1

Emoțiile și mecanismele acestora

Lector Univ. Dr. Psiholog Bianca MACAVEI

Apărute pe parcursul anilor ’70, terapiile cognitiv-comportamentale

înglobează aspecte teoretice şi practice preluate din behaviorismul clasic,
precum şi din abordarea cognitivă dominantă în perioada ‘60-’70, pe care le
subordonează criteriului eficienţei (David, Holdevici, Szamoskozi & Băban,
2000).
Încercând să satisfacă cerinţele unui mediu economic şi a unei clientele
preocupate tot mai mult de impactul pragmatic al intervenţiei, abordarea cognitiv-
comportamentală promovează terapii de scurtă durată (15-25 şedinţe), atractive
din punctul de vedere al costurilor implicate şi orientate spre remiterea rapidă a
simptomatologiei invalidante (Sanderson & Rego, 2000).
Terapia cognitiv-comportamentală consideră problemele psihologice ca
fiind răspunsuri dezadaptative învăţate, susţinute de cogniţii disfuncţionale.
În consecinţă, se accentuează necesitatea identificării şi modificării cogniţiilor
dezadaptative şi înlocuirea comportamentelor disfuncţionale (Spiegler &
Guevremont, 1993). Accentul cade pe prezentul şi viitorul persoanei,
pornind de la premisa abilităţii acesteia de a contribui masiv la ameliorarea
stării sale (David et al., 2000; Sanderson & Rego, 2000).
Bazată pe cele mai recente descoperiri furnizate de cercetarea
fundamentală şi aplicativă, intervenţia cognitiv-comportamentală combină
tehnicile disponibile în pachete adecvate fiecărei probleme. Mai mult, efortul
practicienilor este îndreptat spre integrarea tuturor tehnicilor eficiente în cadrul
conceptual al cognitiv-comportamentalismului; acest gen de abordare a dus la
folosirea unor tehnici aparţinând altor curente din psihologie (ex. jocul de rol) în
scopuri specifice abordării cognitiv-comportamentale (ex. identificarea şi
modificarea indirectă a cogniţiilor dezadaptative).
În fine, o caracteristică importantă a terapiilor cognitiv-comportamentale o
constituie testarea obiectivă, explicită şi permanentă a progreselor (sau stagnării)
 2

înregistrate. Se are în vedere atât eficienţa intervenţiei în ansamblul său şi a

teoriilor pe care se fundamentează, cât şi utilitatea şi oportunitatea tehnicilor
folosite.
I. Teoriile clasice asupra emoţiilor
Trăirile afective au constituit din totdeauna un punct de atracţie în
încercarea de auto-cunoaştere a oamenilor. Începând cu filosofii greci până în
zilele noastre s-au găsit numeroase explicaţii pentru inefabilul fenomen
emoţional.
Pentru o mai profundă înţelegere a tulburărilor emoţionale, teoriilor
subiacente acestora şi implicaţiilor terapeutice, vom face o scurtă trecere în
revistă a teoriilor afectivităţii umane.

(a) Teoria evoluţionistă asupra emoţiilor

Deşi nu face parte dintre abordările cu impact major în psihologia actuală, am
considerat important să amintim teoria evoluţionistă, ca una dintre puţinele
încercări de a urmări evoluţia fenomenului afectiv pe linie filogenetică.
În binecunoscuta sa lucrare “Exprimarea emoţiilor la om şi animale”, Charles
Darwin şi-a expus propriile idei cu privire la procesele afective. Acesta s-a axat
mai puţin pe probleme de fiziologie sau pe experienţa subiectivă a trăirilor
afective; în schimb, el şi-a structurat investigaţia în jurul expresiilor emoţionale şi
a funcţiilor acestora.
Consecvent propriilor teorii asupra procesului evoluţiei rasei umane, Darwin a
surprins semnificaţiile adaptative pe care le are expresivitatea emoţională, atât la
om cât şi la animal. Expresiile faciale şi diferitele semne posturale servesc ca
importante forme de comunicare, referitoare nu doar la evenimentele în derulare,
dar şi la cele posibile sau probabile în viitor. Astfel, expresiile emoţionale
uşurează anticiparea comportamentului unui individ, fluidizând relaţiile din cadrul
aceleiaşi specii şi mărindu-i şansele de supravieţuire. Mai mult, recunoaşterea
diferitelor expresii faciale sau posturale este con-specifică, putându-se observa
totodată că speciile înrudite sunt mai capabile să-şi recunoască între ele
semnalele emoţionale decât sunt indivizii aparţinând unor specii foarte diferite.
 3

Deşi recunoaşte că anumite expresii emoţionale sunt învăţate, Darwin

susţinut de studii recente pe linia teoriei evoluţioniste (Izard apud Benjamin,
Hopkins & Nation, 1990) consideră că majoritatea acestora sunt răspunsuri
înnăscute la stimuli specifici.
Susţinută de cercetările lui Paul Ekman asupra expresiilor faciale, teoria
evoluţionistă modernă afirmă că emoţiile declanşează un pattern fiziologic fix, ce
defineşte fenomene atât de variate ca plăcerea, supărarea, dispreţul, frica,
ruşinea şi o întreagă suită de trăiri afective (Benjamin, Hopkins & Nation, 1990).

(b) Teoriile behavioriste asupra emoţiilor

Oarecum în continuarea teoriei evoluţioniste, vine behaviorismul anilor ’50,
mergând pe ideea exprimării fiziologice a afectelor.
Behaviorismul radical, aşa cum a fost el conceput de James Watson, se
fundamentează pe asumpţia conform căreia dispoziţiile şi trăirile afective nu fac
obiectul de studiu al psihologiei, întrucât nu pot fi evaluate în mod obiectiv.
În cadrul acestei abordări, există două direcţii principale, fiecare cu
perspectiva sa asupra a ceea ce numim “viaţă emoţională”.

 Behaviorismul psihologic – îi are ca reprezentanţi de marcă pe James Watson

şi J.B. Skinner.
Teoria behavioristă a lui J. Watson
Conform acesteia, emoţiile sunt patternuri de reacţii fiziologice
înnăscute, ce presupun modificări profunde la nivelul viscerelor şi a
sistemului glandular.
Spre deosebire de instincte (ce vizează, în principal,
comportamentele observabile), emoţiile presupun schimbări mai discrete
la nivelul fiziologiei organismului.
Watson identifică trei emoţii principale, prezente la nou-născut:
teama, iubirea şi furia, însă nu reuşeşte să explice multitudinea de trăiri
afective ale adultului şi independenţa acestora de situaţia activatoare –
 4

acelaşi eveniment poate declanşa trăiri afective diametral opuse în două

persoane diferite sau la acelaşi individ în momente diferite.
Teoria operantă a lui J.B. Skinner
Spre deosebire de Watson, Skinner consideră că emoţiile au rolul
de a pune organismul în diferite stări în care anumite evenimente
funcţionează ca întăriri şi anumite comportamente au o probabilitate
crescută de apariţie; altfel spus, emoţiile se definesc prin grupajele de
comportamente şi întăriri cu probabilitate crescută de apariţie în situaţiile
date.
Criticile principale ale acestui model sunt legate pe de o parte de
definirea evenimentului activator generator de emoţii (i.e., ce numim
eveniment care determină furie, frică etc.), iar pe de altă parte de situaţiile
în care nu apar comportamente manifeste şi întăririle asociate lor (e.g.,
când situaţia nu mai poate fi modificată prin acţiune asupra ei).

 Behaviorismul filosofic – este reprezentat de Gilbert Ryle

Teoria behavioristă a lui Ryle
Ryle consideră că afectele sunt dispoziţii către anumite
comportamente. Acesta face distincţia dintre dispoziţii şi emoţii; în timp ce
dispoziţiile constituie înclinaţii stabile către anumite comportamente,
emoţiile sunt indicii fiziologici ai dispoziţiilor.
(apud Power & Dalgleish,1997)

Deşi riguros şi eficient în general, behaviorismul nu reuşeşte să aducă o

explicaţie coerentă a fenomenului subiectiv, în primul rând datorită
angajamentului său non-cognitivist. Fără explicaţia interpretării cognitive a
evenimentului în sine orice apropiere de domeniul afectivităţii fie rămâne la
nivelul global al modificărilor fiziologice, fie îşi pierde claritatea şi coerenţa în
păienjenişul circularităţii explicaţiilor filosofice.

(c) Teoriile fiziologice periferice

 5

Independent unul de celălalt, William James în 1884 şi Carl Lange în 1885 au

formulat teorii asemănătoare referitoare la procesele afective. Ulterior, acestea
au fost reunite sub denumirea de “teoria James-Lange”.
În acea perioadă se credea că percepţia unei situaţii declanşează o trăire
subiectivă, care este urmată, în replică, de modificări organice şi expresive.
Cei doi autori au răsturnat această abordare, susţinând că schimbările
fiziologice rezultă din perceperea situaţiei respective, iar recunoaşterea acestora
declanşează, ulterior, trăirea subiectivă. Prin urmare, pentru James şi Lange
emoţia rezultă din conştientizarea modificărilor fiziologice survenite şi apare
numai în momentul în care acestea sunt percepute de către individ.
Diferenţa de bază dintre teoriile avansate separat de cei doi constă în
faptul că, în timp ce James considera că sursa emoţiei o constituie semnalele
provenite de la viscere, Lange accentua modificările vasomotorii, stimulii fiind
reprezentaţi de dilatarea şi constricţia vaselor sanguine.
James consideră că teoria este bine susţinută de acele cazuri în care
apare o trăire subiectivă, în absenţa unui eveniment care ar putea-o justifica.
Altfel spus, emoţia apare deoarece persoana percepe anumite modificări
fiziologice, chiar dacă acestea nu sunt rezultatul unor cauze externe (apud
Benjamin, Hopkins & Nation, 1990).
Teoria lui James şi Lange a fost numită periferică, întrucât reduce
conţinutul emoţional la senzaţii de ordin periferic şi în acelaşi timp, fiziologică,
pentru că reacţiile fiziologice apar ca fiind determinante în constituirea
semnificaţiei afective conştiente.
În comparaţie cu teoriile behavioriste ale emoţiilor, teoriile periferice aduc
în plus noţiunea de percepere şi interpretare a modificărilor fiziologice, făcând un
pas important spre teoriile cognitive actuale.

(d) Teoria fiziologică centrală Cannon-Bard

Walter B. Cannon este un fiziolog american, care a testat o parte din
asumpţiile teoriei lui James şi Lange. Rezultatele obţinute l-au făcut să respingă
 6

punctul de vedere al autorilor teoriei fiziologice periferice şi să propună,

împreună cu Bard, teoria talamică a emoţiilor.

Date experimentale
Acesta a întreprins o serie de studii în care a blocat, la animale, pe cale
chirurgicală impulsurile nervoase transmise către creier de la organele viscerale,
precum şi de la segmentul simpatic al sistemului nervos vegetativ. Rezultatele
au arătat că animalele pot afişa expresii emoţionale, cum sunt frica sau
plăcerea, în absenţa feedback-ului către creier. Mai mult, experienţele de
extirpare a unor porţiuni din creier au scos în evidenţă rolul diencefalului în
producerea reacţiilor afective.
În plus, Cannon evocă o suită de studii care arată că, în cazul multor trăiri
afective, modificările organice survenite sunt foarte asemănătoare; aşadar, nu
poate fi vorba de existenţa unor patternuri de schimbări fiziologice, clar
diferenţiate, specifice fiecărei emoţii în parte, aşa cum stipula teoria James-
Lange.

Asumpţiile teoriei
- trăirea emoţională constituie un eveniment central, în mecanismul de
producere al emoţiei, talamusul jucând un rol fundamental
- stimulii de la nivelul receptorilor trimit impulsuri nervoase către talamus
- talamusul trimite mai departe impulsurile nervoase, în mod simultan, la
cortexul cerebral (unde apare trăirea emoţională), organe viscerale şi
muşchi scheletici
- astfel, conştientizarea trăirii afective şi modificările fiziologice ar fi
declanşate în acelaşi timp; deci, modificările organice apar aproape
simultan cu trăirea emoţională, fără a fi cauza acesteia
- mecanismul fiziologic al emoţiei se transferă între diencefal şi scoarţa
- cerebrală.
(apud Benjamin, Hopkins & Nation, 1990).
 7

Caracteristica principală a teoriei Cannon-Bard constă în delegarea către

sistemul nervos central a producerii trăirii afective, pe de o parte şi a modificărilor
vegetative şi comportamentale, pe de alta. Critica majoră constă în extrapolarea
rezultatelor obţinute în studii pe animale la varietatea şi complexitatea vieţii
afective umane.

(e) Teoriile cognitive asupra emoţiilor

 Disputa Zajonc-Lazarus
Încercând să răspundă la întrebarea “De ce persoane diferite puse în aceeaşi
situaţie sau aceeaşi persoană la momente diferite, în situaţii similare pot trăi
emoţii diferite” , psihologii s-au orientat spre procesările cognitive ca sursă a
variaţiilor în sările afective.
În cadrul cercetărilor ce studiază relaţia cogniţie - emoţie există două
opţiuni, dintre care cea de-a doua s-a impus cu precădere:
(1) manipularea stărilor emoţionale, urmată de cuantificarea impactului acestor
stări asupra cogniţiei
(2) investigarea efectelor cogniţiei asupra emoţiei

Aşa numita “dispută Zajonc-Lazarus” gravitează în jurul rolului procesărilor

cognitive, a primatul afectului sau al cogniţiei în generarea emoţiilor:
I. Perspectiva lui Zajonc
Asumpţii de bază:
- procesarea iniţială a stimulilor (în primele milisecunde de la momentul
recepţiei senzoriale) este de natură afectivă, adică se evaluează valenţa
pozitivă sau negativă a acestora;
- orice tip de procesare cognitivă intervine ulterior acestei prelucrări afective
iniţiale;
- afectul şi cogniţia sunt două sisteme parţial independente; cu toate că
aceste sisteme operează adesea împreună, afectul poate fi generat chiar şi
în absenţa cogniţiei.
 8

În sprijinul acestor afirmaţii au fost aduse următoarele argumente:

(1) Subiecţii umani elaborează adesea judecăţi afectiv-evaluative asupra
semenilor lor sau a obiectelor din ambient, chiar în condiţiile în care au
procesat foarte puţină informaţie despre aceştia. Există studii care arată că
itemii expuşi subliminal, şi deci procesaţi foarte superficial, sunt preferaţi
ulterior de către subiecţi (Opre, 2002).
(2) Mai mult, există structuri neuroanatomice, tracturi între sistemul vizual şi cel
limbic care fac ca o persoană să poată evalua valenţa unui stimul şi să
reacţioneze la acesta chiar fără a procesa imaginea lui în cortexul vizual, fără
a conştientiza prezenţa stimulului respectiv (Power & Dalgleish, 1997).

Ca răspuns la aceste explicaţii, s-a contraargumentat că:

(1) Stimulii percepuţi anterior sunt preferaţi deoarece amorsarea lor uşurează
procesare ulterioară şi produce confort psihic (“Mere exposure effect”).
Zajonc ignoră, astfel, procesările inconştiente de informaţie.
(2) Structurile neuroanatomice descrise sunt subiacente unor procesări ce pot fi
numite “afective” sau “cognitive primare”; oricum ele preced apariţia stării
afective.
II. Perspectiva lui Lazarus
Asumpţii de bază:
- procesele cognitive sunt o prerechizită esenţială în declanşarea oricărui
răspuns emoţional; evaluarea cognitivă (desprinderea semnificaţiei
stimulului) stă la baza trăirii emoţionale.
- evaluarea cognitivă este cea care mediază între individ şi mediul său.
- conform lui Lazarus, în aprecierea fiecărei situaţii intervin trei tipuri de
evaluări:
1. Evaluare primară – cuprinde prelucrări automate vizând interacţiunea dintre
stresor – persoană, rezultând modificări cognitive, comportamentale şi
biologice. Ca şi consecinţă a acestor modificări, apare o trăire subiectivă
primară (situaţia este etichetată ca fiind periculoasă sau nu)
 9

2. Evaluare secundară – vizează mecanismele de coping

cognitive comporta biologice

mentale
Confrunt
ative
Evitative X (mecanismele
defensive)

care pot fi mobilizate pentru a modifica trăirea subiectivă primară

3. Evaluare terţiară – vizează eficienţa mecanismelor coping

mobilizate pentru a modifica trăirea emoţională
- aşadar, mecanismele coping intervin înainte sau după apariţia trăirii
subiective, în cascadă (prelucrări succesive), ducând la aproximarea
treptată a trăirii emoţionale.
- stresul poate fi definit ca şi discrepanţă între solicitările situaţiei şi
capacităţile autopercepute de a răspunde la respectivii stresori.
(David, 2002)
Argumente aduse în sprijinul asumpţiilor teoriei:
- studiile efectuate de Lazarus şi colaboratorii săi au arătat că, în cazul
subiecţilor puşi în situaţii generatoare de anxietate, manipularea cognitivă
(sugerarea unor direcţii de interpretare a stimulilor pe direcţia
intelectualizării sau negării defensive) duce la modificări semnificative ale
răspunsului psihofiziologic (măsurat prin GSR, rata respiratorie, rata
cardiacă etc.)
- Le Doux, 1990 susţine că nu există date incontestabile care să probeze că
un răspuns fiziologic la stimuli emoţionali poate fi declanşat fără o mediere
corticală, cognitivă.
(apud Opre, 2002)

După cum se poate uşor constata, disputa dintre cei doi este una vizând mai
degrabă terminologia utilizată, decât esenţa problemei pusă în discuţie. Atât
 10

Zajonc, cât şi Lazarus acceptă faptul că trăirea afectivă este ulterioară unui nivel
oarecare de procesare a stimulilor percepuţi. Iniţial este vorba de simpla
categorizare a acestora, stabilindu-se valenţa afectivă a lor, urmată de prelucrări
mai mult sau mai puţin elaborate. Procesarea primară poate fi denumită afectivă
sau cognitivă, însă mai important ni se pare rolul său adaptativ în filogeneză;
reacţia rapidă în faţa unei situaţii potenţial periculoase caracterizând succesul,
respectiv eşecul individului şi a speciei.

 Teoriile evaluării
Utilizat pentru prima dată în legătură cu emoţiile de către Arnold în 1960,
termenul de evaluare (appraisal) devine conceptul central al teoriilor moderne
asupra stărilor afective. Astfel, teoriile incluse în acest grup au în comun ideea de
interpretare cognitivă a stimulilor interni sau externi, ca prerechizită obligatorie a
afectului (Power & Dalgleish, 1997).

I. Teoria cognitiv-fiziologică Schachter-Singer

Treptat, pe baza datelor culese în diferite studii vizând afectivitatea
umană, prinde contur ideea conform căreia emoţia este un fenomen
multidimensional, integrând aspecte de ordin cognitiv, comportamental, fiziologic
şi subiectiv.
Unul dintre reprezentanţii contemporani ai curentului cognitivist este
psihologul Stanley Schachter, care a propus o teorie cognitiv-fiziologică asupra
emoţiilor.

Asumpţiile de bază ale teoriei

(1) În concepţia lui Schachter, trei surse informaţionale contribuie la
generarea stării afective:
- Modificările de natură organică ; creierul primeşte impulsuri venite de
la muşchii scheletici şi organele viscerale, impulsuri care-l
 11

informează despre diferitele stadii de activare. Informaţia este

interpretată cu aportul celorlalte două surse da date;
- Impulsurile nervoase declanşate de stimulii externi; aceştia
acţionează permanent dinafară, informând despre context şi
evenimente;
- Informaţia extrasă din experienţa anterioară; se prezintă sub forma
amintirilor legate de situaţii similare din trecut.
Conforma lui Schachter, individul procesează informaţia venită din
cele trei surse amintite pentru a atinge trăirea subiectivă a emoţiei.
(2) emoţia presupune interpretarea cognitivă a unei stări de arousal fiziologic
(3) activarea fiziologică este una generală, acelaşi arousal fiind subiacent atât
emoţiilor pozitive, cât şi celor negative
(4) tipul emoţiei (calitatea acesteia) este dat de modul în care persoana îşi
interpretează modificările fiziologice, în contextul informaţiei situaţionale şi
în baza cunoştinţelor anterioare referitoare la acel gen de situaţii sau
contexte; pe de altă parte, atunci când sursa arousal-ului este dificil de
identificat, stabilirea originii acestuia se bazează pe indici externi
(activarea este atribuită unor elemente din mediu). Această diferenţiere ar
putea explica reacţiile emoţionale diferite, generate de stimuli asemănători
sau identici.

Argumentele aduse pentru susţinerea asumpţiilor teoriei

În 1962, S. Schachter şi J. Singer au organizat un experiment celebru, reluat
apoi în diferite variante. Sub pretextul că testează un compus de vitamine numit
“Suproxin”, ei au format două loturi de subiecţi umani.
Cele două grupe au fost supuse:
 Manipulării parametrilor fiziologici
Lotului experimental i s-a administrat epinefrină, o substanţă adrenalinică,
produce aproximativ aceleaşi efecte cu acelea ale descărcărilor sistemului
nervos simpatic: creşte tensiunea sistolică, se accelerează pulsul şi ritmul
 12

respirator, se măreşte concentraţia de zahăr în sânge, eventual tremur muscular

etc.
Lotului de control i s-a administrat o soluţie salină placebo, fără efect activ.

 Manipulării factorilor cognitivi

Lotul experimental a fost apoi împărţit în trei grupe, dintre care una corect
informată asupra efectelor medicaţiei administrate, una dezinformată şi una
neinformată.

 Manipulării influenţelor externe (a factorilor din mediu)

Ulterior administrării injecţiilor, subiecţii au fost puşi alături de complici ai
psihologului, care se manifestau fie euforic, fie agresiv.

Conform teoriei, în condiţii în care modificările fiziologice suferă de

ambiguitate, calitatea trăirii emoţionale este dată de evaluarea cognitivă făcută
pe baza informaţiilor din mediul extern.

Critici ale teoriei

Rezultatele experimentului au confirmat rolul factorilor cognitivi în generarea
trăirilor subiective, deşi au existat şi critici ale modelului. Unele dintre acestea se
leagă de metodologia utilizată în experiment, însă altele aduc în discuţie ideea
de nediferenţiere a activării fiziologice, infirmată de studiile ulterioare, precum şi
necesitatea reanalizării rolului cogniţiilor în producerea emoţiei, care s-a dovedit
a fi mult mai complex decât simpla etichetare a modificărilor fiziologice
percepute.

II. Teoria disonanţei a lui Mandler

În 1984, Mandler a propus o teorie asemănătoare cu cea a lui Schachter
şi Singer, care însă atribuie un rol mult mai complex procesărilor cognitive în
producerea emoţiei.
 13

Asumpţiile de bază ale teoriei

(1) activarea fiziologică decurge din disonanţa cognitivă percepută sau din
întreruperea derulării unui plan sau urmăririi unui scop; cu cât acesta este
mai important pentru persoană, cu atât este mai accentuată trăirea
emoţională negativă)
(2) arousal-ul este general, aceeaşi activare apărând atât pentru emoţiile
pozitive, cât şi pentru cele negative
(3) interpretarea cognitivă este cea care determină tipul emoţiei experienţiate
(4) activarea fiziologică dă intensitatea emoţiei, pe când interpretarea
cognitivă asigură calitatea acesteia
(5) disonanţele sau întreruperile derivă fie din mecanisme (mai rar), fie din
expectanţe susţinute de scheme cognitive
(6) disonanţele pot fi indezirabile (e.g., aştepţi ceva dorit care nu se
îndeplineşte), generând emoţii negative, sau dezirabile, generând emoţii
pozitive (cazul situaţiilor umoristice).
(apud Power & Dalgleish, 1997)

Teoria aduce, în plus, o perspectivă mai diferenţiată şi detaliată asupra

rolului cogniţiilor în geneza trăirilor afective, precum şi ideea implicării
procesărilor cognitive în diferite momente ale aproximării stării afective (atât în
apariţia arousal-ului, cât şi în determinarea calităţii emoţiei), idee elaborată mai
târziu de R. Lazarus.

III. Teoria atribuirii a lui Weiner

Schacter şi Singer (1962) concluzionau, în urma unor experimente celebre în
istoria psihologiei, că tipul emoţiei trăite este dat de modul în care persoana îşi
interpretează starea de activare fiziologică (arousal-ul). Deşi contestate la nivel
metodologic, cercetările ulterioare au confirmat în parte acest model, arătând că
în situaţii ambigue, când sursa activării este dificil de identificat, arousalul
neatribuit este interpretat în funcţie de factori externi, sociali (Reisenzein, apud
Power & Dalgleish, 1997).
 14

Prin teoria atribuirii, Weiner (1985, 1986) va permite trecerea de la modelele

ce postulau existenţa unui singur tip de arousal la cele ce avansează ideea
existenţei mai multor stări diferenţiate. Astfel, autorul consideră că există emoţii
primare, anterioare gândirii cauzale (e.g., furia ca şi răspuns condiţionat) şi
emoţii distincte, apărute ca şi o consecinţă a atribuirilor cauzale. Cele două stări
emoţionale diferite sunt urmate de o gamă de consecinţe motivaţionale. O
asumpţie a modelului este tocmai faptul că starea afectivă iniţială nu constituie
input pentru procesări cognitive ulterioare (aspect combătut în teoria lui Lazarus).
Trebuie totuşi precizat faptul că studiile recente permit includerea reacţiilor
condiţionate în categoria răspunsurilor mediate cognitiv (Miclea, 2001), astfel că
putem considera că distincţia făcută de Weiner vizează, de fapt, două tipuri de
procesări cognitive diferite (structuri cognitive condiţionale vs. atribuiri cauzale).

Efectul acţiuniievaluare emoţii “primitive”, pozitive sau negative

atribuiri cauzaleemoţii distincte

(după Weiner, apud Power & Dalgleish; 1997)

Emoţiile “primitive” sunt dependente de efectul acţiunii (outcome) şi
independente de atribuiri, pe când cele distincte depind, în principal, de atribuirile
pe care le face individul.
În modelul propus de Weiner, emoţiile diferenţiate rezultă din combinarea a
trei dimensiuni atribuţionale (identificate de autor pe parcursul mai multor ani de
cercetări):
 Internalitate-externalitate cauza evenimentului este percepută ca fiind
datorată unor factori interni (ce ţin de individ) sau externi (ce ţin de mediu sau
alte persoane)
 Controlabilitate-incontrolabilitatecauza evenimentului poate sau nu să fie
influenţată de către individ
 15

 Stabilitate-variabilitatemăsura în care cauza evenimentului se modifică sau

nu în timp

În baza acestor dimensiuni, Weiner a stabilit tipul emoţiilor negative care se

asociază cu diferitele combinaţii de dimensiuni atribuţionale; pentru “eşec”,
tabloul emoţional în funcţie de tipul atribuirilor ar putea arăta astfel :

Controlabilitate Incontrolabilitate
Stabilitate Instabilitate Stabilitate Instabilitate
Internalitate Resemnare Vinovăţie Teamă Ruşine
Externalitate Ură Mânie Autocompătimi Surpriză /
re dezamăgire

Critici aduse teoriei:

(1) nu a fost elaborată ca model explicativ pentru genrarea afectelor. În
consecinţă, emoţiile au fost “potrivite” cu dimensiunile atribuţionale a
posteriori, într-un mod uşor forţat. Astfel, este dificil de precizat dacă, spre
exemplu, o atribuire internă, controlabilă cum e “lipsa efortului” duce la
sentimente de vinovăţie, autoagresivitate sau autocompătimire.
(2) Numărul dimensiunilor la care s-a ajuns este arbitrar; astfel, fiecare om de
ştiinţă poate stabili oricâte dimensiuni doreşte (e.g., intenţionalitate-
neintenţionalitate, endogenitate-exogenitate etc. – Forsterling apud Power &
Dalgleish, 1997).

IV. Teoria evaluării cognitive a lui Lazarus

R. Lazarus a propus două variante ale teoriei evaluării cognitive, de mare
impact în psihologia modernă. Prima variantă viza problematica stresului şi era
aplicabilă doar colateral şi emoţiilor. Ulterior, împreună cu colaboratorii săi va
dezvolta şi detalia teoria, făcând-o aplicabilă tuturor afectelor.
 Teoria iniţială (1966)
Asumpţiile de bază
 16

(1) emoţia decurge din modul în care individul evaluează tranzacţiile sale cu
mediul înconjurător
(2) evaluarea cognitivă survine în trei etape:
- evaluarea primară; aceasta duce la o catalogare iniţială a evenimentului ca
fiind irelevant, benign, pozitiv sau stresant
- evaluarea secundară; constă în aprecierea resurselor coping ale individului
şi variantelor sale de răspuns
- evaluarea terţiară; survine în urma intervenţiei mecanismelor coping şi
apreciază eficienţa acestora
(3) Folkman şi Lazarus, 1980 încadrează mecanismele coping în două categorii:
- orientate pe problemă (ce intervin mai ales când situaţia poate fi schimbată)
- orientate pe emoţie (când ţinta ajustărilor este emoţia experienţiată,
persoana angajând diferite mecanisme defensive).

Deşi foarte influentă, această variantă teoriei a fost concepută pentru a

explica apariţia şi menţinerea stresului în general, nefiind o veritabilă teorie
asupra emoţiilor.
(apud Power & Dalgleish, 1997)

 Teoria modificată (teoria cognitiv-motivaţional-relaţională, 1991)

Asumpţiile de bază
(1) Fiecare emoţie are o temă relaţională centrală; altfel spus, evaluarea relaţiei
particulare persoană - mediu este specifică fiecărei emoţii; tema se referă la
patternul de răspunsuri la evaluări, ce au semnificaţie adaptativă importantă.
Aceasta sintetizează într-o semnificaţie centrală (ce fundamentează emoţia)
patternul de răspunsuri la evaluare, obţinute pe diferite componente ale
acesteia
Răspunsuri pe componentele de evaluaretemă centralăemoţie
(2) Componentele evaluării sunt:
 Evaluarea primară (dacă şi cum situaţia este relevantă pentru binele
personal), cu trei componente:
 17

- relevanţa motivaţională - aprecierea măsurii în care situaţia vizează

scopurile şi preocupările individului
- congruenţa motivaţională – măsura în care situaţia este congruentă sau
incongruentă cu scopurile individului (dezirabilitatea situaţiei)
- implicarea eului (responsabilitatea pentru finalitatea situaţiei) – cine sau ce
va fi blamat (în cazul incongruenţei motivaţionale) sau recompensat (în
cazul incongruenţei motivaţionale)
 Evaluarea secundară (resursele adaptative ale individului)
- potenţialul coping focalizat pe problemă – evaluarea propriei abilităţi de a
acţiona asupra situaţiei obiective pentru a o compatibiliza sau a o ţine în
acord cu dorinţele personale
- potenţialul coping focalizat pe emoţie – evaluarea propriilor abilităţi de a
acţiona pe nivelul psihologic, pentru a modifica dorinţele, convingerile în
vederea diminuării discrepanţei dintre situaţia obiectivă şi acestea
- expectanţele, aşteptările legate de viitor – se referă la evaluarea
posibilităţilor de schimbare apărute la nivelul situaţiei obiective sau
psihologice, care au ca rezultat modificarea dezirabilităţii situaţiei.
(Smith, Haynes, Lazarus & Pope, 1993; Pervin, 1990)
(3) Evaluarea iniţială a situaţiei, ca fiind în avantajul sau în detrimentul
individului, se leagă de mecanisme înnăscute, ca bază pentru patternurile
fiziologice asociate diferitelor emoţii
(4) Evaluarea secundară modulează aceste “tendinţe spre acţiune” asociate
evaluării primare.
Temele centrale, emoţiile şi evaluarea
Emoţia Tema centrală Componenta de evaluare relevantă
Mânia Blamarea celuilalt  Relevanţă motivaţională
 Incongruenţă motivaţională
 Responsabilitatea altuia
Vinovăţia Blamarea propriei persoane  Relevanţa motivaţională
 Incongruenţă motivaţională
 Responsabilitatea proprie
 18

Teama- Pericolul – ameninţarea  Relevanţă motivaţională

anxietatea  Incongruenţă motivaţională
 Potenţial coping focalizat pe emoţie
insuficient sau nesigur
Tristeţea Pierderea irevocabilă –  Relevanţă motivaţională
neputinţă în faţa pierderii sau  Incongruenţă motivaţională
injuriilor  Potenţial coping focalizat pe problemă
insuficient
 Expectanţe negative faţă de viitor
Speranţa – Optimism şi efort – potenţial  Relevanţă motivaţională
provocarea de succes  Incongruenţă motivaţională
 Potenţial coping focalizat pe problemă
ridicat
 Expectanţe pozitive faţă de viitor
Fericirea succe  Relevanţă motivaţională
 Congruenţă motivaţională
(după Smith, Haynes, Lazarus & Pope, 1993)
Deşi a întâmpinat unele critici vis a vis de:
- ignorarea faptului că unele emoţii primare pot constitui o bază pentru
apariţia unor emoţii mai complexe
- considerarea emoţiilor complexe ca fiind rezultatul activării simultane a
două sau mai multe emoţii de bază ( deşi sunt date care sugerează că
acestea pot rezulta din procesarea ulterioară a emoţiilor bazale)
- stabilirea arbitrară a numărului de emoţii,
teoria propusă de Lazarus este cea mai complexă la ora actuală, incluzând în
formula emoţiei încă un element: evaluarea resurselor adaptative şi de răspuns
ale individului. Acesta se va dovedi un element cheie în producerea şi modularea
stărilor afective, după cum vor dovedi dezvoltările moderne în studiul emoţiilor.
 19

II. Teoriile clasice asupra tulburărilor emoţionale

Modelul propus de Weiner în 1985/1986 a fost ulterior înglobat în teoria

nejutorării învăţate (Seligman,1975), în scopul de a rezolva unele limite ale
acesteia şi a permite elaborarea unui model explicativ comprehensiv în depresie.

I. Teoria neajutorării învăţate (Seligman, 1975)

Este prima variantă a teoriei lui Seligman şi are la bază conceptul de
“noncontingenţă percepută”, ce duce la disperare în faţa evenimentelor viitoare.
Conform acesteia, trăirea depresivă apare din dobândirea ideii de lipsă de
control asupra evenimentelor viitoare, datorită lipsei contingenţei între acţiunile
proprii şi consecinţele acestora.
Critici:
- Este o teorie care are la bază, în special, experimente făcute pe animale,
asumpţiile sale neputând fi întotdeauna verificate în cazul fiinţelor umane.
Spre exemplu, afectivitatea negativă legată de perceperea noncontingenţei
este mediată de cauza respectivului eveniment. Astfel, este mai puţin
probabil ca un individ să devină deprimat dacă constată că nu poate
controla evenimente pe care consideră că nimeni nu le poate influenţa
(e.g., condiţiile atmosferice). Mai mult, teoria nu poate explica modul în care
se dezvoltă stima de sine scăzută asociată depresiei.

II. Teoria neajutorării învăţate revizuită (Abramson, Seligman, Teasdale,

1978)
În scopul de a răspunde acestor critici, Abramson, Seligman & Teasdale
(1978) pe de o parte şi Miller & Norman (1979) pe de alta au încercat
completarea şi ajustarea acesteia. Soluţia găsită de ei se referă la combinarea
teoriei iniţiale cu teoria atribuirilor elaborată de Weiner (elementele de bază ale
acesteia au fost făcute cunoscute încă din 1972).
Astfel, teoria reformulată a păstrat asumpţia neajutorării ca decurgând din
percepţia incontrolabilităţii, însă postulează ideea unor consecinţe afective ce
 20

decurg din tipul şi importanţa evenimentului pe de o parte şi explicaţia pe care o

dă individul evenimentului, pe de alta.
Explicaţia evenimentului (atribuirea) se face pe trei dimensiuni atribuţionale.
Două dintre acestea vor fi preluate din teoria originară: internalitate-externalitate
(locusul controlului) şi stabilitate-instabilitate (dimensiunea de stabilitate-
variabilitate din teoria lui Weiner). A treia dimensiune a fost adăugată ulterior şi
constă în globalitate-specificitate (ce se referă la faptul că factorul cauzator
acţionează în majoritatea situaţiilor sau doar în împrejurări particulare).
Conform teoriei, din explicaţia elaborată pe aceste trei dimensiuni în urma
confruntării cu evenimente negative rezultă consecinţele emoţionale, cognitive şi
motivaţionale specifice depresiei (e.g., stimă de sine scăzută, tristeţe, lipsa
speranţei de viitor, pasivitate mentală şi comportamentală etc.). Se poate, deci,
identifica un stil atribuţional specific depresiei:
- atribuiri interne, stabile şi globale pentru evenimentele negative (e.g., “Am
greşit pentru că sunt o persoană slabă din fire, întotdeauna ezit când trebuie
să finalizez o sarcină şi mi se întâmplă asta şi în profesie şi în viaţa
personală”)
- atribuiri externe, instabile şi specifice pentru evenimentele pozitive (e.g., “Am
fost apreciat pentru că de data asta am avut noroc”)

Această abordare permite explicarea nivelului scăzut al stimei de sine în

depresie; imaginea personală este afectată negativ mai ales când atribuirea
internă pentru evenimentul negativ este dublată de perceperea unei bune
abilităţii a persoanelor din jur de a face faţă situaţiei respective.
Ulterior, deficitele specifice depresiei se generalizează în urma unor atribuiri
globale (toate situaţiile de viaţă) şi stabile (întotdeauna).

Critici:
(1) S-a argumentat că aspectul cauzalităţii este doar unul dintre factorii
responsabili de modificările cognitive, motivaţionale şi afective specifice
depresiei. Spre exemplu, instalarea trăirii depresive depinde şi de valenţa
 21

atribuită respectivei consecinţe şi de capacitatea percepută de a face faţă

situaţiei. Spre exemplu, un individ poate să considere că eşuează
aproape întotdeauna, însă majoritatea situaţiilor întâlnite nu sunt foarte
importante şi, deci, eşecul nu-l deranjează în mod deosebit.
(2) Suportul empiric pentru varianta revizuită a teoriei este destul de
contradictoriu (Coyne & Gotlib apud Power & Dalgleish, 1997). Studiile
efectuate nu susţin ideea că un stil atribuţional negativ preexistent ar
duce la instalarea depresiei la confruntarea cu o situaţie aversivă.
(3) O metaanaliză a 104 studii (Sweeney , Anderson & Bailey apud Power &
Dalgleish, 1997) demonstrează corelaţii bune între stilul atribuţional şi
depresie în cazul evenimentelor negative, nu şi pentru evenimentele
pozitive, ceea ce pune sub semnul întrebării cea de-a doua asumpţie a
modelului (externalitate / instabilitat / specificitate pentru evenimentele
pozitive).
(4) Există şi situaţii de viaţă ce depăşesc impactul stilului atribuţional; astfel,
este posibil ca sursa unui eveniment negativ să fie externă, într-o
împrejurare specifică şi care nu acţionează decât foarte rar şi totuşi
trăirea afectivă să fir de disperare. Este situaţia stresului acut traumatic,
când un eveniment extern, incontrolabil şi specific duce la consecinţe
tragice pentru persoană.

III. Teoria disperării (Hopelessness Theory) (Abramson et al., 1988;

Abramson, Metalsky, Alloy, 1989)
Acomodând propria teorie în cadrul conceptual propus de A. Beck,
Abramson et al. vor menţine ideea conform căreia stima de sine scăzută
derivă dintr-un stil atribuţional intern / stabil / global, legând însă dimensiunile
atribuţionale de consecinţele lor. Astfel, accentul trece de pe ideea ce
incontrolabilitate pe conceptul de disperare / lipsă de speranţă – aşadar, nu
faptul că persoana percepe lipsa de control asupra situaţiei este cel mai
important lucru, ci faptul că nu vede o rezolvare a acesteia în viitor (de
exemplu, persoanele care cred în D-zeu sunt mai puţin predispuse la
 22

depresie în condiţiile perceperii incontrolabilităţii unei situaţii, deoarece ei cred

că divinitatea va aduce o rezolvare favorabilă a acesteia).
(după Power &Dalgleish, 1997)
IV. Teoria cognitivă a lui Beck
Întrucât se suprapune, în mare, peste teoria lui A. Ellis descrisă în detaliu în
paginile care urmează, nu vom mai detalia această perspectivă. Amintim doar că,
teoria cuprinde două componente principale:
- Tipul structurilor cognitive subiacente tulburărilor emoţionale
- Tipul proceselor cognitive implicate în instalarea şi menţinerea tulburărilor
Structurile cognitive specifice abordării lui Beck sunt schemele cognitive,
înţelese ca unităţi de organizare a percepţiei, memoriei, gândirii. Acestea sunt
reprezentări organizate ale cunoştinţelor anterioare, care ghidează interpretarea
şi procesarea informaţiei noi.
Procesele vizează interacţiunea dintre schemele cognitive, gândurile
automate şi evenimentele care activează schemele cognitive.

III. Terapia raţional - emotiv – comportamentală

 Aspecte introductive
Terapia raţional – emotiv - comportamentală (REBT) a fost dezvoltată de
către Albert Ellis, fiind atât o teorie de consiliere psihologică, cât şi o filozofie de
viaţă.
Iniţial, în 1955, Ellis va elabora o metodă terapeutică pe care o numeşte
“raţională”, datorită accentului pus pe identificarea şi modificarea trăsăturilor
iraţionale şi ilogice ale gândiri clienţilor săi. Deşi accentul cade pe componenta
cognitivă, încă de la început Ellis adoptă un eclecticism metodologic, folosind o
gamă largă de tehnici emotive şi comportamentale, care s-a diversificat şi
îmbogăţit în timp. Această caracteristică duce, în 1970, la schimbarea denumirii
din terapie raţională (RT) în terapie raţional-emotivă (RET).
Ulterior, în 1993, la insistenţele psihologilor interesaţi de dezvoltarea şi
eficientizarea tehnicii, numele acesteia va deveni “terapia raţional – emotiv -
 23

comportamentală (REBT)”, reflectând paleta largă de tehnici utilizate în

corectarea distresului clienţilor.

 Concepte fundamentale în REBT

- Şase principii de bază ale REBT
Există câteva principii ce fundamentează această teorie, reflectându-se şi în
intervenţia terapeutică :
(1) Cogniţia este cel mai important determinant al emoţiilor la oameni;
aceasta înseamnă că oamenii simt ceea ce gândesc;
(2) Gândirea disfuncţională este cauza principală a distresului emoţional;
mare parte din psihopatologie este rezultatul gândirii disfuncţionale;
(3) Dacă tulburările emoţionale sunt cauzate de menţinerea unor credinţe
iraţionale, modalitatea optimă de a înlătura distresul este modificarea
acestei gândiri;
(4) Printre factorii etiologici ai gândirii iraţionale şi psihopatologiei se numără
influenţe genetice şi de mediu;
(5) REBT pune accent mai ales pe rolul evenimentelor din prezent (mai
degrabă decât trecut) în generarea psihopatologiei, în special deoarece
oamenii îşi întreţin tulburările prin perpetuarea unui mod disfuncţional de
gândire;
(6) Credinţele iraţionale pot fi schimbate, deşi modificarea acestora implică
efort şi perseverenţă din partea individului.
(Walen, apud Weinrach, 1996).
În baza acestor principii, Ellis propune un model terapeutic simplu şi elegant,
cu trei componente principale:
A = elementul activator
B = convingerile persoanei (elementul cognitiv)
C = consecinţele procesării cognitive a elementului activator (răspunsuri
comportamentale, emoţionale, fiziologice, cognitive).
Vom detalia acest model în paginile care urmează.
 24

- Scopurile, raţionalitatea şi iraţionalitatea

Ellis consideră că oamenii sunt mai fericiţi atunci când îşi propun scopuri şi
luptă să le atingă. Scopurile sunt parte integrantă a modelului ABC, ele asigurând
un context care determină modul în care persoana percepe şi evaluează
evenimentul activator. Invers, evenimentele activatoare pot favoriza sau
împiedica realizarea scopurilor. Mai mult, scopurile se construiesc în baza
credinţelor individului (B) şi a consecinţelor (C) din experienţele anterioare.
Conform modelului propus, cogniţiile, comportamentele şi emoţiile apar în
interacţiune, cogniţiile deţinând un rol central.
Distincţia dintre credinţele raţionale şi cele iraţionale se referă, în principal,
la utilitatea acestora vis a vis de scopurile persoanei. Altfel spus, este raţional
ceea ce ajută oamenii să-şi atingă scopurile şi iraţional ceea ce-i împiedică.
Cele două tipuri de credinţe mai au şi alte caracteristici. Astfel:
(a) credinţele raţionale (RB)
- sunt cogniţii evaluative (adică relevante pentru scopurile individului), cu
semnificaţie personală, de natură preferenţială, nonabsolutistă
- duc la emoţii pozitive sau negative adaptative
- sunt raţionale deoarece sunt flexibile şi nu se interpun în calea atingerii
scopurilor
(b) Credinţele iraţionale (IB)
- sunt cogniţii evaluative, cu semnificaţie personală, de natură absolutistă,
dogmatică
- duc la emoţii negative dezadaptative
- sunt iraţionale deoarece sunt rigide şi blochează atingerea scopurilor

Maultsby (1984) defineşte o credinţă iraţională prin faptul că este incorectă

din punct de vedere logic, este inconsecventă cu realitatea obiectivă şi
blochează atingerea scopurilor individului. Prin contrast, credinţele raţionale se
bazează pe realitatea empirică, facilitează atingerea scopurilor persoanei şi
respectă principiile logicii (Maultsby apud DiGiuseppe, 1996).
 25

- REBT ca şi filosofie de viaţă

Ca şi sistem filosofic, REBT are un puternic accent umanist, ţintind spre
obţinerea plăcerii pe termen lung şi scurt şi accentuând ideea de libertate şi
disciplină. În plus, o trăsătură caracteristică a abordării este acceptarea fiinţei
umane pentru ceea ce este şi recunoaşterea valorii acesteia, indiferent de
comportamentul său.
Intervenţia REBT vizează nu doar rezolvarea punctuală a problemelor cu care
se prezintă clientul, ci şi formarea unei filozofii de viaţă care să-i ajute să se
simtă mai bine, să fie mai bine şi să-şi menţină starea de bine. Această filozofie
are trei principii fundamentale:
 Acceptare necondiţionată a celor din jur
- în cadrul intervenţiei terapeutice clienţii sunt învăţaţi, în mod activ şi directiv,
să conştientizeze şi să accepte faptul că fac parte dintr-o structură socială în
cadrul căreia trebuie să manifeste grijă şi înţelegere pentru cei din jur; acest
lucru presupune acceptarea celorlalţi ca fiinţe umane valoroase, indiferent
dacă aceştia se comportă moral, competent sau corect.
- deşi persoana ca atare nu poate fi catalogată ca fiind bună sau rea,
comportamentele, gândurile sau emoţiile acesteia pot fi evaluate; altfel spus,
clienţii sunt învăţaţi să-i accepte pe cei din jur, fără însă a le accepta
comportamentele sau gândurile negative sau greşite.
 Acceptarea necondiţionată a propriei persoane
- pe lângă acceptarea necondiţionată a celorlalţi, oamenii trebuie să înveţe să
se accepte pe ei înşişi;
- dobândirea acceptării necondiţionate a propriei persoane se face învăţând să
nu dai niciodată note sinelui, sufletului sau esenţei tale, adică persoanei care
eşti şi care are valoare intrinsecă prin simplul fapt că există şi supunând
evaluării doar comportamentele, afectele sau gândurile tale;
- acceptarea propriei persoane presupune şi asumarea propriei imperfecţiuni,
conştientizând că nimeni nu este perfect iar omul e supus greşelii.

 Acceptarea necondiţionată a condiţiilor de viaţă

 26

- oamenii sunt înclinaţi să caute mereu gratificarea imediată şi împlinirea rapidă

a dorinţelor lor; în REBT oamenii învaţă să-şi urmărească cu realism
scopurile, fără a emite expectanţe iluzorii asupra condiţiilor de viaţă;
- scopul intervenţiei este de a ajuta clienţii să dobândească o toleranţă mare la
frustrare, acceptând ceea ce nu poate fi schimbat şi schimbând ceea ce este
dificil de acceptat.
(după Ellis, 2002)

- Două tipuri de tulburări umane fundamentale

Conform lui Ellis, există, în principiu, două tipuri de tulburări umane
fundamentale:
 Tulburări ale eului
- apar datorită faptului că persoana emite solicitări faţă de sine şi ceilalţi care
nu pot fi îndeplinite; în urma eşecului, îşi va evalua negativ propria persoană,
global, catalogând-o ca rea şi lipsită de valoare;
- opusul acestei atitudini este acceptarea necondiţionată a propriei persoane şi
a celorlalţi.

 Tulburări legate de confortul personal

- apar datorită emiterii unor pretenţii dogmatice, rigide de a avea condiţii optime
de viaţă, care să asigure confortul personal; dacă aceste solicitări nu sunt
satisfăcute - în trecut, prezent, sau viitor – persoana suferă, angajându-se
într-o gândire catastrofică şi dezvoltând o toleranţă scăzută la frustrare);
- opusul acestei atitudini este amânarea gratificării imediate, pentru a-şi atinge
scopurile şi a dobândi fericirea pe termen lung.
(după Ellis & Dryden, 1997)
 Modelul ABC
Acest model a fost elaborat de A. Ellis ca şi “gramatică fundamentală” a
actului terapeutic; altfel spus, utilitatea modelului constă în faptul că oferă atât
terapeutului, cât şi clientului un cadru simplu şi structurat pentru abordarea
 27

problemelor cu care aceştia se confruntă, ghidând astfel procesul terapeutic şi

achiziţionarea noului mod de gândire.
Cele trei componente principale ale modelului sunt:
A = elementul activator
Încercând să-şi atingă scopurile, oamenii întâlnesc situaţii care le
facilitează sau le blochează calea spre acestea. Elementele activatoare
circumscriu mediul în care omul îşi realizează obiectivele stabilite. Ele sunt
situaţii obiective, gânduri, emoţii şi comportamentele legate de acestea sau
evenimente, gânduri şi amintiri din trecut legate de situaţia actuală; în A individul
vine cu întreaga sa personalitate.
Opus simţului comun, conform căruia trăim anumite stări emoţionale
datorită situaţiilor cu care ne confruntăm, evenimentul activator nu cauzează
consecinţe emoţionale sau comportamentale; acesta doar influenţează
declanşarea acestora, activând automat cogniţiile persoanei (B).
Oamenii sunt predispuşi să caute şi să răspundă la evenimente
activatoare datorită:
- predispoziţiilor biologice şi genetice
- istoricului lor structural
- achiziţiilor sociale şi interpersonale anterioare
- patternurilor de deprinderi.

B = convingerile persoanei (elementul cognitiv)

În REBT elementul cheie este reprezentat de cogniţiile persoanei (B).
Acestea se interpun între evenimentul activator şi consecinţele comportamentale,
cognitive sau subiective; deseori, credinţele şi consecinţele acestora mediază
modul de percepere şi reprezentare al evenimentului activator (A). Trebuie
precizat faptul că distincţia între A, B şi C este una metodologică, făcută în
scopul clarităţii explicaţiei; în realitate, cele trei componente interacţionează, ele
existând doar împreună.
 Ce sunt credinţele iraţionale
 28

Conform lui Ellis, credinţele iraţionale sunt convingeri absolutiste, dogmatice,

rigide, care susţin emoţii şi comportamente disfuncţionale (Ellis & Dryden, 1997).
Întrucât această definiţie nu spune nimic despre felul acestor cogniţii, subliniind
doar faptul că ele sunt rigide, inflexibile, DiGiuseppe sugerează în 1996 că
acestea pot fi văzute ca scheme în care fuzionează “ceea ce este în realitate” cu
“ceea ce este dezirabil, moral, corect”; credinţele iraţionale sunt nucleul sau
schema centrală referitoare la relaţia dintre noi, preferinţele noastre şi existenţa
preferinţelor noastre în realitate, cuprinzând astfel aspecte bazate pe datele
empirice, aspecte evaluative, aspecte explicative şi morale.
Dintr-o altă perspectivă, credinţele iraţionale sunt definiţii, formulări lingvistice,
suprageneralizări pornind de la evenimente particulare; altfel spus, în baza
analizei unor evenimente izolate din realitate, individul desprinde o concluzie tip
definiţie de genul “Dacă nu reuşesc în tot ceea ce-mi pun în gând sunt o
persoană complet lipsită de valoare”. Teoria lui Ellis poartă amprenta studiilor de
semantică ale lui Korzybski, care subliniază efectul formulărilor lingvistice asupra
gândirii şi dependenţa proceselor emoţionale de modul în care individul îşi
structurează gândul prin limbajul folosit (Korzbski, apud Niculaş, 2000).

 Cum apar credinţele iraţionale

Conform REBT, există o tendinţă accentuată a indivizilor umani de a cultiva
credinţe iraţionale. Fiinţa umană are o bază biologică care o predispune la
dezvoltarea şi menţinerea anumitor caracteristici, de unde rezultă uşurinţa
achiziţiei şi dificultatea modificării materialului deja achiziţionat.
Ellis consideră că toţi oamenii, indiferent de modelele la care au fost expuşi în
ontogeneză, au o tendinţă înnăscută de a transforma dorinţele şi preferinţele
puternice în imperative absolute, dogmatice. De multe ori, acestora le este mai
uşor să înveţe comportamente şi obiceiuri negative, care sunt în detrimentul lor şi
au dificultăţi majore în a menţine un pattern raţional de gândire şi comportament.
Aşadar, gândirea disfuncţională este determinată, în mare măsură, de factori
biologici aflaţi în interacţiune cu variabile de mediu (Ellis & Dryden, 1997).
 29

 Clasificarea credinţelor iraţionale şi raţionale

Credinţele se pot clasifica după:
- criteriul raţionalităţii
Cum am arătat anterior, conform REBT, termenul de raţional desemnează
acele credinţe care facilitează atingerea scopurilor persoanei, pe când credinţele
iraţionale le blochează (Ellis & Dryden, 1997).
- nivelul de abstractizare
Credinţele evaluative pot fi mai mult sau mai puţin abstracte; astfel,
imperativul trebuie, de exemplu, poate fi aplicat tuturor oamenilor (e.g., “Toţi
oamenii trebuie să mă respecte” sau unei persoane anume “Partenerul meu
trebuie să mă respecte”) (David & McMahon, 2001).
- nivelul procesării
Există trei tipuri de credinţe, în funcţie de tipul de procesare implicat. Astfel:
- observaţiile nonevaluative (adică irelevante pentru scopurile individului) - se
referă la luarea la cunoştinţă a unor realităţi
- inferenţele (interpretări ce merg dincolo de datele observabile) nonevaluative
– se referă la interpretările aspectelor observate, irelevante pentru scopurile
individului
Obs. Observaţiile şi inferenţele nonevaluative pot deveni evaluative, dacă
dobândesc importanţă în raport cu scopurile individului.
- Evaluările preferenţiale şi absolutiste; valoarea acordată inferenţei poate fi una
pozitivă, negativă sau neutră.
Evaluări Pozitive Negative
Preferenţiale - sunt credinţe raţionale, ce facilitează - sunt credinţe raţionale, ce facilitează
scopurile individului; e.g., “Prefer ca scopurile individului; e.g., “Prefer ca
oamenii să mă aprobe”. oamenii să nu mă contrazică”.
Absolutiste - sunt credinţe iraţionale, care - sunt credinţe iraţionale, care
blochează scopurile individului; e.g., blochează scopurile individului; e.g.,
“Trebuie să mi se întâmple numai “Nu trebuie viaţa să fie dificilă”
lucruri bune”
(Ellis & Dryden, 1997)
 30

C = consecinţele procesării cognitive a elementului activator (răspunsuri

comportamentale, emoţionale, fiziologice, cognitive).
- sunt , în primul rând, afecte şi comportamente, dar pot fi şi gânduri (e.g.,
obsesiile)
- întotdeauna, cele trei componente ale modelului sunt strâns legate între ele;
atunci când C presupune, în principal, probleme emoţionale (e.g., anxietate,
depresie, ostilitate), de regulă, B determină mai direct C. Uneori C poate fi
determinat şi de A (evenimente externe sau stări fiziologice), dar şi atunci
apar o suită de B-uri legate de A şi C.
(1) consecinţele emoţionale ale B-urilor
Pornindu-se de la criteriul raţionalităţii, în REBT se face distincţia dintre
emoţiile adaptative, funcţionale şi emoţiile dezadaptative, disfuncţionale.
- emoţiile funcţionale au în subiacent credinţe raţionale. Acestea pot fi negative
(tristeţe, dezamăgire, regret), însă ele mobilizează individul spre a acţiona
asupra situaţiei indezirabile şi a face modificările necesare.
- emoţiile disfuncţionale survin ca urmare a prezenţei credinţelor iraţionale. Ele
interferează cu atitudinea confruntativă, de abordarea directă a situaţiei
problematice.
Totodată, emoţiile pot fi negative sau pozitive, din punctul de vedere al
valenţei lor. Aşadar, există emoţii pozitive adaptative şi dezadaptative, după cum
există emoţii negative stenice, funcţionale şi emoţii negative astenice,
disfuncţionale.
Pentru adaptarea individului şi succesul său în mediul social în care trăieşte
sunt este mai relevantă dimensiunea de funcţionalitate a emoţiei; există în istoria
omenirii numeroase cazuri de indivizi de excepţie care au trăit frecvent emoţii
negative de mare intensitate, însă caracterul adaptativ al acestora a facilitat
comportamente creative, utile lor şi celor din jur.
Un pattern de gândire absolutist nu duce automat la emoţii negative. Astfel,
atunci când condiţiile de viaţă confirmă aşteptările iraţionale ale persoanei,
aceasta experienţiază trăiri pozitive. Când condiţiile de viaţă contrazic aşteptările
iraţionale ale individului, acesta va trăi emoţii negative disfuncţionale.
 31

La fel, în cazul unei persoane cu un pattern de gândire preferenţial

confirmarea aşteptărilor duce la emoţii pozitive, pe când contrazicerea acestora
generează emoţii negative, însă funcţionale.

Emoţii negative adaptative Emoţii negative dezadaptative

Emoţia Tipul convingerii Emoţia Tipul convingerii
RB IB
Tristeţe “E neplăcut că am suferit o Depresie “Nu ar fi trebuit să sufăr o
astfel de pierdere, dar pot astfel de pierdere”
merge mai departe”
Îngrijorare “Mi-aş fi dorit să nu se Anxietate “N-ar fi trebuit să păţesc
întâmple aşa ceva” aşa ceva”
Regret “Îmi pare rău că n-am putut Autoculpabilizare “Ar fi trebuit să fac mai
face mai mult” mult. Este numai vina mea”
Nemulţumire / “Mă deranjează că el n-a Agresivitate “Ar fi trebuit să se
iritare putut face mai mult” comporte altfel”.
(Ellis & Dryden, 1997; Dryden & DiGiuseppe, 1990)
Scopul intervenţiei REBT este de a asigura un echilibru între cogniţii şi emoţii.
Acesta este dat atât de intensitatea, cât şi de durata emoţiilor.

(2) consecinţele comportamentale ale B-urilor

Asemeni emoţiilor, comportamentele pot fi adaptative (facilitând atingerea
scopurilor individului) şi dezadaptative (blocând atingerea obiectivelor
persoanei).

(3) consecinţele cognitive ale B-urilor

Uneori activarea convingerilor au ca şi consecinţă generarea altor cogniţii,
care la rândul lor generează emoţii secundare. Astfel, o persoană poate întreţine
convingeri dezadaptative care duc la instalarea unei stări depresive, ce va
constitui element activator pentru o altă credinţă iraţională (e.g., “N-ar fi trebuit să
fiu depresiv”) cu suita ei de consecinţe.
 32

Mecanismele de coping constituie consecinţe (cognitive, comportamentale

sau biologice), prin intermediul cărora individul încearcă (intenţionat sau
automat) să-şi controleze trăirile afective nedorite.

 Natura tulburărilor psihice în perspectiva REBT

Conform REBT, la baza tulburărilor emoţionale stă tendinţa persoanelor de a
face evaluări absolutiste, rigide a evenimentelor percepute. Aşadar, pentru a
influenţa trăirea afectivă a individului, trebuie identificate şi modificate
distorsiunile din gândirea acestuia.
- distorsiunile cognitive
Atât Ellis, cât şi Beck consideră că tulburările emoţionale au la bază 12 tipuri
de distorsiuni cognitive; diferenţa dintre cele două abordări constă în faptul că, în
timp ce Beck vede aceste distorsiuni ca fiind scheme cognitive sau credinţe
disfuncţionale centrale sau condiţionale, Ellis introduce elementul de evaluare a
situaţiei persoanei prin intermediul acestor cogniţii. Vom prezenta în continuare
cele 12 tipuri de distorsiuni, subliniind elementul de evaluare ce diferenţiază
REBT de CT.
(1) Gândirea totul sau nimic – “Dacă eşuez într-o sarcină importantă, aşa
cum nu trebuie să se întâmple sunt un complet ratat”
(2) Inferenţa arbitrară - “Dacă oamenii mă văd eşuând la ceva important, aşa
cum nu ar trebui să păţesc, mă vor considera un incompetent”
(3) Predicţii eronate – “Deoarece oamenii râd, sunt sigur că râd de mine de
mine aşa cum nu ar trebui să se întâmple, iar asta demonstrează că sunt
o persoană lipsită de valoare”
(4) Centrarea pe negativ - Deoarece acest lucru merge prost cum nu ar
trebui să se întâmple, toată viaţa mea este un dezastru şi nu pot suporta
aşa ceva
(5) Minimalizarea aspectelor pozitive – “Când oamenii mă laudă sunt doar
drăguţi cu mine şi nu iau în considerare lucrurile prosteşti pe care le fac şi
pe care nu ar trebui să le fac
 33

(6) Întotdeauna sau niciodată – “Deoarece viaţa e grea acum aşa cum nu ar
trebui să fie, întotdeauna va fi aşa şi nu voi fi niciodată fericit
(7) Minimalizarea – “Realizările mele se datorează norocului, însă greşelile
mele pe care nu ar fi trebuit să le fac sunt de neiertat
(8) Gândirea emoţională – “Deoarece m-am descurcat atât de rău cum nu ar
fi trebuit niciodată să se întâmple, simt că sunt un incapabil şi asta
dovedeşte că într-adevăr nu sunt bun de nimic
(9) Etichetarea şi suprageneralizarea - “Deoarece am eşuat la acest lucru
important aşa cum nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată, înseamnă că
sunt un pedant şi un ratat”
(10) Personalizarea – “Deoarece m-am comportat atât de stupid cum n-
ar trebui să mă comport niciodată, sunt sigur că oamenii mă dispreţuiesc
şi râd de mine
(11) Prefăcătoria – “Când nu reuşesc să fac lucrurile bine aşa cum ar
trebui făcute şi totuşi ceilalţi mă laudă şi mă apreciază dovedeşte că sunt
un prefăcut şi curând toţi îşi vor da seama de cât de fals sunt
(12) Perfecţionismul – “ Deşi realizez că m-am descurcat destul de bine,
nu este suficient întrucât trebuie să fac totul perfect, aşa că nu voi fi
niciodată o persoană competentă.
(Ellis, 2002; Ellis & Dryden, 1997)
- credinţele iraţionale şi corespondentul lor raţional
Conform teoriei avansate de A. Ellis, la baza tulburărilor emoţionale stă
tendinţa individului de a face evaluări absolutiste şi rigide a evenimentelor
percepute. Aceste evaluări iau forma lingvistică a lui “trebuie”, “este obligatoriu”,
“este absolut necesar”, DEM . Din aceste cogniţii absolutiste centrale derivă un
nucleu de credinţe iraţionale (IB):
– convingeri catastrofice (un eveniment este evaluat ca fiind mai mult de 100%
negativ), AWF
– toleranţă scăzută la frustrare (o persoană nu poate fi deloc fericită dacă
apare ceva ce “nu trebuie să apară în nici un caz”), LFT
 34

– deprecierea (etichetarea propriei persoane, a celorlalţi, a vieţii ca fiind

“mizerabile”, dacă lucrurile nu merg aşa cum îşi doreşte individul), SD.
Aceste procese se leagă între ele, fiind “feţe diferite ale aceleiaşi
monede”.
Predispoziţia spre patologie este dată de patternurile de gândire absolutistă
vis a vis de sine, ceilalţi şi viaţă. Conform acestei teorii, dacă o persoană deţine
un pattern de gândire absolutistă, iar viaţa îi confirmă aceste aşteptări iraţionale,
atunci persoana trăieşte emoţii pozitive. Dacă, însă, aşteptările persoanei sunt
infirmate de condiţiile de viaţă (ceea ce este cu atât mai probabil cu cât aceste
sunt mai iraţionale), se dezvoltă emoţii negative blocante/dezadaptative ca
depresia, anxietatea, sentimentele de culpă şi agresivitate. Pe de altă parte,
prezenţa credinţelor raţionale (flexibile), de genul “Mi-aş dori ca lucrurile să
decurgă astfel, dar nu e obligatoriu să se întâmple chiar aşa”, chiar în condiţiile
unor condiţii de viaţă adverse, generează emoţii negative adaptative, stenice. În
consecinţă, oamenii devin deprimaţi doar dacă întreţin credinţe iraţionale;
depresia de nivel clinic a fost frecvent asociată cu prezenţa tendinţelor de
autodepreciere şi a imperativului “trebuie”.

Corespondentul raţional al convingerilor iraţionale constă în:

- convingeri de tip preferenţial de tipul “Mi-aş dori să fie astfel, dar nu e nici o
tragedie dacă nu se poate” (varianta raţională pentru DEM). Trebuie precizat
faptul că credinţa “trebuie” poate apare atât în formă raţională, cât şi
iraţională; astfel, “trebuie” condiţional este o convingere care susţine emoţii şi
comportamente adaptative, indicând condiţiile care se cer a fi îndeplinite
pentru a obţine ceva (e.g., “Pentru a lua note mari la şcoală, trebuie să
studiezi”). Pe de altă parte, “trebuie” absolutist face parte dintre convingerile
iraţionale (e.g., “Trebuie să reuşesc în tot ce fac”) (Ellis, 2002).
- evaluarea nuanţată a caracterului aversiv al unui eveniment (varianta
raţională pentru AWF)
- toleranţa la frustrare (varianta raţională a lui LFT)
- acceptarea necondiţionată a propriei persoane (varianta raţională a lui SD) .
 35

- achiziţia şi menţinerea tulburărilor psihice

Achiziţia
Există o tendinţă biologică, înnăscută de a gândi şi acţiona iraţional,
aceasta fiind influenţată şi de condiţiile dezvoltării ontogenetice (modele
parentale, mediu cultural etc.)

Menţinerea
Oamenii aduc în experienţele lor de viaţă capacitatea de a-şi genera tulburări
emoţionale. Aceste tulburări sunt menţinute prin mai multe mecanisme:
(1) lipsa insight-ului nr.1 - oamenii nu sesizează că tulburările psihice sunt
frecvent datorate credinţelor absolutiste pe care le au şi nu situaţiilor sau
evenimentelor (legătura BC)
(2) lipsa insight-ului nr.2 – oamenii îşi menţin tulburările psihice generând, în
prezent, credinţe iraţionale (importanţa prezentului)
(3) lipsa insight-ului nr. 3 – oamenii îşi pot influenţa şi schimba credinţele
iraţionale doar printr-un efort susţinut
(4) aderarea la o filozofie a LFT – întrucât schimbarea presupune efort şi,
deci, trăirea unor emoţii mai incomode decât tulburarea cu care persoana
deja s-a obişnuit, apare rezistenţa la schimbare, care poate fi depăşită
prin persistenţa în sarcină
(5) emoţiile negative dezadaptative de rangul II (o altă formă de LFT) – teama
de propriile emoţii negative dezadaptative îl determină pe individ să evite
cu obstinaţie situaţiile care le-ar putea genera; în consecinţă, credinţele
iraţionale nu pot fi infirmate prin confruntarea cu realitatea
(6) defensele umane –sunt o consecinţă a apariţiei emoţiei negative şi se
referă mai ales la minimalizarea sau negarea existenţei problemei. Au
rolul de a diminua disconfortul dat de anxietate şi autodenigrarea
(7) beneficiul perceput – problemele pot fi perpetuate de beneficiul pe care-l
percepe persoana în situaţia în care se găseşte
 36

(8) profeţia care se împlineşte – expectanţele vis a vis de finalitatea unei

situaţii îi fac pe oameni să genereze în ei şi ceilalţi răspunsuri care le
confirmă predicţiile.
(Ellis & Dalgleish, 1997)
În concluzie, oamenii sunt înclinaţi, în mod natural, să-şi perpetueze
problemele emoţionale şi au o tendinţă înnăscută de a adopta o atitudine
autoinvalidantă, prezentând rezistenţă la modificările de esenţă.

IV. Mecanismele de coping

 Definire şi prezentare generală
Termenul de “coping” se referă la modalităţile şi mecanismele prin care se
modifică rezultatele evaluării primare sau se modulează evaluarea secundară, cu
scopul de a preveni, reduce sau tolera starea de distres ce se instalează în urma
sesizării unei discrepanţe între solicitările mediului şi resursele adaptative ale
persoanei (vezi teoria lui Lazarus anterior prezentată). Deci, copingul include atât
mecanisme de prevenţie (reevaluarea şi anihilarea prezumtivelor efecte
negative), cât şi strategii de adaptare (ce vizează reducerea şi controlarea
distresului deja instalat) (Miclea, 1995). Se poate vorbi şi de existenţa unei
postevaluări, când persoana interpretează situaţia cu care s-a confruntat şi
modul în care a acţionat, uneori reinterpretând favorabil sau justificând unele
decizii şi acţiuni, cu scopul de a-şi proteja imaginea şi stima de sine.

Mecanismele de coping au trei caracteristici de bază, care le diferenţiază de

mecanismele defensive descrise în lucrările de psihanaliză:
(1) sunt orientate spre controlul stresului intern şi extern
(2) pot precede sau succede reacţia de stres
(3) nu sunt ierarhizate din punctul de vedere al eficienţei lor; acesta depinde de
contextul situaţional şi de balanţa costuri-beneficii ( de exemplu, pe termen
scurt, strategiile evitative s-au dovedit a fi mai eficiente decât cele
confruntative, care sunt mai utile pe termen lung – Suls & Fletcher apud
Băban, 1998).
 37

Există şi autori care include mecanismele defensive între strategiile de

coping, această opţiune fiind justificată de efectele pozitive pe care utilizarea lor
le are asupra sănătăţii psihice şi performanţelor indivizilor. În plus, cu toate că
mecanismele defensive sunt procese inconştiente, ele pot fi utilizate conştient şi
voluntar, această precizare fiind necesară cu atât mai mult cu cât strategiile de
coping au fost definite drept procese conştiente sau subconştiente.
Deşi despre coping se poate spune că este un răspuns învăţat (excepţie
făcând, poate, doar unele modalităţi biochimice de ajustare), efortul conştient
implicat în utilizarea lor diferă. Strategiile apelate în rânduri repetate beneficiază
de o oarecare automatizare, în anumite condiţii copingul putând deveni un
proces subconştient (Băban, 1998).
În final, rămân unele ambiguităţi cu privire la gradul în care copingul este un
proces conştient, subconştient sau inconştient, acest subiect de discuţie
rămânând, deocamdată, deschis.

 Clasificarea mecanismelor de coping

Cele mai multe clasificări ale modalităţilor de coping sunt dihotomizate; se
descrie un tip de coping focalizat pe problemă şi un tip de coping focalizat pe
emoţie (Lazarus & Lazarus, 1994).
Deşi de-a lungul timpului diferiţi oameni de ştiinţă au făcut uz de denumiri
variate, ideea de la baza majorităţii clasificărilor este împărţirea strategiilor de
ajustare în:
 Coping instrumental – îndreptat spre gestionarea situaţiei stresante
 Coping indirect – îndreptat spre persoană şi modularea răspunsului
emoţional al acesteia. Copingul indirect include şi strategiile paleative (uz
de alcool, medicamente, tehnici de relaxare etc.)
(Băban, 1998)
Astfel, pentru a ilustra doar cu câteva exemple afirmaţiile anterioare, pot fi
amintiţi:
Laventhal, 1970 - modalităţi de control al pericolului (situaţiei externe)
 38

- modalităţi de control al fricii (reacţia internă)

Averill, 1973 - control instrumental (intervenţie în mediu)
- control decizional (selectarea deciziei optime)
Thomson, 1981 - control al stimulului (stresorului)
- control cognitiv (al reacţiei la stres)
Lazarus & colab., - gestiunea problemei (confruntare, fugă, evitare,
1986 căutarea suportului social, a unei soluţii raţionale)
- gestiunea emoţiilor (represie, reevaluare,
autoblamare)
(apud Miclea, 1995)
La acest tip de clasificare se renunţă începând cu anul 1988, când
Lazarus & colab., utilizând un nou instrument numit Ways of Coping
Questionnaire (WCQ) şi analizând factorial datele obţinute stabilesc că există, de
fapt, opt modalităţi de coping: confruntare, distanţare, căutarea suportului social,
asumarea de responsabilităţi, rezolvarea planificată a problemei, reevaluarea
favorabilă a problemei, evitarea şi controlul (Miclea, 1995).
În concluzie, copingul este un proces multidimensional, stabilirea unui
anumit număr de factori sau mecanisme rămânând la latitudinea fiecărui
cercetător.

În scopul evidenţierii unei game cât mai largi de strategii coping, vom lua
spre utilizare chestionarul elaborat de Carver, Scheier şi Weintraub (1989), care
integrează modelul lui Lazarus (1984), diferenţiind totodată 14 strategii orientate
spre problemă, respectiv emoţie:
(1) copingul activ – vizează acţiunile concrete ce urmăresc înlăturarea stresorului
sau ameliorarea efectelor sale; este o formă de acţiune conştientă, de
intensificare a efortului în vederea ameliorării sau ajustării la stresor
(2) planificarea – se referă la orientarea gândirii spre paşii şi modalităţile de
acţiune
(3) eliminarea activităţilor concurente – evaluează tendinţa persoanelor de a
evita distragerea de la situaţia problematică pentru a se putea concentra mai
mult asupra soluţionării ei
 39

(4) reţinerea de la acţiune – măsoară opusul tendinţelor impulsive şi premature

de a acţiona chiar dacă situaţia nu o permite; este o formă de coping activ în
sensul focalizării pe stresor, dar în acelaşi timp o strategie pasivă, de
retragere până în momentul în care împrejurările vor permite acţiunea
(5) căutarea suportului social instrumental – evaluează tendinţa de a solicita
sfaturi, informaţii, ajutor material necesar în acţiunile de ameliorare a situaţiei;
este considerat a fi o formă de coping activ
(6) căutarea suportului social emoţional – itemii identifică în ce măsură persoana
tinde să solicite înţelegere, compasiune, sau suport moral de la prieteni, rude,
colegi, pentru a diminua distresul; este o formă de coping focalizată pe
emoţie
(7) reinterpretarea pozitivă – identifică tendinţa unei persoane de a extrage un
beneficiu chiar dintr-o situaţie indezirabilă sau cu consecinţe nefaste, nu are
doar scopul de a reduce distresul, ci poate fi şi punctul de plecare pentru un
alt gen de acţiune asupra stresorului
(8) acceptarea – vizează una dintre cele două situaţii: acceptarea realităţii
factorului ameninţător în vederea acţionării asupra lui şi /sau acceptarea
faptului că nu se poate face nimic pentru ameliorarea situaţiei
(9) negarea – se referă la refuzul de a crede că stresorul există sau la acţiunile
întreprinse care ignoră stresorul ca şi când nu ar fi real; tradiţional, este o
strategie defensivă
(10) descărcarea emoţională – pune în evidenţă tendinţa persoanei de a-şi
reduce nivelul distresului prin exprimarea afectelor şi emoţiilor negative
(11) orientarea spre religie – se referă la măsura în care persoana apelează la
divinitate pentru ajutor; este o strategie coping cu funcţii multiple, putând servi
pentru reinterpretare pozitivă, suport emoţional sau ca formă de coping activ
cu un stresor
(12) pasivitatea mentală - identifică tactica utilizată de anumite persoane, în
scopul de a evita confruntarea cu problema; are loc prin imersia în alte
activităţi: vizionare de filme, vizitarea prietenilor, practicarea sportului, somn
 40

etc. Este tendinţa opusă suprimării altor activităţi pentru a se concentra la

situaţia problematică
(13) pasivitatea comportamentală – evaluează tendinţa de răspuns la stres prin
reducerea efortului sau chiar abandonarea angajării în atingerea scopului sau
înlăturarea stresorului care interferează cu scopul: este similară conceptului
de neajutorare
(14) recurgere la alcool - medicamente - identifică propensiunea de a apela la
medicaţie anxiolotică sau la alcool pentru eliminarea disconfortului psihic
rezultat din confruntarea cu situaţia ameninţătoare.
(apud Băban, 1998)
Strategiile enumerate mai sus pot fi împărţite în două categorii distincte:
 coping activ – coping activ, planificarea, eliminarea activităţilor concurente,
reţinerea de la acţiune, suportul social instrumental, reinterpretarea pozitivă
 coping pasiv – acceptarea, negarea, pasivitatea mentală, orientarea spre
religie, recurgerea l aalcool-medicamente, suportul social emoţional,
descărcarea emoţională.

 Copingul şi credinţele iraţionale

Ellis considera că mecanismele defensive constituie unul dintre factorii care
întreţin tulburările emoţionale, deoarece preîntâmpină confruntarea cu problema
şi favorizează negarea acesteia. Orice consecinţă cognitivă sau
comportamentală poate fi mecanism de coping, dacă ajută persoana să se
adapteze situaţiei. Există, totuşi, forme de ajustare utile pe termen scurt şi altele
eficiente pe termen lung. În general, se consideră că mecanismele coping active,
confruntative sunt eficiente pe termen lung, pe când cele pasive, evitative au
rezultate pozitive doar pe termen scurt (apud Băban, 1998).
În terapia raţional - emotivă – comportamentală se face distincţia dintre
problemele emoţionale şi cele practice; există, aşadar, probleme practice pentru
a căror rezolvare persoana trebuie să adopte o atitudine de confruntare
(angajare de strategii coping active) şi probleme emoţionale care se rezolvă prin
acţiunea asupra credinţelor iraţionale. Acestea din urmă pot fi controlate
 41

temporar şi prin forme paleative şi coping pasiv, însă este doar o intervenţie
simptomatică ce oferă o soluţie de scurtă durată (Dryden & DiGiuseppe, 1990).
În consecinţă, intervenţia REBT vizează, de regulă, la început rezolvarea
problemelor emoţionale, abordându-le doar ulterior pe cele practice. Logica
acestei eşalonări constă în faptul că prezenţa emoţiilor intense interferează sau
blochează implicarea activă şi confruntativă în rezolvarea problemei.
Prezenţa credinţelor iraţionale face ca, la confruntarea individului cu situaţii
dificile sau stresante să apară emoţii negative şi comportamente dezadaptative.
Emoţiile negative intense vor favoriza angajarea de mecanisme coping orientate
spre diminuarea distresului emoţionale (mecanisme pasive); invers, emoţiile
negative mai puţin severe, adaptative, care rezultă din activarea unor credinţe
raţionale, vor favoriza orientarea spre problemă, adică adoptarea unui stil coping
activ. Raportul credinţe iraţionale – mecanisme coping este unul de circularitate;
IB determină adoptarea unor strategii coping evitative, iar utilizarea acestora
menţin IB, blocând infirmarea acestora ca urmare a testării empirice.
Studii preliminare au arătat că, în cazul unui lot de studenţi de anul I aflat în
stare de stres, există o corelaţie pozitivă între convingerile iraţionale şi strategiile
de coping pasiv; în plus, convingerile iraţionale corelează direct cu mecanismele
de coping pasiv şi invers cu cele de coping activ în situaţie bazală, de non-stres
(Niculaş, 2000).
Aceste rezultate întăresc datele unei cercetări din 1996, efectuată de
Cassidy & Burnside, în care sunt identificaţi ca şi factori predictivi pentru
prezenţa depresiei lipsa capacităţilor de rezolvare a problemelor, disperarea,
neajutorarea în situaţii problematice, lipsa competitivităţii şi a motivaţiei de
autorealizare şi rectivitatea emoţională.

 Copingul în depresie
În numeroase studii asupra depresiei s-a arătat că persoanele care suferă de
această tulburare utilizează , cu precădere, mecanisme coping focalizate pe
emoţie şi mai puţin strategii ce ţintesc activ rezolvarea problemei cu care se
confruntă (Folkman şi Lazarus, apud Power & Dalgleish, 1997).
 42

Mai mult, s-a avansat ideea conform căreia prevalenţa mare a depresiei la
femei comparativ cu bărbaţii se datorează faptului că acestea utilizează multe
strategii “ruminative”, echivalente probabil cu mecanismele coping focalizate pe
emoţie (Nolen-Hoeksema apud Power & Dalgleish, 1997).
În urma unui extensiv studiu experimental, Poon & Lau (1999) propun
împărţirea comportamentului de coping în trei stiluri diferite asociate în mod
diferit cu stilul atribuţional:
- primul stil coping - caracterizat prin mobilizarea resurselor interne (experienţă
trecută, planificare, concentrare) şi al doilea stil coping – caracterizat prin
mobilizarea resurselor externe ( căutarea suportului social şi instrumental)
sunt specifice pentru persoanele cu un stil atribuţional non depresogenic.
- al treilea stil coping – caracterizat prin lipsa resurselor interne şi reticenţa sau
inabilitatea de a mobiliza resurs externe este specific pentru persoanele
caracterizate printr-un stil atribuţional depresogenic (pentru evenimentele
negative).

De remarcat este faptul că stilul atribuţional depresongenic pentru

evenimente pozitive şi negative se asociază cu un stil coping orientat spre
evitarea situaţiilor şi tendinţa de abandon.
Stilul atribuţional este considerat a fi o trăsătură relativ stabilă, dezvoltată pe
parcursul ontogenezei (Seligman, 1990).

Coroborate cu datele experimentale asupra legăturii dintre emoţie şi coping,

aceste rezultate converg către concluzia că adoptarea unui stil coping pasiv,
evitativ se leagă de prezenţa credinţelor iraţionale, pe când strategiile active,
confruntative apar mai ales în prezenţa credinţelor raţionale.