DIDACTICA

INSTRUIREA ELEMENT DEFINITORIU AL

PREGĂTIRII FORȚELOR

SIBIU

2018

Instruirea militarilor pentru o mare varietate de operaţii militare are

caracteristici care-l distinge de oricare alt tip de proces instructiv-educativ.

Cele mai reprezentative forme şi metode folosite în instruire sunt:

 pregătirea nemijlocită, directă;

 pregătirea distribuită;
 instruirea la distanţă;
1
  instruirea asistată la calculator;
 instruirea practică/antrenamentul;
 lectura;
 seminariile;
 perioadele de studiu;
 exerciţiile pe hartă — MAPEXs;
 călătoriile de stat-major;
 exerciţiile tactice fără trupe — TEWTs;
 exerciţiile în punctele de comandă — CPXs;
 instruirea comandantului şi a comenzii — CAST;
 procedurile de instruire tactică în interior — ITPT;
 exerciţiile rezumat (Skeleton Exercises);
 exerciţiile de comandament în teren — CFXs;
 exerciţiile de antrenament în teren — FTXs;
 exerciţiile simulate cu angajare tactică — TESEXs.

Scopul instruirii militare, la fel ca şi în armatele moderne, este obţinerea

succesului în operaţie. Instruirea în armată trebuie să reprezinte pregătirea
specialiştilor şi a unităţilor pentru atingerea acestui scop.

Instruirea presupune activităţi de predare – învăţare - evaluare; acceptăm

aici termenul de „predare” în sensul general – desemnând toate eforturile
instructorului militar de a transmite informaţia specifică, de a forma capacităţi
intelectuale, motrice şi atitudini solicitate, mai ales, de acţiunile militare.

Programul de instrucţie pentru misiune conţine standardele pentru

instrucţia colectivă şi modelele pentru exerciţiile specifice structurii de
comunicaţii şi informatică. Dacă, pe ansamblu, instrucţia are două componente,
cea individuală şi cea colectivă, programul de instrucţie pentru misiune (PIM)

2
reprezintă cel mai important produs de standardizare a instrucţiei colective la
nivelul structurii. Această strategie de instrucţie oferă o modalitate de pregătire
la nivelul performanţei cerute, prezentând activităţile de instrucţie necesare,
frecvenţa executării acestora, problemele de rezolvat pe timpul instruirii, în
concordanţă cu resursele puse la dispoziţie. Este responsabilitatea
comandantului structurii să stabilească lista cu cerinţele esenţiale ale misiunii
(LCEM).

Deşi considerăm instruirea ca fiind un efort de ajustare şi modelare a

dezvoltării, problema dezvoltării şi a modelelor ei nu a fost îndeajuns studiată.
Este limpede că asistăm la apariţia unei noi clase de discipline care vor ajunge
într-o zi să constituie „ştiinţele dezvoltării”, toate privind acele domenii ce se
ocupă cu înţelegerea şi facilitarea proceselor prin care fiinţele umane,
organizaţiile trec de la unele deprinderi inferioare la competenţe intelectuale
superioare.

Instrucţia colectivă are ca scop de bază eficientizarea actului de conducere

a forţelor şi antrenarea comandanţilor pentru rezolvarea unor situaţii care pot să
apară pe timpul acţiunilor reale. Această etapă a PIM are două componente:
teoretico – militară şi practic – aplicativă.

O teorie a instruirii se ocupă de modul în care pot fi învăţate mai uşor

conţinuturile învăţării, cu alte cuvinte nu de descrierea şi de perfecţionarea
învăţării.

Instruirea instituţionalizată trebuie să urmărească, la cei instruiţi,

adaptarea la mediul militar, cunoaşterea domeniului profesional, dezvoltarea

gândirii creative la toate categoriile de militari (ofiţeri, subofiţeri, gradaţi,

soldaţi), formarea şi dezvoltarea capacităţii fizice şi psiho - motorii, necesare

3
creşterii încrederii în forţele proprii, formării mentalităţii de învingător şi a

spiritului de autodisciplină.

Activităţile de instruire a cadrelor, soldaţilor şi gradaţilor voluntari se

execută în scopul pregătirii pentru ca, atât pe timp de pace cât şi după

completarea cu resurse până la necesarul de război şi operaţionalizarea acţională,

să cunoască modul de descoperire a obiectivelor şi acţiunilor inamicului, de

asemenea să se orienteze cu uşurinţă în teren ziua şi noaptea.

1.