilitate, în special în situaţia
condiţiilor iniţiale discontinue. Pe ansamblul celor doi paşi, schema MacCormack este identică cu
schema Lax-Wendroff şi deci are aceleaşi proprietăţi cu aceasta.

2.10.9. Schema Beam-Warming


Schema Beam-Warming, [297], reprezintă o variantă a schemei MacCormack care înlătură deza-
vantajele legate de discretizarea downwind de la pasul predictor, prin utilizarea unei discretizări
spaţiale de tip upwind în ambii paşi.
Pentru   0 schema Beam-Warming este:
− pasul predictor:
¡ ¢
+1 =  −   − −1 ; (2.597)
− pasul corector:
1h  ³ ´ ¡  ¢i
+1
 =  + +1
 −  +1
 − +1  
−1 −   − 2−1 + −2  (2.598)
2
Combinând cei doi paşi, pe schema Beam-Warming, se obţine următoarea schemă cu un singur
pas:
¡ ¢  ¡ ¢
+1
 =  −   − −1 + ( − 1)  − 2−1 + −2  (2.599)
2
Suportul schemei Beam-Warming este mai mare decât cel al schemei Lax-Wendroff, incluzând şi
punctul  − 2.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 139

În consecinţă, schema Beam-Warming nu poate fi aplicată pentru  = 1 şi va trebui să apelăm
la altă schemă, spre exemplu schema Lax-Wendroff, pentru a păstra ordinul doi de precizie al dis-
cretizării.
1. Ecuaţia modificată şi eroarea de trunchiere. Pentru reprezentarea (2599)  vom aplica
relaţiile generale (2.213) − (2.215) în care:
 
 = 2 −2 = ( − 1)  −1 =  (2 − )   = 1 −  + ( − 1)  +1 = 0 +2 = 0
2 2
(2.600)
Coeficienţii  2   3   4 ai erorii de trunchiere (2208) vor fi:
2
1 (∆)2 X 2
 2 = − 2 ∆ +  (+ + − ) = 0 (2.601)
2 2∆ =1


3 2 1 (∆)3 X 3  (∆)2
3 = (∆) +  (+ − − ) = (1 − ) (2 − )  (2.602)
6 6 ∆ =1 6

4 1 (∆)4 X 4 (∆)4
 4 = ∆ ( 3 ) − (∆)3 +  (+ + − ) = −  (1 − )2 (2 − )  (2.603)
24 24 ∆ =1 8
Se obţine ecuaţia modificată:
¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯  ¯¯  (∆)2  3  ¯¯ (∆)4 2  4  ¯¯
+ = (1 − ) (2 − ) −  (1 − ) (2 − ) +  (2.604)
 ¯  ¯ 6 3 ¯ 8 4 ¯
Cel mai important termen din eroarea de trunchiere este proporţional cu:
µ ¶µ ¶
 (∆)2 ∆ ∆ 1 1 1
1− 2− =  (∆)2 − 2 ∆∆ + 3 (∆)2  (2.605)
6 ∆ ∆ 3 2 6
h i
şi, în consecinţă, schema este de ordinul doi de precizie,  ≈  (∆)2  ∆∆ (∆)2 
2. Stabilitatea. Schema este condiţionat stabilă, condiţia CFL fiind 0 ≤  ≤ 2
2.1. Factorul de amplificare von Neumann se calculează pe ansamblul celor doi paşi (2599) ;
rezultă:
∙ ¸ ∙ ¸
2  2  2 
 = 1 − 2  + 2 (1 − ) sin sin − i sin  1 + 2 (1 − ) sin  (2.606)
2 2 2
Reprezentarea factorului de amplificare şi, respectiv, a modulului acestuia funcţie de faza  se
pot urmări în fig. 2.42. În fig. 2.43, s-au trasat variaţiile factorilor de disipaţie,   şi de dispersie
numerică,   calculate cu expresiile:

 = | |2 = 1 − 4 (2 − ) ( − 1)2 sin4  (2.607a)
2
∙ ¸

2 
− sin  1 + 2 (1 − ) sin
1 2
 = − arctan ∙ ¸  (2.607b)
  
1 − 2  + 2 (1 − ) sin2 sin2
2 2
Impunând condiţia de stabilitate | | ≤ 1 obţinem 0 ≤  ≤ 2. Analizând expresia modulului factoru-
lui de amplificare  ()  constatăm că acesta prezintă o simetrie faţă de valoarea  = 1 adică:
2 (1 + ) = 2 (1 − )  pentru 0 ≤  ≤ 1 (2.608)

În schimb, eroarea în fază,   este supraunitară pentru 0 ≤  ≤ 1 şi subunitară pentru 1 ≤  ≤ 2


140 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.42. Factorul de amplificare von Neumann pentru schema Beam-Warming.

Este interesant de comparat schema Beam-Warming cu schema Lax-Wendroff, ambele fiind de


ordinul doi de precizie. Având în vedere relaţiile (2.607a) şi (2570) obţinem, pentru 0 ≤  ≤ 1:

( )BM 1 − 4 (2 − ) ( − 1)2 sin4
= 2  (2.609)
( )LW 
1 − 4 2 (1 −  2 ) sin4
2
Variaţia raportului ( )BM  ( )LW s-a trasat în fig. ¡2.44. Constatăm
¢ că, luând ca referinţă
componentele Fourier de cea mai mică lungime de undă,  =   pentru 0 ≤  ≤ 12, schema
Lax-Wendroff introduce o disipaţie mai mare, iar pentru 12 ≤  ≤ 1 schema √ Beam-Warming are o
2
disipaţie superioară. Vom remarca, de asemenea, faptul că, pentru  = :
2
( ) = 0 (2.610)
şi obţinem:
( )BM
→ ∞ (2.611)
( )LW
În ceea ce priveşte dispersia numerică, putem compara fig. 2.37b) cu fig. 2.43b). Este evident că,
în general, pentru schema Lax-Wendroff  ≤ 1 iar pentru schema Beam-Warming,  ≥ 1. Deci
cele două scheme acţionează în sens invers în ceea ce priveşte defazajul undelor numerice. Această
observaţie stă la baza algoritmului Fromm, [105], care constă în aplicarea succesivă a schemelor Lax-
Wendroff şi Beam-Warming.
Amortizarea armonicelor de tip Fourier (2504) se poate urmări în fig. 2.45, în care s-a luat  = 1
∆ = 0 025  = 0 8  = 2. Figura 2.45a) corespunde componentei Fourier cu  = 2 iar fig. 2.45b)
componentei cu  = 4. Schema Beam-Warming, pentru  = 0 8 şi lungimile de undă considerate
pentru perturbaţie, are amortizarea şi dispersia comparabile cu cele ale schemei upwind (fig. 2.25),
fiind mult mai mari decât cele ale schemei Lax-Wendroff.
2.2. Reprezentarea matriceală semidiscretă, de forma (2483)  pentru ansamblul celor doi
paşi şi   0 se poate obţine observând că schema (2599) poate fi scrisă astfel:
¯
 ¯¯ +1 −   ¡  ¢  ¡ ¢
¯ = 
=−  − −1 + ( − 1)  − 2−1 + −2  (2.612)
  ∆ ∆ 2∆
METODE CU DIFERENŢE FINITE 141

Fig. 2.43. Disipaţia şi dispersia schemei Beam-Warming.

Dacă impunem condiţiile la limită fizice (2106), iar pentru  = 1 aplicăm schema Lax-Wendoff,
operatorul matriceal de discretizare spaţială D va fi:
⎡ ⎤
−1 0
⎢ ⎥
⎢ 1+ −1 +  ⎥
⎢ − ⎥
⎢ 2 2 ⎥
 ⎢⎢ −1 −1


D= ⎢ 2 −  −1 + ⎥ (2.613)
∆ ⎢ 2 2 ⎥
⎢ ⎥
⎢ .. ⎥
⎢ . ⎥
⎣ −1 −1 ⎦
2 −  −1 +
2 2
Valorile proprii ale matricei D pot fi calculate analitic. Astfel pentru o matrice de ordinul  valorile
proprii sunt:
  ³ p ´  3−
1 = −  23 = −  + 3 ±  2 + 6 − 7  4 = 5 =    =  = −  (2.614)
∆ 4∆ ∆ 2
iar condiţia de stabilitate Re { } ≤ 0 impune  ≤ 3 Aceeaşi condiţie se obţine şi dacă vom considera
condiţii la limită periodice, caz în care valorile proprii ale operatorului matriceal D sunt:
 3−
1 = 2 =    =  = −  (2.615)
∆ 2
Revenind la schema Beam-Warming, schemă peste un pas de timp, modulul factorului de am-
plificare unui mod propriu va fi (2361):
¯ ¯
¯ 3 −  ¯¯
¯
| | = |1 + ∆ | = ¯1 −   (2.616)
2 ¯

iar din condiţia | | ≤ 1, obţinem, pentru condiţii la limită periodice:

0 ≤  ≤ 3 (2.617)

Ca şi în cazul schemei upwind, norma spectrală conduce la o condiţie de stabilitate mai puţin re-
strictivă decât metoda von Neumann. Vom impune condiţia de stabilitate în norma infinit pentru
142 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.44. Comparaţie între disipaţia schemei Beam-Warming şi cea a schemei Lax-Wendroff.

matricea de amplificare B care, pentru condiţii la limită periodice, este:


⎡ ⎤
..
.
⎢ ⎥
⎢ −1 1 ⎥
B=⎢   (2 − ) ( − 1) ( − 2) ⎥  (2.618)
⎣ 2 2 ⎦
..
.
Din norma infinit:
µ ¯ ¯ ¯ ¯ ¶
¯  − 1¯ ¯1 ¯
kBk∞ = max ¯¯ ¯  | (2 − )|  ¯ ( − 1) ( − 2)¯ ≤ 1
¯ ¯ ¯ (2.619)
2 2
obţinem aceeaşi condiţie ca cea obţinută prin metoda von Neumann, 0 ≤  ≤ 2
2.3. Metoda ecuaţiei modificate. Termenul cel mai important din eroarea de trunchiere
(2604), cu derivată pară, este de ordinul patru. După cum s-a arătat, în această situaţie:
¯
(∆)4 2  4  ¯¯
=  (1 − ) (2 − ) ; (2.620)
8 4 ¯
pe de altă parte, din condiţia:
(∆)4
 =  (1 − )2 (2 − ) ≥ 0 (2.621)
8
regăsim  ≤ 2. Factorul de disipaţie  este:
| |  2 4
 = = e− 8 (1−) (2−)  (2.622)
| |
iar factorul de dispersie  va fi dat de coeficientul derivatei de ordinul trei:
1
 = 1 + (1 − ) (2 − ) 2  (2.623)
6
Constatăm că pentru 0 ≤  ≤ 1  ≥ 1 iar pentru 1 ≤  ≤ 2,  ≤ 1 deci aceeaşi comportare cu cea
pusă în evidenţă de metoda von Neumann.
3. Condiţii iniţiale discontinue. În fig. 2.46a) s-a reprezentat soluţia obţinută cu schema
Beam-Warming pentru condiţia iniţială de tip treaptă (2504). Comportarea soluţiei schemei Beam-
Warming este asemănătoare cu cea a schemei upwind şi nu introduce oscilaţii în zona din amontele
discontinuităţii; în schimb, discontinuitatea se extinde peste un număr de puncte din grilă mult mai
METODE CU DIFERENŢE FINITE 143

Fig. 2.45. Amortizarea componentelor Fourier prin schema Beam-Warming; a)  = 2 b)  = 4

mare decât la schema Lax-Wendroff. În fig. 2.46b), s-a trasat soluţia pentru condiţia iniţială dată de
interpolantul Fourier al treptei (fig. 2.27). Prezentăm în fig. 2.47 soluţiile, pentru condiţii iniţiale dis-
continue, obţinute cu schemele analizate în această secţiune. Remarcăm că toate schemele poziţionează
corect discontinuitatea. Schemele care introduc o vâscozitate artificială mare (schemele upwind, Lax,
Beam-Warming) nu generează oscilaţii ale soluţiei, dar efectul amortizării duce la micşorarea gra-
dientului discontinuităţii, acesta afectând un număr mare de puncte ale grilei. Schemele de ordinul
doi (schemele Leapfrog, Lax-Wendroff), care au vâscozitate artificială mai mică, capturează discon-
tinuitatea cu un număr mai mic de puncte ale grilei şi surprind mai corect gradientul acesteia. În
schimb, apar oscilaţii şi extreme locale ale soluţiei în zona din amontele discontinuităţii, aspecte care
pot conduce la instabilitate pentru probleme neliniare. Schema Beam-Warming, deşi de ordinul doi
de precizie, are o comportare asemănătoare schemei upwind, aspect care era de aşteptat, deoarece cei
doi paşi ai schemei conţin discretizări de tip upwind.

2.10.10. Scheme de ordinul al treilea


Pentru aplicaţii curente în dinamica fluidelor, în prezent, sunt utilizate cu precădere scheme de
ordinul întâi şi doi. În literatură există puţine propuneri pentru scheme de ordinul trei de precizie. Vom
prezenta în continuare, pe scurt, două astfel de scheme aplicate pentru ecuaţia de transport convectiv.
Schema Burstein-Mirin-Rusanov. În anul 1970, Burstein şi Mirin, [41], şi independent de
aceştia Rusanov, [256], propun următoarea schemă explicită în trei paşi de timp:
− pasul :
(1) 1¡  ¢ ¡  ¢
+12 = +1 +  − +1 −  ; (2.624)
2 3
− pasul 2:
(2) 2 ³ (1) (1)
´
 =  −  +12 − −12 ; (2.625)
3
− pasul 3:

 ¡ ¢ 3 ³ (2) (2)
´
+1
 =  − −2+2 + 7+1 − 7−1 + 2−2 −  +1 − −1 −
24 8 (2.626)
 ¡  ¢
− +2 − 4+1 + 6 − 4−1 + −2 
24

Suportul schemei Burstein-Mirin-Rusanov este reprezentat în fig. 2.48. În pasul al treilea, este introdus
parametrul independent  pentru a controla stabilitatea şi dispersia schemei.
144 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.46. Soluţii numerice ale ecuaţiei de transport convectiv pentru condiţiile iniţiale discontinue (2.513), obţinute cu
schema Beam-Warming.

Combinând cei trei paşi ai schemei vom obţine schema următoare:


µ ¶
1 1 1 2
+1
 =  ( + 2) (2 − 1) −2 −  ( − 2) ( + 2) −1 + 1 −   +
 
24 6 4
1 1  ¡ ¢
+  ( − 2) ( + 2) +1 −  (2 +1) ( − 2) +2 − +2 − 4+1 +6 − 4−1 + −2 
6 24 24
Schema este centrată în spaţiu şi, întrucât suportul ei este intervalul [ − 2  + 2]  nu poate fi
aplicată pentru punctele de pe frontieră şi din imediata vecinătate a acesteia. Pe baza reprezentării
combinate de mai sus, putem determina ecuaţia modificată:


¸
   (∆)3 ³  ´ 4 ¯¯  (∆)4 ¡ ¢ 5 ¯
¯
3  ¯ 2 4  ¯
+ =− − 4 + + −5 +4+15 − 4 +
   24  4 ¯ 120 5 ¯
(2.627)
Ordinul de precizie este pus în evidenţă de coeficientul termenului principal din eroarea de trunchiere:
à µ ¶ !
3 ∆ ∆ ∆ 3 (∆)4
 (∆) − 4 + = − 42 (∆)2 (∆) + 4 (∆)3  (2.628)
∆ ∆ ∆ ∆
şi deci: " #
(∆)4 2 3
 ≈    (∆) (∆)  (∆)  (2.629)
∆
∆
Schema este de ordinul trei de precizie în timp şi spaţiu, chiar dacă lim păstrează o valoare
∆→0 ∆→0 ∆
constantă şi nenulă.
Factorul de amplificare von Neumann rezultă sub forma:
∙ ¸
2 2  2¡ ¢ 
 = 1 − sin2  − sin4 − i sin  1 + 1 −  2 sin2  (2.630)
2 3 2 3 2
În fig. 2.49a) s-a reprezentat variaţia factorului de amplificare   iar în fig. 2.49b), variaţia modulului
acestuia. Variaţia disipaţiei şi, respectiv, variaţia dispersiei se pot urmări în fig. 2.49c), d)
Analizând ecuaţia modificată (2627)  obţinem că, pentru ca schema să fie stabilă, este necesar
a fi îndeplinite următoarele trei condiţii:

|| ≤ 1 − 4 +  3 ≥ 0  ≤ 3 (2.631)

METODE CU DIFERENŢE FINITE 145

Fig. 2.47. Soluţii numerice ale ecuaţiei de transport convectiv pentru condiţiile iniţiale discontinue (2.513).

Vom observa că, dacă  = 4 2 −4  schema devine de ordin patru de precizie, asigurând în acelaşi
timp o disipaţie minimă. Pentru a minimiza dispersia numerică, se anulează coeficientul derivatei de
ordinul cinci din eroarea de trunchiere şi se obţine:
¡ 2 ¢¡ ¢
4 + 1 4 −  2
=  (2.632)
5

Schema Warming-Kutler-Lomax. În anul 1973, autorii citaţi propun o schemă în trei paşi
care conţine, la primii doi paşi, o discretizare cu metoda MacCormack, iar pasul al treilea este identic
cu cel al metodei Burstein-Mirin-Rusanov:
− pasul:
(1) 2 ¡  ¢
 =  − +1 −  ; (2.633)
3
− pasul 2:
∙ ´¸
(2) 1  (1) 2 ³ (1) (1)
 =  +  −   − −1 ; (2.634)
2  3
− pasul 3:

 ¡ ¢ 3 ³ (2) (2)
´
+1
 =  − −2+2 + 7+1 − 7−1 + 2−2 −  +1 − −1 −
24 8 (2.635)
 ¡     
¢
− +2 − 4+1 + 6 − 4−1 + −2 
24

În fig. 2.48b) s-a schiţat suportul schemei Warming-Kutler-Lomax pentru cei trei paşi. Combinând
cei trei paşi se obţine aceeaşi reprezentare ca a schemei Burstein-Mirin-Rusanov:
µ ¶
+1 1 1 1 2
 =  ( + 2) (2 − 1) −2 −  ( − 2) ( + 2) −1 + 1 −   +
 
24 6 4
1 1  ¡ ¢
+  ( − 2) ( + 2) +1 −  (2 +1) ( − 2) +2 − +2 − 4+1 +6 − 4−1 + −2
6 24 24
şi, în consecinţă, toate proprietăţile schemei Warming-Kutler-Lomax (ordin de precizie, ecuaţia modi-
ficată, condiţia de stabilitate etc.) sunt identice cu cele ale schemei Burstein-Mirin-Rusanov.
146 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.48. Suporţii numerici ai schemelor: a) Burstein-Mirin-Rusanov, b) Warming-Kutler-Lomax.

Fig. 2.49. Proprietăţi ale schemei Burstein-Mirin-Rusanov; a,b) variaţia factorului de amplificare von Neumann,
c) variaţia disipaţiei numerice, d) variaţia dispersiei numerice
METODE CU DIFERENŢE FINITE 147

2.11. SCHEME PENTRU ECUAŢIA DE DIFUZIE

Să considerăm ecuaţia model de difuzie a scalarului  ( )  (291):


 2
=  2  ∈ [0   ]    0 (2.636)
 
având condiţiile iniţiale şi la limită:
 = 0  (0 ) = 0 ()  (2.637)
 ( 0 ) =  ()   (  ) =  ()  (2.638)
Vom prezenta în continuare schemele de bază pentru discretizarea ecuaţiei (2636) 

2.11.1. Schema centrată Euler. Varianta explicită


Schema explicită Euler (T2.5.3) este peste un pas de timp şi centrată în spaţiu:

+1 −   − 2 + −1



=  +1  (2.639)
∆ (∆)2
1. Ecuaţia modificată şi eroarea de trunchiere. Pentru schema Euler, aplicată ecuaţiei de
difuzie s-a obţinut ecuaţia modificată (2186):
∙ ¸ " # " #
 2 2 ∆  (∆)2  4  3 (∆)2 2 ∆ (∆)2  (∆)4  6 
− 2 = − + + − + + · · ·  (2.640)
   2 12 4 3 12 360 6

Schema
h are ordinul
i întâi de precizie în timp şi doi în spaţiu, deoarece eroarea de trunchiere  ≈
2
≈  ∆ (∆) . Dacă vom anula coeficientul derivatei de ordinul patru din eroarea de trunchiere:

1  (∆)2 1
− 2 ∆ + =0→=  (2.641)
2 12 6
se obţine o schemă de ordinul patru în spaţiu.
2. Stabilitatea. Schema este condiţionat stabilă, iar condiţia de stabilitate este:
∆ 1
= 2 ≤ 2 (2.642)
(∆)
2.1. Factorul de amplificare von Neumann (2285) este:
µ ¶
2 
 = 1 − 4 cos   =  ∆ (2.643)
2
iar erorile în amplitudine,   şi în fază,  (2295)  sunt:
¯ µ ¶¯
¯  ¯
¯1 − 4 cos2 ¯
| | ¯ 2 ¯
 = = 2   = 0 (2.644)
| | e−
În fig. 2.14a) este reprezentat  punându-se în evidenţă că cele mai mari erori apar pentru pertur-
baţiile de lungimi de undă mari. Deoarece  = 0 schema nu produce nici o dispersie a erorii.
2.2. Reprezentarea matriceală (2124) este:
d
U () = DU () + Q ()  (2.645)
d
148 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.50. Dezvoltarea soluţiei pentru schema explicită Euler.

unde: ⎡ ⎤ ⎡ ⎤

−2 1  ()
⎢ 1 −2 1 ⎥ ⎢ (∆)2 ⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢ 0 ⎥
 ⎢ ⎢ 1 −2 1 ⎥
⎥ ⎢ .. ⎥
D= ⎢ .. ⎥ Q () = ⎢
⎢ .
⎥
⎥ (2.646)
(∆)2 ⎢
⎢ . ⎥
⎥ ⎢ ⎥
⎣ ⎦ ⎢ 0 ⎥
1 −2 1 ⎣  ⎦
1 −2  ()
(∆)2
Formulele Lomax (2375) permit estimarea analitică a valorilor proprii pentru matricea D sub forma:
µ ¶
4 2 
 = − sin   = 1 2      − 1 (2.647)
(∆)2 2
Cum toate valorile proprii  sunt reale şi negative, operatorul de derivare spaţial D este sta-
bil. Aplicând o integrare de ordinul întâi în timp, se obţine modulul factorului de amplificare (2361):
¯ µ ¶¯
¯  ¯
| | = |1 + ∆ | = ¯¯1 − 4 sin2 ¯   = ∆  (2.648)
2 ¯ (∆)2
Impunând condiţia de stabilitate | | ≤ 1 obţinem condiţia CFL:
1
≤  (2.649)
2
Urmărind în fig. 2.50 dezvoltarea în timp a soluţiei, constatăm că, în punctele interioare ale grilei,
situate departe de frontiere, aceasta se face independent de condiţiile la limită, în special pentru valori
mici ale timpului . Din acest motiv, schemele implicite apar mai bine adaptate caracterului fizic al
ecuaţiilor de tip parabolic.
2.3. Metoda ecuaţiei modificate. Dacă în ecuaţia modificată reţinem termenii până la derivata
de ordinul patru, inclusiv, s-a arătat, (2455)  că, pentru ca amortizarea schemei să fie pozitivă este
1
necesar ca  ≤  În consecinţă, ecuaţia modificată oferă o condiţie se stabilitate mult mai restrictivă
6
decât metodele von Neumann şi matriceală. Dispersia este nulă deoarece ecuaţia modificată nu conţine
derivate de ordin impar.
METODE CU DIFERENŢE FINITE 149

2.11.2. Schema centrată Euler-varianta implicită (Laasonen)


Varianta implicită a schemei Euler este propusă de către Laasonen în anul 1949, şi corespunde
unei discretizări înapoi în timp şi centrate în spaţiu:
+1
 −  +1 +1
+1 − 2 + +1
−1
= 2  (2.650)
∆ (∆)
1. Ecuaţia modificată şi eroarea de trunchiere. Considerând punctul de bază al discretizării
( + 1 ) se determină ecuaţia modificată:
¯ ¯+1 ¯+1 ¯+1
 ¯¯+1  2  ¯¯ 1  2  ¯¯  (∆)2  4  ¯¯
− = ∆ 2 ¯ + + +  (2.651)
 ¯ 2 ¯ 2   12 4 ¯
sau după eliminarea derivatelor temporale:
¯ ¯+1 µ ¶ ¯+1 µ ¶ 6 ¯+1
 ¯¯+1  2  ¯¯  (∆)2 1  4  ¯¯  (∆)4 2 1 1   ¯¯
−  =  + +  +  + +··· 
 ¯ 2 ¯ 2 6 4 ¯ 3 4 120 6 ¯
(2.652)
Deoarece:
µ ¶ ¯+1 µ ¶ 6 ¯+1 h i
 (∆)2 1  4  ¯¯  (∆)4 2 1 1   ¯¯ 2
 = + +  +  + + · · · =  ∆ (∆) 
2 6 4 ¯ 3 4 120 6 ¯
(2.653)
schema este de ordinul întâi în timp şi de ordinul doi în spaţiu. În comparaţie cu schema Euler, nu
mai putem mări ordinul de precizie al schemei prin alegerea parametrului . Într-adevăr, pentru a
anula coeficientul derivatei de ordin patru din eroarea de trunchiere, trebuie ales  = −16 ceea ce
nu are semnificaţie fizică.
2. Stabilitatea. Schema este necondiţionat stabilă, proprietate de altfel specifică schemelor im-
plicite.
2.1. Factorul de amplificare von Neumann,   pentru componenta de număr de undă  a
erorii, este real:
1
 = ¡ ¢ (2.654)
1 + 2 1 − cos 
Este evident că | |  1 pentru orice valoare pozitivă a parametrului . Variaţia modulului factorului
de amplificare funcţie de faza  poate fi urmărită în fig. 2.51.
Considerând expresia exactă a factorului de amplificare pentru ecuaţia de difuzie (2294)  putem
calcula disipaţia şi dispersia numerică:
| | 1
 = =¯ ¡ ¢¯ 2  (2.655)
| | ¯ 1 + 2 1 − cos  ¯ e−
 = 0 (2.656)
Variaţia disipaţiei  este reprezentată în fig. 2.52. Constatăm că, pentru componente de frecvenţe
ridicate, disipaţia este mare, dar în acelaşi timp mult mai mică decât la schema explicită (fig. 2.14). Ca
şi schema explicită, schema implicită Laasonen nu produce dispersarea erorilor ( = 0)
2.2. Reprezentarea matriceală semidiscretă este aceeaşi ca la schema explicită Euler (2645) 
având şi acelaşi operator de derivare spaţial (2646). Deoarece operatorul D este stabil, având toate
valorile proprii  negative (2647)  iar schema este de tip implicit, ea va fi şi necondiţionat stabilă
(2368) 
2.3. Metoda ecuaţiei modificate. Pentru a analiza stabilitatea schemei pe baza ecuaţiei modi-
ficate, trunchiate la termenii proporţionali cu derivata spaţială de ordin patru, vom utiliza condiţiile
generale (2451) şi (2452):
µ q ¶
2
¡ 2
¢ 1 ¡ ¢
1 + 42  2 − 4  ≥ 0 2
−1 ± 1 + 42  2 − 4  2 ≥ 0 (2.657)
2
150 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.51. Variaţia factorului de amplificare von Neumann pentru schema Laasonen.

în care 2  2  4 sunt coeficienţii derivatelor din forma generică a ecuaţiei modificate, (2447):
¯ ¯ ¯ ¯
 ¯¯  2  ¯¯  2  ¯¯  4  ¯¯
= 2 + 2 2 ¯ + 4  (2.658)
 ¯ 2 ¯   4 ¯
Din relaţiile (2652) şi (2658) identificăm:

∆  (∆)2
2 =  2 =  4 =  (2.659)
2 12
Deoarece 2  0 ambele relaţii de mai sus sunt echivalente cu:
à !
 (∆)2 2 2
−  =  1 − ≥ 0 (2.660)
12 12

Această condiţie este satisfăcută pentru orice valoare a parametrului  ∈ [− ]  deci schema este
necondiţionat stabilă. Ecuaţia modificată pune în evidenţă dispersia nulă a schemei, deoarece nu
conţine derivate spaţiale de ordin impar.

2.11.3. Schema Crank-Nicolson


O variantă, care combină schemele explicită şi implicită, este dezvoltată de Crank şi Nicolson în
anul 1947: Ã !
+1 +1 +1
+1
 −   +1 − 2 + −1 +1 − 2 + −1
= +  (2.661)
∆ 2 (∆)2 (∆)2
1. Ecuaţia modificată şi eroarea de trunchiere. Deoarece schema este implicită, punctul
de bază al discretizării va fi ( + 1 )  iar ecuaţia modificată, ce se obţine aplicând relaţiile generale
din secţiunea 2.4.7, este:
¯ ¯+1 ¯+1 ∙ ¸ 6 ¯+1
 ¯¯+1  2  ¯¯  (∆)2  4  ¯¯ 1 3 2 1 4  ¯
¯
−  = +  (∆) +  (∆) + · · ·  (2.662)
 ¯ 2 ¯ 12 4 ¯ 12 360 6 ¯
METODE CU DIFERENŢE FINITE 151

Fig. 2.52. Variaţia disipaţiei numerice pentru schema Laasonen.

Deoarece
¯+1 ∙ ¸ 6 ¯+1 h i
 (∆)2  4  ¯¯ 1 3 2 1 4  ¯
¯ 2 2
 = +  (∆) +  (∆) + · · · =  (∆)  (∆)  (2.663)
12 4 ¯ 12 360 6 ¯
schema este de ordinul doi în timp şi spaţiu.
2. Stabilitatea. Schema implicită Crank-Nicolson este necondiţionat stabilă.
Factorul de amplificare von Neumann rezultă:
¡ ¢
1 −  1 − cos 
 = ¡ ¢ (2.664)
1 +  1 − cos 
iar condiţia | |  1 este îndeplinită pentru orice valoare pozitivă a parametrului . Modulul factorului
de amplificare în funcţie de faza  este reprezentat în fig. 2.53.
Disipaţia şi dispersia numerică s-au raportat la soluţia exactă (2294):
¯ ¯
| | ¯ 1 −  ¡1 − cos  ¢ ¯ 1
¯ ¡  ¯
¢¯
 = =¯   = 0 (2.665)
| | ¯ 1 +  1 − cos  ¯ e−2

În fig. 2.54, s-a trasat variaţia disipaţiei numerice în funcţie de faza   Schema Crank-Nicolson nu
produce dispersarea erorilor ( = 0)

2.11.4. Schema combinată


Toate schemele prezentate anterior pot fi combinate într-un algoritm general, de forma:
" #
+1 +1 +1
+1 −   − 2 +   − 2 + 
 
=  (1 − ) +1  −1
+  +1  −1
 (2.666)
∆ (∆)2 (∆)2
unde 0 ≤  ≤ 1 este un parametru constant. Dacă  = 0 se regăseşte schema explicită Euler, dacă
 = 12 obţinem schema Crank-Nicolson, iar dacă  = 1, se obţine schema Laasonen.
Pentru o valoare arbitrară a parametrului  schema este de ordinul întâi de precizie în timp şi
ordinul doi în spaţiu, deoarece:
"µ ¶ # ¯+1
1  (∆)2
 4  ¯¯ h i
2 2
 = −  ∆ + +    =  ∆ (∆)  (2.667)
2 12 4 ¯
152 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.53. Variaţia modulului factorului de amplificare von Neumann pentru schema Crank-Nicolson.

Ecuaţia modificată rezultă:


¯ ¯+1 "µ ¶ # ¯+1
 ¯¯+1  2  ¯¯ 1 2  (∆) 2
 4  ¯¯
− = −  ∆ + +
 ¯ 2 ¯ 2 12 4 ¯
∙µ ¶ µ ¶ ¸ 6 ¯+1 (2.668)
2 1 3 2 1 1 2 2 1 4  ¯
¯
+  −+  (∆) + −  ∆ (∆) +  (∆) + · · ·
3 6 2 360  ¯
6

Pe baza erorii de trunchiere din relaţia (2668)  putem să punem în evidenţă o serie de cazuri particu-
lare pentru care schema combinată devine de un ordin de precizie superior. Astfel, am văzut deja că
pentru  = 12 schema (2666) este identică cu schema Crank-Nicolson, care este de ordinul doi de
precizie în timp şi spaţiu.
¯+1
 4  ¯¯
Dacă punem condiţia de anulare a parantezei ce înmulţeşte derivata din (2668) 
4 ¯
obţinem:
1 (∆)2
= −  (2.669)
2 12∆
iar schema devine de ordinul doi în timp şi ordinul patru în spaţiu, deoarece:

1 h i 6 ¯¯+1 h i
2 2 4  ¯ 2 4
 =  20 (∆) − (∆) + · · · =  (∆)  (∆)  (2.670)
240 6 ¯
¯+1 ¯+1
 4  ¯¯  6  ¯¯
Putem să anulăm simultan termenii ce multiplică şi, respectiv, din membrul drept
4 ¯ 6 ¯
al relaţiei (2668)  dacă luăm  dat de ecuaţia (2669) şi un pas de timp, ∆ care satisface relaţia:
(∆)2 √
= 20 (2.671)
∆
h i
Se obţine astfel o schemă de ordinul şase de precizie în spaţiu,  =  (∆)2  (∆)6 
Calculând factorul de amplificare von Neumann, obţinem:
1 − 2 (1 − )  (1 − cos  )
 =  (2.672)
1 + 2 (1 − cos  )
METODE CU DIFERENŢE FINITE 153

Fig. 2.54. Variaţia disipaţiei numerice a schemei Crank-Nicolson.

În fig. 2.55, se prezintă varianţia modulului factorului de amplificare | | pentru o componentă
 a erorii, pentru  = 0 25. Constatăm că în cazul  = 2 schema combinată este instabilă. De altfel,
din condiţiile:
1 − 2 (1 − )  (1 − cos  )
−1 ≤  = ≤ 1 (2.673)
1 + 2 (1 − cos  )
putem determina valorile parametrilor  şi  pentru ca schema să fie stabilă. Inegalitatea la dreapta
este, evident, îndeplinită pentru orice combinaţie a parametrilor  ∈ [0 1] şi  ≥ 0 iar din inegalitatea
la stânga rezultă:
µ ¶
1 
4  − sin2  + 1 ≥ 0 (2.674)
2 2
1
Pentru  ≥  inegalitatea (2674) este îndeplinită pentru orice valoare a parametrilor  şi  
2
1
iar pentru  ≤ , impunând condiţia ca inegalitatea să fie satisfăcută pentru orice valoare a lui  
2
obţinem restricţia:
1
0≤≤ µ ¶ (2.675)
1
4 −
2
1 1
Rezultă că, dacă ≤  ≤ 1 schema este necondiţionat stabilă, iar dacă 0 ≤  ≤  schema este
2 2
stabilă doar când  ≤ 1 (2 − 4)  Aceleaşi condiţii se obţin şi pe baza analizei ecuaţiei modificate,
impunând restricţia ca paranteza care înmulţeşte derivata de ordin patru să fie pozitivă.

2.11.5. Schema Richtmyer şi Morton


În anul 1967, Richtmyer şi Morton, [239], propun o schemă combinată de forma:

+1 −   − −1 +1 − 2+1 + +1


(1 + ) 
−  
=  +1 
2
−1
 (2.676)
∆ ∆ (∆)

unde  ≥ 0 este un parametru de control al ordinului de precizie.


154 METODE CU DIFERENŢE FINITE

Fig. 2.55. Modulul factorului de amplificare von Neumann pentru schema combinată,  = 0 25

Schema este de tip implicit, peste trei paşi de timp, deoarece conţine valorile necunoscutei la trei
momente succesive de timp. Ecuaţia modificată a schemei Richtmyer şi Morton fiind:
¯ ¯+1 " µ ¶ # ¯+1
 ¯¯+1  2  ¯¯ 1 2  (∆)2  4  ¯¯
− = − −  ∆ + +  (2.677)
 ¯ 2 ¯ 2 12 4 ¯
h i
putem identifica ordinul de precizie  =  ∆ (∆)2 . La fel ca în schema combinată, putem pune
în evidenţă condiţiile în care schema devine de ordin superior de precizie. Astfel, precizia în raport
1 1 (∆)2
cu timpul creşte dacă  =  iar, dacă în plus  = + , paranteza care înmulţeşte derivata
¯ 2 2 12∆
+1
 4  ¯¯
devine nulă, schema atingând ordinul patru de precizie în spaţiu.
4 ¯
Factorul de amplificare von Neumann rezultă ca soluţie a ecuaţiei:
 − 1 1 − 1 2 cos  − 2
(1 + ) − =  
∆ ∆ (∆)2
de unde: h i
1 p
 = 1 + 2 ± 1 − 8 (1 − cos  )  (2.678)
2 [1 +  + 2 (1 − cos  )]
Dacă [1 − 8 (1 − cos  )] ≥ 0 atunci  este real şi condiţia de stabilitate, | | ≤ 1 este satisfăcută
pentru orice valoare . Dacă însă [1 − 8 (1 − cos  )] ≤ 0 atunci:
1 ³ p ´
 = 1 + 2 ± i 8 (1 − cos  ) − 1  (2.679)
2 [1 +  + 2 (1 − cos  )]
iar:

| |2 = 

 + 1 + 4 sin 
2
2
şi din nou | |2 ≤ 1 pentru orice valoare 
În fig. 2.56, s-a reprezentat variaţia modulului factorului de amplificare von Neumann, pentru
 = 0 5 caz în care schema este de ordinul doi de precizie.
Deoarece există situaţii pentru care partea imaginară a factorului de amplificare, Im { }  nu
este nulă, schema introduce, spre deosebire de toate celelalte scheme prezentate anterior, o dispersie
METODE CU DIFERENŢE FINITE 155

Fig. 2.56. Modulul factorului de amplificare von Neumann pentru schema Richtmyer şi Morton.

a erorilor. În fig. 2.57a), se poate urmări variaţia funcţiei Im { }, iar în fig. 2.57b) variaţia fazei
 a factorului de amplificare  . Constatăm că dispersia numerică este nulă pentru valori  în
vecinătatea lui zero, dar atinge valori importante pentru numere de undă  mari. Domeniul în care
acţionează dispersia creşte odată cu creşterea parametrului 

2.11.6. Schema DuFort-Frankel


Schema este o schemă explicită peste trei paşi de timp, obţinută prin discretizarea peste doi
paşi¡a derivatei temporale,
¢ iar în derivata spaţială centrată şi explicită, termenul  este înlocuit cu
12 −1
 + +1
 :
¯ h i ¯
 ¯¯ +1
 − −1
 2  2  ¯¯ +1 − +1
 − −1
 +−1
= +  (∆)  '  (2.680)
 ¯ 2∆ 2 ¯ (∆)2
Schema obţinută pentru ecuaţia de difuzie este (DuFort şi Frankel, [94]):
1 2 ¡  ¢
+1
 = −1
 + +1 − −1
 + −1   = ∆ (∆)2  (2.681)
1 + 2 1 + 2
Eroarea de trunchiere introdusă de schemă se obţine de forma:
¯ ¯ ¯
1  3  ¯¯ 2   4  ¯¯ 2  2  ¯¯ (∆)2
 = − (∆) + (∆) −  +  (2.682)
6 3 ¯ 12 4 ¯ 2 ¯ (∆)2
h i
Deoarece  =  (∆)2  (∆∆)2  (∆)2  schema este de ordinul doi de precizie în timp şi spaţiu,
în schimb, nu mai este consistentă. Într-adevăr, da