Sunteți pe pagina 1din 53

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE

DOMENIUL MATEMATICĂ

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI

GEODEZICE PE O
SUPRAFAȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

LECTOR UNIV. DR. GRAȚIELA CICORTAȘ

ABSOLVENT

LASC VIORICA-GABRIELA

ORADEA

2015
Cuprins

Introducere 4

Capitolul 1. Curbe în spațiu 6

1.1 Curbe parametrizate ……………………………………………………………6

1.2 Definiția curbei ………………………………………………………………...7

1.3 Reprezentarea analitică a curbelor în spațiu. Planul osculator ………………...9

1.4 Curbura unei curbe în spațiu ………………………………………………….11

1.5 Torsiunea unei curbe în spațiu ………………………………………………..12

Capitolul 2. Curbe în plan 16

2.1 Definiția și reprezentarea analitică a curbelor în plan ………………………...16

2.2 Curbura unei curbe plane ……………………………………………………..17

Capitolul 3. Suprafețe 19

3.1 Suprafețe parametrizate ……………………………………………………….19

3.2 Reprezentarea suprafețelor ……………………………………………………19

3.3 Spațiul vectorilor tangenți, normala la suprafață ……………………………..20

3.4 Prima formă fundamentală a suprafețelor …………………………………….21

3.5 A doua formă fundamental a suprafețelor ……………………………………22

3.6 Curbura normală ………………………………………………………………26

3.7 Direcții principale,curburi principale, curbura lui Gauss și curbura medie …..28

3.8 Coeficienții lui Christoffel ……………………………………………………31

3.9 Teorema lui Gauss ……………………………………………………………33

2
Capitolul 4. Geodezice 36

4.1 Curbura geodezică ……………………………………………………………36

4.2 Geodezicele unei suprafețe …………………………………………………...39

4.3 Exemple de geodezice ………………………………………………………..41

Bibliografie 52

3
INTRODUCERE

Începuturile geometriei diferenţiale se găsesc în lucrările lui Leibniz (1646-1716) şi sunt


indisolubil legate de începuturile analizei matematice. L. Euler (1707-1783) a studiat curburile
secţiunilor normale ale suprafeţelor, a dat definiţia direcţiilor principale şi a curburii unei
suprafeţe, proprietăţile suprafeţelor desfăşurabile şi unele proprietăţi ale curbelor în spaţiu.

A doua etapă în dezvoltarea geometriei diferenţiale a fost inaugurată de G. Monge, care în


lucrarea „Application de l’analyse a la geometrie”, publicată în 1795, construieşte teoría curbelor
în spaţiu. S-a ocupat, de asemenea, cu studiul generării suprafeţelor prin curbe.

A treia etapă în dezvoltarea geometriei diferenţiale o inaugurează K. Gauss (1777-1855), care s-a
ocupat de teoria suprafeţelor, pornind de la geodezie.

O geodezică este, în matematică, o generalizare a noțiunii de linie dreaptă într-un spaţiu


curbiliniu. În cazul metricii euclidiene, geodezicile sunt definite prin a fi drumul cel mai scurt
local între două puncte din spațiu. În prezența unor legături afine, geodezicile sunt definite ca
fiind curbe ale căror vectori tangenţi rămân paraleli dacă mișcarea este una de translație.

Termenul "geodezic" provine de la geodezie, știința măsurării formei și dimensiunilor


Pamântului. În sensul originar, o geodezică era cea mai scurtă distanță dintre două puncte de
pe suprafața planetei noastre, mai exact un segment dintr-o curbă care este, la maximum,
un cerc complet. Termenul a fost generalizat pentru a acoperi măsurători în spații matematice
mult mai generalizate.
În această lucrare voi prezenta noțiuni din geometria diferențială cu ajutorul cărora vom putea
defini geodezicele.

Primul capitol prezintă noțiuni despre curbele în spațiu precum noțiunea de curbă parametrizată,
definiția curbei, reprezentarea analitică a curbelor în spațiu, planul osculator, curbura unei curbe
în spațiu și torsiunea unei curbe în spațiu.

Al doilea capitol prezintă curbele în plan, evidențiind noțiunile mai importante ale acestora. Este
vorba de reprezentarea analitică a curbelor în plan și curbura unei curbe plane.

Capitolul al treilea prezintă noțiuni despre suprafețe precum suprafețe parametrizate,


reprezentarea suprafețelor, spațiul vectorilor tangenți, normala la suprafață, prima formă

4
fundamentală a suprafețelor, a doua formă fundamentală a suprafețelor, curbura normală,
coeficienții lui Christoffel și Teorema lui Gauss.

Ultimul capitol reprezintă partea cea mai importantă a lucrării, fiind prezentate noțiuni despre
geodezice precum curbura geodezică, geodezicele unei suprafețe și exemple de geodezice.

5
CAPITOLUL 1. CURBE ÎN SPAȚIU

1.1 Curbe parametrizate

Definiția 1.1.1. În spațiul euclidian ℝ3 o curbă parametrizată de clasa Ck ( k >0 ) este o aplicație
r : I → ℝ3 , t → ( x(t), y(t), z(t)).

De obicei, o curbă parametrizată se notează (I, r), (I, r = r(t)), iar cand intervalul este implicit se
notează simplu r = r(t). Observăm că o curbă este de clasă Ck dacă funcțiile x, y, z sunt de clasă
Ck. Dacă intervalul nu este deschis vom considera că aceste funcții sunt de clasă Ck în interiorul
intervalului și toate derivatele pană la ordinul k au limită laterală finită la extremitățile
intervalului, dacă aceste extremități aparțin intervalului.

Curba se numește compactă, semideschisă sau deschisă dacă intervalul I este respectiv compact,
semideschis sau deschis.

Definiția 1.1.2. O curbă parametrizată r : I → ℝ3 se numește regulară în t = t0 dacă r′(t0) ≠ 0,


unde r′(t0) = ( x′(t), y′(t), z′(t)), și regulară dacă este regulară în orice t ∈ I.

Exemple

1. I = ℝ, r(t) = (a cos t , a sin t, bt), a, b ϵ ℝ. Aceasta este o curbă parametrizată regulară al


cărei suport se numește elice cilindrică circulară.
2. Fie r0 ∈ ℝ3 un punct arbitrar, și a ∈ ℝ3 un vector, a ≠ 0, iar I = ℝ3. Curba parametrizată
regulară r : ℝ → ℝ3, t → r0 + ta se numește dreaptă. Suportul său este dreapta care trece
prin r0 (pentru t = 0) și are direcția dată de vectorul a.

Definiția 1.1.3. Fie (I, r = r(t)), (J, ρ = ρ (s)) două curbe parametrizate. Un difeomorfism
λ : I → J, t → s = λ(t) astfel încât r = ρ ◦ λ, adică r(t) = ρ (λ(t)), se numește schimbare de
parametru. Două curbe parametrizate pentru care există o schimbare de parametru se numesc
echivalente, iar t si s = λ(t) se numesc corespondente.

Definiția 1.1.4. O curbă parametrizată se numește parametrizată natural dacă ||r′(s)|| = 1 pentru
orice s ∈ I. De obicei, parametrul natural se notează cu s.

6
Se observă că orice curbă parametrizată natural, netedă (I, r = r(s)) este regulară deoarece r′(s) nu
se poate anula datorită faptului că norma sa nu se anulează nicăieri. O curbă este netedă dacă
admite derivate continue de orice ordin.

Propoziția 1.1.1. Pentru orice curbă parametrizată regulară există o curbă parametrizată natural
echivalentă cu ea.

Demonstrație: Vom folosi faptul că toate punctele curbei sunt regulare. Pe un interval în care
curba are puncte singulare nu există curbă parametrizată natural echivalentă cu ea.

Fie (I, r1 = r1(t)) o curbă parametrizată regulară , t0 ∈ I și

𝑡
λ : I → ℝ, t → 𝑡0
‖r′(𝜏)‖𝑑𝜏.

Funcția λ este netedă și strict crescătoare deoarece λ′(t) = ||r′(t) || > 0, de unde rezultă că imaginea
sa va fi un interval deschis J, iar funcția λ : I → J va fi un difeomorfism. Curba parametrizată
(J, ρ (s) = r(λ ̶ 1(s)) este echivalentă cu curba (I, r) și este parametrizată natural deoarece

1 1
ρ′(s) = r′(λ ̶ 1(s))( λ ̶ 1)′(s) și (λ ̶ 1)′(s) = =
λ ′ (λ −1 (𝑠)) r ′ (λ −1 (𝑠))

așadar

|| ρ′(s)|| = || r′(λ ̶ 1(s))|| · |(λ ̶ 1)′(s)| = 1.

1.2 Definiția curbei

Intuitiv, ne putem imagina o curbă ca fiind doar o deformare a unei linii drepte, fără să ne gândim
neapărat la o reprezentare analitică. Ne așteptăm ca aceasta să aibă o tangentă bine definită în
fiecare punct.

Definiția 1.2.1. O submulțime M ⊂ ℝ3 se numește curbă regulară dacă pentru fiecare punct
a ∈ M există o curbă parametrizată regulară (I, r), al cărei suport, r(I), este o vecinătate deschisă
în M a punctului a, iar aplicația r : I → r(I) este un omeomorfism în raport cu topologia
subspațiului lui r(I). O curbă parametrizată cu aceste proprietăți se numește parametrizare locală

7
a curbei M in jurul punctului a. Dacă pentru o curbă M există o parametrizare locală (I, r), care
este globală, adică pentru care r(I) = M, curba se numește simplă.

Exemplu :

Elicea circulară (curba descrisă de un punct ce se deplasează cu viteză constantă pe o dreaptă d ce


se rotește cu viteză unghiulară constantă în jurul unei drepte fixe d ′, d ′ ∥ d ) este o curbă regulară
simplă, având parametrizarea globală r : ℝ → ℝ3, dată prin r(t) = (a cos t, b sin t, bt).

Figura 1.1: Elicea circulară

Teorema 1.2.1. Fie (I, r = r(t)) o curbă parametrizată regulară. Atunci fiecare punct t0 ∈ I are o
vecinătate W ⊂ I astfel încât r(W) sa fie o curbă regulară simplă.

Demonstrație: Regularitatea lui r în fiecare punct înseamnă, în caz particular, că r’(t0) ≠ 0. Fără
restricții la cazul general, putem presupune că x′(t0) ≠ 0. Considerăm aplicația ψ : I × ℝ2 → ℝ3,
dată prin ψ(t, u, v) = r(t) + (0, u, v), unde (u, v) ∈ ℝ2. Aplicația ψ este netedă si matricea sa Jacobi
în punctul (t0, 0, 0) este dată prin

x′(t0) 0 0

J(ψ)(t0, 0, 0) = y′(t0) 1 0

z′(t0) 0 1

Determinantul său este

8
det J(ψ)( t0, 0, 0) = x′(t0),

deci ψ este un difeomorfism local in jurul punctului ( t0, 0, 0).

Așadar există vecinătăți deschise U ⊂ ℝ3 a lui ( t0, 0, 0) și V ⊂ ℝ3 a lui ψ( t0, 0, 0) astfel încât ψ|V
să fie un difeomorfism de la U la V. Notăm 𝜑 : V → U inversa sa. Dacă notăm

W = { t ∈ I : (t, 0, 0) ∈ U},

atunci W este o vecinătate deschisă a lui t0 în I, astfel încât

𝜑(V ∩ r(W)) = 𝜑(ψ(W × {(0, 0) }) = W × {(0, 0) }.

1.3 Reprezentarea analitică a curbelor în spațiu. Planul osculator

Reprezentarea parametrică

Cu o parametrizare locală

x = x(t)

y = y(t), t ∈ I

z = z(t)

putem reprezenta fie întreaga curbă, fie doar o vecinătate a unuia dintre punctele sale.

Reprezentarea explicită

Dacă f, g : I → ℝ sunt două funcții netede, definite pe un interval deschis de pe axa reală, atunci
mulțimea

C = {(x, f (x), g(x)) ∈ ℝ3| x ∈ I}

este o curbă simplă, având o parametrizare globală dată prin:

9
x=t

y = f (t), t ∈ I

z = g(t)

Ecuațiile

y = f (x)

z = g(x)

se numesc ecuațiile explicite ale curbei.

Reprezentarea implicită

Fie F, G : D → ℝ, D ⊂ ℝ3. Considerăm mulțimea:

C = {(x, y, z) ∈ 𝐷| F(x, y, z) = 0, G(x, y, z) = 0},

aceasta fiind mulțimea soluțiilor sistemului:

F(x, y, z) = 0

G(x, y, z) = 0

În cazul general, C nu este o curbă regulară. Dacă în punctul a = (x0, y0, z0) al mulțimii C rangul
matricii Jacobi

∂xF ∂yF ∂zF

∂xG ∂yG ∂zG

este 2, atunci există o vecinătate deschisă U ⊂ D a punctului (x0, y0, z0) astfel încât C ⋂ U este o
curbă.

Definițía 1.3.1. O curbă parametrizată r = r(t) se numește biregulară în punctul t0 dacă vectorii
r′(t0) și r′′(t0) nu sunt coliniari, adică

r′(t0) ⨯ r′′(t0) ≠ 0.

10
O curbă parametrizată se numește biregulară dacă este biregulară în fiecare punct.

Definția 1.3.2. Fie (I, r) o curbă parametrizată și t0 ∈ I un punct biregular. Planul osculator al
curbei în r(t0) este planul care trece prin r(t0) și este paralel cu vectorii r′(t0) și r′′(t0), deci ecuațiile
sale sunt :

(R - r(t0), r′(t0), r′′(t0)) = 0,

sau, dacă extindem produsul mixt,

X - x0 Y - y0 Z - z0

x′(t0) y′(t0) z′(t0) = 0 .

x′′(t0) y′′(t0) z′′(t0)

1.4 Curbura unei curbe în spațiu

Fie (I, r = r(t)) o curbă parametrizată regulară și fie (J, ρ = ρ(s)) o curbă parametrizată natural,
echivalentă cu aceasta. Atunci || ρ′(s)|| = 1, iar vectorul ρ′′(s) este perpendicular pe vectorul ρ′(s).

Definiția 1.4.1. Vectorul k = ρ′′(s(t)) se numește vectorul curbură al curbei parametrizate r = r(t)
în punctul t, iar norma sa, k (t) = || ρ′′(s(t))|| se numește curbura curbei parametrizate în punctul t.

Acum vom încerca sa exprimăm vectorul curbură în funcție de r(t). Pentru aceasta alegem ca
parametru natural lungimea de arc a curbei.

r(t) = ρ(s(t)) ⇒

r′(t) = ρ′(s(t)) · s′(t)

r′′(t) = ρ′′(s(t)) · (s′(t))2 + ρ′(s(t)) · s′′(t),

𝑑 r ′ 𝑡 · r ′′ (𝑡)
unde s′(t) = ||r′(t)||, s′′(t) = || r′(t) ||′ = ( r′(𝑡) · r′(𝑡) ) = .
𝑑𝑡 ||r ′ (𝑡)||

Atunci

11
r′ r ′ · r ′′
k(t) = ρ′(s(t)) = ̶ · r′. (1.4.1)
|| r ′ ||2 ||r ′ ||4

Deoarece vectorii ρ′ și ρ′′ sunt ortogonali, avem

k(t) = ||k(t)|| = || ρ′′|| = || ρ′ × ρ′′ ||.

r′
Dacă înlocuim ρ′ = , și ρ′′ după formula (1.4.1) obținem
||ρ ′ ||

||r ′ (𝑡) × r ′′ (𝑡)||


k(t) = . (1.4.2)
||r ′ (𝑡)||3

Observația 1.4.1. Din formula (1.4.2) rezultă că o curbă parametrizată r = r(t) este biregulară
într ̶ un punct t0 dacă k(t0) ≠ 0.

1.5 Torsiunea unei curbe în spațiu

Definiția 1.5.1. Reperul Frenet al unei curbe parametrizate biregulare (I, r = r(t)) în punctul t0 ∈ I
este un reper ortonormat al spațiului ℝ3, cu originea în punctul r(t0), versorii bazei fiind vectorii
{τ(t0), ν(t0), β(t0)}, unde

r′ 𝑡0
τ(t0) = este versorul tangentei la curbă în punctul t0,
||r ′ (𝑡 0 )||

𝐤(𝑡 0 )
ν(t0) = este versorul vectorului curbură (versorul normalei principale),
𝑘(𝑡 0 )

β(t0) = τ(t0) × ν(t0) este versorul binormalei în punctul t0.

Acești trei versori se numesc versorii reperului Frenet.

Fie (I, r = r(t)) o curbă parametrizată biregulară. Au loc următoarele formule

τ′(t) = ||r′||k(t)ν(t)

ν′(t) = ||r′||( ̶ k(t)τ(t) + χ(t)β(t))

β′(t) = ̶ ||r′||χ(t)ν(t)
12
numite formulele lui Frenet pentru curba parametrizată r = r(t).

Dacă curba este parametrizată natural, atunci formulele lui Frenet sunt:

τ′(t) = k(t)ν(t)

ν′(t) = ̶ k(t)τ(t) + χ(t)β(t))

β′(t) = ̶ χ(t)ν(t)

Definiția 1.5.2. Scalarul χ(t) se numește torsiunea curbei parametrizate biregulare r = r(t) în
punctul t.

Mai departe vom calcula expresia torsiunii pentru o curbă parametrizată natural, ρ = ρ(s). Pentru
această curbă, versorii reperului Frenet sunt dați de expresiile:

τ = ρ′

1
ν= ρ′′
𝑘

1
β= ρ′ × ρ′′
𝑘

Din formulele lui Frenet avem:

β′ · ν = ̶ χ(s) · (ν × ν) = ̶ χ(t), deoarece ν × ν = 1.

Dar, din definiție obținem :

1 ′ 1 1
β′ = ( ) + ρ′′ × ρ′′ + ρ′ × ρ′′′ , ρ′′ × ρ′′ = 0.
𝑘 𝑘 𝑘

1 ′ 1 1 1 1 ′ 1
χ = ̶ β′ · ν = ̶ ( ) (ρ′ × ρ′′) · ρ′′ ̶ (ρ′ × ρ′′′) · ρ′′ , ( ) (ρ′ × ρ′′) · ρ′′ = 0.
𝑘 𝑘 𝑘 𝑘 𝑘 𝑘

Așadar, torsiunea curbei r are expresia

1
χ= (ρ′, ρ′′, ρ′′′). (1.5.1)
𝑘2

Acum vom incerca să găsim expresia torsiunii pentru o curbă parametrizată arbitrară.

13
Teorema 1.5.1. Dacă (I, r = r(t)) și (J, ρ = ρ(u)) sunt două curbe parametrizate cu schimbarea de
parametru λ : I → J, λ’ > 0, atunci acestea au aceeași torsiune în punctele t si u = λ(t).

Demonstrație: Fie {τ, ν, β}, respectiv {τ1, ν1, β1} reperele Frenet pentru două curbe parametrizate
în punctele t si u = λ(t), iar χ și χ1 torsiunile lor în aceste puncte. Atunci

β1(λ(t)) = β(t)

ν1(λ(t)) = ν(t)

𝑑
r′(t)= ρ′(λ(t)) · λ′(t) ⇒ r′(t) = (β1(u)) λ′(t).
𝑑𝑢

Din ecuațiile lui Frenet pentru curba r, obținem:

β′(t) · ν(t) = ̶ || r′(t)|| · χ(t), de unde rezultă

1 1
χ(t) = ̶ · β′(t) · ν(t) = ̶ · β1′(λ(t)) · λ′(t) · ν1(λ(t)) =
|| r ′ (𝑡)|| ||ρ ′ λ 𝑡 || · λ ′ (𝑡)

1
= ̶ · ( ̶ ||ρ′ λ 𝑡 || · χ1(λ(t)) = χ1(λ(t)),
||ρ ′ λ 𝑡 ||

unde am folosit încă o dată ecuațiile lui Frenet, dar de această dată pentru curba ρ.

Fie acum ρ = ρ(s) o curbă parametrizată natural,λ′ > 0, echivalentă cu curba parametrizată r = r(t),
unde s = λ(t) este schimbarea de parametru. Atunci au loc egalitățile următoare :

r(t) = ρ λ 𝑡

r′(t) = ρ′ λ 𝑡 · λ′(t)

r′′(t) = ρ′′ λ 𝑡 · λ′2(t) + ρ′ λ 𝑡 · λ′′(t)

r′′′(t) = ρ′′′ λ 𝑡 · λ′3(t) + 3 ρ′′ λ 𝑡 · λ′(t) · λ′′(t) + ρ′ λ 𝑡 · λ′′′(t),

de unde produsul mixt al primelor trei derivate ale lui r este:

(r′(t), r′′(t), r′′′(t)) = (ρ′ λ 𝑡 · λ′(t), ρ′′ λ 𝑡 · λ′2(t) + ρ′ λ 𝑡 · λ′′(t), ρ′′′ λ 𝑡 · λ′3(t) +
3 ρ′′ λ 𝑡 · λ′(t) · λ′′(t) + ρ′ λ 𝑡 · λ′′′(t)) =

14
= λ′6(t) (ρ′ λ 𝑡 , ρ′′ λ 𝑡 , ρ′′′ λ 𝑡 ).

Atunci obținem

1
(ρ′ λ 𝑡 , ρ′′ λ 𝑡 , ρ′′′ λ 𝑡 )= ′6
(r′(t), r′′(t), r′′′(t)).
λ (𝑡)

Cum ρ este parametrizată natural și cele două curbe sunt pozitiv echivalente, avem λ′ = || r′||, iar
expresia anterioară devine:

(r ′ , r ′′ , r ′′′ )
(ρ′, ρ′′, ρ′′′) =
||r ′ ||6

Dar curbura

||r ′ × r ′′ ||
k=
||r ′ ||3

și din formula (1.5.1) rezultă:

(r ′ ,r ′′ , r ′′′ )
χ(t) = .
||r ′ × r ′′ ||2

15
CAPITOLUL 2. CURBE ÎN PLAN

2.1 Definiția și reprezentarea analitică a curbelor în plan

Definiția 2.1.1. O curbă regulară M ⊂ ℝ3 se numește plană dacă este conținută într-un plan π.

Vom prespune că planul π coincide cu planul de coordonate xOy, așadar vom folosi doar
coordonatele x și y să descriem aceste curbe.

Reprezentarea parametrică

Alegem o parametrizare locală arbitrară (I, r(t) = (x(t), y(t), z(t)) a curbei. Suportul r(I) al acestei
parametrizări locale este o submulțime deschisă a curbei.

Pentru o parametrizare globală a unei curbe simple, r(I) este întreaga curbă. Astfel, orice punct a
al curbei are o vecinătate deschisă, care este suportul curbei parametrizate

x = x(t)

y = y(t).

Ecuațiile anterioare se numesc ecuațiile parametrice ale curbei în vecinătatea punctului a.

Reprezentarea explicită

Fie f : I → ℝ o funcție netedă, definită pe un interval deschis de pe axa reală. Atunci graficul său

C = {(x, f (x)) | x ∈ I },

este o curbă simplă, care are parametrizarea globală

x=t

y = f (t), t ∈ I.

Ecuația

y = f (x), x ∈ I

se numește ecuația explicită a curbei C.

16
Reprezentarea implicită

Fie F : D → ℝ o funcție netedă, definită pe un domeniu D ⊂ ℝ2 și fie

C = {(x, y) ∈ D | F(x, y) = 0 }

mulțimea de nivel 0 a funcției F. Dacă în punctul (x0, y0) ∈ C vectorul grad F = {∂xF, ∂yF} nu se
anulează, atunci, din Teorema funcțiilor implicite există:

 o vecinătate deschisă U a punctului (x0, y0) în ℝ2;


 o funcție netedă y = f (x), definită pe o vecinătate deschisă I ⊂ ℝ a punctului x0, astfel
încît C ∩ U = {(x, f (x)) | x ∈ I }.

Dacă grad F ≠ 0 în toate punctele lui C, atunci C este o curbă regulară.

2.2 Curbura unei curbe plane

Am văzut că în cazul curbelor în spațiu curbura este întotdeauna pozitivă. Deși acest concept
poate fi aplicat la fel și în cazul curbelor plane, pentru acestea din urmă vom folosi un concept
diferit, astfel încât, în acest caz curbura poate avea semn.

Definiția 2.2.1. O structură complexă în ℝ2 este o aplicație J : ℝ2 → ℝ2, definită prin

J(x, y) = ( ̶ y, x).

Propoziția 2.2.1. O structură complexă J are proprietățile următoare :

a) Jv · Jw = v · w, ∀ v, w ∈ ℝ2;

b) (Jv) · v = 0, ∀ v ∈ ℝ2;

c) J(Jv) = ̶ v, ∀ v ∈ ℝ2.

Toate aceste proprietăți rezultă imediat din interpretarea geometrică a structurii complexe.

Definiția 2.2.2. Fie r = r(t) o curbă plană parametrizată. Curbura cu semn a lui r este, prin
definiție, cantitatea

r ′′ · 𝐽r ′
k± = .
||r ′ ||3

17
Propoziția 2.2.2. Fie (I, r = r(t)) o curbă plană parametrizată. Dacă r(t) = (x(t), y(t)), atunci
curbura sa cu semn are expresia:

𝑥 ′ 𝑡 𝑦 ′′ 𝑡 – 𝑥 ′′ 𝑡 𝑦 ′ (𝑡)
k±( t) =
(𝑥 ′
2
t + 𝑦′
2
𝑡 )3/2
.

Demonstrație : Prin definiție, curbura cu semn a unei curbe plane parametrizată are expresia

r ′′ · 𝐽r ′
k± = ..
||r ′ ||3

În acest caz, cum r(t) = (x(t), y(t)), înlocuind în expresia curburii, obținem

r ′′ · 𝐽r ′ 𝑥 ′′ 𝑡 , 𝑦 ′′ 𝑡 ·(− 𝑦 ′ 𝑡 , 𝑥 ′ 𝑡 ) − 𝑥 ′′ 𝑡 𝑦 ′ 𝑡 + 𝑦 ′′ 𝑡 𝑥 ′ 𝑡
k± = = = =
||r ′ ||3 ||(𝑥 ′ 𝑡 ,𝑦 ′ 𝑡 )||3 ( (𝑥 ′ 𝑡 )2 + (𝑦 ′ 𝑡 )2 )3

𝑥 ′ 𝑡 𝑦 ′′ 𝑡 – 𝑥 ′′ 𝑡 𝑦 ′ (𝑡)
= 2 2 .
(𝑥 ′ t + 𝑦′ 𝑡 )3/2

Consecința 2.2.1. Dacă y = f(x) este ecuația explicită a unei curbe plane, atunci curbura sa este
dată de

𝑓 ′′ 𝑥
k±( x) = 2 .
(1+ 𝑓 ′ 𝑥 )3/2

Demonstrație : Prin definiție, curbura cu semn a unei curbe plane parametrizată are expresia

r ′′ · 𝐽r ′
k± = .
||r ′ ||3

În acest caz, având ecuația explicită y = f(x) , înlocuind în expresia curburii, obținem

r ′′ · 𝐽r ′ 0,𝑓 ′′ 𝑥 ·(−𝑓 ′ 𝑥 ,1) 𝑓 ′′ 𝑥 𝑓 ′′ 𝑥


k± = = = = 2 .
||r ′ ||3 || 1,𝑓 ′ 𝑥 ||3 ( 1 + (𝑓 ′ 𝑥 )2 )3 (1+ 𝑓 ′ 𝑥 )3/2

În cazul curbelor plane nu se poate dezvolta conceptul de torsiune, aceasta fiind identic nulă.

18
CAPITOLUL 3. SUPRAFEȚE

3.1 Suprafețe parametrizate

Definiția 3.1.1. O suprafață parametrizată regulară în ℝ3 este o aplicație netedă

r : U → ℝ3, (u, v) → r(u, v),

unde U este un domeniu din ℝ2, iar r satisface condiția :

r′u × r′v ≠ 0.

Această condiție se numește condiția de regularitate. De obicei o suprafață se notează (U, r) sau
doar r = r(u, v).

Mulțimea r(U) ⊂ ℝ3 se numește suportul suprafeței parametrizate (U, r).

Definiția 3.1.2. Două suprafețe parametrizate (U, r) și (V, r1) se numesc echivalente daca există
un difeomorfism λ : U → V astfel încât r = r1 ◦ λ.

Observația 3.1.1. Suporturile a două suprafețe parametrizate echivalente coincid întotdeauna.

Definiția 3.1.3. O submulțime S ⊂ ℝ3 se numește suprafață regulară dacă orice punct a ∈ S are o
vecinătate deschisă W în S astfel încât să existe o suprafață parametrizată (U, r) cu r(U) = W, iar
aplicația r : U → W să fie un omeomorfism. Perechea se numește parametrizare locală a
suprafeței S în jurul punctului a, iar suportul r(U) se numește domeniul parametrizării. O
suprafață S care are o parametrizare globală (adică r(U) = S) se numește suprafață simplă.

3.2 Reprezentarea suprafețelor

Reprezentarea parametrică

Dacă S este o suprafață și (U, r) este o parametrizare locală a lui S,

r(u, v) = (x(u, v), y(u, v), z(u, v)),

atunci ecuațiile

19
x = x(u, v)

y = y(u, v), (u, v) ∈ U

z = z(u, v)

se numesc ecuații parametrice ale suprafeței. Acestea sunt, însă, doar ecuații locale, ele nu pot fi
folosite să descrie toate punctele suprafeței, decât dacă este vorba de parametrizare globală a unei
suprafețe simple.

Reprezentarea explicită

Dacă f : U → ℝ este o funcție netedă, unde U ⊂ ℝ2 este un domeniu, atunci graficul său,

S = {(x, y, z) ∈ ℝ3 | z = f (x, y)}

este o suprafață simplă.

Reprezentarea implicită

Fie F : V → ℝ o funcție netedă, V ⊂ ℝ3 fiind o mulțime deschisă. Notăm cu

S = {(x, y, z) ∈ ℝ3 | F(x, y, z) = 0}

mulțimea de nivel 0 a lui F. Dacă în fiecare punct al lui S vectorul

𝜕𝐹 𝜕𝐹 𝜕𝐹
grad F = , ,
𝜕𝑥 𝜕𝑦 𝜕𝑧

este diferit de 0, atunci S este o suprafață.

3.3 Spațiul vectorilor tangenți, normala la suprafață

Pentru orice a ∈ ℝ3, notăm ℝ3𝑎 spațiul vectorilor legați cu originea în a.

Definiția 3.3.1. Un vector h ∈ ℝ3𝑎 se numește vector tangent la suprafața S în punctul a dacă
există o curbă parametrizată (I, ρ(t)) pe S și un punct t0 ∈ I astfel încât ρ(t0) = a și ρ’(t0) = h. Prin
urmare, un vector tangent la o suprafață este un vector tangent la o curbă de pe acea suprafață.

20
Notăm TaS mulțimea tuturor vectorilor tangenți la suprafața S în punctul a ∈ S. Spațiul vectorial
TaS se numește spațiu tangent la suprafața S în punctul a.

În cazul în care TaS este un subspațiu al lui ℝ3, acesta este un plan vectorial, în sensul că trece
prin originea lui ℝ3𝑎 ; atunci planul care trece prin punctul a și are ca plan director pe TaS (adică
planul paralel cu TaS care trece prin a), se numește planul tangent la S în punctul a.

Definiția 3.3.2. Dreapta care trece printr-un punct al unei suprafețe, perpendiculară pe planul
tangent la suprafață în acel punct, se numește normala la suprafață în punctul considerat.

3.4 Prima formă fundamentală a suprafețelor

Fie S o suprafață în ℝ3. Atunci produsul scalar în ℝ3 induce un produs scalar în fiecare ℝ3𝑎 , și,
de asemenea, induce un produs scalar în fiecare spațiu tangent TaS, a ∈ S.

Definiția 3.4.1. Prima forma fundamentală a suprafeței S este, prin definiție, funcția φ1, care
asociază fiecărui a ∈ S restricția produsului scalar din ℝ3𝑎 la TaS. Așadar, pentru orice a ∈ S și
orice p, q ∈ TaS, vom avea:

φ1(p, q) = p · q.

Introducem notațiile

E(u, v) = r′u(u, v) · r′u(u, v)

F(u, v) = r′u(u, v) · r′v(u, v)

G(u, v) = r′v(u, v) · r′v(u, v) .

Atunci funcțiile E, F, G sunt netede pe U, iar matricea

𝐸 𝐹
G=
𝐹 𝐺

este matricea produsului scalar φ1 în spațiul tangent Tr(u, v)S în raport cu baza { r′u(u, v), r′v(u, v)}.

21
3.5 A doua formă fundamentală a suprafețelor

Vom introduce acum câteva noțiuni care ne vor ajuta la definirea celei de-a doua forme
fundamentale a suprafețelor.

Definiția 3.5.1. O orientare a unei suprafețe S este o alegere a orientării în fiecare spațiu tangent
TaS, adică o alegere a versorului vectorului normal a lui TaS, n(a). În acest context, aplicația

n : S → ℝ3, a → n(a)

este continuă. Suprafețele în cazul cărora s-a ales o orientare se numesc suprafețe orientate.

Exemple

1. Putem defini o orientare a sferei 𝑆𝑅2 folosind versorul normalei exterioare. Observăm că
1
dacă a este punctul de rază al punctului a ∈ 𝑆𝑅2 , atunci n(a) = a. Așadar aplicația
𝑅
n : 𝑆𝑅2 → ℝ3,
care definește orientarea sferei poate fi reprezentată ca o compunere de aplicații continue :
1
𝑖 𝑅 1
𝑆𝑅2 ℝ
3
ℝ3 : a → a → a.
𝑅
2. Un exemplu de suprafață neorientabilă este banda lui M𝑜bius, aceasta fiind ilustrată în
figura 3.5 și având drept parametrizări locale aplicații de forma :
𝑢 𝑢 𝑢
r(u, v) = a(cos u + v cos ( ) cos u, sin u + v cos ( ) sin u, v sin ( )).
2 2 2

Figura 3.1: Banda lui Mobius

22
Fie acum S ⊂ ℝ3 o suprafață orientată și S 2 sfera cu centrul în origine și de rază 1.

Dacă orientarea lui S este dată de versorul normalei n(a), a ∈ S, atunci putem construi o aplicație
Γ : S → S 2, care asociază fiecărui punct a ∈ S punctul de pe S 2 care are vectorul rază Γ(a) = n(a).
Aplicația Γ se numește aplicația sferică a suprafeței S.

Spațiul tangent sferei, TΓ(a)S 2, este ortogonal vectorului rază n(a) a punctului Γ(a). Pe de altă
parte n(a) îi este ortogonal lui TaS. Așadar, dacă identificăm ℝ3𝑎 și ℝ3Γ(𝑎) cu ℝ3, atunci subspațiile
TaS și TΓ(a)S 2 coincid. Prin urmare putem să considerăm diferențiala daΓ : TaS → TΓ(a)S 2 ca fiind
un operator liniar de la TaS la TaS.

Definiția 3.5.2. Operatorul liniar daΓ : TaS → TaS se numește operatorul formă al suprafeței
orientate S în punctul a și se notează A sau Aa.

Fie acum (U, r) o parametrizare locală a suprafeței orientate S. Atunci reprezentarea locală a
aplicației sferice Γ a lui S va fi dată de

r′ u × r′ v
n(u, v) = ,
||r ′ u × r ′ v ||

deci, pentru operatorul formă avem :

A(h) = n′u h1 + n′v h2,

unde h ∈ Tr(u, v)S ; (h1, h2) sunt componentele lui h în raport cu baza naturală {r′u, r′v}. În
particular avem

A(r′u) = n′u, A(r′v) = n′v.

Teorema 3.5.1. Operatorul formă A este autoadjunct, adică ∀ h, p ∈ TaS, avem

A(h) · p = h · A(p).

Demonstrație : Este suficient să demonstrăm pentru vectorii r′u și r′v. Cazul h = p este trivial,
așadar este suficient să verificăm dacă

A(r′u) · r′v = r′u · A(r′v),

23
adică

n′u · r′v = r′u · n′v.

Pentru aceasta vom porni de la egalitățile evidente

r′v · n = 0 (*)

r′u · n = 0 (**) .

Diferențiem (*) în raport cu u și (**) în raport cu v și obținem

r′′uv · n + r′v · n′u = 0

r′′uv · n + r′u · n′v = 0,

de unde, scăzând cele două egalități, obținem concluzia dorită.

Fie (U, r) o parametrizare locală a suprafeței orientate S, compatibilă cu orientarea. Vom nota cu
A matricea operatorului formă A, în raport cu baza naturală { r′u, r′v}. Introducem funcțiile :

L(u, v) = r′u · n′u

M(u, v) = r′u · n′v

N(u, v) = r′v · n′v ,

și matricea H, definită prin

𝐿 𝑀
H= .
𝑀 𝑁

Matricea A este dată astfel :

1 𝐺𝐿 − 𝐹𝑀 𝐺𝑀 − 𝐹𝑁
A= .
𝐸𝐺−𝐹 2 − 𝐹𝐿 + 𝐸𝑀 − 𝐹𝑀 + 𝐸𝑁

Acum vom incerca să exprimăm L, M, N în funcție de derivatele funcției r. Pentru aceasta vom
diferenția relațiile r′u · n = 0 și r′v · n = 0 în raport cu u și v și obținem

24
r′′u 2 · n + r′u · n′u = 0

r′′uv · n + r′u · n′v = 0

r′′uv · n + r′v · n′u = 0

r′′v 2 · n + r′v · n′v = 0

și atunci, pentru L, M, N vom avea expresiile următoare :

L(u, v) = r′u · n′u = - n · r′′u 2

M(u, v) = r′u · n′v = - n · r′′uv

N(u, v) = r′v · n′v = - n · r′′v 2 .

Definiția 3.5.3. A doua formă fundamentală a unei suprafețe orientate S este o aplicație care
asociază fiecărui punct a ∈ S aplicația φ2(a) : TaS ⨯ TaS, dată prin

φ2(ξ, η) = - φ1(A(ξ), η), ∀ ξ, η ∈ TaS.

Propoziția 3.5.1. Pentru fiecare a ∈ S, φ2(a) este o formă biliniară simetrică.

Demonstrație : Considerăm doi vectori tangenți oarecare ξ, η ∈ TaS și două numere reale
arbitrare, α, β ∈ ℝ. Atunci, în primul rând avem :

φ2(η, ξ) = - φ1(A(η), ξ) = - φ1(η, A(ξ)) = - φ1(A(ξ), η) = φ2(ξ, η),

ceea ce înseamnă ca φ2 este simetrică. În aceste egalități am folosit faptul că A este autoadjunct și
faptul că φ1 este simetrică. Datorită simetriei lui φ2 este suficient să demonstrăm liniaritatea doar
în prima variabilă. Avem așadar

φ2(αξ1 + βξ2, η) = - φ1(A(αξ1 + βξ2), η) = - φ1(αA(ξ1) + βA(ξ2), η) =

= - αφ1(A(ξ1), η) - βφ1(A(ξ2), η) = αφ2(ξ1, η) + βφ2(ξ2, η),

care arată liniaritatea în prima variabilă și încheie demonstrația. În această ultimă parte a
demonstrației am folosit faptul că A este liniar și că φ1 este biliniară.

25
Fie (U, r) o parametrizare locală a suprafeței orientate S, compatibilă cu orientarea. Atunci
matricea [φ2] a celei de-a doua forme fundamentale în raport cu baza canonică {r′u, r′v} are forma:

𝜑2 (r′u , r′u ) 𝜑2 (r′u , r′v )


[φ2] = .
𝜑2 (r′v , r′u ) 𝜑2 (r′v , r′v )

Din egalitățile

φ2(r′u, r′u) = - φ1(A( r′u), r′u) = - φ1( n′u, r′u) = - n′u · r′u

φ2(r′u, r′v) = φ2(r′v, r′u) = -n′u · r′v = - n′v · r′u

φ2(r′v, r′v) = - n′v · r′v

obținem următoarea expresie a matricei [φ2] :

n′𝑢 · r′u n′𝑢 · r′v 𝐿 𝑀 not . 𝐷 𝐷′ .


[φ2] = - =-
n′𝑣 · r′u n′𝑣 · r′v 𝑀 𝑁 𝐷′ 𝐷′′

Din toate aceste relații rezultă că matricea celei de-a doua forme fundamentale în baza canonică
este doar – H. În plus, pentru coeficienții celei de-a doua forme fundamentale în raport cu baza
naturală, avem

D = n · r′′u 2

D′ = n · r′′uv

D′′ = n · r′′v 2 .

3.6 Curbura normală

Fie S o suprafață orientată și n versorul normalei. Vom alege o curbă regulară parametrizată,
ρ = ρ(t) de pe S.

Definiția 3.6.1. Proiecția vectorului curbură k(t) al lui ρ (ca scalar cu semn) pe n(ρ(t)) se numește
curbura normală a curbei ρ(t) și se notează kn (t).

Fie θ(t) unghiul dintre planul osculator al lui ρ(t) si n(ρ(t)). Putem exprima curbura normală
astfel :

26
kn (t) = k(t) · cos θ(t),

unde k(t) este curbura curbei ρ(t).

Teorema 3.6.1. Curbura normală a unei curbe parametrizate ρ(t), de pe o suprafață orientată S,
este dată de formula :

𝜑 2 (ρ ′ 𝑡 ,ρ ′ (𝑡))
kn (t) = .
𝜑 1 (ρ ′ 𝑡 ,ρ ′ (𝑡))

Demonstrație : În cazul curbelor parametrizate, demonstrația este mai simplă pentru curbele
parametrizate natural. Din moment ce curbura oricărei curbe regulare parametrizate este
invariantă față de schimbarea de parametru, putem înlocui curba ρ(t) cu o curbă parametrizată
natural, echivalentă cu n, ρ1(s), parametrul natural fiind lungimea de arc.

Vectorul curbură al curbei ρ1(s) va fi ρ1′′(s). Alegem o parametrizare locală (U, r) a suprafeței S și
presupunem că ρ1(s) are în această parametrizare ecuațiile locale u = u(s), v = v(s), adică
ρ1(s) = r(u(s), v(s)). Atunci

ρ1′′(s) = r′′u 2 · (u′)2 + 2 r′′uv · u′ v′ + r′′v 2 · (v′)2 + r′u · u′′ + r′v · v′′ .

Deci, pentru curbura normală a curbei ρ1(s) obținem expresia :

kn (s) = k(s) · n(ρ1(s)) = ρ1′′(s) · n(ρ1(s)) = r′′u 2 · n · (u′)2 + 2 r′′uv · n · u′ v′ + r′′v 2 · n · (v′)2 =
= - L · (u′)2 – 2M · u′ v′ – N · (v′)2 = φ2(ρ1′(s), ρ1′(s)) .

Revenind la curba parametrizată inițială avem :

ρ′(s) = ρ1′(s(t)) · s′(t) , unde s′(t) ≡ ||ρ′(t)||.

Dar

ρ ′ (𝑡)
ρ1′(s(t)) = ,
||ρ ′ 𝑡 ||

deci

ρ ′ (𝑡) ρ ′ (𝑡) 1 𝜑 2 (ρ ′ 𝑡 ,ρ ′ (𝑡))


kn (t) = φ2( , )= · φ2(ρ′(𝑡), ρ′(𝑡)) = .
||ρ ′ 𝑡 || ||ρ ′ 𝑡 || ρ′ 𝑡 · ρ′ 𝑡 𝜑 1 (ρ ′ 𝑡 ,ρ ′ (𝑡))

27
Consecința 3.6.1. Dacă două curbe de pe o suprafață orientată au un punct comun și au aceeași
tangentă în acest punct, atunci cele două curbe au aceeași curbură normală în punctul de contact.

Demonstrație : Fie p și q vectorii tangenți la cele două curbe în punctul lor comun. Din ipoteză
p = αq, și din teorema precedentă avem :

𝜑 2 (p,p) 𝜑 2 (αq,αq) α 2 𝜑 2 (q,q) 𝜑 2 (q,q)


kn = = = = .
𝜑 1 (p,p) 𝜑 1 (αq,αq) α 2 𝜑 1 (q,q) 𝜑 1 (q,q)

Observația 3.6.1. Consecința anterioară poate fi interpretată și în alt mod. Fie o familie de curbe

parametrizate biregulare pe suprafață, {ρα(t)}α ϵ A, care trec prin același punct și au aceeași

tangentă în punctul de contact. Notăm kα curbura curbei ρα și cu θα unghiul dintre normala la


suprafață și planul osculator al curbei ρα. Consecința este echivalentă cu afirmația că produsul
kn = kα cos θα nu depinde de alegerea curbei din familia dată. Are sens, însă, să alegem o dreaptă
arbitrară în planul tangent, care trece prin planul de tangență, și să vorbim despre curbura normală
la suprafață în direcția acestei drepte, sau, cu alte cuvinte, putem defini o aplicație kn pe mulțimea
tuturor vectorilor tangenți la suprafață cu valori reale, care nu se anulează, prin :

𝜑 2 (h,h)
kn(h) = .
𝜑 1 (h,h)

Cantitatea kn(h) se numește curbura normală a suprafeței în direcția vectorului h. Atunci,


curbura normală a unei suprafețe orientate în direcția unui vector h este curbura normală a unei
curbe oarecare de pe o suprafață, care trece prin originea vectorului h și a cărui tangentă este
paralelă cu h.

3.7 Direcții principale, curburi principale, curbura lui Gauss și curbura medie

Definiția 3.7.1. Direcțiile din planul tangent la o suprafață S într-un punct a ∈ S, TaS,
corespunzător vectorilor proprii ai operatorilor formă A se numesc direcții principale ale
suprafeței în punctul a.

Observația 3.7.1. În fiecare punct, o suprafață orientată ori are două direcții principale
ortogonale (dacă valorile proprii ale lui A sunt distincte), ori toate direcțiile sunt ortogonale (dacă
cele două valori proprii coincid).

28
Definiția 3.7.2. Curbura principală a unei suprafețe orientate S intr-un punct a ∈ S este curbura
normală a lui S în punctul a într-o direcție principală.

Definiția 3.7.3. O bază ortonormată {e1, e2} a spațiului tangent intr-un punct a unei suprafețe se
numește baza direcțiilor principale ale spațiului tangent dacă vectorii bazei au direcții principale.

Atunci vectorii unei baze a direcțiilor principale satisfac relațiile

A(ei) = - ki ei, i = 1,2.

Propoziția 3.7.1. Curburile principale ale unei suprafețe sunt valorile proprii ale operatorului
formă, luate cu semn opus.

Demonstrație : Dacă e este un vector propriu al lui A, atunci A(e) = λ · e, unde λ este valoarea
proprie corespunzătoare lui e, și prin urmare

𝜑 2 (e,e) −𝐴 e ·e −λ ·e ·e
kn(e) = = = =−λ.
𝜑 1 (e,e) e ·e e ·e

Vom nota 𝑘1 și 𝑘2 curburile principale și vom presupune întotdeauna că 𝑘1 ≥ 𝑘2 .

1
Definiția 3.7.4. Cantitățile Kt = 𝑘1 · 𝑘2 și Km = (𝑘1 + 𝑘2 ) se numesc curbura totală
2
(Gaussiană), respectiv curbura medie a suprafeței.

Curbura totală și curbura medie a unei suprafețe pot fi calculate ușor dacă se cunoaște matricea
operatorului formă intr-o bază arbitrară.

Propoziția 3.7.2. Avem:

1
Km = - Tr A
2

Kt = det A .

29
Demonstrație : Așa cum se știe din algebra liniară, determinantul și urma sunt invarianți față de
orice operator liniar, adică sunt aceeași în orice bază, chiar dacă matricea operatorului formă se
schimbă, în general, dacă modificăm baza. Într-o bază a direcțiilor principale, din moment ce
valorile proprii ale operatorului formă sunt doar opusul curburilor principale, matricea
operatorului formă va fi :

− 𝑘1 0
A=
0 − 𝑘2

așadar

det A = 𝑘1 · 𝑘2 = Kt

1 1 1
- Tr A = - (-𝑘1 – 𝑘2 ) = (𝑘1 + 𝑘2 ) = Km .
2 2 2

Teorema 3.7.1. Fie r : U → ℝ3 o parametrizare locală a unei suprafețe orientate S. Atunci


curbura totală și curbura medie a lui S sunt date de formulele :

2
𝐷𝐷 ′′ − 𝐷 ′
Kt =
𝐻2

𝐷𝐺 −2𝐷 ′ 𝐹 + 𝐷 ′′ 𝐸
Km = ,
2𝐻 2

unde H 2 = EG – F 2 .

Demonstrație : Așa cum știm, matricea operatorului formă este dată prin

1 𝐺𝐿 − 𝐹𝑀 𝐺𝑀 − 𝐹𝑁
A=
𝐻 2 − 𝐹𝐿 + 𝐸𝑀 − 𝐹𝑀 + 𝐸𝑁

sau

1 𝐹𝐷′ − 𝐺𝐷 𝐹𝐷′′ − 𝐺𝐷′


A= ,
𝐻 2 𝐹𝐷 − 𝐸𝐷 ′ 𝐹𝐷′ − 𝐸𝐷′′

Deci, pe baza Propoziției 3.7.2., avem :

30
Kt = det A =

1
= [ F 2D ′2 - EF D ′D ′′ - FGDD ′ + EGDD ′′ - F 2DD ′′ + EFD ′D ′′ + FGDD ′ - EGD ′2] =
𝐻4

2
1 1 𝐷𝐷 ′′ − 𝐷 ′
= [(EG – F ) · (D D ′′ - D )] =
2 ′2 [H 2 · (D D ′′ - D )] =
′2 .
𝐻4 𝐻4 𝐻2

1 1 𝐷𝐺−2𝐷 ′ 𝐹 + 𝐷 ′′ 𝐸
Km = - Tr A = -
2 2𝐻 2 (2FD ′ - GD – ED ′′) = 2𝐻 2
.

3.8 Coeficienții lui Christoffel

Dacă (U, r) este o suprafață parametrizată regulară, atunci, pentru fiecare (u, v) ∈ U, vectorii r′𝑢 ,
r′𝑣 , n formează o bază a spațiului vectorial ℝ3r(𝑢,𝑣) .

Vom încerca să găsim formulele pentru derivatele de ordinul al doilea ale funcției vectoriale r.
Aceste formule ar trebui să fie de forma

1 2
r′′u 2 = Γ11 r′𝑢 + Γ11 r′𝑣 + A n

1 2
r′′𝑢𝑣 = Γ12 r′𝑢 + Γ12 r′𝑣 + B n (3.8.1)

1
r′′𝑣 2 = Γ22 r′𝑢 + Γ222 r′𝑣 + C n

Coeficienții Γ din aceste ecuații se numesc coeficienții lui Christoffel, iar coeficienții A, B, C se
identifică cu coeficienții celei de-a doua forme fundamentale. Pentru a obține coeficienții lui
Christoffel vom exprima produsele r′′u 2 · r′𝑢 , r′′u 2 · r′𝑣 și analoagele acestora în funcție de
coeficienții primei forme fundamentale și derivatele acestora. Pentru început, avem r′𝑢 2 = E, și,
dacă diferențiem în raport cu u, obținem

1
r′′u 2 · r′𝑢 = 𝐸𝑢′ . (3.8.2)
2

Dacă diferențiem aceeași egalitate în raport cu v, obținem

31
1
r′′𝑢𝑣 · r′𝑢 = 𝐸𝑣′ . (3.8.3)
2

Procedând la fel cu ceilalți doi coeficienți ai primei forme fundamentale, vom obține

1
r′′𝑢𝑣 · r′𝑣 = 𝐺𝑢′ (3.8.4)
2

1
r′′u 2 · r′𝑣 = 𝐹𝑢′ − 2 𝐸𝑣′ (3.8.5)

1
r′′v 2 · r′𝑢 = 𝐹𝑣′ − 2 𝐺𝑢′ (3.8.6)

1
r′′v 2 · r′𝑣 = 𝐺𝑣′ . (3.8.7)
2

Revenind la problema noastră, înmulțim prima ecuație din formulele (3.8.1) succesiv cu r′𝑢 și cu
r′𝑣 , și, folosind formulele (3.8.2) și (3.8.5), precum și definiția coeficienților primei forme
fundamentale, obținem sistemul

1 2 1
E Γ11 + F Γ11 = 𝐸𝑢′
2

1 2 1
F Γ11 + G Γ11 = 𝐹𝑢′ − 2 𝐸𝑢′

Rezolvând acest sistem obținem

1 𝐺𝐸𝑢′ − 2𝐹𝐹𝑢′ + 𝐹𝐸𝑣′


Γ11 =
2(𝐸𝐺−𝐹 2 )

2 2𝐸𝐹𝑢′ − 𝐸𝐸𝑣′ − 𝐹𝐸𝑢′


Γ11 =
2(𝐸𝐺−𝐹 2 )

și, procedând la fel cu celelalte două ecuații din formulele (3.8.1), obținem

1 𝐺𝐸𝑣′ − 𝐹𝐺𝑢′
Γ12 =
2(𝐸𝐺−𝐹 2 )

2 𝐸𝐺𝑢′ − 𝐹𝐸𝑣′
Γ12 =
2(𝐸𝐺−𝐹 2 )

32
și

1 2𝐺𝐹𝑣′ − 𝐺𝐺𝑢′ − 𝐹𝐺𝑣′


Γ22 =
2(𝐸𝐺−𝐹 2 )

2 𝐸𝐺𝑣′ − 2𝐹𝐹𝑣′ − 𝐹𝐺𝑢′


Γ22 = .
2(𝐸𝐺−𝐹 2 )

3.9 Teorema lui Gauss

Teorema 3.9.1. Curbura totală a unei suprafețe de clasă cel puțin C3 depinde numai de
coeficienții primei forme fundamentale a suprafeței și de derivatele de ordinul întâi ale acestora în
raport cu coordonatele.

Demonstrație : Vom începe cu formula

2
𝐷𝐷 ′′ − 𝐷 ′
Kt = ,
𝐸𝐺 – 𝐹 2

pe care o rescriem în forma

2
Kt (EG – F 2) = 𝐷𝐷′′ − 𝐷′ ,

sau, dacă utilizăm expresiile coeficienților celei de-a doua forme fundamentale, obținem

Kt (EG – F 2)2 = (r′′u 2 , r′u , r′v ) · (r′′v 2 , r′u , r′v ) - (r′′uv , r′u , r′v )2 .

Partea dreaptă a ecuației anterioare poate fi scrisă într-o formă mai convenabilă dacă observăm că
fiecare termen este, de fapt, produsul a doi determinanți. Vom folosi acum formula următoare
pentru produsul a doi determinanți, cunoscută din algebra vectorială :

a · d a · e a · f
(a, b, c) · (d, e, f) = b · d b · e b · f .
c · d c · e c · f

Folosind această formulă , ecuația precedentă devine

Kt (EG – F 2)2 = (r′′u 2 , r′u , r′v ) · (r′′v 2 , r′u , r′v ) - (r′′uv , r′u , r′v )2 =

33
0 r′′u 2 · r′u r′′u 2 · r′v
= (r′′u 2 · r′′v 2 - r′′uv 2
) (EG – F ) + r′u · r′′v 2
2
𝐸 𝐹 -
r′v · r′′v 2 𝐹 𝐺

0 r′′uv · r′u r′′uv · r′v


- r′′uv · r′u 𝐸 𝐹 .
r′′uv · r′v 𝐹 𝐺

O parte dintre termenii implicați în calculul curburii totale sunt deja exprimați în funcție de
coeficienții primei forme fundamentale. Se observă că termenii care rămân sunt de două feluri :
ori un produs dintre o derivată de ordinul al doilea și una de primul ordin ale lui r, ori un produs
dintre două derivate de ordinul al doilea. Primul tip de termeni este mai ușor. Pornind de la
definiția coeficienților primei forme fundamentale, E = r′u · r′u, F = r′u · r′v, G = r′v · r′v obținem,
prin diferențierea în raport cu coordonatele, următoarele expresii :

1
r′′u 2 · r′u = 𝐸𝑢′
2

1
r′′uv · r′u = 𝐸𝑣′
2

1
r′′v 2 · r′v = 𝐺𝑣′
2

1
r′′uv · r′v = 𝐺𝑢′
2

1
r′′u 2 · r′v = 𝐹𝑢′ - 𝐸𝑣′
2

1
r′′v 2 · r′u = 𝐹𝑣′ - 𝐺𝑢′
2

Dacă diferențiem încă o dată a patra ecuație în raport cu u și a cincea în raport cu v și le scădem
termen cu termen obținem și expresia pentru produsele derivatelor de ordinul al doilea ale lui r :

1 1 ′′
r′′u 2 · r′′v 2 - r′′uv 2 = - 𝐺 ′′2 + 𝐹𝑢𝑣
′′
- 𝐸2.
2 𝑢 2 𝑣

Combinând tot ceea ce am obținut, obținem următoarea expresie pentru curbura totală :

34
1 1 1 ′ 1
− 𝐺 ′′2 + 𝐹𝑢𝑣
′′
− 2 𝐸𝑣′′2 𝐺 𝐹𝑢′ − 2 𝐸𝑣′
2 𝑢 2 𝑢
1 1
Kt = 𝐹𝑣′ − 2 𝐺𝑢′ 𝐸 𝐹 -
4(𝐸𝐺 – 𝐹 2 )2
1 ′
𝐺 𝐹 𝐺
2 𝑣

1 ′ 1 ′
0 𝐸 𝐺
2 𝑣 2 𝑢
1 1 ′
- 𝐸 𝐸 𝐹 ,
4(𝐸𝐺 – 𝐹 2 )2 2 𝑣
1 ′
𝐺 𝐹 𝐺
2 𝑢

care încheie demonstrația, întrucât am obținut o expresie pentru curbura totală care, într-adevăr,
depinde doar de coeficienții primei forme fundamentale și derivatele acestora până la ordinul al
doilea.

35
CAPITOLUL 4. GEODEZICE

4.1 Curbura geodezică

Fie (I, ρ) o curbă având suportul pe suprafața S și M = ρ(t0) un punct al curbei cu t0 ∈ I.

Reperul {M; τ, N, n} se numește reperul Darboux al suprafeței S de-a lungul curbei ρ, unde τ este
versorul vectorului tangent la curbă, n este versorul normalei la suprafață, iar N = n × τ se
numește versorul vectorului normal tangențial.

Notăm θ unghiul dintre ν și n, unde ν este versorul reperului Frenet. Funcția k · sin θ o notăm kg și
o numim curbura geodezică a curbei, iar funcția θ′ + χ se notează χg și se numește torsiunea
geodezică.

Curbura geodezică joacă un rol mult mai important în geometria diferențială decât torsiunea
geodezică, așadar ne vom concentra atenția asupra acesteia. Observăm, pentru început, că

kg = τ ′ · N = - τ · N′.

Așa cum am văzut mai sus, N = n × τ, așadar obținem pentru kg expresia

kg = τ ′ · N = τ ′ · (n × τ),

deci curbura geodezică poate fi exprimată astfel :

kg = (τ, τ ′, n).

Această formulă este valabilă pentru curbele parametrizate natural. Fie acum o curbă
parametrizată regulară oarecare pe S, dată prin ecuațiile locale u = u(t), v = v(t). Așadar avem
r = r(u(t), v(t)). Dacă notăm cu un punct diferențierea în raport cu parametrul t de-a lungul curbei,
obținem

𝑑r 𝑑r 𝑑t 1
τ≡ = = · r,
𝑑𝑠 𝑑𝑡 𝑑𝑠 𝑠

prin urmare

𝑑𝜏 1
τ′= = (r · 𝑠 - r𝑠).
𝑑𝑠 𝑠3

36
Așadar, pentru curbura geodezică obținem

1 1 1 1
kg = (τ, τ ′, n) = ( r, (r · 𝑠 - r𝑠), n) = (r, r · 𝑠 - r𝑠, n) = (r, 𝑠 · r, n),
𝑠 𝑠3 𝑠4 𝑠4

adică

1
kg = (r, r, n).
𝑠3

Formula obținută pentru curbura geodezică folosește atât informații despre curbe, cât și despre
suprafețe, dar nu folosește expresii pe care le calculăm când ne este dată o parametrizare locală a
unei suprafețe, sau, mai general, o suprafață parametrizată regulară, precum coeficienții celor
două forme fundamentale. Așadar vom încerca să obținem o formulă pentru curbura geodezică în
funcție de coeficienții formelor fundamentale, când curba este dată prin ecuațiile parametrice
locale în raport cu o parametrizare locală a suprafeței. Pentru a simplifica notațiile, vom folosi
notații cu index. Astfel, vom nota coordonatele u1 și u2, derivatele parțiale de ordinul întâi ale
vectorului rază în raport cu coordonatele vor fi notate r′i, iar cele de ordinul al doilea le vom nota
r𝑖𝑗′′ , i, j = 1, 2. De asemenea, vom folosi convenția de sumare a lui Einstein : de fiecare dată când
un index apare de două ori într-un monom, o dată într-o poziție inferioară și o dată intr-o poziție
superioară, atunci vom însuma după toate valorile admise ale indexului. Așadar vom avea:

aiui = a1u1 + a2u2.

Atunci, cu notațiile introduse, vom avea

𝑑r
r≡ = r′i 𝑢i
𝑑𝑡

r = r𝑖𝑗′′ 𝑢i 𝑢j + r′k 𝑢k .

Descompunerea derivatelor parțiale de ordinul al doilea ale vectorului rază în raport cu baza
{r′1, r′2, n} se face folosind coeficienții lui Christoffel și a celei de-a doua forme fundamentale
astfel :

r𝑖𝑗′′ = Γ𝑖𝑗𝑘 r′k + hi j · n,

unde hi j sunt coeficienții celei de-a doua forme fundamentale ale suprafeței.

37
Atunci avem

r = (Γ𝑖𝑗𝑘 r′k + hi j · n) 𝑢i 𝑢j + r′k 𝑢k = (𝑢k + Γ𝑖𝑗𝑘 𝑢i 𝑢j) r′k + hi j 𝑢i 𝑢j n,

de unde obținem

r = (𝑢k + Γ𝑖𝑗𝑘 𝑢i 𝑢j) r′k + φ2(r, r) · n.

Ținând cont de toate acestea, putem scrie

1 1
kg = (r, r, n) = (𝑢m r′m, (𝑢k + Γ𝑖𝑗𝑘 𝑢i 𝑢j) r′k + φ2(r, r), n) =
𝑠3 𝑠3

1
= [𝑢1(𝑢2 + Γ𝑖𝑗2 𝑢i 𝑢j) - 𝑢2(𝑢1 + Γ𝑖𝑗1 𝑢i 𝑢j)] (r′1, r′2, n).
𝑠3

Pe de altă parte, avem

r′ 1× r′ 2
(r′1, r′2, n) = (r′1 × r′2) · n = (r′1 × r′2) · = ||r′1 × r′2 || = g,
||r ′ 1 × r ′ 2 ||

unde g este determinantul primei forme fundamentale, și prin urmare vom obține

g
kg = [𝑢1(𝑢2 + Γ𝑖𝑗2 𝑢i 𝑢j) - 𝑢2(𝑢1 + Γ𝑖𝑗1 𝑢i 𝑢j)].
𝑠3

Dacă curba este parametrizată natural, obținem

kg = g [(u1)′( (u2)′ + Γ𝑖𝑗2 (𝑢i)′(uj)′) - (u2)′ ( (u1)′ + Γ𝑖𝑗1 (𝑢i)′(uj)′)].

Cu notațiile tradiționale, formula pentru curbura geodezică a unei curbe parametrizate natural este

2 3 2 1 2 1 1 3
kg = 𝐸𝐺 – 𝐹 2 [Γ11 u′ + (2Γ12 - Γ11 ) u′2v ′ + (Γ22 - 2 Γ12 ) u′v′2 - Γ22 v′ + u′v′′ – u′′v′]. (4.1.1)

Această ecuație poate fi scrisă într-o formă mai elegantă astfel

2 2
𝑢′ 𝑢′′ + 𝑢′ Γ111 + 2 𝑢′𝑣′ Γ112 + 𝑣′ Γ122
kg = 𝐸𝐺 – 𝐹 2 det 2 2
. (4.1.2)
𝑣′ 𝑣′′ + 𝑢′ Γ211 + 2 𝑢′𝑣′ Γ212 + 𝑣′ Γ222

38
Dacă, în particular, suprafața S este plană, având coordonate carteziene, atunci determinantul
primei forme fundamentale este 1, deoarece matricea formei fundamentale este matricea unitate,
iar coeficienții lui Christoffel se anulează. Ca o consecință, în acest caz, curbura geodezică a
curbei, care este plană, este curbura sa cu semn :

kg = u′v′′ – u′′v′ = k±.

Observația 4.1.1. Se poate arăta că , de fapt, curbura geodezică a unei curbe pe o suprafață nu
este altcva decât curbura cu semn a proiecției curbei pe planul tangent.

4.2 Geodezicele unei suprafețe

Definiția 4.2.1. Fie S o suprafață. O curbă parametrizată ρ : I → S se numește geodezică dacă în


fiecare punct, curbura sa geodezică se anulează, adică kg = 0.

Din (4.1.1) se obține :

Teorema 4.2.1. Ecuația diferențială a geodezicelor este următoarea :

2 3 2 1 2 1 1 3
Γ11 u′ + (2Γ12 - Γ11 ) u′2v′ + (Γ22 - 2 Γ12 ) u′v′2 - Γ22 v′ + u′v′′ – u′′v′ = 0.

De asemenea, din (4.1.2) deducem :

Teorema 4.2.2. Geodezicele unei suprafețe verifică sistemul următor de ecuații diferențiale :

1 1 1
𝑢′′ + 𝑢′2 Γ11 + 2 𝑢′𝑣′ Γ12 + 𝑣′2 Γ22 =0 (4.2.1)

2 2 2
𝑣′′ + 𝑢′2 Γ11 + 2 𝑢′𝑣′ Γ12 + 𝑣′2 Γ22 =0.

Aparent, între cele două teoreme pare să fie o contradicție, din moment ce prima afirmă că
geodezicele sunt soluțiile unei singure ecuații, iar a doua că sunt o soluție a sistemului de ecuații
diferențiale. De fapt, cele două ecuații ale sistemului nu sunt independente, deoarece punem
condiția ca geodezicele să fie parametrizate natural, așadar între funcțiile u și v mai există o
relație.

Existența (cel puțin cea locală) a geodezicelor care trec printr-un punct al unei suprafețe și având
în acel punct un vector tangent dat este o consecință a rezultatelor standard din teoria ecuațiilor
diferențiale.

39
Observația 4.2.1. După cum am văzut, curbura geodezică a unei curbe poate fi scrisă astfel :

kg = (τ, τ ′, n).

Pe de altă parte, din prima formulă a lui Frenet avem τ × τ ′ = kβ, așadar kg se anulează într-un
punct al curbei de pe suprafață, dacă și numai dacă binormala curbei este perpendiculară pe
normala la suprafață în acel punct sau, altfel spus, curbura geodezică se anulează dacă și numai
dacă normala la suprafață este conținută în planul osculator.

Propoziția 4.2.1. O curbă pe S este geodezică dacă și numai dacă în fiecare punct al curbei planul
ei osculator conține normala la suprafață în acel punct.

Demonstrație : Condiția kg = 0 este echivalentă cu coplanaritatea vectorilor r, r și n. Cum planul


osculator este determinat de r și r rezultă că această condiție este echivalentă cu situarea normalei
la S în planul osculator al curbei.

Sistemul de ecuații diferențiale (4.2.1) este neliniar, dar coeficienții săi sunt funcții diferențiabile.
Teorema de existență și unicitate pentru sisteme de acest tip justifică proprietatea următoare :

Propoziția 4.2.2. Prin orice punct P0 (u0, v0) și în orice direcție tangentă (a1, a2) trece o singură
geodezică.

Demonstrație : Sistemul (4.2.1) admite soluția unică

u = u(s) (4.2.2)

v = v(s), s ∈ [0, ε),

cu ε > 0, soluție pentru care s = 0 satisface condițiile inițiale

𝑑𝑢
u(0) = u0, (0) = a1,
𝑑𝑠

𝑑𝑣
v(0) = v0, (0) = a2.
𝑑𝑠

Ecuațiile (4.2.2) definesc o geodezică prin S care trece prin P0 (u0, v0) și are în acel punct direcția
tangentă (a1, a2).

40
O altă observație care ar trebui făcută este aceea că din moment ce curbura geodezică este
curbura cu semn a proiecției curbei pe planul tangent, putem spune că geodezicele sunt acele
curbe care se proiectează pe fiecare plan tangent al suprafeței după o dreaptă. În acest sens, putem
spune că godezicele sunt cele mai drepte linii de pe suprafață.

4.3 Exemple de geodezice

Intuitiv, o curbă care se deplasează în spațiu descrie o suprafață. Considerăm deplasarea


particulară care constă în rotirea unei curbe în jurul drepte. Suprafața astfel obținută se numește
suprafață de rotație. Punctele curbei vor descrie cercuri cu centrele pe dreaptă, situate în plane
perpendiculare pe dreaptă, numită axă de rotație. Planele ce conțin axa de rotație vor intersecta
suprafața de rotație după curbe numite meridiane ale suprafeței de rotație.

După Propoziția 4.2.1. rezultă

Propoziția 4.3.1. Curbele meridian ale unei suprafețe de rotație sunt geodezice.

Propoziția 4.3.2. Fie α mărimea unghiului dintre o linie geodezică și o curbă paralel într-un punct
P. Atunci produsul u cos α este constant pe geodezică.

𝑑𝑢 𝑑𝑣
Demonstrație : Fie , direcția geodezicii. Direcția curbei paralele este (0, dv), iar formula
𝑑𝑠 𝑑𝑠
de calcul pentru cos α dă, în acest caz, având în vedere că vectorul tangent geodezicii are
𝑑𝑣 𝑑𝑣 𝑑𝑣
lungimea 1, cos α = 𝐺 =u și deci u cos α = u2 . Rezultă
𝑑𝑠 𝑑𝑠 𝑑𝑠

𝑑 𝑑2𝑣 𝑑𝑢 𝑑𝑣 𝑑 2𝑣 2 𝑑𝑢 𝑑𝑣
(u cos α) = u2 +2u = u2 + = 0.
𝑑𝑠 𝑑𝑠 2 𝑑𝑠 𝑑𝑠 𝑑𝑠 2 𝑢 𝑑𝑠 𝑑𝑠

Deci u cos α = constant pe geodezică.

Exemplul 4.3.1. Geodezicele planului.

Din interpretarea geometrică a geodezicelor, ca și curbe care se proiectează pe planul tangent pe


drepte, deducem imediat că geodezicele planului sunt doar dreptele. Pe de altă parte, folosind
coordonatele carteziene, observăm că coeficienții lui Chritoffel sunt identic nuli, așadar ecuațiile
geodezicelor devin

41
u′′ = 0

v′′ = 0 ,

de unde rezultă că u(s) = a1s + b1, v(s) = a2s + b2, adică, din nou, geodezicele sunt drepte.

Exemplul 4.3.2. Geodezicele sferei.

Geodezicele sferei pot fi găsite foarte ușor din interpretarea lor ca fiind curbe pentru care planul
osculator conține normala la suprafață. După cum știm, în cazul sferei toate normalele trec prin
centrul sferei, deci planele osculatoare ar trebui să treacă toate prin centru, ceea ce ne duce la
ideea că geodezicele sunt arce de cercuri mari ale sferei.

De asemenea, folosind o parametrizare standard a sferei (cu coordonate sferice), putem găsi
ecuațiile geodezicelor ca fiind :

θ - sin θ cos θ𝜑2 = 0

𝜑 + 2 ctg θθ𝜑 = 0 .

Presupunem că ecuația explicită a geodezicei este θ = θ(φ). Atunci

𝑑θ 𝑑θ
θ= = · 𝜑,
𝑑𝑠 𝑑𝜑

𝑑 𝑑θ 𝑑θ 𝑑θ 𝑑 2θ
θ= ( )·𝜑 + 𝜑= 𝜑+ · 𝜑 2.
𝑑𝑠 𝑑𝜑 𝑑𝜑 𝑑𝜑 𝑑𝜑 2

Deci prima ecuație a sistemului devine :

𝑑θ 𝑑 2θ
𝜑 𝑑𝜑 + · 𝜑2 - sin θ cos θ𝜑2 = 0.
𝑑𝜑 2

Pe de altă parte, din prima ecuație, avem

𝑑θ
𝜑 = - 2 ctg θθ𝜑 = - 2 ctg θ · 𝜑 2,
𝑑𝜑

așadar vom obține

42
2 𝑑θ
𝑑 θ
𝜑2 ( 𝑑𝜑2 - 2 ctg θ - sin θ cos θ) = 0.
𝑑𝜑

Avem două posibilități: fie 𝜑 = 0, adică φ = const, și, în acest caz, curba este un cerc mare al
sferei (meridian), fie are loc egalitatea

𝑑 2θ 𝑑θ
- 2 ctg θ - sin θ cos θ = 0.
𝑑𝜑 2 𝑑𝜑

În acest caz vom face substituția z = ctg θ , și, prin calcul, obținem

𝑑 2𝑧
+ z = 0,
𝑑𝜑 2

iar această ecuație are soluția generală

z = ctg θ = A cos φ + B sin φ,

soluție ce poate fi scrisă sub forma următoare :

A sin θ cos φ + B sin θ sin φ - cos θ = 0.

Am obținut astfel ecuația unui cerc mare al sferei, situat în planul care trece prin origine și are ca
vector normal vectorul (A, B, -1).

Exemplul 4.3.3. Suprafețele Liouville

Definiția 4.3.1. O suprafață se numește suprafață Liouville dacă poate fi parametrizată local așa
încât prima formă fundamentală să poată fi scrisă astfel

ds2 = (U(u) + V(v))( du2 + dv2), (4.3.1)

unde U și V sunt funcții netede de o singură variabilă.

Cea mai importantă caracteristică a suprafețelor Liouville este aceea că geodezicele lor pot fi
găsite prin cuadraturi. Așadar, vom încerca să demonstrăm acest lucru.

Pentru început, se arată că ecuația geodezicelor pentru metrica (4.3.1) poate fi scrisă astfel :

(U′v′ – V′u′)(u′2 + v′2) + 2(U + V)(u′v′′ – v′u′′) = 0.

43
Aici, pentru funcțiile U și V semnul prim notează derivata în raport cu u, respectiv cu v, iar pentru
funcțiile coordonate u și v notează derivata în raport cu parametrul t de-alungul geodezicei.
Desigur, prin intermediul funcțiilor coordonate, și U și V sunt funcții de t. Prin urmare, ecuația
geodezicelor poate fi rescrisă astfel :

𝑢 ′ 𝑑𝑈 𝑣 ′ 𝑑𝑉 𝑢 ′ 𝑣 ′′ – 𝑣 ′ 𝑢 ′′
- + 2(U + V) 2 2 = 0.
𝑣 ′ 𝑑𝑡 𝑢 ′ 𝑑𝑡 𝑢′ + 𝑣′

Observăm că această ecuație nu implică funcțiile coordonate u și v, ci doar derivatele acestora. Le


înlocuim alte două funcții de t, ρ și α, definite de

u′ = ρ cos α

v′ = ρ sin α .

Astfel, ecuația geodezicelor devine

𝑑𝑈 𝑑𝑉 𝑑𝛼
sin2 α - cos2 α + 2(U + V) sin α cos α = 0.
𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡

Această ecauție mai poate fi scrisă sub forma

𝑑
(U sin2 α - V cos2 α) = 0,
𝑑𝑡

de unde rezultă

U sin2 α - V cos2 α = a,

unde a este o constantă. Dacă ne întoarcem la funcțiile coordonate vechi, obținem

v′2U - u′2V = a(u′2 + v′2),

așadar

𝑑𝑢 𝑑𝑣
=± + b,
𝑈−𝑎 𝑉 +𝑎

unde b este o altă constantă de integrare.

44
Exemplul 4.3.4. Revenim la studiul geodezicelor unei suprafețe de rotație. Acestea pot fi obținute
folosind o parametrizare locală de forma

r(u, v) = (f (v) cos u, f (v) sin u, 𝑔(v)),

unde

x = f (v)

z = g(v), v ∈ (a, b)

sunt ecuațiile curbei care se rotește, iar axa de rotație este axa Oz.

Coeficienții lui Christoffel în raport cu parametrizarea locală r sunt dați de

1 2 𝑓𝑓 ′ 1 𝑓𝑓 ′
Γ11 = 0; Γ11 =- ; Γ12 =- ;
(𝑓 ′ )2 + (𝑔 ′ )2 𝑓2

2 1 1 𝑓 ′ 𝑓 ′′ + 𝑔 ′ 𝑔 ′′
Γ12 = 0; Γ22 =0; Γ12 = ,
(𝑓 ′ )2 + (𝑔 ′ )2

și deci sistemul (4.2.1) devine

2𝑓𝑓 ′
u′′ + u′v′ = 0, (4.3.2)
𝑓2

𝑓𝑓 ′ 𝑓 ′ 𝑓 ′′ + 𝑔 ′ 𝑔 ′′
v′′ - (u′)2 + (v′)2 = 0.
(𝑓 ′ )2 + (𝑔 ′ ) 2 (𝑓 ′ )2 + (𝑔 ′ )2

Din acest sistem rezultă că meridianele u = const. și v = v(s) parametrizate natural sunt geodezice.
Într-adevăr, prima ecuație este în mod evident satisfăcută pentru u = const. A doua ecuație devine

𝑓 ′ 𝑓 ′′ + 𝑔 ′ 𝑔 ′′
v′′ + (v′)2 = 0.
(𝑓 ′ )2 + (𝑔 ′ )2

Din prima formă fundamentală de-a lungul meridianului u = const., v = v(s) deducem relația

1
[(𝑓′)2 + (𝑔′)2 ] (v′)2 = 1, sau, echivalent, (v′)2 = .
(𝑓 ′ )2 + (𝑔 ′ )2

Deci, derivând ultima relație obținem

45
2[𝑓 ′ 𝑓 ′′ + 𝑔 ′ 𝑔 ′′ ] 2[𝑓 ′ 𝑓 ′′ + 𝑔 ′ 𝑔 ′′ ]
2v′v′′ = - v′ = - (v′)3,
[(𝑓 ′ )2 + (𝑔 ′ )2 ]2 (𝑓 ′ )2 + (𝑔 ′ )2

și, cum v′ ≠ 0, deducem

𝑓 ′ 𝑓 ′′ + 𝑔 ′ 𝑔 ′′
v′′ = - (v′)2,
(𝑓 ′ )2 + (𝑔 ′ )2

ceea ce inseamnă că de-a lungul meridianului și a doua ecuație a sistemului (4.3.2) este
satisfăcută. Deci meridianele unei suprafețe de rotație sunt geodezice.

Mai departe vom determina paralele u = u(s), v = const. care sunt geodezice. Prima ecuație a
sistemului (4.3.2) revine la u′ = const., iar a doua ecuație devine

𝑓𝑓 ′
(u′)2 = 0.
(𝑓 ′ )2 + (𝑔 ′ )2

Pentru ca paralela u = u(s), v = const. să fie o geodezică trebuie ca u′ ≠ 0. Deoarece


(𝑓′)2 + (𝑔′)2 ≠ 0 și f ≠ 0, deducem din ecuația de mai sus că f ′ ≠ 0.

Așadar, o condiție necesară pentru ca o paralelă a unei suprafețe de rotație să fie geodezică este
ca această paralelă să fie generată prin rotirea unui punct al curbei directoare (generatoare), în
care tangenta acesteia este paralelă cu axa de rotație. Această condiție este, de asemenea,
suficientă deoarece de-a lungul unei astfel de paralele, parametrizată natural, normala principală a
acesteia coincide cu normala la suprafață.

În continuare vom determina geodezicele unei suprafețe de rotație, care nu sunt nici paralele, nici
meridiane, integrând sistemul (4.3.2).

Fie r(u(s), v(s)) o geodezică a suprafeței de rotație parametrizată natural. Prin urmare, de-a lungul
acesteia are loc relatia

𝑑𝑢 2 𝑑𝑣 2
f 2 ( 𝑑𝑠 ) + ((𝑓′)2 + (𝑔′)2 ) ( 𝑑𝑠 ) = 1. (4.3.3)

Relația (4.3.3), împreună cu prima ecuație a sistemului (4.3.2) ne conduce la relația

𝑑𝑣 2 𝑐2
(𝑑𝑠 ) ((𝑓′)2 + (𝑔′)2 ) = - + 1,
𝑓2

46
de unde, prin derivare, deducem o ecuație echivalentă cu a doua ecuație a sistemului (4.3.2).
Deoarece geodezica considerată nu este meridian, rezultă că u′(s) ≠ 0 și deci funcția u poate fi
𝑑𝑠 2
inversată local, obținând astfel s = s(u), adică v = v(s(u)). Înmulțind relația (4.3.3) cu (𝑑𝑢) ,

obținem

𝑑𝑠 2 𝑑𝑣 𝑑𝑠 2
(𝑑𝑢) = f 2 + ((𝑓′)2 + (𝑔′)2 ) ( ),
𝑑𝑠 𝑑𝑢

𝑑𝑠 2 𝑓4
de unde, folosind faptul că (𝑑𝑢) = , rezultă
𝑐2

(𝑓 ′ )2 + (𝑔 ′ )2 𝑑𝑣 2
f 2 = c2 + c2 (𝑑𝑢) ,
𝑓2

adică

𝑑𝑣 1 𝑓2− 𝑐 2
= f ,
𝑑𝑢 𝑐 (𝑓 ′ )2 + (𝑔 ′ )2

de unde deducem

1 (𝑓 ′ )2 + (𝑔 ′ )2
u=c dv + const.
𝑓 𝑓2− 𝑐 2

Exemplul 4.3.5. Pseudosfera

Considerăm cazul particular al suprafeței de rotație obținută prin rotirea tractricei din planul xOz
de ecuații parametrice

x = a sin v

z = a(ln tg (v/2) + cos v), v ∈ (0, π) \ {π/2}, a > 0

în jurul axei Oz. Această suprafață se numește pseudosferă și vom arăta că are curbura totală
constantă negativă.

Știm că o curbă din planul xOz care are axa de rotație Oz are o reprezentare parametrică de forma

47
x = φ(u)

y=0

z = ψ(u)

cu φ′2(u) + ψ′2(u) > 0 pentru u ∈ (a, b).

Așadar, în cazul nostru avem φ = a sin v și ψ = a(ln tg (v/2) + cos v).

Într-adevăr,

φ′ = a cos v, φ′′ = - a sin v

cos 2 𝑣 1+ sin 2 𝑣
ψ′ = a , ψ′′ = - a cos v
sin 𝑣 sin 2 𝑣

și deci

φ′2 + ψ′2 = a2 ctg2 v > 0.

48
Formula curburii totale pentru o suprafață de rotație este

𝜓 ′ (𝜓 ′ 𝜑 ′′ − 𝜓 ′′ 𝜑 ′ )
Kt = - .
𝜑 [ 𝜑 ′ 2 + 𝜓 ′ 2 ]2

Așadar, în cazul nostru

𝜓 ′ (𝜓 ′ 𝜑 ′′ − 𝜓 ′′ 𝜑 ′ )
Kt = - =
𝜑 [ 𝜑 ′ 2 + 𝜓 ′ 2 ]2

cos 2 𝑣 cos 2 𝑣 1+ sin 2 𝑣


𝑎 [𝑎 ·(−𝑎 sin 𝑣)+𝑎 cos 𝑣 ·𝑎 cos 𝑣]
sin 𝑣 sin 𝑣 sin 2 𝑣
= =
𝑎 sin 𝑣 · 𝑎 4 ctg 4 𝑣

𝑎 3 cos 4 𝑣 1+ sin 2 𝑣
( − 1) 1
sin 𝑣 sin 2 𝑣
=- 4 =- .
𝑎5
cos 𝑣 𝑎2
sin 3 𝑣

1
Așadar, curbura totală a pseudosferei este constantă, negativă și egală cu - .
𝑎2

Acum vom încerca să găsim geodezicele pseudosferei dată prin ecuațiile parametrice

x = R cos u sin v

y = R sin u sin v

z = R (cos v + ln tg (v/2) , tg (v/2) > 0.

Avem

r = R cos u sin v · 𝑖 + R sin u sin v · 𝑗 + R (cos v + ln tg (v/2) · 𝑘

Coeficienții primei forme fundamentale sunt

E(u, v) = r′u(u, v) · r′u(u, v) =

= (- R sin u sin v· 𝑖 + R cos u sin v · 𝑗 ) (- R sin u sin v· 𝑖 + R cos u sin v · 𝑗 ) =

= R2 sin2 u sin2 v + R2 cos2 u sin2 v = R2 sin2 v

49
F(u, v) = r′u(u, v) · r′v(u, v) =

cos 2 𝑣
=(- R sin u sin v· 𝑖 + R cos u sin v · 𝑗 ) (R cos u cos v · 𝑖 + R sin u cos v · 𝑗 + 𝑅 2 · 𝑘) =
sin 2 𝑣

= - R2 sin u sin v cos u cos v + R2 sin u sin v cos u cos v = 0

G(u, v) = r′v(u, v) · r′v(u, v) =

cos 2 𝑣
= (R cos u cos v · 𝑖 + R sin u cos v · 𝑗 + 𝑅 2 · 𝑘) (R cos u cos v · 𝑖 + R sin u cos v · 𝑗 +
sin 2 𝑣

cos 2 𝑣 cos 4 𝑣 cos 2 𝑣


+ R2 · 𝑘) = R2 cos2 u cos2 v + R2 sin2 u cos2 v + R2 = R2 .
sin 2 𝑣 sin 4 𝑣 sin 2 𝑣

Coeficienții lui Christoffel vor fi

1 𝐺𝐸𝑢′ − 2𝐹𝐹𝑢′ + 𝐹𝐸𝑣′ 0


Γ11 = = =0
2(𝐸𝐺−𝐹 2 ) 2 𝑅 4 cos 2 𝑣

2 2𝐸𝐹𝑢′ − 𝐸𝐸𝑣′ − 𝐹𝐸𝑢′ − 𝑅 2 sin 2 𝑣 · 2𝑅 2 sin 𝑣 cos 𝑣 sin 3 𝑣


Γ11 = = =-
2(𝐸𝐺−𝐹 2 ) 2 𝑅 4 cos 2 𝑣 cos 𝑣

cos 2 𝑣
𝐺𝐸𝑣′ − 𝐹𝐺𝑢′ 𝑅2 · 2𝑅 2 sin 𝑣 cos 𝑣 cos 𝑣
1 sin 2 𝑣
Γ12 = = =
2(𝐸𝐺−𝐹 2 ) 2 𝑅 4 cos 2 𝑣 sin 𝑣

2 𝐸𝐺𝑢′ − 𝐹𝐸𝑣′ 0
Γ12 = = =0
2(𝐸𝐺−𝐹 2 ) 2 𝑅 4 cos 2 𝑣

1 2𝐺𝐹𝑣′ − 𝐺𝐺𝑢′ − 𝐹𝐺𝑣′ 0


Γ22 = = =0
2(𝐸𝐺−𝐹 2 ) 2 𝑅 4 cos 2 𝑣

− 2cos 𝑣
𝐸𝐺𝑣′ − 2𝐹𝐹𝑣′ − 𝐹𝐺𝑢′ 𝑅 2 sin 2 𝑣 ( ) 1
2 sin 3 𝑣
Γ22 = = =- .
2(𝐸𝐺−𝐹 2 ) 2 𝑅 cos 2 𝑣
4 𝑅 2 sin 𝑣 cos 𝑣

Ecuația diferențială a geodezicelor este, în acest caz

sin 3 𝑣 3 1 cos 𝑣
- u′ + 0 · u′2v′ + (- -2 ) u′v′2 – 0 · v′3 + u′v′′ – u′′v′ = 0,
cos 𝑣 𝑅 2 sin 𝑣 cos 𝑣 sin 𝑣

deci

50
sin 3 𝑣 1 cos 𝑣
- u′3 - ( +2 ) u′v′2 + u′v′′ – u′′v′ = 0,
cos 𝑣 𝑅 2 sin 𝑣 cos 𝑣 sin 𝑣

iar sistemul de ecuații diferențiale (4.2.1) devine

cos 𝑣
u′′ + 2 sin 𝑣 𝑢’𝑣’ = 0

sin3 𝑣 1
𝑣′′ − cos 𝑣 u′2 - 2 v′2= 0 .
𝑅 sin 𝑣 cos 𝑣

Din Exemplul 4.3.4. deducem că meridianele și paralelele pseudosferei care sunt geodezice sunt
date de soluțiile sistemului anterior, dar sistemul are, de asemenea, și soluții care ne dau
geodezice ce nu sunt nici meridiane, nici paralele.

51
BIBLIOGRAFIE

[1] Mihai Anastasiei, Geometrie : Curbe și suprafețe, Editura Tehnică, Științifică și Didactică
CERMI, Iași, 2003.

[2] D. Andrica, C. Varga, D. Văcărețu, Teme de geometrie, Editura ProMedia-Plus,


Cluj-Napoca, 1997.

[3] Paul A. Blaga, Lectures on Classical Differential Geometry, Editura RISOPRINT,


Cluj-Napoca, 2005.

[4] W. Boskoff, Geometrie diferențială, Editura ExPonto, Constanța, 1999.

[5] M. P. do Carmo, Differential Geometry of Curves and Surfaces, Editura Prentice Hall, 1976.

[6] L. P. Eisenhart, A Treatise on the Differntial Geometry of Curves and Surfaces, Editura Ginn
& Co, Boston, 1909.

[7] S. P. Finikov, Kurs differencial’noi geometrii, Moscova, 1952.

[8] A. R. Forsyth, Lectures on Differential Geometry of Curves and Surfaces, Cambridge


University Press, 1912.

[9] Th. Gh. Gheorghiu, Geometrie diferențială, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1964.

[10] A. Gray, Modern differntial geometry of curves and surfaces, Editura CRC Press, 1993.

[11] W. Klingenberg, A course in differntial geometry, Editura Springer-Verlag, New York-


Heidelberg-Berlin, 1978.

[12] B. O’Neill, Elementary Differential Geometry, Academic Press, New York, 1966.

[13] L. Ornea, A. Turtoi, O introducere în geometrie, Fundația Theta, București, 2000.

[14] Cornel S. Pintea, Geometrie : Elemente de geometrie analitică, Elemente de geometrie


dferențială a curbelor și suprafețelor, Editura PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ,
Cluj-Napoca, 2001.

52
[15] A. V. Pogorelov, Differential Geometry, Noordhoff, Groningen, 1966.

[16] T. Willmore, An introduction to Differential Geometry, Clarendon Press, Oxford, 1959.

[17] https://ro.wikipedia.org/wiki/Geodezic%C4%83#Geometrie_metric.C4.83
[18]https://www.google.ro/search?q=the+mobius+band+geometry&biw=1366&bih=643&source=lnms&t
bm=isch&sa=X&ei=taqRVYLbJ4r9UuvHsLAI&ved=0CAYQ_AUoAQ#imgrc=1RwZaNt8NO8i5M%3A

[19] http://ro.scribd.com/doc/3202974/geometrie-diferentiala#scribd

[20] http://images3.wikia.nocookie.net/nccmn/ro/images/e/e7/Geometrie_diferentiala.pdf

53