Orfism și creștinism

Mai mulți cercetători în domeniul istoriei religiilor- printre care Vittorio

Macchioro, Alfred Loisy, Mircea Eliade -au ajuns la concluzia că trecerea de la
creștinismul iudaic la cel elenistic, de la fapta istorică a lui Iisus la cea mistică, s-ar
fi operat datorită orfismului, hristologia Sfântului Pavel fiind, după spusele lui
Vittorio Macchioro, doar o transpunere a orfismului. Pentru a rămâne în picioare,
această teorie trebuie să îndeplinească trei condiții conform spuselor istoricului G.
Clemen 1: elementul creștin căruia i se atribuie o asemenea origine, nu trebuie să
poată fi explicat nici prin iudaism, nici prin creștinismul anterior; între termenii
comparați nu trebuie să fie doar o asemănare exterioară, ci și una în spirit; religia
păgână trebuie să fi existat anterior creștinismului și în vecinătate lui 2.
Asemănările între mitul lui Zagreus și istoria vieții Mântuitorului au fost
remarcate chiar de unii scriitori bisericești din perioada creștinismului primar (Sf.
Iustin Martirul, Origen), dar în ciuda acestui fapt deosebirile sunt și mai evidente.
Vom începe prin a arăta că spre deosebire de Hristos, Dionysos-Zagreus nu
este o victimă voluntară. După cum se poate citi în mitul orfic, Dionysos este
departe de a fi încuviințat propria ucidere; mai mult el nici nu bănuiește complotul
împotriva sa, fiind înșelat cu niște jucării (oglindă, sfârlează); el va face tot
posibilul pentru a scăpa de urmăritorii săi (transformându-se succesiv, în mai multe
animale, fiind ucis când se găsea sub forma unui taur).
Mergând mai departe, păcatul originar al oamenilor conform doctrinei orfice,
este o consecință directă a uciderii lui Dionysos de către Titani. Practic, moartea
zeului constituie o vină atribuită și oamenilor, ca urmași direcți ai deicizilor (ei
ivindu-se din cenușa Titanilor uciși). Învierea zeului se deosebește la fel de mult de
învierea Lui Hristos 3: se poate citi în mitul lui Dionysos cum zeița Pallas Atena i-a
păstrat inima într-un cufăr, de la care a pornit regenerarea zeului de către tatăl său,
Zeus.
Până aici am putut vedea un zeu ce suferă o moarte accidentală și
involuntară, el făcând tot posibilul pentru a scăpa de destinu-i tragic. Indirect, el
aduce asupra oamenilor, prin moartea sa cruntă, blestemul unui păcat strămoșesc.
După cum se poate lesne vedea, nu există nici o premiză pentru a acorda lui
Dionysos-Zagreus atributul de Mântuitor (Soter), nespecific de altfel nici unei
1
Alfred Loisy, Misteriile păgâne și misterul creștin, partea I, traducere de Dan Stanciu, Ed. Symposion, Buc.,1996,
p. 43.
2
Andre Boulanger, Orfeu –legături între orfism și creștinism, Ed. Meta, Buc., 1992, p. 81.
3
Ibidem, p. 83-84.
divinități din religiile de misterii greco-romane. Moartea sa departe de a fi
mântuitoare și izbăvitoare pentru neamul omenesc, este în realitate un blestem 4.
Este un lucru cu totul diferit, ba chiar în opoziție cu ceea ce spune Hristos despre
Sine: Și după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe și Fiul
Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică. Căci
Dumnezeu așa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine
crede în El, să nu piară ci să aibă viață veșnică (In. 3,17); sau în alt loc: El este
jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre ci
pentru ale lumii întregi (I In. 2, 2).
Din cele spuse până acum se observă o nepotrivire între moartea zeului așa
cum apare ea în mit și doctrina morții și renașterii mistice a lui Dionysos cu cel
inițiat care moare în chip mistic, doctrină invocată de savantul italian Vittorio
Macchioro că ar fi punctul central al doctrinei orfice care l-a inspirat pe Sfântul
Pavel. Cel mai vechi text care poate sprijini această doctrină orfică (pe care se
sprijină teoria lui Macchioro), aparține neoplatonicianului Proclos, fiind
posterioară cu cinci secole Apostolului neamurilor, deci îndoielnică din punct de
vedere al autenticității, mai ales că neoplatonicienii erau renumiți pentru
deformările la care supuneau religiile de mistere 5.
O altă dogmă caracteristică religiei orfice, care o diferențiază de teologia
paulină și nu o apropie (precum vedea Vittorio Macchioro) este cea privitoare la
dualismul trup-suflet. Se cunoaște concepția orfică a trupului închisoare sau
mormânt al sufletului, izvor necontenit al păcatului. Pe de altă parte, Sfântul Pavel
vedea într-adevăr carnea drept sălaș al păcatului, însă fără a fi păcat prin ea însăși,
întrucât nu carnea îl supune pe om păcatului, ci pângărirea ei în mod ereditar,
începută de Adam 6.
Noțiunea de păcat are în teologia paulină sensul de despărțire de
comuniunea cu Dumnezeu, fiind înățișat ca un fenomen complex ce a început cu
încălcarea unei porunci divine, continuându-se cu căderea întregii existențe umane
în robia stricăciunii. Astfel legea păcatului este legea din trupul omului care-l
determină să comită păcate. Mai este numită și lege a morții întrucât prin acest
păcat omul se face vrednic de moarte. Hristos S-a întrupat, a murit și a înviat
tocmai pentru a omorâ păcatul în trupul Său, a reface comuniunea cu Dumnezeu,
ruptă prin păcatul lui Adam și a cuprinde virtual întreaga făptură în Hristos cel
mort și înviat 7.

4
Ibidem, p. 90.
5
Ibidem, p. 88-89.
6
Ibidem, p. 92.
7
Preot Dr. Dumitru Viezuianu, Hristologia către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Ed. Tipografiei
Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 1999, p. 142-143.
 De altfel dovezi despre importanța trupului în creștinism avem la același
sfânt Pavel: Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în
voi (I Cor. 6,19); sau în alt loc: Căci noi suntem templu al Dumnezeului Celui Viu
(II Cor. 6,16). Astfel în loc de a se vorbi de un dualism trup-suflet la sfântul Pavel
și în creștinism în general, se vorbește de o dublă întrebuințare a trupului, ca
unealtă a păcatului, sau ca unealtă a faptelor mântuitoare, iar nu ca izvor al
păcatului –învățătură ce ne apropie de pelagianism.
Acum să analizăm mai îndeaproape învățătura paulină din Ep. către Romani,
de care s-a slujit atât de mult savantul italian, pentru a-și argumenta teoria insolită.
Astfel noi murim unindu-ne cu Hristos într-o asemănare a morții lui (Rom. 6.5).
Murim omului vechi, adică păcatului, rămânând să suportăm ca și Hristos durerile
care ne conduc la moarte, dar nu ca pedepse pentru păcat, ci ca dureri ale efortului
nostru de renunțare la egoismul plăcut și păcătos: Făcându-ne cu el o singură
tulpină întru asemănarea morții Lui, vom fi părtași și învierii Lui, dându-ne seama
că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să nimicească trupul
păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului (Rom. 6,5-6). Aceasta este jertfa
noastră din puterea și după asemănarea jertfei lui Hristos 8. Este practic relizarea
îndemnului Mântuitorului: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de
Sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie (Mt. 16,24).
După cum se poate observa jertfa Lui Hristos este un model pentru creștinii
din toate timpurile, dar și un izvor de har mântuitor și putere în lupta cu patimile.
El, a fost primul Om ce a învins păcatul în trupul Său, a rezistat suferințelor și
morții, pentru ca apoi să învie. La fel și noi urmând același drum, trebuie să ne
luăm crucea (adică să ne asumăm statutul de creștini și să răbdăm suferințele și
ispitele) și să-I urmăm modelului nostru Hristos, Cel ce ne ajută în lupta noastră cu
păcatul.
De cealaltă parte, în orfism avem un zeu –Dionysos-Zagreus, care a primit
într-adevăr o moarte cruntă, dar a făcut tot posibilul să scape de ea și nu și-a
asumat statutul de jertfă. Moartea Lui este dăunătoare pentru oameni, întrucât
aceștia devin ucigași ai lui; iar învierea acestuia se datoarează unor factori externi:
Zeus și zeița Pallas Atena care i-a păstrat inima. În aceste condiții apare întrebarea:
Care este modelul pe care inițiatul orfic trebuie să-l realizeze, pentru a se mântui ?
Pentru că Hristos este într-adevăr un model pentru creștini, care asemenea Lui vor
să moară păcatului și să refacă comuniunea cu Dumnezeu, pe când Dionysos nu a
înfăptuit nimic pentru omenire, care să aibă o valoare mântuitoare, ba dimpotrivă a
lansat un blestem asupra ei. El nu suferă pentru omenire, nu moare pentru ea, nu
produce o apropiere de zei prin moartea sau mijlocirea sa, nu luptă cu răul și nici
nu se poate spune că-l biruiește, spre deosebire de Hristos.

8
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică Ortodoxă –vol. 2, EIBMBOR, Buc., 1978, p. 146-147.
 Deci până acum se vede o deosebire clară între statutul zeului și cel al Lui
Hristos, moartea sa și moartea Mântuitorului, consecințele morții sale asupra
oamenilor și urmările morții Lui Hristos, învierea lui Zagreus și cea a Lui Hristos,
moartea și renașterea împreună cu Hristos și dogma asemănătoare (atestată foarte
târziu –sec V) din orfism care comportă semnificații mult diferite. Apoi gasim
dualismul trup/suflet în orfism diferit de concepția despre trup și suflet din
creștinism. Dar aceste deosebiri nu se opresc aici.
O chestiune interesantă este cea privitoare la felul cum priveau orficii
asceza (ei abținându-se de la consumarea alimentelor animale, jertfele sângeroase,
hainele de lână, bobii, supunându-se la tot felul de lustrații rămase necunoscute).
Asceza nu presupunea execitarea virtuților civice; nu sunt necesare nici disciplina
nici transformarea morală a caracterului. Principiul moral suprem îl reprezintă
orientarea spre zeitate și detașarea nu de greșelile și rătăcirile din viața
pământească, ci de însăși această viață, repudierea practic a vieții pământești. Este
o consecință a credinței în trupul inchisoare a sufletului, dar și în reîncarnare.
Sufletul venit de la Dumnezeu și năzuind să-și redobândească esența divină nu are
vreo altă datorie de împlinit pe pământ, decât să se elibereze de viața însăși. De
aceea nu trebuie să se supună unei anumite legi morale 9. Pentru a compara această
învățătură cu cea creștină este de ajuns să-l cităm pe Pr. Prof. Dumitru Stăniloae:
Sfântul Pavel pune ca temelie a mântuirii credința în Hristos, dar nu credința în
importanța juridică a morții lui Hristos, ci credința ca legătură personală cu
Hristos, prin care iradiază în om puterea Lui Hristos. E o credință ce echivalează
cu o unire treptată cu Hristos, din a cărui jertfă și Înviere primim și noi putere de
a muri păcatelor, adică de a muri egoismului și izolării noastre și de a învia la o
nouă viață, care stă în comuniunea intimă cu Hristos. Nu faptele în afara Lui
Hristos, pe baza unei legi normative, exterioară, ne mântuiesc, ci faptele izvorâte
din puterea Lui Hristos sălășluit în noi, care sporesc unirea noastră cu Hristos,
acestea ne mântuiesc 10.
Anumite trăsături ale religiozității orfice, o apropie pe aceasta de gnosticism (o
combinație extravagantă de elemente păgâne, iudaice și creștine). Iată aceste
trăsături: aspirația spre o cunoaștere superioară; sufletul conceput ca emanație a
substanței divine, închis în materie ca într-o temniță, salvat de un zeu care-i arată
calea de eliberare; necesitatea mortificării trupului, pentru a elibera sufletul;
dualismul riguros 11.
În cele ce urmează vom prezenta citate din Epistolele pauline care să arate
atitudinea Sfântului Pavel cu privire la zeitățile păgâne, pentru a înlătura supoziția
conform căreia Apostolul neamurilor ar fi fost inițiat în orfism, sau în altă religie
9
Erwin Rohde, Psyche, Ed. Meridiane, Buc., 1985, p. 274.
10
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 365-366.
11
Andre Boulanger, op. cit., p. 125
de misterii: zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni, și au schimbat slava Lui
Dumnezeu Celui nestricăcios, cu asemănarea chipului omului celui stricăcios și al
păsărilor și al celor cu patru picioare și al târâtoarelor. De aceea Dumnezeu i-a
dat necurăției după poftele inimilor lor, ca să-și pângărească trupurile lor între ei,
ca unii care au schimbat adevărul Lui Dumnezeu în minciună și s-au închinat și au
slujit făpturii în locul Făcătorului (Rm. 1, 22-25). Este greu de crezut că Sf. Pavel
ar fi acceptat să adore pe Dumnezeu sub chipul taurului, sau al țapului, după
lecturarea acestui fragment la adresa religiozității păgâne; sau: Vă fac cunoscut
fraților că Evanghelia cea binevestită de mine, nu este după om, pentru că nici eu
n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos.
Căci ați auzit de purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste
măsură Biserica Lui Dumnezeu și o pustiam. Și spoream în iudaism mai mult decât
mulți dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al
datinilor mele părintești. Dar când a binevoit Dumnezeu..să descopere pe Fiul Său
întru mine..nici nu m-am suit la Ierusalim la apostolii cei dinainte de mine, ci m-
am dus în Arabia și m-am întors iarăși La Damasc. Apoi după trei ani m-am suit la
Ierusalim..(Gal. 1,11-18); apoi alt text: sunt din neamul lui Israel, din seminția lui
Veniamin, evreu din evrei, după lege fariseu. În ce privește râvna, prigonitor al
Bisericii, în ce privește dreptatea cea din Lege, fără de prihană (Fil. 3,5-6). Se
poate vedea că în ce privește respectarea Legii, Pavel se socotea fără pată, ori
inițierea în religiile păgâne era practic o apostazie de la iudaism, care nu putea fi
trecută cu vederea de Sf. Pavel 12.
O interesantă paralelă a fost propusă între educația Sf. Pavel și cea a lui
Moise –care fiind lepădat, l-a luat fiica lui Faraon și l-a crescut ca pe un fiu al ei.
Și a fost învățat Moise în toată înțelepciunea egiptenilor și era puternic în
cuvintele și faptele lui (F. A. 7,21-22). În aceste condiții se poate vedea că educația
străină de tradiția iudaică, nu era evitată ci cultivată. Și Sf. Vasile a studiat
împreună cu împăratul Iulian Apostatul la Universitatea din Atena, însă unul a
devenit unul din cei mai cinstiți sfinți creștini, pe când celălalt a dorit o reînviere a
religiei păgâne și o ditrugere a creștinismului 13. Cu privire la același subiect Sf.
Grigorie de Nazianz afirmă: la fel cum s-au alcătuit remedii prin concursul
anumitor reptile, la fel din literatura seculară am moștenit principiile cercetării și
speculației, în timp ce am respins idolatria 14.
Sfântul Pavel cu siguranță a primit o educație aleasă, cunoscând filozofia
păgână, dar nefiind influențat și cu atat mai puțin inițiat de religiile păgâne ale
vremii. De altfel înainte de venirea Mântuitorului lumea nu a fost uitată de

12
Ibidem, p. 102
13
Jaroslav Pelikan, Christianity and Classical culture, Yale University Press, New Haven & London, 1992-1993, p.
10-11.
14
Ibidem, p. 177.
Dumnezeu, nu a fost lăsată în beznă totală, dovadă că unii filozofi –Socrate,
Platon, Pitagora, Heraclit, ajung prin intermediul rațiunii și a Revelației naturale, să
vorbească despre un Dumnezeu unic și bun, despre valoarea virtuții, despre
valoarea unică a sufletului nemuritor (Dialogul Phaidon), un salt fantastic de la
politeism și excesele religiilor vremii. În acest context se poate spune și despre o
lucrare a Lui Dumnezeu prin religiile de misterii, care au anticipat moartea și
învierea Mântuitorului. Practic procesul exte invers de cum lasă să se înțeleagă unii
savanți. Dumnezeu se descoperă înainte de vreme prin intermediul unor religii
păgâne.
În finalul, se poate conchide că gândirea greacă-mitologică, senzualismul
dionisiac și tot ce împiedică pe om în comuniunea cu Hristos, rămâne în afara
teologiei ortodoxe apostolice și patristice. Ortodoxia a dobândit elenismul fără a fi
înrobit de acesta. Educația, știința, iubirea de frumos, arta, politica privită ca
reglementare a problemelor obștești și în general căutarea Adevărului, sunt
cunoscute și prelungite de Sfinții Părinți 15.
În ce privește relația între păgânism și creștinism, putem spune că religia
creștină nu este o nouă formă de păgânism, nici un sincretism păgâno-creștin, așa
cum lasă să se înțeleagă unii cercetători. Este cunoscut faptul (aici suntem de acord
cu savantul italian), că anumite rituri păgâne au supraviețuit în creștinism, dar nu
așa cum au fost ele, ci cu esența total încreștinată 16.

15
Pr. Prof. Gheorghe Metallinos, Elenism-Creștinism și taina îndumnezeirii omului, în Teologie și Viață, Iași,
ianuarie-iunie 2000, nr. 1-6, p. 166-169.
16
Pr. Dr. Lect. Ioan Stancu, Studii de istoria filozofiei religiilor, Ed. Tiparg, Pitești, 2004, p. 20.
Bibliografie

Alfred Loisy, Misteriile păgâne și misterul creștin, partea I, traducere de Dan

Stanciu, Ed. Symposion, Buc.,1996.
Andre Boulanger, Orfeu –legături între orfism și creștinism, Ed. Meta, Buc., 1992.
Preot Dr. Dumitru Viezuianu, Hristologia către Romani a Sfântului Apostol Pavel,
Ed. Tipografiei Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 1999.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică Ortodoxă –vol. 2, EIBMBOR,
Buc., 1978.
Erwin Rohde, Psyche, Ed. Meridiane, Buc., 1985.
Jaroslav Pelikan, Christianity and Classical culture, Yale University Press, New
Haven & London, 1992-1993.
Pr. Dr. Lect. Ioan Stancu, Studii de istoria filozofiei religiilor, Ed. Tiparg, Pitești,
2004.
Pr. Prof. Gheorghe Metallinos, Elenism-Creștinism și taina îndumnezeirii omului,
în Teologie și Viață, Iași, ianuarie-iunie 2000, nr. 1-6, p. 166-169.

Întocmire: Masterand al Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”-Iași

Moisei Lucian Mihail.