Numele și etimologia[modificare | modificare sursă]

Luna, colorată în roșu, în timpul unei eclipse lunare

Termenul românesc „Luna” (scris cu inițială mică atunci când e utilizat cu sensul de unitate de
timp sau ca sinonim pentru „satelit”, dar nu și cu referire la satelitul Pământului) provine din
latinescul lūna, dintr-un mai vechi *louksna, la rândul său provenit din radicalul indoeuropean
leuk- cu sensul de „lumină” sau „lumină reflectată”;[12][13] din același radical provine și cuvântul
avestic raoxšna („strălucitoare”),[14] și alte forme din limbile baltice, slave, din armeană și din
limbile toharice;[13] se pot găsi paralele semantice și în sanscrită, unde apare chandramā
(„luna”,[15] considerată divinitate[16]) și în greaca antică, cu σελήνη selḗnē (de la σέλας sélas,
„strălucire”, „splendoare”), exemple care păstrează sensul de „luminos”, deși cu etimologii
diferite.[12]

În limbile germanice, numele Lunii provine din termenul proto-germanic *mǣnōn[17], asimilat
probabil din cuvântul grecesc antic μήν și din latinescul mensis, care provin din radicalul
indoeuropean comun *me(n)ses.[18] De la *mǣnōn rezultă probabil și anglo-saxonul mōna
(atestat în documente scrise de la 725 e.n.), transformat succesiv în mone (pe la 1135) de unde a
devenit cuvântul actual moon.[17] Termenul german actual Mond este direct legat etimologic cu
cel de Monat (lună, ca interval de timp) și se referă la perioada fazelor Lunii.[19]

Formarea[modificare | modificare sursă]

Au fost propuse mai multe variante de mecanisme care ar fi dus la formarea Lunii cu 4,51
miliarde de ani în urmă, [f] și la circa 60 de milioane de ani după originea Sistemului
Solar.[20] Printre aceste mecanisme s-au numărat fisiunea Lunii din scoarța Pământului, prin forța
centrifugă⁠(d)[21] (care ar necesita un moment cinetic inițial al Pământului prea mare),[22] capturarea
gravitațională a unui corp anterior format[23] (care ar necesita atmosferă a Pământului mult prea
întinsă, pentru a disipa energia corpului aflat în trecere),[22] și formarea Pământului și Lunii
împreună din discul de acreție primordial (care nu explică însă lipsa de metale de pe Lună).[22]
Aceste ipoteze nu pot explica nici momentul cinetic mare al ansamblului Pământ–Lună.[24]
Ipoteza predominantă este că sistemul Pământ–Lună s-a format ca rezultat al impactului unui
corp de dimensiunile lui Marte (numit Theia) cu proto-Pământul⁠(d) (impactul gigant⁠(d)), care a
scos material pe orbita Pământului, material care apoi s-a adunat prin acțiunea gravitației pentru
a forma actualul sistem Pământ-Lună.[25][26]

Partea îndepărtată a Lunii are o scoarță, cu 48 km mai groasă decât cea dinspre Pământ. Se
consideră că aceasta este din cauza faptului că Luna a rezultat din amalgamarea a două corpuri
diferite.

Această ipoteză, deși nu este perfectă, explică probabil cel mai bine dovezile găsite. Cu
optsprezece luni înainte de o conferință ținută în octombrie 1984 despre originile Lunii, Bill
Hartmann, Roger Phillips și Jeff Taylor i-au provocat pe colegii cercetători ai Lunii: „Aveți
optsprezece luni. Întoarceți-vă la datele de la Apollo, mergeți înapoi la calculatoare, faceți tot ce
trebuie, dar hotărâți-vă. Nu veniți la conferința noastră dacă nu aveți ceva de spus despre
nașterea Lunii.” La conferința din 1984 de la Kona, Hawaii, ipoteza impactului gigant a devenit
cea mai populară.

Înainte de conferință, erau partizani ai celor trei ipoteze „tradiționale”, plus câțiva care începeau
să ia în serios impactul gigant, și între ei era un mare grup apatic care nu credea că se poate
ajunge la vreo concluzie. După aceea, mai erau, în esență, numai două grupuri: tabăra impactului
gigant și agnosticii.[27]

Se crede că impacturile-gigant erau ceva frecvent în Sistemul Solar timpuriu. Simulările pe

calculator ale unui impact-gigant au produs rezultate în concordanță cu masa miezului lunii și cu
momentul cinetic actual al sistemului Pământ–Lună. Aceste simulări arată și că mare parte din
Lună a rezultat din corpul cu care s-a ciocnit proto-Pământul, și nu din proto-
Pământ.[28] Simulările mai recente sugerează că o fracțiune mai mare din Lună a rezultat din
masa inițială a Pământului.[29][30][31][32] Studiul meteoriților proveniți din corpuri din Sistemului
Solar interior, cum ar fi Marte și Vesta arată că au compoziții pe izotopi de oxigen și tungsten
foarte diferite în comparație cu Pământul, în timp ce Pământul și Luna au compoziții izotopice
aproape identice. Egalizarea izotopică a sistemului Pământ-Lună ar putea fi explicată prin
amestecul post-impact a materialelor vaporizate care le-au format pe cele două,[33] deși această
ipoteză încă se mai discută.[34]

Cantitatea mare de energie eliberată din impact și din re-acreția ulterioară a acelor materiale în
sistemul Pământ-Lună ar fi topit învelișul exterior al Pământului, formând un ocean de
magmă.[35][36] Similar, Luna nou-formată ar fi fost și ea afectată și a avut propriul său ocean de
magmă lunar⁠(d); estimările adâncimii sale variază de la circa 500 km la întreaga sa adâncime
(1.737 km).[35]

În timp ce ipoteza impactului-gigant ar explica multe linii de dovezi, există încă unele probleme
nerezolvate, dintre care cele mai multe implică compoziția Lunii.[37]

În 2001, o echipă de la Institutul Carnegie din Washington a raportat cea mai precisă măsurare a
semnăturilor izotopice ale rocilor lunare.[38] Spre surprinderea lor, echipa a constatat că rocile din
programul Apollo purtau o amprentă izotopică identică cu pietrele de pe Pământ, și că erau
diferite de aproape toate celelalte corpuri din Sistemul Solar. Deoarece se credea că mare parte
din materialul care a intrat pe orbită pentru a forma Luna provenea de la Theia, această
observație a fost neașteptată. În 2007, cercetătorii de la California Institute of Technology au
anunțat că sunt mai puțin de 1% șanse ca Theia și Pământul să fi avut semnături izotopice
identice.[39] Publicată în 2012, o analiză a izotopilor de titan din probele recoltate de pe Lună de
misiunea Apollo au arătat că Luna are aceeași compoziție ca și Pământul,[40] ceea
ce contrazice⁠(d) ceea ce era de așteptat în cazul în care Luna s-ar fi format departe de orbita
Pământului sau de Theia. Variațiile ipotezei impactului-gigant pot explica aceste date.

Caracteristici fizice[modificare | modificare sursă]

Structura internă[modificare | modificare sursă]

Structura Lunii

Compoziția chimică a regolitului suprafeței lunare (calculată din rocile de scoarță)[41]

Compoziție (% masă)
Compus Formulă
Mări Munți

siliciu SiO2 45.4% 45.5%

alumină Al2O3 14.9% 24.0%

oxid de calciu CaO 11.8% 15.9%

oxid de fier (II) FeO 14.1% 5.9%

 magnezie MgO 9.2% 7.5%

dioxid de titan TiO2 3.9% 0.6%

oxid de sodiu Na2O 0.6% 0.6%

Total 99.9% 100.0%

Luna este un corp diferențiat⁠(d): are o scoarță, o manta și un nucleu distincte din punct de
vedere geochimic. Luna are un miez interior bogat în fier cu o rază de 240 kilometri (150 mi) și
un lichid de bază exterior, în principal format din fier lichid, cu o rază de aproximativ 300 km. În
jurul miezului este un strat limită parțial topit cu o rază de aproximativ 500 km.[42][43] Se
consideră că această structură s-ar fi dezvoltat prin cristalizarea fracționată⁠(d) a unui ocean
global de magmă⁠(d) la scurt timp după ce s-a format Luna acum 4,5 miliarde de ani.[44]
Cristalizarea acestui ocean de magmă ar fi creat o manta mafică⁠(d) din precipitarea și scufundarea
mineralelor olivină, clinopiroxen și ortopiroxen; după ce aproximativ trei sferturi din magma
oceanului a cristalizat, s-ar fi format minerale plagioclase mai mici în densitate, care au plutit
deasupra, formând o scoarță.[45] Ultimele lichide care au cristalizat ar fi fost inițial prinse între
scoarță și manta, cu o abundență mare de elemente incompatibile⁠(d) și producătoare de căldură. În
concordanță cu acest punct de vedere, cartografierea geochimică făcută din orbită sugerează că
scoarța este în cea mai mare parte anortosit⁠(d). Eșantioanele de rocă lunară ale lavelor care au
erupt pe suprafață din topirea parțială în manta confirmă compoziția mafică a mantalei, care este
mult mai bogată în fier decât cea a Pământului.[1] Scoarța este, în medie, de aproximativ 50
kilometri grosime.[1]

Luna este al doilea cel mai dens satelit din Sistemul Solar, după Io.[46] Cu toate acestea, miezul
interior al Lunii este mic, cu o rază de aproximativ 350 kilometri sau mai puțin,[1] în jur de 20%
din raza Lunii. Compoziția sa nu este bine definită, dar este probabil fier metalic aliat cu o
cantitate mică de sulf și nichel; analizele rotației variabile în timp a Lunii sugerează că este cel
puțin parțial topit.[47]

Geologia suprafeței[modificare | modificare sursă]

Topografia Lunii
Topografia Lunii a fost măsurată cu altimetrie laser⁠(d) și analiză a imaginilor stereo⁠(d).[48] Cele mai
vizibile caracteristici topografice⁠(d) sunt uriașul bazin Polul Sud–Aitken⁠(d) de pe fața ascunsă, cu
circa 2.240 km în diametru, cel mai mare crater de pe Lună și al doilea cel mai mare crater de
impact confirmat din Sistemul Solar⁠(d).[49] La 13 km adâncime, fundul său este cel mai jos punct
de pe suprafața Lunii.[50] Cele mai mari înălțimi de pe suprafața Lunii sunt situate direct la nord-
est, și s-a sugerat că ar putea să fi fost îngroșate de impactul oblic care a dus la formarea
bazinului Polul Sud–Aitken.[51] Alte mari bazine de impact, cum ar fi Imbrium⁠(d), Serenitatis⁠(d),
Crisium⁠(d), Smythii⁠(d), și Orientale⁠(d), posedă și ele altitudini joase și muchii ridicate la nivel
regional.[52] Partea ascusă a suprafaței lunare este, în medie, cu aproximativ 1,9 kilometri mai sus
decât cea vizibilă.[1]

Descoperirea unor povârnișuri de falie⁠(d) de către Lunar Reconnaissance Orbiter⁠(d) sugerează că

Luna s-a micșorat în ultimele miliarde de ani, cu circa 90 m.[53] Caracteristici similare de
contracție există și pe Mercur.

Caracteristici vulcanice[modificare | modificare sursă]

Fața vizibilă a Lunii cu mările⁠(d) și craterele mai importante etichetate

Câmpiile lunare mai întunecate și relativ lipsite de trăsături vizibile în mod clar cu ochiul liber,
sunt numite mări⁠(d), întrucât odinioară se credea că sunt pline de apă;[54] acum se știe că sunt
vaste bazine de lavă bazaltică solidificată. Deși similare bazalturilor terestre, bazalturile lunare
au mai mult fier și le lipsesc mineralele modificate de apă.[55][56] majoritatea acestor lave au erupt
sau au curs în depresiuni asociate craterelor de impact. Mai multe provincii geologice⁠(d) care
conțin vulcani-scut⁠(d) și domuri vulcanice se găsesc în apropiere de mările de pe emisfera
vizibilă.[57]

Dovezi ale vulcanismului din tinerețea Lunii⁠(d)

Aproape toate mările sunt pe partea vizibilă a Lunii, și acoperă 31% din suprafața acestei
emisfere, față de 2% din emisfera ascunsă.[58] Se consideră că aceasta este cauzată de
concentrația de elemente producătoare de căldură⁠(d) de sub scoarța din partea vizibilă, văzută pe
hărțile geochimice obținute de către spectrometrul cu raze gamma al lui Lunar Prospector⁠(d),
elemente care ar fi provocat încălzirea mantalei de dedesubt, topirea ei parțială, ridicarea ei la
suprafață și erupția.[59][60] Mare parte din bazalturile marine⁠(d) ale Lunii au erupt în perioada
imbriană, acum circa 3–3,5 miliarde de ani, deși unele probe datate radiometric sunt chiar și de
4,2 miliarde de ani.[61] Până de curând, cele mai vechi erupții, datate prin numărarea craterelor⁠(d),
par să fi fost acum doar 1,2 miliarde de ani.[62] În 2006, un studiu al craterului Ina⁠(d), o mică
depresiune în Lacus Felicitatis⁠(d), a găsit niște forme de relief ascuțite și relativ lipsite de praf
care, din cauza lipsei de eroziune prin propagată de materialele în cădere, păreau a fi vechi de
doar 2 milioane de ani.[63] Cutremurele lunare⁠(d) și emisiile de gaze indică și ele continuarea
activității pe Lună. În 2014, NASA a anunțat „dovezi pe scară largă ale vulcanismului lunar
tânăr” în 70 de porțiuni de mare neregulate⁠(d) identificate de Lunar Reconnaissance Orbiter⁠(d),
unele de mai puțin de 50 de milioane de ani. Aceasta ridică posibilitatea ca mantaua lunară să fie
mult mai caldă decât se credea anterior, cel puțin în emisfera apropiată, unde scoarța adâncă este
substanțial mai caldă din cauza unei mai mari concentrații de elemente radioactive.[64][65][66][67]
Puțin înainte de aceasta, au fost prezentate dovezi ale unui vulcanism bazaltic tânăr de 2-10
milioane de ani în interiorul craterului Lowell,[68][69] Marea Orientale, situată în zona de tranziție
între emisferele vizibilă și ascunsă ale Lunii. O manta inițial mai fierbinte și/sau o îmbogățire
locală a elementelor producătoare de căldură în manta ar putea fi responsabilă pentru o durată
mai lungă a acestor activități și în partea îndepărtată a Mării Orientale.[70][71]

Regiunile de culoare mai deschisă ale Lunii sunt numite terrae, sau mai frecvent munți, deoarece
acestea sunt mai înalte decât majoritatea mărilor. Datarea radiometrică indică o vârstă de 4,4
miliarde de ani, și poat reprezenta plagioclase⁠(d) acumulate⁠(d) din oceanul lunar de magmă⁠(d).[61][62]
Spre deosebire de Pământ, se crede că nu s-au format munți mari pe Lună ca urmare a unor
evenimente tectonice.[72]

Concentrația mărilor din emisfera vizibilă reflectă probabil scoarța substanțial mai groasă din
munții emisferei ascunse, care s-ar putea sa se fi format într-un impact de viteză redusă cu un al
doilea satelit al Pământului la câteva zeci de milioane de ani după formarea lor.[73][74]

Craterele de impact[modificare | modificare sursă]

Craterul lunar Daedalus⁠(d) pe emisfera ascunsă a Lunii

Celălalt proces geologic important care a afectat suprafața Lunii sunt craterele de
impact,[75] cratere formate atunci când asteroizii și cometele se ciocnesc cu suprafața lunii. Pe
Lună se estimează a fi aproximativ 300.000 de cratere mai mari de 1 km numai pe fața vizibilă a
Lunii.[76] Scala geologică lunară⁠(d) se bazează pe cele mai importante evenimente de impact, între
care Nectaris⁠(d), Imbrium⁠(d), și Orientale⁠(d), structuri caracterizate prin mai multe inele de material
înălțat, de diametre între sute și mii de kilometri și asociate cu o centură largă de depozite de
materiale ejectate care formează un orizont stratigrafic regional.[77] Lipsa unei atmosfere, a
factorilor de eroziune asociați acesteia și lipsa unor procese geologice recente înseamnă că multe
dintre aceste cratere sunt bine conservate. Deși au fost datate cu precizie doar câteva bazine
multi-inel, ele sunt utile pentru atribuirea erelor geologice respective. Pentru că craterele de
impact se acumulează în ritm aproape constant, numărarea craterelor pe unitatea de suprafață
poate fi folosită pentru a estima vârsta suprafeței.[77] Vârstele radiometrice ale rocilor topite la
impact colectate în timpul misiunilor Apollo⁠(d) se înscriu mai ales între 3,8 și 4,1 miliarde de ani:
pornind de la această informație, s-a lansat ipoteza unui mare bombardament târziu.[78]

Pe partea superioară a scoarței Lunii este o pătură de rocă extrem de mărunțită⁠(d) (spartă în
particule mai mici) și prelucrată de impacte⁠(d), numită regolit, modelată de procesele de impact.
Cel mai fin regolit, sol lunar⁠(d) din sticlă de dioxid de siliciu, are o textură asemănătoare zăpezii și
un miros asemănător prafului de pușcă ars.[79] Regolitul de pe suprafețele mai vechi este, în
general, mai gros decât cel de pe suprafețele mai tinere: variază în grosime de la 10–20 kilometri
în munți la 3–5 kilometri în mări.[80] Sub regolitul fin mărunțit este megaregolitul, un strat de
piatră puternic fracturată de mulți kilometri grosime.[81]

Compararea imaginilor de înaltă rezoluție obținute de Lunar Reconnaissance Orbiter⁠(d) a relevat o

rată contemporană a productiei de cratere semnificativ mai mare decât se estimase anterior. Se
crede că un proces secundar de formare de cratere cauzat de materiale ejectate distale⁠(d) frământă
primii doi centimetri de regolit de o sută de ori mai rapid decât sugerau modelele anterioare–într-
un interval de timp de 81.000 de ani.[82][83]

Vârtejuri lunare în Reiner Gamma⁠(d)

Vârtejuri lunare[modificare | modificare sursă]

Vârtejurile lunare sunt niște forme de relief enigmatice găsite pe suprafața Lunii, care sunt
caracterizate printr-un albedo mare, care apar optic imature (adică au caracteristicile optice ale
unui regolit relativ tânăr), și de multe ori, prezintă o formă sinuoasă. Forma lor curbilinie este
adesea accentuată de regiunile de albedo scăzut care meandrează în jurul vârtejurilor
strălucitoare.

Prezența apei[modificare | modificare sursă]

Apa lichidă nu poate persista pe suprafața Lunii. Atunci când este expusă la radiații solare, apa se
descompune rapid printr-un proces cunoscut sub numele de fotodisociere și se pierde în spațiu.
Cu toate acestea, începând cu anii 1960, oamenii de știință au emis ipoteza că gheața ar poate fi
depusă de impactul cometelor sau, eventual, produs de reacție între rocile lunare bogate în
oxigen și hidrogenul din vântul solar, lăsând urme de apă care ar putea supraviețui în locurile
reci din craterele permanent umbrite de la polii Lunii.[84][85] Simulări pe calculator sugerează că
până la 14.000 km² din suprafață ar putea fi în umbră permanentă.[86] Prezența unor cantități utile
de apă pe Lună este un factor important în a face din colonizarea Lunii un plan realizabil din
punct de vedere al costurilor; alternativa de a transporta apă de pe Pământ ar avea un cost
prohibitiv.[87]

Ulterior, s-au găsit urme de apă pe suprafața Lunii.[88] În 1994, experimentul radar bistatic⁠(d) aflat
pe nava spațială Clementine⁠(d) a indicat existența unor buzunare mici, înghețate, de apă aproape
de suprafață. Observațiile radar ulterioare efectuate de Arecibo sugerează însă că aceste
descoperiri sunt mai degrabă roci ejectate din craterele de impact recente.[89] În 1998,
spectrometrul cu neutroni⁠(d) al navei spațiale Lunar Prospector a arătat că sunt prezente
concentrații mari de hidrogen în primul metru de adâncime al regolitului de lângă regiunile
polare.[90] Bile vulcanice de lavă aduse pe Pământ la bordul navei Apollo 15, prezintă mici
cantități de apă în interiorul lor.[91]

Nava spațială Chandrayaan-1 lansată în 2008 a confirmat ulterior existența apei la suprafață, cu
instrumentul său Moon Mineralogy Mapper⁠(d). Spectrometrul a observat linii de absorbție
comune radicalului hidroxil în lumina solară reflectată, ceea ce este un indiciu de prezență a unor
mari cantități de gheață pe suprafața Lunii. S-a arătat că concentrațiile ar putea ajunge chiar la
1000 ppm⁠(d).[92] În 2009, LCROSS⁠(d) a trimis un obiect de impact cu masa de 2.300 kg într-un
crater polar permanent umbrit, și a detectat cel puțin 100 kg de apă într-o coloană de materiale
ejectate.[93][94] O altă examinare a datelor de la LCROSS a arătat că apa detectată ar putea fi mai
degrabă în cantitate de 155±12 kg.[95]

În mai 2011, s-au raportat 615–1410 ppm de apă încastrate în eșantionul lunar 74220,[96] celebrul
„sol sticlos portocaliu” bogat în titan, de origine vulcanică, adus de misiunea Apollo 17 în 1972.
Acestea s-au format în timpul unor erupții explozive pe Lună acum circa 3,7 miliarde de ani.
Această concentrație este comparabilă cu cea a magmei din mantaua superioară a Pământului.
Deși prezintă un considerabil interes selenologic, acest anunț nu îi consolează pe amatorii de
colonizare a Lunii—proba provine de la o adâncime de mulți kilometri, iar substanța este atât de
dificil de accesat încât s-a găsit abia după 39 de ani, cu un instrument sofisticat de microextracție
cu ioni.
Câmpul gravitațional[modificare | modificare sursă]

Hartă gravitațională a Lunii realizată de GRAIL⁠(d)

Câmpul gravitațional al Lunii a fost măsurat prin urmărirea deplasării Doppler a semnalelor
radio emise de o navă spațială de pe orbită. Gravitația lunară prezintă masconi⁠(d), mari anomalii
gravitaționale pozitive asociate unora dintre craterele de impact, produse în parte de fluxul mai
dens de lavă bazaltică din mări care umple aceste cratere.[97][98] Anomaliile influențează mult
orbita navelor în jurul Lunii. Există și câteva enigme: fluxul de lavă nu poate explica de unul
singur întreaga signatură gravitațională, și există masconi care nu sunt puși în legătură cu
vulcanismul din mări.[99]

Câmpul magnetic[modificare | modificare sursă]

Luna are un câmp magnetic extern de circa 1–100 nanotesla, de peste o sută de ori mai mic decât
cel al Pământului⁠(d). Actualmente, nu are un câmp magnetic dipolar global, ci doar o magnetizare
a scoarței, dobândită probabil în istoria timpurie, când încă mai funcționa ca dinam.[100][101] O
parte din magnetizarea rămasă până acum ar putea proveni și de la câmpurile magnetice
temporare generate în timpul unor mari evenimente de impact prin extinderea unui nor de plasmă
generat de impact în prezența unui câmp magnetic ambiental. Această ipoteză este susținută de
aparenta poziționare a celor mai mari magnetizări ale scoarței la antipozii⁠(d) celor mai mari
cratere de impact.[102]