Sunteți pe pagina 1din 77

„Comoara sufletului ca şi-a minţii

E să iubeşti pentru-a putea ierta”


CADRUL TEOLOGIEI MORALE
Problema moralei – problema de a discerne permanent între bine şi rău

În primul rând constatăm răul şi apoi binele. Binele îl cunoaştem de cele mai
multe ori după experimentarea răului. Învăţăm din experienţa răului binele.
Răul nu se prezintă niciodată ca rău, ci ca bine. Nimeni nu ne ispiteşte cu răul, ci
totdeauna cu un bine înşelător.
Sfânta Scriptură: binele şi răul (binom) care definesc problemele de morală se
prezintă totdeauna (în două forme) în această formă:
- compusă
- confuză (bunele ia locul răului).
Problema extirpării răului = problema esenţială a dimensionării morale a vieţii. E
bine sau e rău? → cunoaşterea morală.
E necesar să distingem binele de rău pentru a identifica ceea ce ne duce la viaţă şi
a ne feri de ceea ce duce la moarte.
Marea noastră problemă: cum să păstrăm viaţa şi să o sporim.
Cel mai mare rău pentru om = moartea.
Problema noastră nu este un bine şi un rău arbitrar ci constatarea că unele lucruri
întreţin, păstrează viaţa iar altele îi sunt inamice.
Cuvântul poate aduce moartea.
Problemele de morală devin palpitante atunci când în spatele lor se află raportul
dintre viaţă şi moarte.
Noi creştinii nu vrem doar să trăim, ci să trăim astfel încât să moştenim viaţa
veşnică → Ce trebuie să facem? Nu doar să ne ferim de moarte, ci să găsim viaţa
veşnică.
De unde aflăm răspuns la dilemele morale – din Sfânta Scriptură, dar nu este
suficient → cum aflăm noi care este viaţa. Avem poruncile, avem conştiinţa, viaţa se
află la Cel ce a făcut-o „Întru lumina Ta vom vedea lumina”.
Exista o experienţă şi o cunoaştere morală a cărei miză este problema vieţii şi
morţii. Toţi oamenii se consideră experimentaţi în asta. În calitate de creştin această
problemă este si mai grea pentru că suntem o rasă cu pretenţii mai mari (dobândirea
vieţii veşnice). Pentru aceasta avem la îndemână experienţa înaitaşilor, conştiinţa, dar
pentru a răspunde tuturor problemelor morale avem nevoie de (o) lumina Celui ce este
cunoscătorul tuturor profunzimilor. Avem nevoie de o lumină capabilă să pătrundă în
toate profunzimile. Există un singur cunoscător al inimilor → să-L întrebăm pe El.
Un cuvânt, un gest, o privire pot duce la pieire.
Dacă credem că există o lumină trebuie să ştim unde o găsim.
Problemele morale <=> voia Lui Dumnezeu = viaţa şi binele nostru.
Cum aflăm voia lui Dumnezeu dacă suntem convinşi că aceasta e viaţa şi binele
nostru? Şi aceasta nu la modul general ci, acum, astăzi. Cum? Există vreo posibilitate?

1
El nu ne spune cum, ci El însuşi este viaţa. Viaţa nu e ca staţiile de benzină, unde
este izvorul vieţii? La Tine „Să se însemneze peste noi lumina feţii Tale”.
La Sfânta Liturghie – Liturghia Cuvântului – în fiecare duminică primim câte un
mesaj care nu este tocmai întâmplător. Noi trăim în legătură cu Dumnezeu într-un cadru
pe care El ni-l dăruieşte: calendarul. Permanent ne aflăm într-o perioadă care are
legătură cu viaţa noastră.
Dumnezeu ne comunică voia Sa în fiecare duminică la Sfânta Liturghie.
Dacă ne întrebăm ce este bine şi ce este rău în raport cu viaţa noastră răspunsul îl
avem în Sfânta Liturghie prin Cuvântul lui Dumnezeu pe care Îl primim. Dar cum
învăţăm noi ceea ce ne spune Mântuitorul?
În fiecare perioada a anului ne aflăm într-o perioada liturgică. Ca să înţelegem
ceea ce ni se spune trebuie să ţinem cont de perioada liturgică în care ne aflăm. Pentru a
înţelege o duminică trebuie să o situăm în perioada liturgică.
Mecanismul care ne scoate din moarte = iubirea (crucea = undiţa).
Adevărata iubire = iubirea vrăjmaşului. Dacă vreţi să ajungeţi pescari, să pescuiţi
aşa cum aţi fost pescuiţi, trebuie să iubiţi până la capăt, să vă pogorâţi acolo unde
Hristos s-a pogorât. (S-a pus în condiţia noastră şi a murit ca să ne dăruiască viaţa).
Cuvintele despre iubire sunt pe toate gardurile, peste tot se vorbeşte despre asta, (dar
suntem dispuşi să-i iubim pe alţii până nu ne calcă linia de demarcaţie) şi totuşi nu o
aflăm. De ce?
Aceasta depinde de inima fiecăruia (de ogorul unde cade sămânţa). Iubirea =
sămânţă, cel mai fragil lucru de pe pământ, dar această sămânţă (acest spor) are o
valoare inestimabilă pentru că în ea se află viaţă.
Iubirea = ca o sămânţă – pentru că nu vine dintr-o dată, trebuie cultivată ca să
rodească.
Auzirea cuvântului lui Dumnezeu în Sfânta Evanghelie ne prilejuieşte o
experienţă morală.

OBIECTUL TEOLOGIEI MORALE

Obiectul Teologiei morale este viaţa ca dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu a hotărât
că e bine să existăm, că viaţa noastră lipsită de orice explicaţie este un dar al lui
Dumnezeu.
Dar apare întrebarea: de ce face Dumnezeu astfel de daruri?
Ce este viaţa? Din punct de vedere teologic, viaţa este o prefacere (viaţa îşi
schimbă însuşirile, trece printr-un proces de asimilare, de creştere ...) în care constatăm
ca nivele inferioare ale existenţei sunt luate şi transformate în nivele superioare.
Poetul I. Alexandru spunea într-o poezie „planta mănâncă pietre / oaia mănâncă
plante / omul mănâncă oaia / dar pe om cine-l mănâncă? / (Necazurile?)” de unde se
poate ajunge la întrebarea: nu cumva şi omul este asimilat şi transformat în ceva
superior?
Cine îl preface pe om? Dumnezeu, El ne transformă pe noi în El. Ceea ce are mai
multă viaţă înghite ceea ce are mai puţină viaţă. Astfel se ajunge la o concluzie
esenţială: viaţa nu are anumite caracteristici date de la început, ci ea este o permanentă
2
prefacere; viaţa nu e un dat ci, ceva ce se schimbă, se transformă, se preface în mai bine
sau în mai rău.
Care e sensul existenţei atâtor lucruri în lume? De ce sunt ceilalţi pe lume? De ce
nu sunt numai eu şi Dumnezeu?
Lucrurile din lume sunt materia primă care contribuie la prefacere.
Fuerbach spunea: „Omul este ceea ce mănâncă” de unde rezultă că destinul
omului atârnă de ceea ce mănâncă. Mergând mai departe cu această afirmaţie putem
spune că rostul lumii este „să fie hrană”.
Toate lucrurile sunt o hrană, ceea ce înseamnă că ele satisfac o nevoie. Omul este
însetat de cunoaştere, cunoaştere care îi este satisfăcută cu ajutorul lucrurilor. Lucrurile
din lume ne ajută să cunoaştem şi astfel ne ajută să cunoaştem rostul vieţii noastre.
Sensul vieţii noastre este Dumnezeu → cum ne ajută aceste lucruri să înţelegem sensul
vieţii noastre, adică pe Dumnezeu? Cum învăţăm din ceea ce există încotro să ne
îndreptăm?
Chiar sensul existenţei acestor lucruri este acela de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Din existenţa lor omul sesizează ceva, un sens, sens care nu poate fi altul decât
Dumnezeu, căci El este cel ce preface viaţa noastră prin existenţa atâtor lucruri pe lume.
Prefacerea noastră se realizează – în raport cu Dumnezeu – printr-un proces de asimilare
în Dumnezeu.
Când nu ne punem întrebări în legătură cu ceea ce există încetăm a mai există ca
oameni.
Toată creaţia este o hrană necesară creşterii şi desăvârşirii noastre. Viaţa, prezenţa
celorlalţi, existenţa atâtor lucruri pe lumea aceasta ne hrăneşte, ne îmbogăţeşte.
Dumnezeu ne cheamă prin lucrurile care există în lume la ceva superior. Încă de
la crearea primilor oameni de Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei : „Puteţi mânca...”
şi aceasta nu pentru altceva decât pentru că aveau nevoie de creştere, nu o creştere
trupească, ci un alt fel de creştere care să-i ducă la asemănarea cu Dumnezeu, la
desăvârşire. Iată deci că Dumnezeu a creat această lume (pentru) chemându-l pe om la
ceva superior.
Viaţa este un dar al lui Dumnezeu → sensul vieţii îl înţelegem înţelegând
noţiunea de „dar”. Ce este darul? Darul este o manifestare, un mijloc care iniţiază o
relaţie de iubire. Darurile continuă pentru că iubirea se iniţiază în fiecare zi. De aici
rezultă că:
1- darul iniţiază.
2- darul este semnul unei intenţii.
3- darul descoperă pe de o parte, dar şi ascunde pe de altă parte, el nu
spune totul. Darul descoperă, dar tocmai prin faptul că e dar el şi ascunde ceva şi
aceasta pentru a păstra libertatea celuilalt, pentru a-i da posibilitatea să accepte sau să
refuze. El însă pretinde totdeauna un răspuns, nu poate fi ignorat.
4- darul trezeşte recunoştinţa, mulţumirea.
Dumnezeu prin darurile pe care ni le face ne face avansuri, dar nu ne constrânge.
Prin darurile Sale Dumnezeu ne descoperă ceva, dar totodată ne şi ascunde ceva pentru
a nu ne ştirbi libertatea. El aşteaptă să vadă cum răspundem noi, în mod liber,
necondiţionat la chemările Sale, la avansurile pe care ni le face. Ultimul lui gând este
acela de a ne îmbrăţişa El Însuşi.
3
Cum primim darurile, care este atitudinea noastră în faţa unui dar?
- le putem primi sau nu
- putem vedea în dar pe dăruitor sau nu
- ne putem arăta mulţumitori, recunoscători faţă de darul primit sau nu
Dumnezeu a pus între noi şi El aceşti intermediari tocmai pentru a nu ne
constrânge. Dumnezeu ne dă posibilitatea să-L descoperim în darurile Sale sau să uităm
de El oprindu-ne doar la daruri fără a vedea în ele pe Dăruitor.
Dumnezeu în cele ascunse se descoperă şi în cele descoperite se ascunde
(duminica vindecării fiicei lui Iair şi a femeii cu scurgere de sânge ). Omul nu este un
obiect, el are o spontaneitate care face ca în fiecare zi să-i palpite inima.
Darurile ne sunt făcute pentru a descoperi în ele pe dăruitor. Dumnezeu a creat
această lume astfel încât lucrurile nu ni se descoperă decât angajându-ne în ele pentru ca
astfel ele să contribuie la prefacerea vieţii noastre.
Consumul lucrurilor înainte de vreme duce la nefericire.
Fără libertate nu există iubire. Dumnezeu Însuşi nu s-ar fi putut îndrăgosti de noi
dacă nu ne-ar fi făcut liberi.
Dumnezeu ne vorbeşte aşa ca El, discret, ca un îndrăgostit autentic. În toate
lucrurile naturale putem descoperi declaraţii pe care Dumnezeu ni le face ( ex: ne
impresionează şi lumina şi întunericul ). Pentru a sesiza însă aceste declaraţii trebuie sa
existe în noi inima care îl caută pe Dumnezeu. Doar având o astfel de inimă Îl putem
afla pe Dumnezeu. Lucrurile sunt mai valoroase pe măsură ce ele ne fac o chemare, ne
fac o promisiune, fac să ne palpite inima.
Omul însă este îndoielnic: vrem să Te cunoaştem, nu vrem să Te cunoaştem,
vrem să nu te cunoaştem. Oamenii se plictisesc de viaţă şi întrebarea este de ce? Pentru
că nu mai există un Dăruitor pentru. Lucrurile din lume nu mai sunt chemări, avansuri
făcute de Dumnezeu. Nu-i mai iubeşte nimeni şi nimeni nu le mai primeşte iubirea.
În concluzie trebuie să spunem că nu mai este cazul să ne plângem, să spunem că
Dumnezeu nu ne vorbeşte. Toate lucrurile din lumea aceasta ne vorbesc. Sensul
fundamental al creaţiei este acela de dar, dar care contribuie la prefacerea vieţii noastre.
Prin dar se închide un circuit şi orice circuit se ambalează.
Viaţa ca dar al lui Dumnezeu nu e gata de la început, ea este o propunere, o
chemare, un avans făcut omului pentru a merge mai departe.
Darurile sunt expresia dragostei, dar ele ascund şi un oarecare interes: vrem mai
mult.
Prin libertate şi iubire ne asemănăm cu Dumnezeu.
Viaţa ca dar al lui Dumnezeu este o creştere, o creştere în iubire, este ceva ce se
înnoieşte şi este totdeauna înnoită. Vine Duhul Sfânt peste ea pentru a o ajuta să ajungă
mai sus, pentru a preface viaţa noastră în El însuşi, de aceea preotul se roagă la fiecare
Sfântă Liturghie „Trimite Duhul Tău cel sfânt...”
Există cineva care ne iubeşte pe toţi – omeneşte nu este posibil – acesta este
Dumnezeu Cel care ne-a spus „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” adică iubiţi pe prieteni, iubiţi-
vă familia, dar iubiţi şi pe cei mai de jos, iubiţi chiar şi pe vrăjmaşii voştri.
Cel mai aproape de tine, cel care te iubeşte cel mai mult nu este cel ce îţi opreşte
deschiderea spre ceilalţi ci cel ce te face să te deschizi şi mai mult spre aceştia.

4
ORDINEA MORALĂ – dimensiunea ontologică a ordinii morale

Prefacerea înseamnă metabolism, înseamnă ardere, înseamnă viaţă, dar nu orice


ardere = viaţă.
Viaţa impune o anumită ordine „Ai pus hotare pe care nu le vor trece” .. Viaţa are
o ordine a ei.
Care sunt condiţiile în care viaţa de păstrează? –dimensiunea ontologică a ordinii
morale, adică cum sunt lucrurile, cum a făcut Dumnezeu lumea plină de viaţă.
Care este cauza a ceea ce există? De ce există viaţa? De ce existăm noi? Oamenii
de ştiinţă spun că există un hazard. Nimeni nu poate accepta ideea că este o întâmplare
că există.
Cauza a ceea ce există este CINEVA!
Dionisie Areopagitul: „La originea tuturor lucrurilor este o iubire a lui Dumnezeu - o
iubire extatică (generozitatea # iubire)”.
Dumnezeu are viaţa in bine, nu ne creează pentru că are nevoie de noi. Ne face
dintr-o iubire interesată de răspunsuri. Dumnezeu iubeşte în aşa fel încât să stimuleze
iubirea în cei iubiţi.
La originea existenţei noastre nu este hazardul, ci intenţia lui dumnezeu „Să fie!”
Ontologie – cel ce există (Dumnezeu le creează, le susţine, le vrea întoarse spre
bine pentru a închide circuitul iubirii)
Dumnezeu
Creează ca să-i răspundă
Făptura
(viaţa)
Neant
Sfântul Dionisie îl compară pe Dumnezeu cu Soarele. Soarele este centrul vieţii –
transmite căldură şi lumină. Există un unic soare, un unic Dumnezeu şi toate făpturile se
împărtăşesc de viaţă de la Dumnezeu.
„Sfatul cel din veci al lui Dumnezeu” (Sf. Pavel) = planul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-
a creat nu la întâmplare, are un gând, un plan. În planul lui Dumnezeu nimeni nu este
inoportun, nimeni nu e în plus. Fiecare are locul său. Asta numesc părinţii raţiune
divină. (gând, intenţii). Gândul lui Dumnezeu = cum ar trebui să fim noi ideali. În
mintea lui dumnezeu suntem toţi împliniţi. Pe cei iubiţi îi purtăm în interiorul nostru la
modul ideal.
Dumnezeu ne creează pe fiecare după gândul Său. Dumnezeu ne- predestinat
nişte date fiziologice al e existenţei noastre (data naşterii)
„predestinări şi voiri dumnezeieşti” – acestea sunt unice, ne identifică (raţiunea
dumnezeiască cuprinde: ce, cât, cum?)
„este măsura celor ce sunt”
„ale Tale sunt intrările şi ieşirile vieţii”.
Fiecăruia îi este alocată o anumită măsură – talanţi (mama este cauza dar şi ţinta;
pruncul cere iubire căutând sânul mamei.

5
Dacă vrem să avem viaţă trebuie să închidem circuitul vieţii. Dumnezeu ne-a
creat ca să ne întoarcem la El – este cauza şi ţinta. Lumea toată este un sân „sânul lui
Avraam” → toate sunt sânul lui Dumnezeu. Vrem să descoperim iubirea lui dumnezeu
în toate – ea ne dă viaţă. La toate vârstele se moare. Se moare pentru că refuzăm iubirea.
Noi căutăm (iubirea) împlinirea noastră, ea este în Dumnezeu pentru că acolo este
paradigma.
De ce a creat aşa multe făpturi? Dumnezeu este risipitor? Nu cumva suntem prea
mulţi copii la un singur sân?
Dionisie Areopagitul: „Erosul, fie îngeresc, fie sufletesc, fie fizic să-l înţelegem
ca o putere unificatoare şi înarticulatoare ..………………….”
În iubire ne asemănăm cu Dumnezeu. Toate făpturile sunt înzestrate cu ceea ce
este necesar pentru întoarcerea la Dumnezeu. Erosul celorlalte vieţuitoare – toate au în
ele rânduiala lui Dumnezeu să-şi împlinească viaţa, să-şi .........
Există o ierarhie a existenţei :
- unele superioare
- unele inferioare
Erosul este o putere:
- unificatoare - le face pe toate una
- înarticulatoare – fiecare îşi păstrează propria identitate.
Iubirea are mai multe direcţii:
- iubirea pe aceeaşi linie
- iubirea pe cei mai mici
- iubirea pe cei de sus.
La ce foloseşte ierarhia existenţelor? Ce este ierarhia?
- scopul ierarhiei este asemănarea cu dumnezeu
- făpturile sunt asemenea unor oglinzi: primesc iubirea „dar o şi transmit”
- fiecare primim în mod direct iubire de la Dumnezeu şi de la ceilalţi.
Dumnezeu ne-a creat primitori, dar şi transmiţători de lumină. Luna =
oglindă naturală.
Există mai mulţi pentru mai multă iubire.
De ce nu arată lumea aşa cum e în planul lui Dumnezeu? „stârniţi-vă unii pe alţii
la paraxismul iubirii” (Sf. Pavel) – îndemnaţi-vă unii pe alţii la iubire.
Toate funcţionează doar dacă vrem! Mişcarea vieţii = mişcarea inimii (primeşte şi
dă). Făpturile au libertatea lor, primim şi putem refuza să returnăm „Dumnezeu ne-a
prehotărât pentru înfiere” (Efeseni) vorbeşte de Împărăţia Fiului Iubirii sale –
dimensiune hristologică.
Ca să fim într-un gând trebuie să ne iubim (concord ? a avea o singură inimă) „Să
aveţi în voi acelaşi cuget” – în Hristos este CINEVA prin Care, cu Care se împlineşte
planul. Şi-a asumat natura omenească şi na dus-o la desăvârşire. Este începătura
mântuirii noastre - primul înviat din morţi, dar nu singurul.
Efeseni 1, 10 – destinul omului de a fi readunate toate în Hristos. Toate cele
diferite le adună în iubirea Sa.
Hristos vindecă dezbinările. Biserica este trupul lui Hristos, iar noi mădularele. +
dimensiune hristologică a lumii.

6
Tot ceea ce vrem noi să fim, EL este DEJA!, drumul existenţei a fost deschis. Sf.
Atanasie: „Dumnezeu s-a făcut om ca să-l îndumnezeiască” în Hristos sunt toate şi toate
sunt pentru El. (Sf. Maxim: „Răspunsul R60 către Talasie” Filoc.3).
Ţinta spre care s-au făcut toate = pentru unirea cu dumnezeu (R22) „Ne va barăta
bogăţia veacurilor viitoare”, „ a ajuns la noi sfârşitul veacurilor. Cum? Dumnezeu a
tocmit veacurile cu înţelepciune, rânduindu-le pe unele pentru întruparea Fiului Său, iar
pe altele pentru lucrarea îndumnezeirii omului. Dumnezeu a lucrat coborârea Sa la
oameni → Hristos. După ce S-a făcut om, veacurile au fost rânduite pentru
îndumnezeirea omului.
Altă scară pentru îndumnezeirea omului nu există.
Coborârea lui Dumnezeu la noi, Întruparea Sa s-a produs treptat. Sfinţii Părinţi
vorbesc de trei întrupări:
- în raţiunea lui lucrurilor
- în cuvintele Scripturii
- ipostatică personală
Trupul = dimensiunea unei făpturi accesibilă simţurilor.
Vorbim de dimensiunea:
- inteligibilă ( au un sens)
- sensibilă (cum arată) – ≈ trup al lucrurilor.
Toate lucrurile au un sens, un cuvânt al lor.
Dumnezeu s-a întrupat în raţiunea lucrurilor → Revelaţie dumnezeiască. Noi, ca
făpturi raţionale, observăm sensul lucrurilor, care ne duce cu gândul la o raţiune
superioară. Sensul lor este ca un trup al lui Dumnezeu. Este ceva prin care Dumnezeu
este vizibil. Prin acesta Dumnezeu ne vorbeşte despre Sine. Toate lucrurile din această
lume sunt cuvinte care ne vorbesc despre Dumnezeu. Toate cuvintele au două
dimensiuni:
- duh (înţeles)
- literă
Pentru a ajunge la sens trebuie să luăm contact cu litera.
- cuvintele Scripturii ne vorbesc despre El = înţelesul cuvintelor Scripturii
sensul Scripturii
Prin intermediul trupului, Dumnezeu se face cunoscut, dar lucrurile şi cuvintele
fiind şi ele trupuri ale lui Dumnezeu, prin care El ni se face cunoscut → privind acest
trup, înţelegându-i rostul → cunoaşterea lui Dumnezeu care este scopul vieţii noastre,
cu alte cuvinte ne înţelegem scopul, rostul nostru.
Se mai poate vorbi însă şi de o lată întrupare, întruparea în virtute.
- virtuţile = calităţi pe care le are Dumnezeu
- virtuţile cu fapta = îndumnezeirea omului.
„Cuvântul lui Dumnezeu vrea să lucreze pururea şi în toţi taina întrupării Sale” –
toţi să-L naştem pe Hristos prin virtuţi → dimensiunea hristologică a moralei.

7
DIMENSIUNEA PNEVMATOLOGICĂ A ORDINII MORALE

Taina Întrupării Domnului – centrul vieţii creştine

Noi primim daruri de la Dumnezeu cu care dacă lucrăm devenim dumnezei după
har.
Duhul Sfânt e totdeauna la contactul lui Dumnezeu cu creaţia Sa. Tot ceea ce se
face, se face printr-o lucrare negrăită a Duhului Sfânt care Îl descoperă pe Dumnezeu
dar, totdeauna Îl şi ascunde. Consecinţă: tot ceea ce există e ţinut de Duhul Sfânt care Îl
face pe Dumnezeu prezent în toate făpturile Sale. Duhul Sfânt le susţine în existenţă.
Nimic din ceea ce e creat de Dumnezeu nu e lipsit de Duhul Sfânt (Antifoanele
Utreniei „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază şi cu curăţie se înalţă...” – unul e dedicat
Duhului Sfânt). Duhul Sfânt nu e prezent la toate făpturile la fel: cele insuflate într-un
fel şi în alt fel în cele insuflate. Nici în toţi creştinii nu e prezent la fel: unii care numai
l-au primit şi unii care se folosesc de prezenţa Duhului Sfânt (ex: doi atleţi care se
hrănesc la fel). Toţii creştinii au Duhul Sfânt dar la unii se vede această prezenţă, este
evidentă, valorifică prezenţa Duhului Sfânt.
Rezultă că toate făpturile sunt purtătoare ale unei sfinţenii originale: toate au un
rol, un scop, o anume curăţie.
Distrugerea, furtul, murdăria avutului public = „...... naţional”, totul e călcat în
picioare.
În tot ceea ce există, CINEVA a pus ceva din Duhul Sfânt, a valorificat darurile
Duhului Sfânt. Toate sunt purtătoare ale sfinţeniei → că orice distrugere este un păcat..
Toţi oamenii sunt purtători ai Duhului Sfânt, toţi sunt fii lui Dumnezeu.
Iată ce datorăm celorlalţi, tuturor făpturilor însufleţite şi neînsufleţite prin care
Dumnezeu îşi exprimă iubirea faţă de oameni. Ei sunt purtători ai iubirii lui Dumnezeu,
ai lucrărilor Duhului Sfânt prin care ne vorbeşte Dumnezeu pentru a-L cunoaşte şi
pentru a ne înţelege scopul vieţii noastre.
Duhul Sfânt ne călăuzeşte la cunoaşterea lui Dumnezeu pentru a înţelege tot ceea
ce Dumnezeu ne-a dat: dragostea faţă de noi şi promisiunea unirii depline cu El.
Sfântul Serafim: „Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt”
- se referă la aspectul conştiinţei la cunoaşterea conşt. a prezenţei lui Dumnezeu
în noi. Noi descoperim prezenţa lui Dumnezeu în noi dacă acţionăm ca şi Dumnezeu.
Făcând lucrurile lui Dumnezeu, noi devenim asemănători Lui. Cum se întâmplă
aceasta? Să-i întrebăm pe cei care au experimentat.
- Sf. Serafim de Sarov, Sf. Simeon, Sf. Apostol Pavel sunt cei care au cunoscut că
Dumnezeu e prezent în noi. Aceste persoane se cunosc după roade: dragostea, bucuria,
pacea .... sau după ceea ce spune Sf. Pavel că este dragostea (Corinteni 13).
Rugăciunea = lucrare a Duhului Sfânt „Duhul Sfânt se roagă în noi cu suspinuri
negrăite”.
Entuziasmul (pe) care îl cuprinde pe creştin duminica = roada Duhului Sfânt. Ziua
Domnului = o zi specială, atunci are loc o unire cu Dumnezeu în Duhul Sfânt.
Această dimensiune pnevmatologică vrea să ne atragă atenţia asupra acestei
prezenţe tainice, inefabilă a lui Dumnezeu în toate făpturile Sale şi la faptul că suntem

8
chemaţi să o descoperim. Oamenii inspiraţi de Duhul Sfânt pot vedea în aceste lucruri,
daruri ale lui Dumnezeu şi chiar pe Dumnezeu Însuşi.

DIMENSIUNEA ANTROPOLOGICĂ A ORDINII MORALE

Privindu-ne pe noi înşine cum suntem alcătuiţi, natura umană, putem răspunde la
întrebarea: unirea cu Dumnezeu este posibilă?
Ne interesează să înţelegem ceva despre destinul, vocaţia omului din modul cum
este alcătuit.
Ce înseamnă că omul are trup, suflet cu facultăţi?
Sfânta Scriptură despre crearea omului:
- omul apare la sfârşitul creaţiei (timpul)
- modul în care este creat omul.
Geneza iudeo-creştină = antropocentrică, e preocupată să arate felul în care
cosmosul intră în destinul omului. Dumnezeu din dragoste faţă de noi ne pune totul de-a
gata ca să ne bucurăm. Omul e făcut pentru a fi beneficiarul a tot ceea ce există. Dacă
suntem beneficiarii creaţiei nu înseamnă că aceasta ar trebui distrusă.
Omul e creat desăvârşit de la început. Sf. Grigore al Nissei constată că între
ordinea creaţiei şi crearea omului = similaritate. După cădere omul: plantă, animal →
om.
Grecii:
- suflet vegetativ – se caracterizează prin nutriţie şi creştere
- suflet animal + percepţie, simte
Omul la început se hrăneşte şi creşte. De la o anumită vârstă se poate vorbi de un
mod de viaţă specific anim. Omul se manifestă ca om (raţional) o dată cu prima
articulare verbală. Sf. Grigore constată că Dumnezeu l-a făcut pe om nu numai cu suflet
raţional, ci şi cu trup potrivit pentru acest suflet, capabil de suflet raţional. (P.S.B. 30
Grigore de Nyssa)
Sf. Grigore: între suflet raţional şi trup trebuie să existe o compatibilitate. Statura
verticală a omului e cea mai potrivită pentru sufletul raţional. Între poziţia verticală şi
sufletul raţional există o legătură: avem mâini şi picioare, mâinile eliberează gura de
servitutea apucării, gura eliberează cuvântul, cuvântul e expresia raţiunii, raţiunea
eliberează iubirea, dă posibilitatea iubirii plenare, iubirea ca răspuns la iubirea lui
Dumnezeu.
Deci numai un trup e compatibil cu destinul omului de fiinţă liberă, raţională,
cugetătoare. Dumnezeu a făcut omul cu un trup (purtător de logos, de raţiune, de
cuvânt) potrivit cu sufletul său raţional.
Superioritatea omului: este inferior tuturor vieţuitoarelor, dar prin raţiune le
foloseşte pe toate în avantajul său. Din felul în care ne-a creat Dumnezeu, reiese
calitatea omului de beneficiar al creaţiei.
Trupul este un instrument prin care cele interioare se exteriorizează. Trupul =
organ al sufletului. Trupul ne exteriorizează, ne face vizibili celorlalţi, dar şi ascunde
sufletul. Ce e mai personal din noi înşine este privirea.
Cum sluj. alc. noastră trupească relaţiei noastre cu Dumnezeu?
9
Trupul este oglinda oglinzii:
ceea ce îl caracterizează pe om
suflet raţional
Omul îl defineşte
trup

Prin suflet raţional omul se aseamănă cu Dumnezeu. Omul prin raţiune sa, Îl arată
pe Dumnezeu. Oglinda are însuşiri pe care nu le are, numai le reflectă. Sufletul ne arată
o calitate a lui Dumnezeu pe care omul o are în mod derivat.
Dacă sufletul = oglindă → trupul = oglindă a oglinzii.
Sufletul când reacţionează firesc este iubitor pentru că reflectă iubirea pe care
Dumnezeu i-o dă. Toate acestea îl definesc pe om ca fiinţă iconică (icoana = oglindă, ne
uităm la chip, dar ne închinăm prototipului)
Ceea ce este omul = vedere a lui Dumnezeu.
Dacă sufletul (oglinda) în numele libertăţii sale refuză iubirea, lumina, ea se vede
pe ea însăşi, ceea ce este = materie.
Omul:
- fie reflectându-L pe Dumnezeu; se înalţă la El
- fie decade.
Sufletul oglindându-L pe Dumnezeu transmite ceea ce este El; trupul oglindeşte
sufletul.
Dacă oglinzile sunt orientate spre lumină, ele reflectă lumină. Dacă aceste oglinzi
se taie, trupul parazitează lumea. Dacă omul nu-L mai arată pe Dumnezeu, atunci el
arată ceea ce este dedesubtul lui.
Întorcând spatele luminii nu putem reflecta decât întunericul.
Omul este ceea ce transmite: fie se înalţă, fie coboară. Aceasta depinde de alcătuirea
noastră: că avem suflet raţional. Aceasta este măreţia omului, dar poate fi şi tragedia lui.
Când nu funcţionează conform destinului nostru funcţionăm catastrofic.
3 facultatea vegetativă – oferă posibilitatea de creştere – raţională
facultatea DORINŢEI
Suflet rational 2 facultatea senzitivă (perceptivă) facultat. sentim
facultatea VIGORII
iraţional (IUŢIMII
1 facultatea cugetătoare (raţională)

Funcţia senzitivă e supusă raţiunii; raţiunea o poate controla.


Facultatea vigorii → împlinirea dorinţei.
Facultatea cugetătoare: - de cunoaştere a lui Dumnezeu (apofatică)
- reflexia cunoaşterea lumii
- percepţie
Facultatea senzitivă: - facultatea DORINŢEI
- facultatea VIGORII (IUŢIMEA)

10
Dumnezeu l-a creat pe om cu această facultate superioară.
„Ambigua” Sf. Maxim Mărturisitorul (pag.74)
Cel pe care îl iubeşti te face să ieşi din tine spre El. Atunci când te gândeşti la cel
drag, cel care iubeşte este umplut de energie. Nu vrei să te mai ştii pe tine, ci să te
cunoşti în celălalt. Vrem să fim îmbrăţişaţi de Dumnezeu astfel încât să nu ne mai
cunoaştem decât din această îmbrăţişare.
Această mişcare de unire cu dumnezeu se realizează pentru că aşa am fost făcuţi
de Dumnezeu ca să fim îmbrăţişaţi de El şi totodată pentru că am fost creaţi cu dublă
natură: suflet şi trup.
pag.98
Raportul dintre trup şi suflet: ele sunt una, trupul-instrument de care se foloseşte
sufletul. Sufletul îi dă viaţă şi unitate. Fără suflet trupul moare şi îşi pierde unitatea.
Sufletul, pentru că nu e trupesc nu e mărginit de trup. Sufletul nostru are o relaţie
importantă şi cu lucruri din afară, cu lucruri din trecut şi viitor şi chiar
necircumstanţiale. Sufletul nu se exprimă la fel prin toate mădularele ( ex: cu inima,
creierul, plămânii-cu fiecare o anumită legătură ).
Dar noi în calitate de persoane folosim toate mădularele. Şi sufletul foloseşte
deodată toate mădularele. Fiecare organ are capacitatea de a lucra cele ale sufletului în
mod propriu. Această lecţie pe care ne-o dă natura ne învaţă ceva foarte important
pentru vieţile noastre.
pag.93 Dumnezeu
Suflet Să atârnăm de Dumnezeu, să ne unim cu El prin cunoaştere.
Trup Sufletul prin intermediul trupului intră în legătură cu semenii
şi cu cele inferioare. Să facem trupul nostru trup al lui
Dumnezeu.
Dacă Îl iubim pe Dumnezeu trupul nu va mai fi numai organ al sufletului, ci chiar
organ al lui Dumnezeu. Trupul nu este în sine raţional, dar prin îndreptarea sufletului
spre Dumnezeu, trupul se raţionalizează, lucrează conform sufletului pe care l-a făcut
Dumnezeu. Dumnezeu face bine semenilor şi prin trupurile noastre. Trupul mediază
trimiterea ajutorului lui Dumnezeu. Nu numai sufletul slujeşte lui Dumnezeu ci şi trupul
nostru.
Omul care ţine cont de Dumnezeu, dacă sufletul nostru atârnă de Dumnezeu,
Dumnezeu se sălăşluieşte şi în trupul lui. Dumnezeu Însuşi se face legătură de
nedezlegat dintre trup şi suflet, El ne dă viaţa veşnică. Atunci când sufletul se face
trupului ceea ce Dumnezeu este sufletului Creatorul stabileşte o legătură de nedezlegat a
sufletului cu trupul. Unindu-se cu omul şi prin om cu toată făptura, Dumnezeu se uneşte
cu tot ceea ce există, El devine totul în toate.
Când sufletul se uneşte cu Dumnezeu, viaţa noastră e dată de însăşi prezenţa lui
Dumnezeu în noi. Nu ne mai dă viaţa de la distanţă, ci El Însuşi, viaţa, se sălăşluieşte în
noi. Dumnezeu cu toate că este necreat, se uneşte cu sufletul nostru şi prin aceasta cu
trupul nostru încât Cel care nu poate fi cunoscut, poate fi cunoscut în ceilalţi. Dacă vrem
să-L vedem pe Dumnezeu trebuie să ne uităm la cei care trăiesc uniţi cu El. (ex. Astăzi:
Sf. Muceniţă Ecaterina – sec III, extraordinar de cultivată). „Minunat este Dumnezeu

11
întru sfinţii Săi”, „Aşa să lumineze lumina ...” (Lumina o dobândim numai unindu-ne cu
El).
Pag.221-222
Dacă în viaţa aceasta noi vedem sufletul prin mişcările trupului şi ştim că există
Dumnezeu din mişcările sufletului, în viaţa veşnică va fi invers: ceea ce se va vedea va
fi sufletul nu trupul, ne vom cunoaşte acolo prin mişcările sufletului → const. suflet-
trup este într-o anumită dinamică: putem să ne folosim facultăţi în scopul ascendent spre
Dumnezeu astfel încât să nu mai rămână nimic trupesc în noi. (sufletul să înghită
trupul).
În viaţa veşnică trupul va fi supus intru totul sufletului. Acolo relaţia dintre
oameni va fi directă, nemijlocită.
Raiul sau/şi iadul începe în sufletul nostru încă din această viaţă în funcţie de
modul cum folosim facultăţile sufletului nostru. Tot ce trăim aici, vom trăi mai deplin în
cealaltă lume.
Cunoscând rolul dumnezeiesc al lucrurilor → Dumnezeu.
Patimile = boli ale facultăţilor sufletului.
Dacă aici în loc să ne îndreptăm spre Dumnezeu într-o mişcare ascendentă spre
Dumnezeu, ne înstrăinăm de Dumnezeu sufletul părăseşte trupul şi prin aceasta întreaga
creaţie.
Aşa cum uităm de Dumnezeu, uităm de existenţa sufletului. Fie funcţionăm în
sensul umplerii treptate cu Dumnezeu, fie uităm de Dumnezeu parazitând trupul.
Pentru omul care îl uită pe Dumnezeu valorile lui se sfârşesc o dată cu moartea
trupului iar pentru omul care îl caută pe Dumnezeu aceste valori abia acum îşi găsesc
sensul. „Flăcările iadului sunt flăcările iubirii lui Dumnezeu” Isaac Sirul – Filocalia X.
Iadul şi raiul depind de funcţionarea noastră, de felul în care noi răspundem
iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeu ne îmbrăţişează pe toţi, dar pentru unii această
îmbrăţişare e fericirea supremă, iar pentru alţii ea devine sufocantă.
Acum noi Îl putem ignora pe Dumnezeu, dar dincolo El va fi totul în toate şi nu
va mai putea fi ignorat, astfel viaţa celor care trăiesc prin sufletul care parazitează viaţa
trupului, va deveni insuportabilă, un chin fără sfârşit.
Relaţia între suflet şi trup este ceea ce ţine de relaţia noastră cu Dumnezeu.
Sufletul dă viaţă trupului, moartea acestuia face trupul un cadavru, Dumnezeu dă viaţă
sufletului, ruperea legăturii sufletului cu Dumnezeu, face din suflet un cadavru.
Depinde de relaţia noastră cu Dumnezeu destinul nostru veşnic.
Pag.114, 115.
bine bine
1. a fi - a fi - a fi pururea
rău rău atârnă şi de noi
bună bună
existenţa – existenţa - existenţa veşnică
rea rea
natura voinţa ← lucrarea har
puterea depinde şi de noi odihna/munca

1. atârnă numai de Dumnezeu ca şi cauză


12
Din capacităţile sufleteşti şi trupeşti pe care le avem putem acţiona în sens bun
sau rău.
Pag.332-333
Ceea ce primim prin natură actualizat prin lucrare, odihna este ceea ce primim
dincolo. Dacă este odihnă fericită sau nu, aceasta depinde de modul cum folosim
talanţii pe care ni i-a dăruit Dumnezeu.
În viaţa aceasta este o pedagogie: primim puţine lucruri dar în funcţie de ele
primim mai multe sau din contră ni se ia şi puţinul primit.
de modul cum le folosim
Noi primim lucrurile în arvună pentru a ne învăţa treptat şi a ajunge astfel la
înţelepciunea de a folosi lucrurile lui Dumnezeu.
Viaţa aceasta este exercitarea puterii şi voinţei pentru a primi cele veşnice.
Suntem făcuţi spre înălţare şi e vai de noi când alegem înjosirea.
Dumnezeu ne îmbrăţişează în darurile sale. Dumnezeu e prezent acolo şi aşteaptă
cu inima palpitândă ca omul să înţeleagă că este El acolo.
De felul cum funcţionează omul atârnă destinul celorlalţi. Prin om poate fi
îndumnezeită întreaga natură. Întreaga făptură atârnă de destinul omului: Dumnezeu l-a
pus pe om în mijlocul făpturilor pentru a face legătura între lumea inteligibilă şi cea
sensibilă.
Dumnezeu vrea să se unească cu toate prin intermediul omului.

13
DIMENSIUNEA ANTROPOLOGICĂ A ORDINII MORALE

Despre cădere

Ceea ce ştim este că un înaintaş al nostru a folosit darurile lui Dumnezeu altfel
decât trebuia, ori destinul existenţei noastre depinde tocmai de aceste daruri pe care le-
am primit şi de modul cum le folosim. Nefolosind aceste daruri în sensul împlinirii
existenţei lor înaintaşii noştri au avut de suportat consecinţe ale îndepărtării de
Dumnezeu, de Lumină. Acestea se răsfrâng până în zilele noastre şi mai departe,
condiţii pe care nu noi le-am creat.
Condiţiile subiective ale căderii nu pot fi refăcute.
În ce a constat căderea omului de Dumnezeu? Cum a fost posibilă căderea şi care
sunt condiţiile acesteia? Sunt întrebări la care aflăm răspuns din Sfânta Scriptură care ne
învaţă că există o putere adversă în această lume, dincolo de puterea umană, pe care nu
o putem şi nu trebuie să o neglijăm.
Răul în această lume are o existenţă personală, nu este doar un simplu mecanism
(mecanismul ≠ de persoană, care are ceva personal). Răul este personalizat în ipostasul
demonilor. El intervine cu ceva neprevăzut, de aceea trebuie să fim vigilenţi.
ISPITA: Cu ce e ispitit omul? Omul e ispitit cu însăşi vocaţia sa. Diavolul nu-i
propune ceva ce este mai puţin important decât scopul la care vrea el să ajungă, ci îl
ispiteşte pe om cu însăşi acest scop, cu scopul pentru care a fost creat. Omul e ispitit cu
lucruri serioase, mari. El nu cade prin chestiuni nesemnificative. Suntem ispitiţi cu
lucruri care au pentru noi o mare importanţă. Diavolul foloseşte pentru a ne înşela însăşi
adevărul. Niciodată răul nu ni se înfăţişează ca rău ci totdeauna ca bine.
Diavolul nu ne prezintă alternative, el nu are propriile-i daruri, lupta sa
necontenită este de a deturna darurile primordiale.
PĂCATUL: este folosirea darurilor izolându-le de Dăruitor. Vrem să ne împlinim
existenţa dar fără Cel ce ne-a dăruit-o, vrem să fim dumnezei fără Dumnezeu.
Faptul că primim ne îndatorează imperios să întoarcem ceea ce primim Celui ce
ni le-a dăruit. Dacă răspundem pozitiv între noi şi Dumnezeu se formează un circuit
închis al iubirii şi astfel viaţa noastră sporeşte.
Părinţii spun că mâncarea din pom n-ar fi fost fatală dacă protopărinţii s-ar fi căit.
„sunt gol” – mi-am descoperit ceea ce am eu fără Tine.
În loc ca relaţia de iubire să se refacă începe justificarea, deresponsabilizarea.
Hotărârea de a trăi astfel duce din ce în ce la o îndepărtare mai mare de Dumnezeu.
Izgonirea din Rai este consecinţă a ceea ce omul a hotărât singur: să folosească
darurile lui Dumnezeu altfel decât în Rai. Raiul este locul unde omul este în
proximitatea lui Dumnezeu.
Sf. Maxim Mărturisitorul „Ambigua” pag.155
Omul cade pentru că nu-L mai vede pe Dăruitor în darurile sale, ci se vede numai
pe izolat. Deşi are ochi îi închide, se hotărăşte să trăiască cu ochii închişi. Dumnezeu
neputând fi sesizat prin simţuri, renunţând la posibilitatea de a-L sesiza altfel decât prin
simţuri, omul cade.

14
Dacă privim lumea numai cu aceste organe de percepţie nu-L mai putem sesiza pe
Dumnezeu. Noi trebuie să ne folosim de funcţia noastră raţională.
Fuerbach: „Omul este ceea ce mănâncă” – e biologic. Dar Îl putem mânca şi pe
Dumnezeu, fiind asimilaţi astfel în Dumnezeu, ceea ce face ca viaţa noastră să
sporească. Noi Îl mâncăm pe Hristos pentru ca El să ne mănânce pe noi, să ne asimileze.
Omul depinde de circuitul iubirii. Dacă nu există acest circuit, însăşi viaţa lui biologică
este extrem de precară. Ceea ce întreţine viaţa noastră este tocmai IUBIREA între
făptură şi Creator.
Dacă noi prin afluxul darurilor lui dumnezeu nu primim şi iubirea Lui, acestea ne
întreţin doar o perioadă, iar după aceea murim. Omul ajunge în situaţia în care nu mai
reflectă iubirea lui Dumnezeu, ci reflectă întunericul şi se face după chipul a ceea ce
reflectă.
MOARTEA este incapacitatea omului de a trăi fără Dumnezeu. Suntem mâncare
morţii în sensul în care noi ne lăsăm mâncaţi de ea.
Îndepărtarea de Dumnezeu a depins de om, el a hotărât să facă asta, dar
consecinţele căderii n-au mai depins de om. Au urmat consecinţe pe care nimeni nu le-a
dorit, dar ele nu sunt inevitabile.
Moartea:
- este un proces, un alt fel de viaţă trăită departe de Dumnezeu
- înseamnă a avea o viaţă deturnată, înstrăinată de izvorul ei.
Dumnezeu a creat ordinea, iar noi pe măsură ce ne îndepărtăm de El creăm
dezordinea, haosul care duc la moarte.
Pag.94
Domnul şi desfrânata (lumea)
Alegând darurile fără Dăruitor, omul s-a alipit de desfrânata. Această alipire nu
aparţine de Dumnezeu, ci omului. Fără Dumnezeu darurile îşi pierd valoarea, iar noi ne
pierdem capacitatea de a ne bucura de ele.
Dumnezeu a făcut în aşa fel încât atunci când separăm darurile de Dăruitor, ele
să-şi actualizeze neantul.
Dumnezeu a făcut lumea astfel încât, noi, separându-o de Creator ea să-şi
manifeste caracterul trecător.
Dacă iubim numai darurile trăim dureroasa experienţă ca în momentul în care le
separăm de Dumnezeu să le pierdem.
Astfel a făcut Dumnezeu lucrurile, încât dacă le separăm de El ele devin
muritoare.
De aici nu rezultă nicidecum că Dumnezeu este gelos pe darurile Sale, el nu este
un tiran, un mânios, nu ne constrânge, vrea doar să vedem că fără El nu are nimic
importanţă, toate lucrurile îşi pierd sensul. Problema nu este aceea că ne plac darurile
Sale, ci că ele ne plac fără Dumnezeu, fără Creatorul lor. Întorcându-ne spre daruri,
uitând de Dăruitor, ele devin nesemnificative, iar noi în loc să-l descoperim pe
Dumnezeu, vedem nimicul.
Pentru a respecta libertatea, dar totodată pentru ca noi să şi învăţăm ceva din ceea
ce ni se întâmplă, Dumnezeu a făcut ca lucrurile să se strice, să fie trecătoare, pentru ca
noi descoperind aceasta să ne întoarcem spre El, spre Creatorul şi Dăruitorul tuturor
lucrurilor.
15
Dumnezeu a lăsat durerea ca expresie a morţii ca proces.
SENSUL PORUNCII – să ne atingem de darul lui Dumnezeu atunci când suntem
capabili să-L descoperim pe Dumnezeu în dar.
Sf. Grigorie de Nyssa pag.214
Problema a fost nu aceea de a mânca sau nu, ci o problemă de maturitate, de
dobândire a discernământului necesar folosirii corespunzătoare a darului.
Sensul morţii:
- a pune capăt răului – moare răufăcătorul. Pentru ca răul să nu fie veşnic,
e necesară lepădarea de el, îndepărtându-ne de rău, să te laşi de el şi
moartea răufăcătorului
- pentru ca omul să înveţe ceva din ea.
Omul prin cădere nu se înstrăinează doar de Dumnezeu, ci cade şi de la sine
însuşi, de la statura sa de făptură creată de Dumnezeu. Prin cădere nu trebuie să
înţelegem că omul a pierdut ceea ce avea şi are altceva, ci numai că el funcţionează,
altcumva. Modul său de viaţă va fi altul, un mod de viaţă pe care omul şi l-a ales şi
devenit ireversibil (el va transmite şi celorlalţi modul de viaţă pe brânci, nu mai ştie să
trăiască altfel).
„haine de piele” arată aspectul biologic al făpturii umane; un mod de viaţă în care
omul arată mai mult a animal, nu devine animal pur, dar modul de viaţă este asemănător
celor al animalelor: trăieşte din ceea ce îi dă biologia sa (aceasta este propriu
animalelor).
Întreaga făptură este afectată de căderea omului. Omul cade şi de la natură. În loc
ca făptura să-i slujească, îl urăşte. Făptura s-a revoltat împotriva omului pentru că o
antrenează în stricăciune.. se pierde Paradisul. Creaţia se degradează prin modul de trai
al omului.
Ce-şi mai păstrează viaţa? Până şi stelele sunt bolnave (se sting la un moment dat,
devin căpcăuni, înghit materia).
Îndepărtarea de Dumnezeu afectează totul.
Căderea:
- înstrăinarea de Dumnezeu
- înstrăinarea de sine însăşi componentele fiinţei umane sunt aceleaşi dar
- înstrăinarea de natură funcţionează altfel

Ps. „Omul în cinste fiind, s-a asemănat celor necuvântătoare” – aspectele existenţei
animalice.

16
ORDINEA MORALĂ ÎN CONDIŢIILE CĂDERII

Dumnezeu nu numai că nu îngăduie moartea ci se şi angajează în învierea


noastră. El Însuşi pătimeşte pentru noi ca să schimbe firea morţii. A muri în Hristos
înseamnă a muri morţii.
Fiind izgoniţi din rai viaţa protopărinţilor noştri Adam Şi Eva îşi păstrează
ordinea morală.
În Sf. Scriptură este considerată blestem situaţia în care ajunge omul în urma
căderii de la Dumnezeu.
Întreita relaţie a omului:
- cu Dumnezeu
- cu sine însuşi se defectează,
- cu lumea
ceea ce înseamnă că omul devine stricăcios, muritor mai ales din punct de vedere
biologic.
Blestemul nu trebuie înţeles în sensul de răzbunare, în sensul situaţiei de
stricăciune în care ajungem, ci ca:
- pierderea intimităţii cu Dumnezeu
- relaţie dificilă cu restul creaţiei „Întru sudori ...”
- afectarea relaţiilor interpersonale: apare ierarhia „veşmânt de piele”
- modul de viaţă în care predomină biologicul asupra spiritualului.
Prin cădere omul nu a pierdut nimic din punct de vedere al componentei.
În urma căderii sufletul nu mai are viaţă în Dumnezeu, în loc ca viaţa omului să
atârne mai mult de relaţia cu Dumnezeu, devine dependentă tot mai mult de creaţie.
Separându-ne de (dar şi) Dăruitor şi îndreptându-ne numai spre dar devenim dependenţi
de acesta.
PATIMA - descrie întotdeauna o dependenţă puternică

originară – în raport cu Dumnezeu


PATIMA efect
păcat
- aportul de viaţă pe care îl ia din aceasta materia
Omul al cărui caracter a devenit pătimitor este omul care depărtându-se de izvorul
vieţii, trăieşte pe baza vieţii pe care o ia din daruri.
Caracterul pătimitor se exprimă prin:
- necesităţile trupeşti pe care omul nu le avea înainte (hrana, temperatura,
odihna)
- afecte
Când vorbim de afecte ne referim la dorinţă şi vigoare (facultăţi iraţionale dar
supuse raţiunii; de ex.: afectul care însoţeşte necesitatea de a mânca = foamea).
Modul de viaţă biologic îşi exprimă trăsăturile şi asupra sufletului nostru.
Trăsătura pătimaşă este dependentă de viaţa trupului ceea ce arată că omul a devenit
foarte slab. În urma depărtării de Dumnezeu omul a devenit extraordinar de vulnerabil.
17
Părinţii vorbesc de patru afecte fundamentale:
- pofta – bine anticipat necesare vieţii
- plăcerea – bine prezent
- teama – rău anticipat pun în pericol viaţa
- durerea – rău prezent
AFECTELE – expresia sufletească a dependenţei de lumea văzută, materială. Aui
intrat în viaţa omului în urma căderii, dar ele pot fi întoarse spre Dumnezeu. Întotdeauna
avem afectul care însoţeşte necesitatea şi satisfacerea necesităţii. Foamea şi saţiul
trasează o linie psiho-somatică. Foamea ne păzeşte de a nu muri dacă nu mâncăm, saţiul
ne fereşte de moarte în cazul în care mâncăm prea mult. Chiar în urma căderii viaţa
noastră îşi păstrează o anumită ordine morală –LOGICA SUPRAVIEŢUIRII.
LOGICA SUPRAVIEŢUIRII
Dacă respectăm funcţionarea afectelor ele ne ajută să supravieţuim.
Afectele sunt diferite de instincte pentru că ele pot fi controlate de raţiune.
Problema ordinii morale se pune pentru că putem folosi aceste afecte în folosul nostru
sau împotriva noastră.
Sunt lucruri pe care le facem adesea împotriva vieţii. Plăcerea este unul dintre
criteriile după care trăim. Căutăm plăcerea şi fugim de durere, aceasta este legea
supravieţuirii.

naturale şi necesare a) plăcere care însoţeşte necesitatea de a mânca


PLĂCERILE naturale şi nenecesare b) plăcerea relaţiei conjugale
nenaturale şi nenecesare c) patimile propriu-zise

conform naturii – ţine de a) şi b) – mod de viaţă ireproşabil, moral


MODUL DE VIAŢĂ
împotriva naturii – ţine de c) –mod de viaţă reproşabil, imoral

Toate acestea arată în mod neîndoielnic că există o ordine morală chiar în


condiţiile căderii, chiar în situaţia în care omul este departe de Dumnezeu. Putem folosi
darurile lui Dumnezeu fie conform naturii, fie împotriva naturii.
Este supravieţuirea o valoare în sine? Reprezintă ea scopul vieţii?
Modul de viaţă în condiţiile căderii este ambiguu: pe de o parte ne poate oferi
viaţa, pe de altă parte este un mod de viaţă departe de Dumnezeu. Există ceva mai mult
decât supravieţuirea şi anume refacerea legăturii cu Dumnezeu, cu izvorul vieţii. În
momentul în care noi punem pe primul plan supravieţuirea pregătim terenul pe care apar
patimile. Se nasc astfel căderi mai mari decât prima.
Caracterul pătimitor este dependent de viaţa ruptă de izvorul ei. Modalitatea,
faptul că suntem muritori ne face păcătoşi.
Romani: „A împărăţit moartea de la Adam până la Hristos” – mod de viaţă
corespunzător morţii ca proces;
Evrei: „Frica de moarte care îl ţine pe om înrobit toată viaţa” – ne păzeşte, ne
oferă un echilibru, dar suntem şi în robia morţii. Temându-ne pentru viaţa noastră
suntem egoişti (Fiindcă mă tem de moartea mea = îl omor pe celălalt).

18
Din afecte, pe fondul preocupării pentru supravieţuire, se nasc păcatele, patimile,
răul. Cum se întâmplă aceasta?
Una din consecinţele căderii, depărtării de Dumnezeu, este modul cum omul vine
pe lume: la început trupul ne trăieşte pe noi, omul fiind asemenea unui mamifer. Omul
vine pe lume şi caută mai întâi pofta şi plăcerea. Ca să ne întoarcem la Dumnezeu
trebuie să ne asumăm teama şi durerea. Felul cum venim pe lume determină evoluţia
noastră ulterioară.
Ceea ce moştenim de la Adam şi Eva nu este o vină colectivă. Se moşteneşte acea
fire stricăcioasă, mortalitatea. Cum? Venind pe lume într-un mod în care cultivăm
egoismul.
Ori de câte ori ajungem la plăceri necuvenite în acestea găsim durere, care durere
are (de această dată) un sens pozitiv fiind semnul că nu călcăm bine şi deci că trebuie să
ne întoarcem Dumnezeu.
Afectele au folos individual, dar au şi folos comunitar, social. Lupta pentru
supravieţuire are şi o valoare comunitară. Dacă ştim să ne îngrijim de noi înşine, să
luptăm pentru supravieţuirea noastră, din propriile noastre afecte, ne vom da seama şi de
ce are nevoie celălalt, de ajutorul de care au nevoie şi după putinţele noastre să li-l
oferim, căci suferinţa celorlalţi nu este altceva decât strigăt disperat spre iubirea noastră;
suferinţa celuilalt face apel la solidaritatea noastră cu el, aceasta ne sensibilizează. Orice
suferinţă face apel la iubire, înţelegere, solidaritate. E bine că Dumnezeu ne lasă să
facem experienţa suferinţei pentru că astfel înţelegem suferinţa celorlalţi.
Din aceasta putem învăţa cum să alergăm şi pentru alţii întrucât toţi au aceleaşi
trebuinţe trupeşti şi sufleteşti sau afecte.
A nu înţelege aceste lucruri sau a ne preface că nu le înţelegem, înseamnă a-i
dispreţui pe ceilalţi ca oameni, a le dispreţui umanitatea. Cine pe cine se înjoseşte? – eu
pe mine, eu mă arăt nedemn de a fi numit om.
Datorită păcatelor însă, suferinţa ne îndepărtează de ceilalţi. Alergând după
(p..………..) supravieţuire, uităm de Dumnezeu, de Cel care ne dăruieşte viaţa. Ca să
supravieţuim avem nevoie de trup şi atunci toate preocupările noastre sunt concentrate
asupra acestuia, să ne ocupăm de cele necesare trupului şi atunci uităm că există ceva
dincolo de această lume.

TRANSMITEREA „PĂCATULUI STRĂMOŞESC”

consecinţa păcatului originar


- orice plăcere necuvenită este urmată de o durere cuvenită:
scade capacitatea de a ne bucura de ea
- între abuz şi moarte = durerea
Caracterul pătimitor viaţa muritoare (necroza) – suferim o influenţă dincolo de
voia noastră

patimile – mod de viaţă = excesul faţă de darurile lui


Dumnezeu

19
(legea păcatului neascultării)
R42 → Talasie: Omul e constituit din firea sa şi din voinţa sa. Firea – darul
nostru, voinţa = capacitatea de a folosi în folosul nostru firea.
Păcatul constă în stricăciunea voinţei, voinţa este o voinţă care nu mai vrea să
atârne de Dumnezeu. Stricăciunea naturii, a firii, aceasta fiind o consecinţă a păcatului
pe care omul nu a voit-o. Această stricăciune a naturii, această fire muritoare o
moştenim noi de la Adam.
Pe fondul acestei stricăciuni a firii se naşte şi stricăciunea voinţei.
Lupta pentru supravieţuire întăreşte în noi egoismul.
Iubirea, binele, în viaţa aceasta te fac vulnerabil.
A fi generos înseamnă a te expune.
Pe fondul acestui egoism care ne îndeamnă să ne preocupăm de noi înşine se nasc
păcatele. Datorită stricăciunii firii simţim că viaţa noastră nu are nici un sens, de aceea îi
dăm noi sens )ex: căutăm prestigii).
Patimile sunt excese provocate de dorinţa noastră de a înfrânge moartea, fugind
de ea. În acest sens Sf. Pavel zice: Cine mă va izbăvi pe mine de trupul morţii
acesteia=” moartea care lucrează în viaţa noastră atât de mult încât nu ne putem
debarasa de ea.
Ceea ce se transmite este deci caracterul (pătimitor) stricăcios al firii şi nu vina,
astfel încât stricăciunea voinţei devine inevitabilă. Aşa trebuie înţelese cuvintele din
PS.50 „Întru păcate m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea”.
Nu ascultăm de Dumnezeu pentru că nu suntem în stare să ne punem viaţa în
pericol de dragul Lui.
Pe fondul stricăciunii firii noastre îşi desfăşoară activitatea vrăjmaşul.
Mântuitorul Iisus Hristos a fost ispitit pe baza acestei stricăciuni a firii pe care şi-a
asumat-o mai întâi cu plăcerile acestei (lumi) vieţi (cu mâncarea, averea, prestigiu (slava
deşartă)) în Pustia Carantaninei, iar mai apoi prin durere, pe Golgota.
E firesc ca omul să se teamă de moarte, dar dacă în numele acestei frici îi
părăseşti pe ceilalţi, el trădează ceea ce este esenţial în el, iubirea.
Dacă iubeşti supravieţuirea e un risc.
Sf. Părinţi vorbesc de o întreită robie. Suntem supuşi:
- stricăciunii firii
- păcatului sau patimilor
- diavolului
Totuşi, această necroză are şi aspecte pozitive:
- ne ajută să supravieţuim
- ne solidarizează (aspect comunitar)
- ne învaţă ceva despre nevoia de Dumnezeu – ne aminteşte de lipsa
noastră esenţială – viaţa care vine de la Dumnezeu (aspect religios).

20
DIMENSIUNEA SOTERIOLOGICĂ A ORDINII MORALE
MÂNTUIREA

Omul în afară de Hristos suferă de această ambiguitate, ajunge să slujească răului.


Dar Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume ca să ne ridice din această întreită
robire (stricăciunea firii, patimile, diavolul)
Pentru că omului i-a plăcut mai mult hrana decât Dumnezeu, Dumnezeu s-a făcut
nouă mâncare. A venit şi El cu nişte bunuri, cu nişte averi. Dacă omul e atât de
preocupat de afirmarea de sine, Dumnezeu îi propune să se afirme, să fie întâiul. Cum?
Dumnezeu se face om ca să ia toate ale noastre, toate cele corespunzătoare firii căzute,
îşi asumă stricăciunea acestei firi ca să ne scape din stricăciunea voinţei, de diavol şi în
cele din urmă şi de stricăciunea firii, să ne scape de moarte prin înviere (Filoc.3 – Sf.
ScMaxim Mărturisitorul).
Mântuitorul Hristos îl învinge pe diavol, biruindu-l şi când Îl ispiteşte cu plăcerea
şi când Îl ispiteşte cu durerea, neacceptând să se despartă de Dumnezeu pentru aceste
plăceri. Diavolul L-a ispitit cu durerea prin intermediari: cei care Îl scuipau, cei care îşi
băteau joc de El, prin soldaţii romani care i-au dat oţet şi i-au pus cunună de spini,
pentru ca în cele din urmă să-L răstignească.
Mântuitorul ăşi asumă stricăciunea firii noastre ca să ne înveţe pe noi
nestricăciunea voinţei, ca să ne elibereze de păcatul cu voia şi apoi, ca apogeu, biruind
noi pe diavol, să ne dăruiască biruinţa asupra morţii, adică învierea. Numai călcând
moartea cu moarte putem obţine biruinţa. Murim morţii atunci când facem bine, atunci
când facem ceva împotriva egoismului nostru. Atunci parcă se rupe ceva în noi şi totuşi
rezistăm în numele iubirii. Sf. Pavel spune: „mor în fiecare zi”, se referă la moartea
omului vechi ca să trăiască un nou mod de viaţă prin care reuşeşte să depăşească aceste
obstacole care stau în calea ajungerii noastre la Dumnezeu.
În cele din urmă Mântuitorul a făcut din pietre pâini, s-a aruncat chiar şi de pe
coama templului, dar nu a făcut aceasta în numele egoismului, pentru Sine, ci pentru
ceilalţi. A băut drojdia aceasta pentru a ne da nouă vinul, ne-a arătat un mod de viaţă
capabil să-l aducă pe om în starea de dinaintea căderii.
A luat condiţiile noastre, a murit în locul nostru, dar ne lasă şi nouă ceva de făcut.
El se aşează în condiţia noastră dar nu ne mântuieşte fără noi.
Toţi suntem ispitiţi cu aceleaşi lucruri, cu plăceri şi dureri, şi noi ca şi
Mântuitorul. Nostru iisus Hristos, ca întradevăr biruinţa să ne aparţină şi nouă, să ne
însutim mântuirea, să o facem şi a noastră nu numai a Celui ce ne-o dăruieşte pe gratis.
Aşa ne-o dă încât nu o putem dobândi decât dacă o dorim. Am primit puterea Duhului
Sfânt, dar nu ştim că avem aceste daruri dacă nu le exersăm.

(„Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor...”


Împărăţia – se defineşte prin: cine este Împăratul şi ce legi impune. Adică, noi cei
ce vrem să ne mutăm în Împărăţia lui Dumnezeu ne interesăm de regulile acestei
Împărăţii. Acestea le învăţăm încă de la Botez.
Împărăţia în lumea aceasta este după cuvântul Mântuitorului în mijlocul nostru.)

21
Noi ne-am îndepărtat de casa tatălui, dar nu am fost lăsaţi singuri. Dumnezeu a
coborât printre noi în ieslea Betleemului, a coborât apoi la Iordan („toată dreptatea” =
păcatul este nedrept, este moartea şi ultimul act al morţii al depărtării de Dumnezeu a
fost la crucea lui Hristos. Omul care era nedrept să moară. El care era viaţa (mea), cum
să moară? Moartea a crezut atunci că a biruit, dar cea mai mare biruinţă i-a fost
înfrângerea. Cel care nu avea păcat, Cel care strigase „Părinte ...”, Acela nu a văzut
stricăciunea căci zice psalmistul „Nu vei lăsa...”
Toată această viaţă care are ca logică supravieţuirea e răsturnată de Hristos. El
inaugurează un mod de viaţă în care moartea nu mai are sensul de plată a păcatului.
Hristos răstoarnă sensul morţii, aceasta va avea un alt sens după Hristos. (Hristos îl
învie pe Lazăr. Moartea nu este spre moarte). Hristos inaugurează o moarte spre
prefacere, spre înviere, spre călcarea morţii.
Noi, prin Botez, începem cu ceea ce a sfârşit Hristos. Într-un mod tainic suntem
făcuţi părtaşi la biruinţa asupra moţii. Singuri nu o putem face. El, Hristos, a făcut-o în
locul nostru luând ale noastre pentru a ne dărui ale Lui.
O singură stricăciune nu şi-a asumat Hristos: stricăciunea voinţei, dar aceasta nu
înseamnă că nu era om pentru că nu este firea ca omul să aibă o voinţă îndreptată
împotriva lui Dumnezeu.
R 42 → Talasie
Sf. Pavel: „Domnul S-a făcut pentru noi păcat...”, dar totuşi nu a săvârşit păcat.
Sf. Maxim: primul lucru care se strică este voinţa, vrea cele ale lui Dumnezeu
fără El, pentru aceasta omul e răspunzător, dar stricăciunea firii urmează nu este ceva de
care omul este răspunzător.
Noi moştenim mortalitatea pe fondul căreia se naşte stricăciunea voinţei.
Voinţa stricată – păcat în sens propriu
Firea stricată – păcat în sens figurat.
Problema mântuirii (a reparării omului) a împlinit-o Hristos luând firea noastră
stricată, fără stricăciunea voinţei, pentru ca prin voinţa Sa liberă nealterată să îndrepte
firea noastră cea căzută.
A trăit în aşa fel încât a făcut din moarte viaţă.
Mântuitorul luând firea stricată n-a luat şi voinţa stricată, ca trăind un mod de
viaţă identic cu noi să ne dea roadele voinţei nestricate. Voinţa – aspectul libertăţii
noastre (o putem folosi spre bine sau spre rău) dacă o păstrăm nestricată ne îndreptăm
spre nemurire, dar dacă aceasta devine stricată ne îndreptăm spre moarte. El ia moartea
ca mântuirea să nu fie prin constrângere ci prin libertate: Dumnezeu dacă a creat o fiinţă
liberă îi respectă această libertate.
Mântuitorul ne arată un mod de viaţă în care muritor fiind, poate avea voinţa
nestricată. El ia ceva de la Adam cel dinaintea căderii, nestricăciunea voinţei şi ceva de
la Adam cel de după cădere, moartea; Mântuitorul ia deci nestricăciunea şi moartea.
Mântuitorul a luat moartea şi ne-a dat posibilitatea de a o birui, trăind altfel decât
ne constrânge ea. Mântuitorul ne-a arătat că se poate trăi astfel încât moartea să nu
biruiască, dar pentru aceasta sensul vieţii nu trebuie să fie supravieţuirea, ci viaţa
veşnică.
Biruinţa asupra morţii ne-a dat-o Mântuitorul nu scăpând de moarte ci trecând
prin ea. Mântuirea adusă de Hristos trece prin marea Roşie, prin asumarea morţii. Oi
22
creştinii moştenim de la Adam moartea, dar în acest aluat Mântuitorul pune drojdia care
îi dă viaţă.
Moartea rămâne ca o verificare a adevărului voinţei noastre. Ea ne testează, ea
descoperă dacă omul s-a îndreptat sau nu.
Noi, pe de o parte suntem mântuiţi, dar trebuie să facem tot ceea ce ţine de noi.
Dumnezeu face totul, dar şi aşteaptă totul din partea noastră, aceasta pentru a ne
respecta libertatea la care noi ţinem atât de mult. Moartea ne lua acest dar, libertatea.
Dumnezeu ne trasează traictoria întoarcerii dar depinde de noi dacă o urmărim sau nu.
Miza este viaţa sau moartea, fără aceasta n-am şti unde ne aflăm. Moartea este
revelatorul. Pentru a fi mântuiţi trebuie să o asumăm de bună voie pentru a o folosi în
folosul nostru; noi oricum o să murim, dar ce bine ar fi să murim în folosul nostru.
Moartea poate fi biruită, dar nu anihilată, ea joacă rolul revelatorului.

23
DESPRE LEGEA MORALĂ

Ordinea morală se referă la sensul pe care îl dă Dumnezeu lumii. Aceasta


demonstrează că Dumnezeu nu a făcut lumea ca un muzeu de ceară, ci o lume alcătuită
din făpturi vii. Astfel fiind lumea este dinamică, ea se îndreaptă spre bine sau spre rău.
Ordinea morală este sfatul din veci al lui Dumnezeu care se împlineşte prin
angajamentul nostru.
Unul dintre aspectele care detaliază sfatul din veci al lui Dumnezeu este Legea
morală.
Cuvântul „lege” desemnează o prescripţie, dar nu orice prescripţie este lege (ex:
prescripţia medicală). Pentru a fi lege ea trebuie să fie obligatorie, durabilă, adresată
unei comunităţi şi să provină de la o autoritate legitimă (nu orice prescripţie a unei
autorităţi este lege căci uneori autorităţile dau fărădelegi); în ce scop? Scopul unei legi
trebuie să fie acela al promovării binelui.
Când binele întrezărit prin promovarea unei astfel de legi este cel moral (ceva
care are de-a face cu promovarea vieţii) avem de-a face cu o lege morală.
Cuvântul lege vine de la latinescul lex, legis, dar are legătură şi cu religo, - are.
Ambele au înţelesul de a lega, pune laolaltă.
Din punct de vedere creştin ortodox legea morală este aspectul imperativ,
normativ al ordinii morale şi ca atare imuabil (neschimbatbil) din partea lui Dumnezeu
căci intenţia Lui nu se schimbă, nu în sensul că Dumnezeu este o forţă neschimbabilă, ci
pentru că scopul (fericirea) spre care ne-a creat nu se schimbă. În planul lui Dumnezeu
se află incluse toate legile naturale (fizice, chimice, geologice ...), însă pe noi ne
interesează aspectul moral.
Lucrurile create de Dumnezeu există în virtutea poruncii „Să fie”, în urma
acesteia ele sunt şi nu se împotrivesc precum ne spune Sf. Scriptură, încă despre om
aceasta ne spune că a fost creat în urma unui sfat elaborat „Să facem om după chipul şi
asemănarea noastră”. Acest fapt ne descoperă dimensiunea normativă: există ceva în
existenţa noastră pe care nu putem să-l schimbăm, aceasta este natura omenească (ce
suntem noi oamenii).
Ceea ce-l defineşte pe om este libertatea. Aspectul acesta normativ se referă, pe
de o parte la faptul că natura umană (înzestrarea noastră - talanţii noştri), faptul că
avem suflet şi trup ca două dimensiuni ale fiinţei noastre, este aşa cum a creat-o
Dumnezeu.
R55 → Talasie
3 puteri = facultăţile sufletului: raţiune, dorinţă şi vigoare
5 simţuri = puterile trupului
cauza = Dumnezeu, iar bunurile = lucrurile pe care le creează fecunditatea
naturală – capacitatea de a crea
În ceea ce are omul imuabil de la Dumnezeu are şi această capacitate creatoare
care se referă la faptul că primim o zestre pe care o putem prăpădi sau spori folosind
potenţialităţile aflate în creaţie. Şi această rodire face parte din datul firii.

24
Prima lege dată a fost: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”, aceasta se referă la creşterea
omului, la umanizarea sa care reprezintă de fapt împlinirea existenţei sale.
Dumnezeu revendică darurile Sale, revendicare care nu e pentru El, nu ni le cere
ca să aibă El mai mult, ci pentru noi, ca noi să sporim. Sensul imperativului este
împlinirea noastră. Omul este o sămânţă chemată să rodească. Există imperativul pentru
că există libertate.
La conţinutul darurilor
Legea firii se referă
La faptul că Dumnezeu le rânduieşte spre rodire, spre
împlinire.
Toată ordinea morală are un timp al ei: există un timp pentru toate, o armonie a
prilejurilor, dar toate acestea exprimă o tensiune pe care Dumnezeu o sădeşte în fiinţa
noastră chemându-ne spre rodire.
Legea morală este, în general, legea firii.
Se poate împlini această lege morală?
Vocaţia omului este împlinită în Hristos, în Acesta, în Omul cu „o” mare îşi află
împlinirea şi legea morală: Logosul = Cuvântul sau Sfatul lui Dumnezeu
Dumnezeu a rânduit toate ca să le unească pe toate în Fiul Său, să le recapituleze
în El (Ep către Efeseni - I cap). Aceasta se realizează prin coborârea lui Dumnezeu la
om, prin întruparea Sa:
- în raţiunile lucrurilor = revelaţie naturală
- în cuvintele Scripturii modurile Revelaţiei
- efectivă, întruparea Cuvântului revelaţie supranaturală
Revelaţia = Dumnezeu vorbeşte despre Sine, îşi descoperă intenţia, ceea ce
înseamnă că prin aceste întrupări Dumnezeu ne descoperă Legea Sa. Rezultă deci, că
există trei modalităţi ale Legii (naturale) lui Dumnezeu:
- legea naturală – corespunzătoare raţiunilor lucrurilor
- legea supranaturală
- a Vechiului Testament – revelaţia şi întruparea Cuvântului în cuvintele
Scripturii
- a Noului Testament (a harului) – când Cuvântul Însuşi se face Om.
Întruparea:
- coborâre a lui Dumnezeu la nivelul oamenilor
- o descoperire
Ceea ce are Dumnezeu să ne comunice o face în aceste trei moduri: citim ceva
despre voia lui Dumnezeu prin revelaţie naturală, citim .... în cuvintele Scripturii şi apoi
în modul cel mai deplin Dumnezeu ne comunică voia Sa făcându-Se Om, asumând firea
noastră pentru a o restaura în El.
Legea divină conţine voia lui Dumnezeu cu privire la rostul existenţei. Rezultă
aspectul neschimbabil care se realizează treptat, în funcţie de răspunsul omului.

Legea naturală (a firii)

Legea firii se referă la ceva ce cuprinde firea, la înzestrarea pe care o primim de la


Dumnezeu, comună tuturor oamenilor. Conţinutul acestei legi ni se descoperă pe cale
25
naturală: înţelegând cu mintea făpturile, înţelegem ceva despre Dumnezeu. Cum putem
afla ceva din lucrurile ce ne înconjoară = nu numai privindu-le ci înţelegând rostul lor.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu ...” numai pentru cei ce iau seama la aceasta, numai
pentru cei ce se întreabă asupra slavei acestora. Precum nu te poţi ascunde de căldura
soarelui, aşa nu te poţi ascunde de graiul cerurilor. Dacă cele create nu vorbesc despre
Creator înseamnă că nu sunt create deoarece există în făpturi o anumită evidenţă a
Creatorului. Nu-L vedem direct, dar însuşi faptul că există atâtea şi atâtea lucruri, că ne
simţim atât de intim legaţi de ele, ne dovedeşte faptul că ele nu pot fi lipsite de sens. Cel
convins de absurdul lucrurilor nu le mai vede frumoase. Frumuseţea, armonia lucrurilor
este un glas, un grai care se aude. Făpturile vorbesc despre Făcător celui ce le ascultă,
celui înzestrat cu această capacitate, adică omului. Ele îi transmit un mesaj important şi
anume acela că ele nu sunt rezultatul hazardului, ci darurile Celui ce le-a creat cu scopul
împlinirii existenţei. Din ele putem deduce o învăţătură mai precisă: nu doar că lucrurile
sunt destinate fericirii, ci că aceasta depinde de atitudinea omului faţă de ele, de modul
lui de angajare.
Cuvântul „moral” se referă la ceva care vizează direct pe om şi răspunsul lui.
Legea morală naturală este legea firii care vizează răspunsul omului.
În gândirea antică, dreptatea se referea la faptul de a da fiecăruia ceea ce are
nevoie spre propria împlinire.
Armonia cosmosului inspiră viaţa noastră – anticii vorbeau de o realitate
supralunară căreia îi corespundea armonia perfectă şi de o realitate sublunară căreia îi
corespundea tinderea spre armonia perfectă.
I mperativul lucrurilor e şi indicativul lor, dar aceasta nu şi în cazul omului: noi
dacă vrem să avem această armonie trebuie să facem un efort anume: să învăţăm de la
toate, dar totodată să şi aplicăm ceea ce învăţăm.
R. 51 → Talasie
Numai pentru cei ce cred, mintea devine căutătoare prin raţiunile lucrurilor.
Aşa cum bolta cerească are o armonie aşa trebuie să fie şi omul în viaţa sa, să aibă
anumite principii de viaţă. Raţiunile lucrurilor sunt asemănătoare stelelor de pe cer, îţi
indică locul unde te afli.
A fi principial, înseamnă a avea anumite puncte cardinale în raport cu care să te
orientezi, dar acestea trebuie adaptate cu înţelepciune la condiţiile vieţii.
O altă lecţie ne-o oferă însăţi condiţia noastră: aceasta ne spune ceva despre
lucrurile spre care am fost chemaţi.
Identitatea de fire mă învaţă că cele ce îmi sunt mie necesare le sunt şi celorlalţi
necesare, că ceea ce este bine sau rău pentru mine este bine sau rău şi pentru ceilalţi.

Forma pozitivă „Ceea ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”


Legea de aur a moralei
Forma negativă „Ceea ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi
voi lor asemenea”

Între acestea nu este doar o deosebire gramaticală ci şi una de sens, prima fiind
pasivă: să nu faci ceea ce nu-ţi place ţie altora, iar a doua presupune trecerea la acţiune:
fă altora ceea ce voieşti să-ţi facă ţie aceia.

26
Faptul că suntem toţi oameni (că avem aceiaşi fire) ne învaţă solidaritatea
Se referă la bine şi la rău
Legea morală naturală
Se înţelege din firea noastră → universală

Nu există om care să se bucure de răul său, iar dacă se bucură de al altuia aceasta
arată o pervertire. Dacă vrea să fie consecvent trebuie să accepte că lucrurile pe care şi
le doreşte sau cele de care fuge, au aceeaşi îndreptăţire şi pentru ceilalţi.

Reprezintă aspectul imuabil, veşnic al ordinii morale


Legea morală Conţine principiile vieţii
Se referă la modurile în care Dumnezeu ne face darurile sale
Viaţa şi moartea
MORALĂ – se referă la principiile metafizice care privesc:
Binele şi răul
Principiile legii morale sunt principiile vieţii referitoare la modul în care
Dumnezeu ne oferă darurile sale. Ţinând cont de aceste principii şi nu doar
respectându-le în mod mecanic, Dumnezeu ne oferă existenţa într-un mod care necesită
răspunsurile noastre.
A respecta nişte porunci presupune un efect din partea noastră – acela de a
înţelege sensul lor.
Poruncile sunt principii ale vieţii dar ele nu anulează libertatea. Există însă şi
posibilitatea abaterii. Aceasta este posibilă, însă nu este de dorit.
Sf. Maxim consideră răul ca fiind o abatere, o elipsă.
Cum aflăm aceste principii= unde sunt ele înscrise= noi avem datoria, trebuie să
le căutăm, să le ştim. Darurile nu numai ni se oferă, ci ele sunt însoţite şi de anumite
prescripţii.
Din natură: în aceasta Dumnezeu ne vorbeşte despre Sine. Nu
sunt făpturi lipsite de raţiune, care să nu ne
Cum aflăm? descopere nimic

Din natura umană: în aceasta aflăm ceva despre principiile


vieţii. După talantul pe care îl primim ne
dăm seama spre ce suntem chemaţi.
Constituţia noastră ne învaţă ceva despre
sensul vieţii noastre.
Sf. Maxim vorbeşte despre zece aspecte ale fiinţei omeneşti.
Din faptul că suntem înzestraţi cu capacitatea de a cunoaşte propriul nostru bine
rezultă legea de aur a Moralei. → această calitate trebuie să o cunoaştem tuturor
semenilor (ceea ce e bine pentru mine este bine şi pentru aproapele meu). Aceasta
determină o conduită adresată faţă de ceilalţi. Tot ceea ce consider că e bine pentru mine
trebuie să consider că e bine şi pentru semenul meu pentru că avem aceeaşi alcătuire şi
deci aceleaşi necesităţi trupeşti şi sufleteşti. Trebuie să păstrăm în minte conştiinţa că
toţi oamenii sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu (ex: Înfricoşătoarea Judecată:

27
Împăratul ne spune că orice fiinţă este, din punct de vedere al constituţiei sale, El Însuşi,
într-un anume fel. Orice om este reprezentantul Împăratului).
Legea morală ne spune că tuturor li se cuvine cel puţin ceea ce eu consider că mi
se cuvine. Principiile legii morale ne învaţă solidaritatea, ne cheamă să împlinim
celuilalt binele pe care ni-l dorim nouă. → Legea morală = o chemare la iubire: a face
ceva pozitiv oamenilor. Cât? Cel puţin cât ne facem nouă calitativ dacă nu şi cantitativ,
să facem şi celorlalţi. Să avem disponibilitatea de a le face ceea ce noi ne dorim măcar
atunci când ne intersectăm cu ei.
Orice lege are sancţiunile ei. (în această privinţă legea penală se inspiră din cea
divină). Ce se întâmplă dacă nu respectăm principiile acestei legi?
Dumnezeu aşa a făcut existenţa, nu ca să nu putem abuza de ea, ci cu posibilitatea
de a ne abate şi ceea ce se întâmplă de fapt este pierderea capacităţii de a folosi harul.
Abuzul este legat de capacitatea de a folosi darurile vieţii. Folosirea în sens rău a
acestora reprezintă începutul robiei.
Atunci când ne depărtăm de izvorul vieţii ne doare şi acesta este indiciul că
trebuie să ne schimbăm atitudinea. Darurile ne sunt oferite astfel încât întorcând spatele
Dăruitorului acestea îşi pierd valoarea, de aici durerea ce ne cuprinde. Dar aceasta ne dă
posibilitatea să înţelegem ceva din sensul vieţii, despre felul în care ne putem întoarce.
Dacă modul în care folosim darurile nu ne conduc la comuniunea cu Dumnezeu,
dacă nu le punem în legătură cu Dumnezeu (darurile Sale) atunci când ne folosim de ele
(acestea) pierdem capacitatea de a le folosi. De aceea Dumnezeu nu ne lasă să izbutim
în faptele noastre bune atunci când vrem ca prin acestea să ne câştigăm un piedestal în
faţa oamenilor. Atunci când nu izbutim ceva – spun sfinţii Părinţi – înseamnă că facem
ceva altfel decât Dumnezeu.
Cum avem acces la cunoaşterea legii morale în mod nemijlocit? Cunoaşterea ei
este înnăscută. Tot omul o are prin însăşi faptul existenţei şi aceasta este CONŞTIINŢA,
ea ne învaţă ce e bine şi ce e rău. Avem această capacitate în mod universal.
Cunoaşterea legii morale naturale este înnăscută. Nu este om – oricum ar fi el- care să
nu fie sensibil la propriile-i suferinţe.
Întrebarea care se pune este însă: această lege morală naturală este suficientă?
Răspunsul este următorul: în principiu da, dar în practică nu pentru că oamenii s-au
abătut.
Primul om, Adam are acces la cunoaşterea principiilor vieţii. Cuvintele lui Adam
„M-am ascuns ...” sunt un indiciu clar al existenţei conştiinţei.
Ce se întâmplă însă cu omul, care în mod liber alege modul de viaţă eliptic?
Există o ordine morală chiar în condiţiile căderii. Înseamnă că există principii şi
în aceste condiţii Dumnezeu ne ajută să folosim răul spre bine, îngăduie moartea spre a
ne duce la viaţă. Şi atunci când omul se abate, mai există pentru el anumite principii de
viaţă numai că nu mai este suficient ca ele să existe pentru că el a ales să trăiască cu
ochii închişi, se uită la ceilalţi şi nu mai vede în ei chipul Împăratului. Existenţa acestor
principii nu este suficientă omului căzut. → Dumnezeu i se face cunoscut cu mai multă
putere, corespunzătoare căderii sale (pe de o parte prin necazuri).
Căderea omului de la Dumnezeu duce la căderea lui de la natură → apar
cataclismele.

28
DAR Dumnezeu, chiar în aceste condiţii, vrea să înceapă din nou povestea spre
un sfârşit pozitiv, nu spre unul trist → potopul în urma căruia apare curcubeul care ne
spune că deşi am călcat legea morală, în natură există totuşi o ordine. Există totodată şi
o intervenţie directă a lui Dumnezeu, neahotică, care cuprinde şi nişte învăţături: „Iată
Eu închei cu voi legământul ...” = iată Eu vă dau viaţă, dar voi să respectaţi ..(ex: Să nu
ucizi!). Totodată se reia binecuvântarea iniţială. Această intervenţie explicită a lui
Dumnezeu este de fapt o reluare a legii morale naturale.
Toate intervenţiile lui Dumnezeu reiau conţinutul originar al legii morale, dar
diferă faptul că apare un avertisment „În ziua în care...”, sancţiunile sunt mai explicite.
Ameninţarea nu se reduce la afirmarea sancţiunii ci se spune în mod explicit că pentru
omucidere plata este moartea.

LEGEA MORALA A VECHIULUI TESTAMENT

Pentru a înţelege legea morală a Vechiului Testament cu aspectele ei, trebuie să


avem în vedere Ieşirea: contextul în care s-au petrecut ele. Ceea ce s-a petrecut cu
poporul lui Israel se întâmplă cu fiecare în parte:
- ei se aflau în robia egipteană care lua forma persecuţiei
- erau ameninţaţi cu exterminarea
- intervine un conflict = expulzarea şi urmărirea lor = moment de criză în
care poporul este ameninţat
- intervine minunea: trecerea prin Marea Roşie şi acoperirea duşmanilor.
Cuvântul ieşire şi contextul acesteia desemnează naşterea. Dintr-un spaţiu nou
care limitează viaţa se trece, prin tunelul care traversează Marea Roşie, la un spaţiu al
existenţei. Toată prezentarea ieşirii prezintă elementele simbolice.
Caracterul penal al Legii Vechiului Testament – cei ce încălcau poruncile erau
pedepsiţi. Pedeapsa = până la moarte( lapidare, răstignire).
Sf. Grigorie Palama
Sf. Nicodim Aghioritul
ale unei naşteri. Ceea ce face Dumnezeu cu poporul Său nu este numai un act de
eliberare, ci şi de salvare de la moarte. Poporul era supus unei exterminări. Eliberarea în
această situaţie, se prezintă o dată ca fiind spre viaţă, iar apoi spre libertate, libertate
înţeleasă ca posibilitate de a răspunde în mod liber chemării lui Dumnezeu. Dar mai
întâi Dumnezeu îi pune la încercare (40 de ani de rătăcire prin pustiu ). Experienţa
aceasta a încercărilor era necesară pentru că libertatea presupune totdeauna încercare.
În acest cadru al eliberării din moarte a poporului lui Israel are loc chemarea lui
Dumnezeu, încheierea legământului cu poporul Său.
Legea morală a Vechiului Testament este cuprinsă în poruncile pe care
Dumnezeu le-a dat poporului. Relatarea acestora o găsim în Sf. Scriptură: la Ieşire cap.
20 şi la Deuteronom cap. 5 ( 1-4 – specific iudaice, privesc relaţia cu Dumnezeu
oarecum direct; 5-8- reluarea legii morale naturale).
PORUNCA I „ Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul
Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”
De ce să nu ai alţi dumnezei? Pentru că numai Dumnezeul Cel viu eliberează, dă
viaţă precum spune porunca „te-am scos din……..”
29
Domnul Dumnezeu este Dumnezeul Cel adevărat care ne dă viaţa şi posibilitatea
de a o valorifica prin libertate. Tocmai de aceea este Dumnezeu viu, pentru că dă viaţă
şi libertate, eliberează spre viaţă. Pe ideea aceasta, că Dumnezeul nostru este un
Dumnezeu viu care dă viaţă şi posibilitatea de a o valorifica, se întemeiază
monoteismul.
„casa robiei” se referă la faptul că noi tindem să ne adaptăm, să ne obişnuim în robie, în
moarte ( casa = simbolul statorniciei ). Omul începe să facă compromisuri cu răul din
dorinţa de a trăi. Ori Dumnezeu vrea să-l scoată pe om din această ţară.
Porunca aceasta este esenţială pentru toate celelalte, mesajul ei transpare în celelalte
căci ele atrag atenţia asupra posibilităţii pierderii vieţii şi libertăţii.
„Să nu” - ne atrage atenţia că abaterile ne întorc în Egipt, la moarte şi robie.
- nu ne arată nicidecum o amputare a voinţei noastre.
Poruncile ne indică condiţiile în care ne păstrăm viaţa. Ele ne trasează dreptul
vieţii şi al libertăţii. Abaterea duce la întoarcerea în Egipt, în moarte şi robie.
Sensul poruncii = păstrarea legăturii cu Dumnezeu care dă viaţă şi libertate.
Această poruncă este dătătoare de sens pentru toate celelalte. Numai Dumnezeu
Cel viu ne dă viaţă, toţi ceilalţi pe care îi creează oamenii nu dau viaţă.
PORUNCA II „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui
lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de
sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt
un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine,
până la al treilea şi al patrulea neam. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei
ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”.
Dacă prima poruncă se referă la Dumnezeul cel viu aceasta se referă la un
Dumnezeu neadevărat. Ne atrage atenţia că nu trebuie socotită vreo făptură a fi
Dumnezeu şi totodată arată pedeapsa care-i aşteaptă pe cei ce respectă această poruncă
ameninţându-i: „că Eu sunt ………”
chipul cioplit = idol = idolatrie
De ce şi-ar pierde omul viaţa şi libertatea dacă ar sluji făpturilor? În ce fel omul e
ameninţat să-şi piardă viaţa şi îşi limitează libertatea închinându-se făpturilor în locul
lui Dumnezeu?
Ceea ce era Faraon în Egipt este idolul pentru cel ce-i slujeşte.
Făpturile sunt bune, ele nu sunt considerate idoli decât atunci când le separăm de
izvorul vieţii şi le slujim lor. Separându-le de Dăruitor darurile nu mai sunt dătătoare de
viaţă.
Icoana # idol, ci mijloc de a ne rupe din gândurile lumeşti şi a ne îndrepta cu toată
fiinţa noastră interioară către Dumnezeu. Dumnezeu lucrează minunile în raport cu noi
în această lume = toată creaţia ar trebui să devină o icoană a Lui.
Idolul = o putere de viaţă, pe de o parte, dar şi o putere înfricoşătoare. Relaţia cu
idolul este una de teamă. Cei ce slujesc idolului cred că respectând anumite reguli idolul
îi protejează în mod automat. Astfel omul încearcă să biruiască teama de moarte, de
dezastre şi să se pună la adăpost. Teama de puterile transcendente = idolatrizarea
tunetului, de ex. Tunetul – zeu căruia dacă îi aduc anumite ofrande acesta nu
periclitează viaţa noastră. Deci idolatria presupune împlinirea unui număr de reguli prin

30
care idolul este constrâns să împlinească cererea; omul obţine în mod constrângător
ceva.
Dumnezeul nostru nu lucrează cu noi printr-un număr de reguli ci El este
Dumnezeul Cel viu, spontan pe care prin orice am face nu-l constrângem.
Fiind superstiţioşi în credinţa noastră Îl idolatrizăm pe Dumnezeu. Ori de câte ori
transformăm relaţia noastră cu Dumnezeu într-un mecanism care funcţionează
determinat fiind de un număr de reguli Îl transformăm pe Dumnezeu în idol, îi slujim ca
unui idol (ex. fariseul). Trebuie să luăm aminte la faptul că nu numărul contează ci că
prin acesta eu lucrez asupra dispoziţiei mele interioare, conştient, de a mă raporta la
Dumnezeu. Dumnezeu ne ajută oricum, iubirea Sa e înaintea tuturor lucrurilor = nu-L
obligăm prin ceea ce facem.
„nici să le slujeşti” – ideea de slujbă = apropierea de Egipt ( Faraon = vrăjmaşul )
Dumnezeu nu ne cere să-i aducem slujbă, să-i slujim, noi îi aducem slujbă
duhovnicească, ca răspuns la iubirea Sa.
„nu e un Dumnezeu gelos (zelos)” Dumnezeu nu e indiferent de ceea ce se petrece cu
noi. Cum poate fi Dumnezeu gelos? Gelozia vine din dorinţa exclusivităţii, în cazul
oamenilor, aşa vrea şi Dumnezeu: să nu ne împartă cu nimeni. Toţi ceilalţi idoli ne
înrobesc şi ne duc la moarte. Dumnezeu este gelos pe viaţa şi libertatea noastră, El nu
vrea să ne împartă cu nimeni, cu cei ce ne depărtează de El.
„pedepseşte pe copii pentru vina părinţilor” Pedeapsa în cazul acesta nu are sensul de
răzbunare. O traducere mai bună ar fi „ cercetez” pe copii.
Atunci când nu respectăm poruncile atentăm la propria noastră viaţă şi fericire.
Dar aceasta afectează şi relaţiile cu ceilalţi; nu numai pe noi, ci pe toţi ceilalţi cu
care intrăm în relaţie. Depinde cum reflectăm lumina: în folosul sau în defavoarea
celorlalţi.
Datorită relaţiei dintre suflet şi trup, păcatele se transmit şi la nivel somatic.
Dumnezeu cercetează păcatele părinţilor până la copiii care le poartă. De la părinţi
primim cele bune, dar şi pe cele rele. Copiii moştenesc tarele părinţilor pentru a le
vindeca.
Mântuirea priveşte neamurile, comunităţile pe care Dumnezeu le creează.
„mă milostivesc” – nu numai răul se transmite, ci mai ales binele. Tot ce facem noi bine
se va transmite la toţi urmaşii noştri.
PORUNCA III „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu
va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui”.
A lua numele lui Dumnezeu în deşert înseamnă a goli de sens invocarea lui
Dumnezeu şi trebuie să ştim că ori de câte ori facem acest lucru, nu ne este de folos.
De câte ori invocăm numele lui Dumnezeu:
- în afara credinţei
- urmărind folosul nostru
- pentru a acoperi alte interese luăm numele lui
- pentru interese nedemne Dumnezeu în deşert.
- pentru ceva care nu are legătura cu Dumnezeu
A vorbi despre Dumnezeu fără a crede în El, fără un angajament personal este de
asemenea o luare în deşert a numelui lui Dumnezeu. De asemenea a trăi pe seama celor
ce cred este un lucru problematic.
31
De ce au oamenii nevoie de jurământ, de legământ? Pentru că nu au încredere unii
în alţii. Jurământul este o garanţie, invoci drept martor pentru buna ta credinţă, pentru
cinstea ta, pe Dumnezeu, lucrul la care ţii cel mai mult.
Mântuitorul a condamnat jurământul. Credibilitatea acţiunilor noastre nu trebuie
să vină pur şi simplu din invocarea numelui lui Dumnezeu, ci din faptele noastre = să
trăim în aşa fel încât cuvintele noastre să fie credibile.
Voturile monahale sunt angajamente faţă de Dumnezeu de aceea nu reprezintă o
luare în deşert a numelui Lui.
Noi, adică naşii în locul nostru, la botez depunem un jurământ. Acesta devine
luare în deşert a numelui lui Dumnezeu, atunci când nu ne interesează ceea ce am
făgăduit, nu ţinem cont de ceea ce am făgăduit.
Să încercăm să ascultăm de Dumnezeu şi când nu reuşim să ne asumăm cu
temeritatea greşeala. Dar, din păcate, suntem temerari la început, iar apoi (nu) renunţăm.
Înjurăturile nu sunt întâmplătoare căci prin ele sunt vizate darurile lui Dumnezeu.
Omul se înalţă prin darurile lui Dumnezeu, dar se şi ispiteşte prin darurile Sale.
PORUNCA IV „Adu-ţi aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti. Lucrează şase
zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului
Dumnezeului tău : să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta,
nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici
străinul care rămâne la tine, că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi
toate cele ce sunt întru ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat
Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o”
(Deuteronom: Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului şi Domnul
Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare şi cu braţ înalt şi de aceea ţi-a poruncit
Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua odihnei şi să o ţii cu sfinţenie ).
„ca să o sfinţeşti” – nu noi sfinţim ziua, ci ea ne sfinţeşte pe noi, de aceea datori
suntem să o sfinţim.
Precum se poate vedea în cap. 5 din Deuteronom alta este motivarea decât cea din
cap. 20 al cărţii Ieşire. La ce se referă salvatul, odihna din ziua a şaptea? Nu mai
lucrează Dumnezeu în lume? Dumnezeu lucrează în lume, precum vedem, El nu
încetează a mai lucra, dar nu mai aduce la existenţă specii noi. Dumnezeu a pus o limită
puterii Sale creatoare ( aşa trebuie să facem şi noi). De ce a făcut aceasta? Pentru a ne
oferi libertatea. Când Dumnezeu se ascunde, se abţine de la ceva, o face pentru a ne da
libertatea de a acţiona. Totodată El ne cere să punem şi noi o limită puterii noastre
creatoare, nu ca Dumnezeu, dar după chipul Său, într-un fel.
Ce facem când nu creăm? Punem o limită, ne arătăm liberi faţă de puterea noastră
de creaţie şi aceasta nu devine pentru noi un idol. Punând limită capacităţii noastre de
creaţie ne descoperim posibilitatea de a răspunde liber la darurile lui Dumnezeu. De ex.
crezând că viaţa noastă este rodul muncii putem transforma munca într-un idol. Oamenii
ajung să nu mai creadă în Dumnezeu, ci numai în munca lor.
Această poruncă se referă şi ea la viaţă şi libertate.
A nu lucra în ziua odihnei însemnă a nu crede că viaţa noastră vine din muncă (nu
este omul pentru muncă, ci munca pentru om).
Ţinând anul sabatic evreii recunoşteau, prin aceasta, că Dumnezeu este purtătorul
lor de grijă.
32
Mântuitorul a fost acuzat că încalcă sabatul. Dar El nu numai că l-a respectat, ci l-
a făcut universal. Prin îndemnurile Sale Mântuitorul îndemna ca toate zilele să fie făcute
zile de sabat: „Priviţi la crinii câmpului…..”, „ Priviţi la păsările cerului….” , „ Căutaţi
mai întâi….” Ne îndeamnă să înţelegem întreaga existenţă ca o existenţă în casa
părintească, unde Tatăl poartă de grijă fiecăruia. Sentimentul dependenţei de Dumnezeu
pe care îl are evreul în ziua de sabat, trebuie extins la întreaga existenţă, la întreaga
viaţă.
A 2-a justificare a sabatului este în legătură cu eliberarea poporului evreu din
robia Egiptului.
Ce legătură e între sabat şi ziua eliberării? Israel a fost sclav în Egipt = să păstreze
sabatul ca o zi de aducere aminte a eliberării.
Acest sens al sabatului l-a respectat Domnul Hristos? El a fost acuzat că încalcă
sabatul şi din acest punct de vedere ( Mântuitorului îi plăcea să vindece în această zi ).
Acestei acuzaţii Mântuitorul i-a răspuns: „ Fiul Omului este şi Domn al sabatului”
Ca şi Dumnezeu Fiul avea puterea să încalce porunca pe care El o dăduse, dar
Dumnezeu nu este capricios. Domnul Hristos a respectat sabatul prin pogorârea Sa la
Iad în sâmbăta cea mare. Aceasta este odihna lui Hristos din ziua sabatului, odihnă în
sensul de eliberare din păcat, din sclavia acestuia, din muncile iadului.
Având capacitatea de a-Şi asuma moartea, Mântuitorul oferă omului eliberarea,
odihna.
Domnul Hristos se numeşte pe Sine Domn al sabatului ca biruitor al morţii.
Afirmaţia că noi am înlocuit sabatul cu Duminica nu este adevărată.
Noi păstrăm sabatul, mai ales noi, ortodocşii pentru că noi am păstrat pomenirea
Pogorârii la iad şi eliberării noastre de către Domnul Hristos. Semnificaţia fiecărei
sâmbete de peste an este dată de Sâmbăta cea mare. Nu putem separa sâmbăta de
duminică. De fapt prăznuim totdeauna nu doar duminica ci trei zile: vinerea (ziua
pregătitoare), sâmbăta (pogorârea lui Hristos la iad pentru a ne elibera; ziua de
comunicare cu cei adormiţi ), şi duminica (aceasta dă sens celor premergătoare).
Acestea sunt cele trei zile ale Paştilor şi ele dau structura fiecărei săptămâni.
PORUNCA V „Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani
mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.”
De la părinţii noştri sau mai bine zis de la Dumnezeu prin părinţii noştri avem:
1. viaţa
2. pământul – vatra, locul propice unde viaţa se poate dezvolta. Omul are
nevoie de un spaţiu, el nu poate trăi în străinătate. E nevoie ca un
fragment din cosmos să-i aparţină, să fie locul în care el să se simtă ca
acasă. Părinţii ne oferă o vatră, dacă doar ne aduc pe lume, fără a ne
oferi această vatră, aceasta este o problemă (ex. situaţia refugiaţilor )
Dar orice părinte iubitor are inima lui ca o casă pentru copilul său.
3. credinţa – Părinţii sunt chipul lui Dumnezeu. Prima experienţă
religioasă o facem în raport cu părinţii. De aceea copiii care nu au
părinţi sunt foarte sensibili, sunt frustraţi de încredere, acesta fiind
elementul esenţial al credinţei. Neîncrederea la ei ia forme patologice;
numai coborând în infernul lor îi putem înţelege şi ne vor înţelege.

33
Părinţii sunt datori faţă de copiii lor şi cu credinţa în sens mai concret. Aceasta,
credinţa în Dumnezeu, pe care o pot transmite părinţii copiilor, în afară de viaţă şi vatră,
este moştenirea cea mai de preţ.
Această poruncă nu se referă numai la copii, ci şi la tot ceea ce trebuie să facă
părinţii faţă de copii pentru ca ceea ce ei fac să fie un act angajat ( părinţii trebuie să se
intereseze unde dau copiii la şcoală, ce învaţă ei acolo? etc.)
Dacă părinţii sunt aceştia, avem de ce să-i respectăm.
PORUNCA VI „Să nu ucizi”
Există trei situaţii în care oamenii au admis uciderea:
- autoritatea legitimă
- legitima apărare
- legitimul război
Sf. Pavel: „Temeţi-vă de puterea politică că ea are sabia.”
Statul deţine arma pentru ameninţare.
În Vechiul Testament exista pedeapsa cu moartea pentru încălcarea gravă a
poruncilor lui Dumnezeu, prin care cel în cauză ieşea practic din sânul poporului, cădea
din legătura cu Dumnezeu.
Problema politicii este aceea a violenţei justificate, începe să abuzeze de sabie.
Deci cine să o ţină încât să nu abuzeze?
Monarhia considera că regele foloseşte sabia în numele lui Dumnezeu.
În democraţie din patru în patru ani sabia este încredinţată celui ales de popor.
Cine are dreptul să execute? – iată o problemă morală.
Ce înseamnă legitimă apărare? Apărarea este legitimă atunci când cineva îţi pune
în pericol viaţa cu următoarele condiţii:
- să nu ai iniţiativa răului
- mijloacele folosite să fie proporţionale cu agresiunea
- să nu se facă cu intenţia uciderii, ci aceea a apărării propriei vieţi.
Războiul de apărare = legitima apărare extinsă la nivelul unui neam. În război nu
te aperi pe tine, ci ca să-i aperi pe cei rămaşi acasă te expui pe tine. Spre deosebire de
legitima apărare, războiul de apărare presupune sacrificii: nu mă apăr pe mine, ci pe cei
rămaşi acasă. Războiul = de apărare dacă respecţi condiţiile legitimei apărări.
Începând cu bomba atomică războiul = război de apărare datorită lipsei de
proporţionalitate. Războiul modern = mai sceptic, nu-l mai vezi pe celălalt; înainte
vedeai chipul omului şi-ţi puneai în pericol propria viaţă.
Ce avem de făcut atunci când suntem martorii unei agresiuni (ex.: samariteanul).
Ca să aibă eficienţă o intervenţie trebuie să folosim mijloace proporţionale. Numai în
acest caz şi cu intenţia de a-l salva pe celălalt pentru ucidere există o justificare . Legea
morală naturală ne obligă la această intervenţie atunci când suntem agresaţi. Dacă noi
am vrea ca ceilalţi să intervină atunci când viaţa noastră este pusă în pericol suntem
obligaţi să intervenim şi noi atunci când este vorba despre celălalt.
Această poruncă vizează toate formele de violenţă, dar şi toate formele de moarte
spirituală ( ex.: clevetirea = a distruge reputaţia, numele bun, cinstea cuiva)
PORUNCA VII „Să nu fii desfrânat” (să nu faci adulter)
Dacă porunca a 6-a are în vedere intenţia celuilalt, această poruncă ne atrage
atenţia că victima este cel ce săvârşeşte acest păcat ( Sf. Pavel spune că „cel ce
34
săvârşeşte acest păcat îl săvârşeşte cu trupul său”). Desfrânarea este suferinţă, este un
dezechilibru între suflet şi trup. Apare o obsesie legată de trup şi de plăcerile pe care
acesta le aduce şi deşi poate păgubi şi pe alţii, cea mai mare stricăciune este a celui ce se
află în această pagubă.
Din nefericire aceasta este o suferinţă foarte răspândită astăzi. Ea se prezintă sub
mai multe forme. Noutatea secolului nostru este că a fost declarată normalitate. Deci nu
doare că e justificată, ci a fost declarată normalitate. Cel ce vorbeşte astăzi despre
libertatea sexuală ca fiind desfrânare e huiduit, datorită mentalităţii că orice are
îndreptăţire cu condiţia ca cei în cauză să fie de acord. Cât sunt de mulţumiţi şi fericiţi
aceşti oameni se vede la o singură privire pentru cel ce are ochiul curat.
Mântuitorul ne-a atras atenţia asupra acestui păcat în mod oficial şi mai ales
asupra rădăcinilor sale interioare.
Suntem responsabili nu numai pentru propria noastră atitudine ci şi pentru ceea ce
provocăm altora. Prin comportamentul nostru putem instiga pe alţii: prin felul în care ne
îmbrăcăm, cum ne comportăm, prin cuvintele pe care le spunem etc. Ori, a provoca
după cuvintele Mântuitorului, este un grav păcat. A te păzi de aşa ceva este o datorie
elementară, dacă luăm în serios faptul că suntem creştini. Aceasta înseamnă uneori să
fim ieşiţi din această lume sau chiar să ieşim din ea.
La fel cu muzica: nu e vorba doar de cuvinte obscene, ci şi de melodia care
stârneşte senzualitate. Apoi o anumită literatură: nu doar cea pornografică, ci chiar la
cea erotică. După ce se închide cartea începe problema: memoria care ne este dată de
Dumnezeu pentru lucruri bune, ne devine duşman ( Sf. Nicodim Aghioritul „Paza celor
cinci simţuri”: face parte din antrenamentul zilnic al creştinului pentru a păstra interiorul
sufletului pentru altceva. Nimeni n-ar fi dispus să amestece în sticluţa cu parfum
mizerii. De ce am face aceasta în sufletele noastre? )
PORUNCA VIII „Să nu furi”
Cinstea a ajuns în zilele noastre o chestiune ridicolă. (Românii practică furtul ca
pe un sport natural). Corupţia a devenit un mod de viaţă. A fura este o chestiune de
viaţă, un principiu, sau numai o chestiune de lipsă. Avutul obştesc îl reprezintă cele ce
sunt luate de cel mai iute la mână. În ceea ce priveşte mita, oamenii nu-şi mai pun
problema că aceasta este păcat. Să nu dai sau să nu primeşti mită este ceva revoltător
(datorită celor 50 de ani în care oamenii au furat pe rupte = aceasta aveau în comun).
Oamenii au rămas cu acest obicei.
Există şi furt intelectual: plagiatul: a-ţi atribui opere luate de la alţii. Problema nu
e în a folosi ideile altora, ci în faptul de a le recunoaşte.
PORUNCA IX „Să nu minţi” („Să nu depui mărturie mincinoasă”)
Cine nu are în tolba sa de existenţă şi progres acest mijloc cu care salvează anumite
împrejurări?
Minciuna = descriere în cuvinte a unei realităţi care nu corespunde realităţii
- realitate virtuală neconformă realităţii obiective
- prezentarea în cuvinte a unei realităţi deformate
- prezentarea unei alte imagini asupra lumii
Realitatea există în afara noastră, dar noi suntem în ea. Ea există în mod
inteligibil şi în mintea noastră. De aceea cel ce este martor va acţiona conform acestei
realităţi deformate.
35
Ea este gravă deoarece noi nu putem verifica toate informaţiile pe care le primim,
de aceea avem nevoie de încrederea în ceilalţi.
Minciuna ne prezintă o realitate deformată mizând acţionarea conform acesteia,
iar cel ce a lansat minciuna profită de acest lucru. Aceasta e numita minciună voluntară,
dar există şi minciună involuntară, care nu este fără vină.
Minciuna reprezintă un atentat la încredere şi fără încredere nu există prietenii.
Fără a fi gata să ne încredinţăm ajutorului celuilalt nu putem trăi. Noi nu suntem
independenţi, totdeauna avem nevoie de aportul sincerităţii celorlalţi. Dacă nu avem
încredere în ceilalţi, aceasta ne creează probleme neplăcute. E groaznic să fii pus în
situaţia de a-i considera pe ceilalţi infractori.
PORUNCA X
Nu e o simplă întărire sau reluare a celorlalte porunci, ci mai degrabă o sinteză a
acestora (începând cu porunca a 6-a). Ea atinge oarecum problema nevralgică a vieţii
morale pentru că mută chestiunea, din mijlocul relaţiei cu ceilalţi în sufletul celui în
cauză.
Această poruncă ne atrage atenţia nu numai: să nu furi, să nu minţi etc., ci să nu
pofteşti bunul acestuia. Aceasta e o chestiune importantă pentru că noi de multe ori ne
oprim a trece la fapte, dar nu ne putem stăvili dorinţa.
E posibil ca omul să nu poftească? Ce e pofta? Unul dintre efectele fundamentale
(pofta şi plăcerea; teama şi durerea). Nu e avut în vedere orice poftă, ci cea care
afectează relaţia cu aproapele.
De unde se naşte pofta? Din lipsă, din necesităţi, din caracterul pătimitor. E
expresia luptei omului pentru supravieţuire. Contextul în care se nasc poftele necuvenite
e unul pe care omul nu-l poate schimba.
Porunca nu spune să nu pofteşti atunci când eşti îndestulat, ea are caracter
general, de unde rezultă că ea este valabilă şi atunci când eşti pericol de a muri.
Omului, indiferent de statutul său (negustor, rege) îi lipseşte ceva şi acest ceva
este viaţa, aceasta lipseşte şi îl face pe om să trăiască pe seama celorlalţi. Această
problemă este dezbătută de Sf. Apostol Pavel în Epistola către Romani, capitolele 5-7.
Interdicţia duce la curiozitate, iar aceasta la tendinţa de a testa, de aceea Sf. Pavel
spune: „Nu binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc pe acesta îl săvârşesc”.
Care este explicaţia pentru acest impas? Răspunsul îl dă Sf. Ap. Pavel descriind
condiţia omului în afară de păcat. De ce Sf. Pavel spune „ trupul morţii acesteia „ şi nu
spune numai moarte, referindu-se la aceasta? Pentru că precum nu putem trăi decât
luând în considerare trupul, deci acesta ne determină existenţa, tot aşa moartea ajunge să
ne determine existenţa = nu fac ceea ce e bine, ci ceea ce ea mă constrânge (pentru omul
înaintea sau în afara lui Hristos).
Aceasta este nenorocirea omului, faptul că moartea devine pentru el un trup. Este
pretutindeni prezentă. Omul întreg este legat de această realitate şi astfel fiind cum să nu
poftească? Pofta vine din dorinţa de a trăi. Este riscant să trăieşti cu mai puţin căci
aceasta îţi pune în pericol existenţa, însăşi viaţa.
După toate evidenţele, în condiţiile în care omul este supus morţii, porunca a 10-a
nu poate fi respectată ( problemă dezbătută de Sf. Ap. Pavel ).

36
Ca şi întâia poruncă esenţială este şi ultima. Toate problemele îşi au rădăcina în
sufletul omului. Mântuitorul a confirmat aceasta când a spus: toate relele vin din inima
omului.
Fie că este vorba de Legea mozaică sau de cea morală naturală, în condiţiile în
care ne aflăm, ale căderii, nu prea există şanse ca legea să fie respectată pe deplin, să ne
ferim de drumul ce ne duce în robie. Aceasta nu înseamnă că e greşită căci ea e
duhovnicească, bună, dată de Dumnezeu („era cu neputinţă legii” – prin moartea ca trup
al nostru, prin trupul nostru supus morţii). Excepţie: drepţii Vechiului Testament.
Ceea ce am spus justifică necesitatea unei legi noi.

LEGEA MORALĂ A NOULUI TESTAMENT

Legea Vechiului Testament apare în istorie datorită relelor, a faptului că Legea


morală naturală a devenit insuficientă pentru ţinerea în frâu a desfăşurării relelor. Dar
precum vedem nici Decalogul nu e suficient. Decalogul era rezumat în rugăciunea
zilnică a evreilor „Ascultă Israele ...” (Deuteronom VI). Prima parte (primele patru
porunci) şi a doua parte (următoarele 6 porunci) ale rugăciunii arată faptul că Vechiul
Testament avea ideea de iubire. Aceasta nu era o idee străină. Când a fost întrebat
Mântuitorul care e cea mai mare poruncă din Lege, se spune că a răspuns cu rugăciunea
zilnică, într-o evanghelie, iar în alta cu o întrebare: „Ce e scris în Lege, cum citeşti?” din
aceste evanghelii se vede clar că şi Legea Vechiului Testament viza iubirea lui
Dumnezeu şi a aproapelui.
În ce consta atunci neputinţa, nedesăvârşirea Legii vechi? De ce era nevoie de o
alta?
Neputinţa acesteia = lipsa vieţii, faptul că omul este muritor.
Atâta timp cât moartea există, viaţa este pusă pe primul plan. Astfel luptând
pentru a o păstra nu mai suntem fraţi ci duşmani, ne suntem concurenţi. Ceea ce are
celălalt nu mai pot avea eu. → frica că pierim dacă nu punem primii mâna, întrucât
lumea este finită.
Ce e nedesăvârşit în legea: Fă altuia ceea ce voieşti să ţi se facă ţie? De ce avem
nevoie? De legea duhului vieţii în Hristos. Ceea ce aduce Mântuitorul venind în lume nu
este o altă morală, mai bună, mai generoasă, ci ceea ce El aduce este viaţa şi nu orice
viaţă, ci acea viaţă nemuritoare: LEGEA DUHULUI VIEŢII ÎN HRISTOS. Cum să ne
eliberăm de păcat, de moarte, decât primind viaţa. Ceea ce aduce Mântuitorul prin
întreaga iconomie a mântuirii nu este un simplu cod de legi morale, ci eliberarea de
moarte, cu consecinţe pe plan moral. Dacă nu ne mai temem de moarte respectăm
poruncile legii.
Mântuitorul Însuşi spune: „N-am venit să stric ...” Cum? Mântuitorul
radicalizează poruncile. Le pune pe toate din perspectiva poruncii a X-a. Nu numai să
nu săvârşeşti păcatul, ci nici să nu ai acest gând sau dacă îl ai să-l îndepărtezi. tot ceea
ce aduce Mântuitorul (ex: generozitatea) este absurd pentru omul care se teme de
moarte.
Mântuitorul radicalizează şi porunca iubirii: iubiţi pe vrăjmaşii voştri.
37
Cum poate face omul acest lucru? Nemaiavând sentimentul că piere,
conştientizând că nu pierzi nimic dacă eşti corect. Însă noi simţim o slăbiciune, ne
simţim neîmpliniţi dacă ceilalţi au o părere proastă despre noi. A face bine în această
lume e riscant.
De unde vine obsesia că pierdem atunci când suntem buni şi generoşi? Din faptul
că ne temem de moarte. → Să credem în viaţă. Să credem că atunci când dăm câştigăm
ceea ce nimeni nu ne mai poate lua. Aşa strângem comoară în cer care nu mai poate fi
luată de la noi. Ceea ce facem simţind că murim (= moartea zilnică), că pierdem ceva
din ceea ce ne securizează în această viaţă, aceasta este comoara cerească, lucrurile
sufleteşti, ceea ce câştigăm şi nu ne mai poate fi luat. Trebuie să credem că există viaţă
dincolo de moarte, Împărăţia cerurilor şi astfel ceea ce pare pierdere, devine câştig
pentru noi şi deci nu pierdem nimic.
Schimbarea adusă de Mântuitorul e rezumată în capitolele VI-VII din Epistola
către romani. Mântuitorul ne aduce o nouă viaţă prin moartea Sa. Şi moartea este o
viaţă, însă un alt fel de viaţă.
Mântuitorul nu anulează condiţiile căderii ci ne dă posibilitatea să ne ridicăm
deasupra lor, pune în noi condiţiile unei vieţi noi, dar nu în mod gratuit.
„De este cineva în Hristos este zidire nouă”
„Lucraţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea voastră.
Logica Sf. Ap. Pavel: universalitatea căderii e prilej ca Mântuitorul să aducă
mântuirea tuturor. (capitolele VI, 1-17 şi VIII).
Cât trăim în logica morţii şi a supravieţuirii suntem robi păcatului şi acesta devine
trup al nostru. Dacă însă murim în Hristos şi dacă trăim după această moarte este în
virtutea unei vieţi pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu.
Tot creştinismul este un schimb: noi dăm moartea ca El să ne dea viaţă.
Acesta este conţinutul Legii noi: că se frânge Trupul şi se varsă Sângele, jertfa Sa
adusă ca ofrandă, semn al supremei dragoste. El îşi asumă în locul nostru moartea cea
biologică, dar şi cea a durerilor, eşecurilor şi neputinţelor noastre şi ne dă viaţa. Ne face
părtaşi la experienţa aceasta a omului muritor care poate să-l iubească pe Dumnezeu şi
pe aproapele. Mântuitorul a iubit până la capăt. Care este capătul iubirii? Iubirea are
capăt? Ia cineva, care întrevede sfârşitul iubirii, în serios această iubire? Nu există un
capăt al iubirii, iubirea merge până la moarte şi dincolo de ea.
Dacă noi dorim obţinem acest schimb prin care pe de o parte murim în Hristos,
moare trupul morţii, iar pe de altă parte începem o viaţă nouă, o viaţă care nu este de pe
pământ. Ea are ceva comun cu viaţa originară, este o restaurare a acesteia, dar nu mai e
viaţa căderii.
Sf. Ap. Pavel în Epistola către Corinteni spune: „Voi aţi murit şi nu mai sunteţi ai
voştri” – trupul şi sufletul nostru au fost răscumpărate de Hristos şi dacă există o viaţă
nu este meritul nostru.
Acest nou mod de viaţă, euharistic, îl dobândim tainic, lucrurile se petrec tainic
(ex: aluatul care dospeşte toată frământătura însă pentru aceasta trebuie să ne asigurăm
că procesul de fermentat a ajuns la toată făina – Hristos e aluatul vieţii noastre, dar ca El
să crească trebuie să ne amestecăm viaţa cu cea a lui Dumnezeu, să o frământăm, ex:
Împărăţia este asemănătoare grăuntelui de muştar – importantă este creşterea treptată.
Prezenţa Mântuitorului în sufletele noastre creşte treptat, aceasta nu poate fi observată
38
zilnic, ex: Iez. Cap.44: profetul vede un rău care iese şi intră în Marea Moartă. Acolo
unde ajunge schimbă, dă viaţă, schimbă firea apei celei vechi. Aşa e şi cu fiinţa noastră:
undeva în noi a izvorât un izvor de apă vie şi pe măsură ce noi luăm mai mult din el,
acesta creşte şi izvorăşte din ce în ce mai multă apă.
Care este apa cea vie? Iubirea. Mântuitorul zice: „Să vă iubiţi unul .... precum Eu
v-am iubit”. Această iubire o avem din însăşi dragostea Lui faţă de noi. Noi trebuie să
primim acest schimb, să fim gata, disponibili să schimbăm cu El ceva. Astfel primim şi
puterea de a iubi, de a nu ne mai simţi frustraţi când e vorba să dăm altora ceva.
Pe măsură ce încercăm zilnic să murim obsesiilor, spaimelor şi lăsăm să intre în
viaţa noastră această experienţă, pe care El ne-o aduce, facem acest schimb.
Care e chipul omului celui nou, al omului supus noului legământ? Noi îl descriem
în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. Aici se face mai întâi apelul: când preotul trece
cu darurile printre credincioşi. Înainte de aceasta, la cealaltă intrare cu Evanghelia
atunci se face portretul omului pe care îl priveşte Împărăţia lui Dumnezeu şi se spune
despre acesta că este teribil de fericit. „Fericiţi cei ....” de 9 ori.
Acesta este autoportretul Domnului Hristos, El este cel blând, smerit, sărac cu
duhul. Acest autoportret al Său este de fapt portretul creştinului. Aşa arată omul Legii
celei noi. Acesta se mai numeşte şi legământ.
Schimbarea, eliberarea de trupul morţii se vede în aceea că iubim pe fraţi (Sf.
Ioan). Moartea nu mai are putere asupra noastră atunci când suntem gata a face ceva
pentru celălalt. Dacă vrem să ştim care sunt adevăraţii creştini trebuie să-i căutăm
printre generoşi. De ce iubirea este o poruncă? Poţi constrânge pe cineva să iubească?
Fără îndoială că nu. Numai cel ce voieşte poate să iubească. La început simţim că
murim atunci când din iubire ne tăiem voia.
De ce să iert? Nu mai e vorba doar de cauza mea, ci şi de ceea ce se întâmplă cu
celălalt. Atunci nu mai pun pe prim plan (iubi) onoarea mea.
Ce vom face dincolo unde vom fi toţi împreună? Pentru că nu vom mai putea
ascunde aceste lucruri în spatele trupului, când ne vom vedea unii altora gândurile,
sentimentele? Ne vom chinui. (Sartre „Iadul este celălalt” – faptul că nu-l suport).
Noul Testament este numit legământ întrucât se referă la viaţa veşnică, la
moştenire.
Ce ne mai descoperi Iisus Hristos? Un lucru pe care în Vechiul Testament nu-l
prea ştiam: fiţi desăvârşiţi şi ne dă un ex: precum Tatăl vostru este desăvârşit. Toată
morala Predicii de pe Munte este legată de ideea de Tată. Mântuitorul formulează nişte
porunci şi apoi zice: „Priviţi la ...” şi nu mai ziceţi că vă temeţi pentru ale voastre, că
dacă sunteţi generoşi pierdeţi, pentru că dacă Tatăl acestora le poartă de grijă cu atât mai
mult pe voi, fiii Tatălui. Regulile sunt acelea pe care Tatăl le impune celor din casa Sa şi
se referă la lucruri care sunt din casa Tatălui, Celui ce dă ploaia peste cei drepţi şi peste
cei păcătoşi.
Îndemnându-ne la rugăciune în spaţii ascunse ne atrage atenţia asupra închiderii
înlăuntru nostru, acolo unde Îl întâlnim pe Dumnezeu, în inima noastră, în omul interior,
unde Dumnezeu vede cu adevărat. Ce constatăm acolo? Că omul nu este rezultatul
hazardului, că fără un Tată existenţa lui este absurdă. Mântuitorul ne învaţă să ne rugăm
cu rugăciunea „Tatăl nostru ...ceruri”, acolo unde existenţa e frumoasă (ca şi crinii),
liberă (ca păsările) plină de iubire (ca în casa unui părinte).
39
Ceea ce noi trebuie să căutăm şi să găsim este această existenţă în casa Tatălui,
acolo unde eşti îngăduit, acceptat aşa cum eşti, cu neajunsurile tale. Nu în sensul de
dezinteres ci pentru că părintele, Tatăl este Tatăl tuturor şi pe toţi îi vrea buni.
Mântuitorul ne învaţă acest mod de raportare specific fiilor. El ne cere să fim ca şi
copiii, nu în sensul de zburdalnici, prostuţi, nu prea ascultători, ci în sensul că ei
primesc totul ca un dar, se raportează la existenţa ca la ceva primit, cu firească
nevinovăţie. Copiii sunt plăpânzi, slabi, calităţi pe care le dobândeşte şi omul
îndumnezeit. Din punct de vedere al acestei lumi acest om este plăpând şi slab căci pe
de altă parte el dobândeşte o tărie pe care numai Dumnezeu o poate da.
Mântuitorul Însuşi S-a făcut slab (precum). Cum a venit El? Atât de plăpând, de
slab, încât trestia îndoită nu o frânge şi feştila fumegândă nu o stinge. Aşa vine în viaţa
noastră (în omul distrus), nu vine să ne zdrobească, ci cu această slăbiciune, dar are o
singură tărie, care e şi a omului nevinovat, zâmbeşte în faţa călăului.
E vorba de legământ pentru că e vorba de moştenire şi pentru aceasta suntem
pregătiţi încă din această viaţă. Iubirea este calea, arvuna unei late vieţi, mai straşnice.
Nu e vorba numai de un nou cod de reguli, ci de un nou mod de viaţă, care e
rezultatul unei noi intervenţii a lui Dumnezeu în viaţa noastră şi aceasta nu lipsită de
consecinţe.
Cuvintele „mor în fiecare zi” se referă la a schimba modul de viaţă şi a primi de la
Mântuitorul ceea ce El a făcut în locul nostru pentru noi, harul lui. În Galateni V se
vorbeşte despre cei ce fac „faptele trupului” – referitor la trupul morţii – ca despre unii
care nu vor moşteni Împărăţia cerurilor. „Roada Duhului” este ceea ce aduce
Mântuitorul în viaţa noastră. Dacă trăim în Duhul viaţa noastră îşi are o nouă origine.
„a umbla” = metafora vieţii morale.
Dacă avem o nouă viaţă de la Hristos, aceasta trebuie să se vadă în faptele
noastre. dacă acestea sunt ca şi cele ale omului stăpânit de teama de moarte înseamnă că
schimbul nu s-a produs, nu suntem altoiţi. schimbarea se vede în modul în care umblăm.
Se vorbeşte de Legea harului sau a duhului pentru că se referă la această nouă viaţă,
înduhovnicită. Ce înseamnă această viaţă? Nu că omul nu mai are trup, suflet şi duh, ci
că se schimbă priorităţile. Nu mai trăim pentru a ne înveşnici în lumea aceasta, ci din
altceva şi pentru altceva. Ne angajăm facultăţile spre un nou mod de viaţă. Creştinii
voind a fi bogaţi adună comori – întrebarea este: unde?
În momentul în care devenim convinşi că există anumite valori la care avem
acces, că există o lumină, o bucurie, din care ne putem îndestula, schimbăm priorităţile.
Mântuitorul ne învaţă să dăm lucrurile cu o valoare mai mică în schimbul celor cu o
valoare inestimabilă. Există în viaţa Bisericii oferte generoase: sărbătorile, duminicile.
Numai că pe noi nu ne interesează schimbul. Dar oferta există pentru cei ce o caută şi şi-
o doresc. Exigenţa (dacă le dorim cu adevărat) se referă la ce facem cu ele, ne
înfrumuseţăm viaţa sau o facem mai urâtă, mai plictisitoare.
Viaţa duhovnicească nu înseamnă că creştinismul nu mai are nimic cu această
viaţă, ci are alte priorităţi.
Atunci când în tot ceea ce facem vedem relaţia cu un părinte care doreşte să ne
cunoaştem şi să-L cunoaştem mai bine, viaţa noastră este una duhovnicească. Despre
condiţiile unei astfel de vieţi vorbeşte Sf. Teofan Zăvorâtul „Despre viaţa
duhovnicească”.
40
RAPORTUL DINTRE CELE TREI LEGI MORALE

Sf. Maxim Mărturisitorul: R 64 → Talasie


drumul = metafora vieţii morale
Cel care trăieşte conform unei anumite legi are un mod de viaţă, o dispoziţie
lăuntrică conformă acesteia (prin) care relevă felul în care se manifestă dorinţa şi
vigoarea. Cel ce respectă o lege are o anumită dispoziţie lăuntrică.
Legea naturală ne învaţă să avem aceeaşi dispoziţie sufletească faţă de toţi
ceilalţi, să facem celorlalţi ceea ce voim să ni se facă. Modul de viaţă corespunzător
Legii morale naturale este cel conform firii acela de a-şi păstra valoarea.
Atunci când avem aceleaşi principii de viaţă, acest lucru ne unifică.
Legea scrisă: care a fost adăugată pentru că Legea morală naturală devenise
insuficientă. Are două efecte: unul pe care îl obţine prin frica de pedepse.
Prin codul penal se descurajează răul căci cei neînţelepţi se tem şi de frică stau
cuminţi. Principiul ei = obişnuinţa, o deprindere şi deprinzându-se cu binele acesta
începe să lucreze în viaţa noastră, căci el se află în firea noastră. Acesta este cel de-al
doilea efect: începe să lucreze binele.
Legea harului: legea duhului vieţii în Hristos
Există o unitate între ele, dar şi o diferenţă în grad. Toate sunt expresia iubirii. Nu
putem exista împlinitor decât dacă intrăm în această ordine.
Există şi o diferenţă între ele în sensul că cea care încearcă să o împlinească pe
cea anterioară, iar ultima este sinteza tuturor. Ea nu are numai chipul natural, ci are ceva
dumnezeiesc, ceva de dincolo de puterile noastre, prin care ne asemănăm cu Dumnezeu.
Dumnezeu = mai mare coborându-Se, e mai tare făcându-se slab, iată paradoxul
iubirii.
Suntem cu adevărat creştini atunci când şi facem aceste lucruri nu doar atunci
când ne dăm bineţe, ne salutăm ne facem bine unii altora. Legea morală nu există spre
a-l împiedica pe om a folosi darurile ci spre a-l face să conştientizeze că nu tot ceea ce
face este viaţă, dragoste. Dacă abuzăm de darurile lui Dumnezeu viaţa se transformă din
Rai în iad şi din iubire deplină în ură deplină.
Dacă tot ceea ce facem ar avea aceiaşi valoare se pune întrebarea: pentru ce să
mai trăim? Într-o astfel de lume nu am putea trăi. Dar lucrurile nu au aceeaşi valoare,
deci nu orice facem ne este de folos. Tocmai de aceea expresia Legii morale este:
FACEŢI CEEA CE E DE FOLOS! Cu aceasta trebuie să înceapă pentru că există
bunuri pe care vrem să le sporim şi din dorinţa de a face fiecare ceea ce doreşte se naşte
tragedia.

41
CONŞTIINŢA MORALĂ

Începând cu acest capitol şi continuând cu cele despre voinţă şi libertate, despre


virtute şi păcat ni se atrage atenţia asupra felului în care toată ordinea morală poate fi
cunoscută şi aplicată de către noi înşine.
Mai întâi trebuie să facem diferenţa între conştiinţa psihologică şi cea morală.
Cea dintâi reprezintă obiectul de studiu al ştiinţelor cognitive în general. Conştiinţa din
punct de vedere psihologic este capacitatea omului de a avea atitudini subiective,
capacitatea omului de autocunoaştere şi autoevaluare permanentă. Termenul conştiinţă
înseamnă „a şti împreună cu cineva” = este mai mult decât o simplă cunoaştere. Actul
cunoaşterii este îndreptat asupra subiectului. Este o cunoaştere împreună cu subiectul.
S-ar putea ca şi animalele să aibă o astfel de capacitate de autocunoaştere prin care fac
distincţie între ele şi restul lucrurilor, dar conştiinţa nu e doar o astfel de cunoaştere.
Acesta este eul biologic. De conştiinţă putem vorbi atunci când există un proces în care
ceea ce se produce cu subiectul este evaluat în raport cu oportunităţile vieţii, pe termen
scurt sau lung. Prin conştiinţă ne raportăm la celelalte existenţe şi tragem concluzii.
Conştiinţa psihologică creează această posibilitate de raportare la lume.
Conştiinţa morală se bazează pe cea psihologică însă raportarea se face la bine şi
la rău, la lumea binelui şi a răului. Ne cunoaştem pe noi înşine într-o lume în care nu tot
ceea ce facem are aceeaşi valoare. Raportăm conştiinţa noastră la bine şi la rău. Această
raportare ne ajută să ne evaluăm conştiinţa din perspectiva binelui şi răului, a legii
morale. Ne întrebăm dacă suntem în acord cu Dumnezeu şi nu numai, ci şi cu conştiinţa
celorlalţi şi cu propria noastră conştiinţă.
Există vreo situaţie în care să acţionăm fără a gândi? Numai dacă nu ne-ar mai
interesa existenţa noastră. Iar dacă un om acţionează astfel aceasta nu se poate întâmpla
decât în cazul unor boli mintale grave, în situaţia pierderii conştiinţei. Dacă însă nu
acceptăm existenţa conştiinţei biologice, ca produs al creierului şi suntem pe domeniul
credinţei creştine, care afirmă că conştiinţa este un organ al sufletului, ea nu dispare nici
atunci când sufletul se desparte de trup.
În orice împrejurare ne raportăm la bine şi la rău şi aceasta pentru că viaţa noastră
nu ne este indiferentă.
Ce legătură există între conştiinţă şi Legea morală?
degetul = expresia lucrării Duhului Sfânt.
Pentru a cunoaşte avem nevoie de facultatea cunoaşterii. Pentru a cunoaşte
poruncile trebuie să le avem pe acestea în sufletul nostru, mai precis în conştiinţa
noastră.
Pentru a beneficia de principiile Legii morale trebuie să le cunoaştem, să ne
gândim la ele, să le problematizăm.
Conştiinţa este organul prin care cunoaştem poruncile legii morale, altfel spus,
voia lui Dumnezeu în raport cu noi.
Conştiinţa este organul prin care cunoaştem conţinutul Legii morale. Ca să
înţelegem conţinutul Legii morale avem nevoie de un organ, de o facultate suficientă
prin care să cunoaştem şi aceasta este CONŞTIINŢA.

42
Legea morală naturală îşi află sediul, se află sădită în însăşi conştiinţa noastră. Ne
dăm seama în mod firesc de un bine şi un rău al existenţei.
Din punct de vedere creştin conştiinţa este organul cu care Dumnezeu ne-a
înzestrat. El Însuşi vrând să ne facă după chipul şi asemănarea Sa, persoane, fiinţe
înzestrate cu libertate, are nevoie să creeze un organ prin care să-l înţelegem. Dumnezeu
ne creează un receptor al voii Sale prin care noi putem cunoaşte revelaţia.
Acest organ este asemănător unui ombilic. Acesta este un organ vital. Cui
aparţine, mamei sau fătului ? Amândurora. Aşa este şi cu conştiinţa, ea este un organ al
sufletului nostru, dar în acelaşi timp joacă acest rol important între noi şi Dumnezeu.
Conştiinţa este organul de legătură între noi şi Dumnezeu, prin care avem
capacitatea să sesizăm ceea ce Dumnezeu ne transmite.
Rugăciunea = împlinită atunci când ocupă spaţiul conştiinţei.
Conştiinţa este organul legăturii noastre vitale cu Dumnezeu. Prin acesta ne
comunică voia Sa, ne arată că ne-a adus la viaţă şi ne iubeşte, dar totodată ne şi cheamă
la împlinirea vieţii noastre. Din punctul nostru de vedere aceasta este aptitudinea noastră
de a avea acces necontenit la izvorul vieţii, care ne dă convingeri morale sigure, ferme.
Conştiinţa religios morală ( se referă la relaţia noastră cu Dumnezeu ) = a te
cunoaşte pe tine însuţi ca dăruit de Dumnezeu ţie însuţi, într-o chemare la plenitudine în
comuniune cu El.
Conştiinţa are trei conţinuturi:
1. conştiinţa dependenţei – acest aspect ni-l furnizează conştiinţa morală, că
existenţa ne-a fost dăruită. Acesta este lucrul fundamental la care trebuie să ne
gândim atunci când închidem ochii şi ne gândim la noi înşine : existenţa ne-a
fost dăruită. Ne cunoaştem pe noi înşine ca fiind dăruiţi, rezultatul unui act
gratuit.
2. conştiinţa libertăţii – suntem dăruiţi nouă înşine. Existenţa noastră nu vine de
noi dar se află oarecum în mâinile noastre. Resorturile răspunsului la iniţiativa
lui Dumnezeu sunt în mâinile noastre. Exist, dar ce fac cu existenţa depinde de
mine.
3. conştiinţa vocaţiei – simţim în noi o chemare de a ne împlini. Această năzuinţă
irezistibilă e mereu prezentă în conştiinţa noastră. Dacă simţim prezenţa
Dăruitorului în spatele darului, această năzuinţă se îndreaptă spre El, Cel ce ne-
a dăruit viaţa şi care ne-o şi poate împlini. Avem aici precizate conţinuturile
unui eu.
Toţi avem un fel de ideal, despre eul nostru, cum ne întrezărim pe noi înşine în
situaţia cea mai importantă. Acest ideal este esenţial pentru viaţa spirituală. Între situaţia
mea actuală şi proiecţia a ceea ce aş putea fi se creează o tensiune. Aceasta mă ţine
încordat. Aceasta este motorul vieţii spirituale a omului. Această tensiune ( nemulţumire
de noi înşine ) ne angajează în căutare, ne pune în mişcare. Dacă ne-am simţi mulţumiţi,
această mulţumire ar reprezenta o piedică în evoluţia noastră spirituală.
Conştiinţa = facultate a sufletului ce ne furnizează : dependenţa de Dătătorul
vieţii, libertatea, conştiinţa idealului, împlinirii noastre.
Această cunoaştere de sine, acest eu, face parte din punct de vedere teologic din
acel „după chipul lui Dumnezeu” cu care am fost creaţi. Viaţa sa poate reprezenta

43
reflectarea unei existenţe superioare. Icoana vorbeşte ceva despre arhetip. Aşa şi omul,
vorbeşte ceva despre Cel ce l-a creat.
Unde vedem frumuseţe originară în fiinţa noastră ? În capacitatea de a ne
autodetermina. Destinul nostru atârnă şi de noi şi ne putem înălţa la plenitudinea unei
relaţii cu Dumnezeu. Omul este asemenea unei oglinzi, dar este o oglindă conştientă de
lumina pe care o primeşte. De unde o primeşte? Din interior.
Există în noi o lumină interioară şi în această lumină trebuie să ne vedem
existenţa.
Aceste trei conţinuturi ale conştiinţei au legătură cu acea triadă a existenţei despre
care vorbeşte Sf. Maxim : a fi (nu depinde de noi), a fi bine sau rău (depinde de noi
pentru că suntem încredinţaţi nouă) şi a fi veşnic bine sau rău (împlinirea sau
neîmplinirea idealului).
Sf. Ioan „În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor.” Lumina în care noi
privim ceea ce se petrece cu noi este însăşi viaţa noastră. El este lumina. În raport cu ea
săvârşim totul. Dacă identificăm corect viaţa, lumina, ca venind de la Dumnezeu, atunci
ea este cea autentică. Numai că se poate să ne şi înşelăm. Putem să întoarcem spatele lui
Dumnezeu, să căutăm să ne împlinim altfel decât cu El.
Aceasta ne obligă să explicăm cum se produce căderea conştiinţei.

UNITATEA ŞI DEDUBLAREA CONŞIINŢEI

Vorbind de unitatea conştiinţei ne referim la faptul că omul are o singură


conştiinţă. În orice act de conştiinţă există cele trei conţinuturi: al dependenţei, al
libertăţii şi idealul. Şi din acest punct de vedere vorbim de unitatea conştiinţei.
Să ne gândim la situaţia paradisiacă: Adam nu cunoştea binele şi răul aşa cum îl
cunoaştem noi după cădere. Deci conştiinţa lui = o recunoaştere a comuniunii de viaţă
cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Îndată după cădere omul se simte distanţat de Dumnezeu.
Noi ne putem afirma eul în comun cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, dar şi în opoziţie
cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Cu cât există celălalt îmi pune în pericol viaţa mea, eu sunt
în pericol = definirea eului în opoziţie cu ceilalţi şi aceasta creează păcatul.
Sf. Maxim spune că de fapt căderea a constat în încercare de a valorifica darurile
lui Dumnezeu fără Dumnezeu, înainte de Dumnezeu şi nu după Dumnezeu.
Totdeauna darul poartă cu el Dăruitorul.
Păcatul = dorinţa de ne bucura de viaţă fără izvorul ei. Noi vrem să ne afirmăm
dar nu în comun, ci în opoziţie cu Dumnezeu. Când iubim pe cineva tindem să ne
identificăm cu el şi când acela e acuzat suntem gata să luăm vina lui asupra noastră.
Atunci când nu-l iubim dăm vina pe el. Căderea e definită prin cuvintele „ pe cont
propriu” (ex. fiul risipitor nu se mai recunoaşte ca fiu al Tatălui, nu mai are, atunci când
îşi vine în fire, conştiinţa opoziţiei, ci cea a solidarităţii). Atunci când întoarcem spatele
celui care ne-a dat viaţă, aceasta înseamnă că vrem să ne trăim viaţa autonom, prin noi
înşine, în numele libertăţii că am fost dăruiţi nouă înşine. De aici se naşte opoziţia cu
Dumnezeu şi cu ceilalţi, din teama că darul ne-ar putea fi confiscat (psihologia căderii
în raport cu Dumnezeu şi cu ceilalţi).

44
Aşa se naşte dedublarea = apariţia a doi poli, unul luminos, iar celălalt întunecat
în existenţa noastră. Începem să ne temem pentru existenţa noastră în raport cu toţi
ceilalţi.
Pe de o parte rămâne conştiinţa valorii supreme a vieţii, dar pe de altă parte apare
această teamă de moarte = conştiinţa contradictorie De ce ? Pentru că pe de o parte
simţim bucuria de a valorifica darurile lui Dumnezeu independent, fără Dumnezeu, dar
dacă aceasta nu este viaţa autentică, care în comuniune cu izvorul vieţii nu se
cheltuieşte, simţim că aceasta este o experienţă nefericită, că darurile nu poartă în ele
izvorul vieţii ci sunt trecătoare. Acest sentiment al precarităţii vieţii despărţită de izvorul
ei accentuează şi mai mult setea de viaţă, dorinţa de a avea pentru noi înşine mai mult.
Conştiinţa autonomiei asemenea fetei morgana = iluzia că este apă, ceea ce o face
să se mute o dată cu observatorul, este iluzia omului că el trăieşte prin el însuşi.
Dorinţa de a ne trăi darul vieţii de unii singuri duce la conştiinţa autonomiei.
Conştiinţa că existenţa începe să îşi piardă conţinutul, că darurile pe care le avem
încep să se diminueze, naşte o dorinţă şi mai mare de viaţă. Dacă nu ne întoarcem la
Dumnezeu, acest dar de viaţă ne face să alergăm şi mai tare după El. Noi alergăm după
viaţă, dar ea nu există fără Dumnezeu şi atunci noi alergăm după o iluzie = iluzia
autonomiei care ne înstrăinează tot mai mult de Dumnezeu şi de ceilalţi. Ajungem astfel
la iubirea de noi înşine = filantia.
Astfel pe fondul conştiinţei originare noi dezvoltăm o conştiinţă parazită care se
raportează la lumina izvorâtă din darul lui Dumnezeu pe care vrem să-l avem, fără
Dumnezeu, vrem să avem viaţa fără Dumnezeu şi pentru aceasta ne zbatem din toate
puterile. Este o lumină derivată care vine de la dar, fără a mai avea vreo legătură cu
Dumnezeu.
Mântuitorul spune „Dacă lumina care este în voi este întuneric……..”, aici
lumina = conştiinţa. Lumina din noi devine întuneric atunci când nu ne mai simţim
dependenţi de Dumnezeu, ci de însăşi viaţa noastră ruptă de izvorul ei.
În această situaţie omul caută să se împlinească prin izolare în raport cu
Dumnezeu şi cu ceilalţi, iar conştiinţa lui este una parazită, derivată, care păstrează cele
trei elemente, dar acestea nu mai sunt cele originare:
- conştiinţa dependenţei  de natură şi de biologie
- conştiinţa unui ideal  împlinirea vieţii
- conştiinţa libertăţii nu sunt autentice
ci raportate la dorinţa de a fi noi înşine, de a ne bucura de darul vieţii fără Dăruitorul ei.
Lumina din noi devenită întuneric este o iluzie care duce la eşecul vieţii noastre,
căci omul rupt de izvorul vieţii este mort.
Căderea conştiinţei se referă tocmai la această căutare a autonomiei şi
exacerbarea ei, o conştiinţă căzută = o iluzie ( fugim după viaţă şi de fapt ne depărtăm
de ea). În legătură cu falsificarea conştiinţei semnificativ este romanul lui Dostoievski
„Crimă şi pedeapsă”.
Această dedublare apare în cazul oricărei căderi, oricărui păcat.
Întrebarea este: mai are omul căzut acces la cunoştinţa unui bine şi a unui rău?
Chiar pentru omul căzut, pentru conştiinţa dedublată rămâne o năzuinţă spre bine
şi posibilitatea de a împiedica ceea ce o poate deturna. Toţi oamenii caută un bine sau
un rău.
45
De ce nu ne potrivim? Pentru că noi căutăm fie viaţa autentică, fie viaţa iluzorie =
autonomă, fără Dumnezeu, înainte de Dumnezeu şi nu după Dumnezeu. Astfel putem
vorbi de un bine aparent sau fals, bine care constă în valorificarea darurilor lui
Dumnezeu fără El. Acest bine aparent este un parazit al binelui autentic, care rău fiind
ia totdeauna chipul unui bine.
Problema falsificării conştiinţei vine din problema identificării binelui real. Noi
totdeauna căutăm binele, nu este om care să nu-şi dorească binele său, dar acesta poate
fi un bine autentic prin care omul în cele din urmă să-şi găsească împlinirea sau un bine
aparent.
Conştiinţa noastră funcţionează la fel numai că reperele se schimbă : vedem viaţa
într-o falsă lumină. Datorită conştiinţei, pentru viaţa noastră interioară trebuie să ne
justificăm acţiunile. Întrucât oamenii privesc în mod diferit modalităţile de împlinire a
vieţii lor se pune problema modului în care ne împlinim existenţa.
Principiul esenţial al vieţii: eul caută totdeauna valoarea, sensul şi împlinirea.
Mântuitorul a zis: „Acolo unde este comoara voastră este şi inima voastră.” Ceea
ce noi considerăm a fi pozitiv acestea sunt lucrurile care ne împlinesc ( pentru unii
pierderea vremii = o comoară, pentru alţii privitul la televizor = acestea le consideră ca
fiind împlinitoare pentru ei).
Orice ar face sau ar fi un om, el caută mereu ceva. Omul acţionează în sensul care
simte şi crede că îi împlineşte existenţa. Problema este însă că ne putem înşela, putem
lua drept comoară un lucru lipsit de valoare. Căutăm ceea ce credem că ne oferă bucurii,
fericire, numai că dacă noi ne căutăm numai pe noi înşine, în opoziţie cu Dumnezeu şi
cu ceilalţi (căutând a ne împlini în opoziţie cu Dumnezeu, aceasta = o negare a noastră),
ceea ce ni se pare a fi cea mai mare comoară pe care o purtăm în noi înşine, afirmarea
de noi înşine, devine o negare a noastră înşine şi în loc să câştigăm, pierdem.

ETAPELE DEGRADĂRII ŞI
ETAPELE RESTAURĂRII CONŞTIINŢEI

Prima etapă a degradării, a falsificării ei este chiar această dedublare, apariţia


unui reper generat de dorinţa noastră de autonomie.
A doua etapă este cea a latrizării (egocentrizării): dorinţa de a ne afirma pe noi
înşine. Dar această dorinţă de a ne afirma produce opusul, adică o depersonalizare a
noastră (ex. fanii – toţi ar vrea să facă fotografii cu starul, dar prin aceasta se
depersonalizează; moda – o uniformă, cei ce se îmbracă conform ei socotesc că se
afirmă, dar prin faptul că mulţi caută aceasta ei ajung să semene).Dorinţa de a ieşi în
evidenţă creează uniformitatea (moda = uniforma vanităţii).
Omul caută să iasă în evidenţă făcându-se fanul cuiva, aşa cum acesta este cel mai
bun, zice el, şi eu vreau să fiu cel mai bun. Dar exact ceea ce caută devine mijlocul prin
care pierde. Căutarea afirmării a stat la originea căderii. Omul crede că astfel îşi
împlineşte existenţa, dar ceea ce crede că îl afirmă, îl neagă. Acesta este rezultatul
egolatriei, a dorinţei de a ieşi în evidenţă. Omul nu caută să se afirme prin el însuşi, prin
propriul lui efort, ci făcând acest transfer de valori, de la cel ce crede el că este cel mai
bun, la el însuşi.

46
Această depersonalizare duce la nihilism pentru că eşecul dorinţei de a te afirma
creează o revoltă sufletească. Cu cât e mai mare dorinţa de a te afirma, cu atât e mai
mare frustrarea când aceasta nu se realizează. Astfel apare violenţa, nihilismul =
afirmare în sens negativ. Această violenţă se poate însă întoarce împotriva propriei
persoane = sinuciderea.
O altă etapă = conştiinţa luciferică = demonizarea. Oamenii ajung să se
îndrăcească. În această situaţie nu se distrug doar pe ei înşişi ci şi pe ceilalţi.
Îndrăcirea = formă de viaţă în care răul e acceptat şi promovat pentru el însuşi.
Acestea sunt etapele degradării conştiinţei morale.
Există însă şi posibilitatea întoarcerii, dar şi aceasta are mai multe etape = etapele
restaurării conştiinţei morale, drumul este reversibil.
Opusul demonizării, în care nu e vorba numai de voinţa noastră = eliberarea de
rău, exorcizarea ( toţi prin aceasta am trecut la botez ). Aceasta ne scoate din pactul pe
care îl facem cu răul.
Dacă trecem printr-o exorcizare, a doua etapă, care se opune nihilismului este
venirea în sine. Începem să ne întrebăm cine suntem cu adevărat (ex. fiul risipitor:
identitatea nu-mi este dată de ceva care depăşeşte condiţiile existenţei mele). Această
etapă = conştientizarea că sunt altceva decât ceea ce am ajuns (sunt fiul Tatălui chiar
dacă l-am trădat). Nu este vorba atât de o întoarcere fizică cât de una interioară,
spirituală. Întoarcerea = distrugerea autonomiei iluzorii.
Urmează etapa care se opune depersonalizării = convertirea, recâştigarea unei noi
identităţi. Tatăl, dintr-un factor care îmi neagă identitatea, mă ajută să mi-o redobândesc
în comuniune cu El.
Viaţa adevărată se înnoieşte continuu, în timp ce viaţa neautentică = supusă
degradării.
Etapa opusă idolatrizării = cea a restaurării. Ospăţul = semnul împlinirii, al
redobândirii comuniunii de la care se pleacă. De ce = ospăţul imaginea cea mai bună
pentru Împărăţia lui Dumnezeu? Pentru că ceea se petrece la un ospăţ este opusul
egoismului; bucăţica este împărţită cu ceilalţi. Actul cel mai egoist al omului devine
prilejul comuniunii în numele iubirii depline. Expresia autonomiei devine expresia
iubirii dăruitoare (expresia iubirii : înmulţirea pâinilor şi peştilor). Toţi se consideră
la viaţa care li s-a hărăzit.
Toate aceste etape pot fi urmărite în pilda fiului risipitor. Sunt anumite etape ale
îndepărtării de tată: prima = dedublarea interioară. Este fiul tatălui atunci când îşi cere
averea şi nu mai este când o cere pentru a o cheltui independent, vrea să plece să şi-o
afirme ajungând astfel anonim: unul dintre mulţi într-o ţară străină, până ajunge la
limita supravieţuirii. Dacă nu s-ar fi întors ar fi ajuns la sinucidere, moarte sau
demonizare (slujirea răului pur).
Şi întoarcerea fiului are mai multe etape: exorcizarea nu apare pentru că nu se
prezintă demonizarea; venirea în sine, recâştigarea comuniunii originale prin mai multe
etape: prima = întâlnirea de pocăinţă. Nici o etapă nu poate fi sărită pentru că
restaurarea şi căderea nu se produc instantaneu.
În actul conştiinţei ne raportăm: la Dumnezeu, la ceilalţi şi la noi înşine. Aceste
lucruri sunt importante pentru că ne uşurează înţelegerea cu privire la: situaţia noastră
într-un moment dat şi posibilităţile unei restaurări. Important este însă că drumul
47
degradării este marcat de căutarea unui bine, însă acesta nu este cel real. Fiul care
pleacă consideră ca fiind un bine ceea ce face, consideră că prin aceasta se împlineşte
(ex. beţivul îşi vede fericirea în şanţ însă se înşeală asupra vieţii, a binelui). Crede că
viaţa şi fericirea se pot dobândi fără Cel ce le-a creat. Aceasta are consecinţe practice.
Dacă vrem să ne schimbăm viaţa, soluţia nu este să ne reproşăm nouă sau să-i reproşăm
celuilalt, ci să redescoperim viaţa autentică. Unii se schimbă atunci în mod firesc. Astfel
putem contribui trezirea conştiinţei celuilalt descoperindu-i viaţa autentică, în viaţa lui
trebuie să apară altceva, ceva mai bun decât are. Nimeni nu renunţă la ceva până ce nu i
se oferă ceva mai bun. Încercările noastre sunt zadarnice atâta vreme cât nu considerăm
că Dumnezeu are ceva mai bun pentru noi, decât ceea ce noi avem.
Toată această problemă a conştiinţei = legată de dependenţă şi libertate.
Trebuie să descoperim ceva mai împlinitor (nu fac cutare ca să fac altceva).
Sf. Pavel „Nu vă umpleţi de vin întru care este nebunie ci vă umpleţi de Duhul
Sfânt” = nu să nu mai bei, ci să bei altceva; nu să nu fumezi, ci să fumezi ceva ce e
mai tare, ceva ce crezi că-ţi dă ceea ce-ţi dă ţigara; nu să nu cauţi comoara, ci să o cauţi
pe cea reală, valoroasă. Trebuie să-i convingem că ceea ce se obţine de aici (creştinism)
este altceva, ceva mai viu. Noi trebuie să avem ceva autentic de oferit.
Ava Dorotei „Despre conştiinţă” - Filocalia IX
Fenomenul conştiinţei = atât de intim = greu de raţionalizat, de analizat.
Conştiinţa poate fi cel mai mare bine (fiindcă ne apără, ne dă sfaturile cele mai
bune, ne apără când alţii ne acuză), dar poate fi şi cel mai mare rău (ne acuză când poate
alţii ne apără şi în acest caz nu mai dormim liniştiţi).
Conştiinţa este organul prin care avem o legătură intimă cu Dumnezeu. Prin
conştiinţă Dumnezeu ne comunică voia Sa. Poate fi asemănată cu cordonul ombilical –
mijlocul prin care elemente vitale vin de la Dumnezeu şi noi răspundem în acest sens.
În Sfânta Scriptură conştiinţa e numită cugetul inimii.
Conştiinţa are trei conţinuturi fundamentale:
- conştiinţa dependenţei
- conştiinţa libertăţii
- vocaţia chemării
Primul se referă la faptul că suntem atârnători de Cineva, al doilea la faptul că
suntem dăruiţi nouă înşine, iar al treilea la faptul că avem un eu pe care căutăm să-l
împlinim.
Dedublarea conştiinţei = felul în care ea poate fi falsificată.
Conştiinţa secretă în fiecare om aceste trei conţinuturi şi convingerile, ne
informează asupra binelui şi răului în sensul în care ne descoperă conţinutul Legii
morale naturale.
Ea se poate însă falsifica în sensul în care uneori încercăm să ne desprindem de
dependenţa de Dumnezeu şi să depindem numai de noi înşine = hipertrofierea eului, a
egoismului nostru până când dedublarea conştiinţei : rămâne conţinutul fundamental
(ceea ce Dumnezeu ne transmite) numai că este permanent falsificat, înlăturat (chiar
dacă unii săvârşesc rece anumite fapte există în tainiţa inimii lor ceva care îi acuză,
numai că între fapte şi acuzaţii există un strat gros de justificări).

48
LEGĂTURA DINTRE CONŞTIINŢĂ ŞI INTERIORUL NOSTRU

Mântuitorul spune „Cele rele ale omului ies din inima lui”
Sensul modern al cuvântului „inimă” este acela de subconştient. De la intim, de la ceea
ce e în subconştientul omului, spre exterior, spre faptă, există mai multe etape.

fapte
De la intim spre exprimare

gesturi
cuvinte
analitică
gândirea sistematică
(reflexia) sintetică
sursă exterioară (prin percepţie)
gândirea spontană
sursă interioară
inima (subconştientul)

- conştiinţa analizează toate acestea = un gând mai special care filtrează.


De aici rezultă unirea minţii cu inima în rugăciunea curată = cercetarea de către aceasta
a subconştientului unde sunt multe gunoaie (patimile).
Conştiinţa analizează în funcţie de convingerile ei de bine şi de rău. Nu e o
cenzură sublimă, ne sfătuieşte să nu facem rău, dar nu ne poate obliga.

FUNCŢIILE CONŞTIINŢEI

1. FUNCŢIA ILUMINATOARE
Este un fel de lumină interioară prin care ni se revelează ceva. Ne descoperă un
adevăr fundamental din perspectiva căruia noi analizăm toate celelalte lucruri.
„Hristoase Lumina cea adevărată……” ea ne descoperă existenţa lui
„Întru lumina Ta vom vedea lumină” Dumnezeu în modul ei cel mai
fundamental.
De asemenea face ca în această lumină interioară să ne dăm seama de noi înşine.
În această lumină ne dăm seama cine suntem noi, de unde venim, că simţim o anumită
vocaţie. Aceasta = o lumină de ordin moral.
De această lumină interioară, de felul în care ne cunoaştem în ea ţine legea
conservării identităţii personale : a recunoaşte că eu sunt cel ce mă manifest. Însă, din
păcate, există persoane care nu se recunosc în manifestările lor (conştiinţă =întunecată).
De la interior spre faptă există diferite grade de conservare. Cele din subconştient îmi
sunt cele mai personale.
În virtutea acestei identităţi persoana morală îşi asumă ceea ce a făcut. Eu sunt
responsabil de faptele mele, dacă eu efectiv mă recunosc în ele.
2. FUNCŢIA REVENDICATOARE
În virtutea legii conservării punem în raport ceea ce suntem cu ceea ce am dori să
fim. Ceea ce am dori să fim aceasta ne revendică (revendicarea = cerinţă imperioasă).
Conştiinţa ne cere să fim coerenţi pentru a ne împlini idealul.
49
Din acest punct de vedere conştiinţa interiorizează imperativul legii morale. Ea
mă şi îndeamnă spre ceva, dar mă şi îndeamnă să nu fac altceva (acesta = sfatul
conştiinţei).
3. FUNCŢIA JUDECĂTOREASCĂ
Ea evaluează în funcţie de imperativul moral interior. În această funcţie ea ne
judecă (ea ne spune să facem cutare sau cutare lucru, iar noi facem sau nu) şi apoi ne
trage concluzii, e martorul şi judecătorul (aceasta = judecata conştiinţei).
Noi ne judecăm pe noi, dar îi judecăm şi pe ceilalţi şi chiar pe Dumnezeu.
Pe noi ne judecăm în funcţie de eul nostru ideal, de legea morală, aceasta fiind
criteriul care ne ajută să ajungem la împlinirea existenţei noastre, nu numai un cod de
legi. Să nu reducem Legea morală la aşa ceva: la nişte reguli care nu au legătură cu noi,
căci ea priveşte exact sensul existenţei noastre. Pe ceilalţi îi judecăm după aceleaşi
criterii, îi punem în lumina idealului nostru şi pe ceilalţi (Mântuitorul spune: „Cu ce
măsură judeci…….” ) = în momentul în care îi judecăm pe ceilalţi ne judecăm şi pe noi
înşine.
4. FUNCŢIA EDIFICATOARE
Se referă la sentinţele pe care le dă conştiinţa faptelor noastre. Există o memorie a
conştiinţei „Păcatul meu înaintea mea este pururea„. Se produce fie o edificare, o
creştere, o întărire a convingerilor noastre, fie o slăbire, o subminare a conştiinţei (dacă
ne spune că nu e bine). Conştiinţa este asemenea unui edificiu puternic. Schimbările (la
prima vedere sunt rapide) se petrec zilnic. În tainiţa inimii se adună mărturii negative
până când conştiinţa explodează.
Acumulând sentimente negative la un punct se prăbuşeşte. Conştiinţa întinată
(rănită, murdărită) = atunci când săvârşeşte ceva împotriva ei.
Rău este atunci când se întâmplă ca omul să moară înainte de a se împăca cu
propria-i conştiinţă, acesta = foarte rău.
5. FUNCŢIA ELIBERATOARE
Sf. Pavel „Toate sunt curate pentru cei curaţi „(Tit. 1,15). Omul curat, interior, a
cărui conştiinţă = curată, se simte liber, nu simte oprelişti şi nu se simte niciodată oprit
de ceva, simte că are aripi. Aceasta nu este o libertate indiferentă, ci libertatea omului
care acţionează în deplin acord cu sfaturile conştiinţei lui, în toate împrejurările vieţii.
Când însă conştiinţa este întinată, când reprimăm sfaturile ei, dimpotrivă, nu
numai că nu ne simţim liberi, ci ne simţim îngreuiaţi în spatele unei acţiuni pe care
conştiinţa ne sfătuieşte să nu o facem (ex. paznic care fură).
6. FUNCŢIA RESTAURATOARE
Indiferent cât de mari şi rele lucruri am fi făcut, cât timp mai suntem în viaţă,
Dumnezeu ne mai dă o şansă. Ne dă această funcţie = energia restaurării morale. Mai
există un glas care ne spune că totul e bine când se termină cu bine. Ea ne comunică, ne
secretă această energie, ne cheamă la schimbare, la iluminare.
Aceste funcţii ale conştiinţei funcţionează tot timpul însă unele sunt mai
pregnante în anumite împrejurări.

50
FELURILE CONŞTIINŢEI

1. În raport cu acţiunea (caracterul temporar al acesteia) vorbim de conştiinţă


antecedentă - aceasta se referă la modul în care se manifestă conştiinţa înainte de
săvârşirea unei acţiuni. Ea poate fi
- obligatorie – ne sfătuieşte imperativ: să faci sau să nu faci
- sfătuitoare – conştiinţa ne îndeamnă : mai bine să faci sau mai bine să
nu faci atunci când nu percepem foarte clar ce e bine şi ce e rău.
- permisivă – în legătură cu o acţiune indiferentă (nu există o miză morală
explicită)
- concomitentă – înregistrează ceea ce facem şi începe să evalueze (e
martor şi judecător)
- consecventă (consecutivă) – apare după săvârşirea faptei.
2. Din punct de vedere al intensităţii conştiinţa este:
- conştiinţă mai intensă trează – atunci când percepem cu claritate
- conştiinţă mai slabă imperativul moral şi-l impunem acţiunii.
Există însă două posibilităţi de funcţionare anormală. În aceste cazuri conştiinţa
poate fi:
- prea intensă (stridentă, surescitată) = scrupuloasă atunci când ni se pare că tot
ceea ce facem este rău. Această conştiinţă
analizează printr-o hipersensibilitate ceea
ce se petrece = ne e teamă să facem ceva
- prea slabă ( adormită ) = conştiinţă laxă (este estompată)
3. Din punct de vedere al conţinutului legii morale, conştiinţa este:
- dreaptă – când ceea ce ne sfătuieşte conştiinţa – conţinutul Legii morale
- rătăcită (amăgită, falsă) – când ne sfătuieşte în funcţie de unele false
valori
- sigură – atunci când e sigură pe ea însăşi chiar dacă e dreaptă sau falsă
- îndoielnică – în deficit de iluminare
o laxă
o scrupuloasă

BOLILE CONŞTIINŢEI (patologia conştiinţei)

Ca toate lucrurile vii şi conştiinţa se poate îmbolnăvi.


Normalitatea:
- să fie dreaptă (ceea ce ne sfătuieşte = Legea Morală naturală, voia lui
Dumnezeu)
- să fie trează
Patologia conştiinţei:
- infantilismul moral
- instabilitatea judecăţilor morale (când eşti convins de un lucru,
când de altul)
- convingeri puerile (ex. cei ce nu plătesc biletul de călătorie )

51
- insensibilitatea morală - mai întâi e vorba de o ignoranţă, dar ea e
însoţită de cele mai multe ori de o insensibilitate morală. Oamenii ajung
să facă răul cu zâmbetul pe buze = îndrăcire
- dubiul – problema îndoielii. Ţine de condiţia noastră căzută, de oamenii
care nu cunosc voia lui Dumnezeu.
Dubiul moral = când îndoiala ajunge boală – se întâmplă atunci când nu avem
convingeri suficient de limpezi, clare. Sfaturile conştiinţei sunt contradictorii. Aceste
îndoieli ne frământă = focare de nelinişte = simţim nevoia să rezolvăm aceste
incertitudini. Există trei posibilităţi de rezolvare:
- prin rugăciune
- sfatul celorlalţi
- efort propriu şi acţiune
Dubiul = boală când devine cronică.
Există însă şi două false rezolvări din care se nasc scrupulul şi laxismul.
- scrupulul – boală redusă la exagerări; cel în cauză nu e în stare să se
decidă din dorinţa de a nu greşi. Ţin la detalii morale = nu că detaliile nu
sunt de luat în considerare. Aici este vorba de neputinţa cronică de a se
hotărî pentru o acţiune sau alta. Poate avea o:
a) cauză intelectuală - când cel în cauză e preocupat de cunoaşterea
cât mai amănunţită a unei situaţii date
b) o cauză emoţională - frica, inhibiţia, teama de a nu fi judecat de
ceilalţi. Aceasta  inhibiţia conştiinţei  perplexia morală (nu
mai e în stare să facă nimic)
- laxismul – se caracterizează nu prin rezolvarea reală a problemei ci prin
negarea ei = minimalizarea valorii conştiinţei. Aplicarea noţiunii de bine
la situaţii care nu sunt de fapt bune = nesinchisire opusă fricii. Are şi
acesta:
a) un conţinut intelectual care priveşte ignorarea sfaturilor
conştiinţei
b) un conţinut emoţional care se referă la lene, la indisponibilitatea
de a te angaja în efortul pretins de rezolvarea corectă a unei
probleme.
Culmea este însă faptul că există o boală care rezultă din combinaţia laxismului
cu scrupulul. Această perversiune morală = fariseismul (caracterizaţi de Mântuitorul ca
fiind scrupuloşi cu ceilalţi – strecoară ţânţarul, folosind sita cea deasă în raport cu
ceilalţi, dar înghit cămila, fiind foarte lacşi cu ei înşişi). De ce sunt aşa? Ca să câştige
renumele de drepţi, dar înăuntru sunt precum zice Mântuitorul – morminte văruite; răul
lor nu-l elimină ci îl ascund.
Cu ajutorul principiului: scopul scuză mijloacele, ne scuzăm de multe manifestări
şi fapte (macheavelismul; macheavelism cu scop religios = iezuitism).
Şi mijloacele produc rău dacă sunt rele în ele însele. Când funcţionăm conform
acestui principiu, când acesta devine o convingere a noastră, aceasta = o patologie
(teoretizată de Macheaveli).

52
EDUCAŢIA CONŞTIINŢEI MORALE

Conştiinţa are cele trei conţinuturi înnăscute pe care le găsim la toţi oamenii. Dar
ea nu are numai aceste conţinuturi ci şi alte convingeri pe care noi le învăţăm (părinţii
învaţă în primul rând prin exemplu : prin tot ceea ce fac adăugat universului interior –
căci există o cale prin care tot ceea ce gândim se face cunoscut celorlalţi). Noi simţim
atitudinea de simpatie, antipatie sau indiferenţă a celorlalţi.
Să nu credem că atitudinea morală a cuiva se manifestă numai prin practică; noi
comunicăm mult mai direct la nivelul emoţiilor şi aceasta este ceva vital (ex. copiii care
simt şi văd în faptele părinţilor altceva decât ceea ce îi învaţă).
Aceştia, până la urmă, se vor lua după ceea ce fac părinţii cu plăcere. Copiii se iau
după lucrurile pe care le fac părinţii cu plăcere, care le fac plăcere acestora. Ei nu ştiu ce
responsabilitate au mama şi tata, dar se joacă de-a mama şi tata.
Aceasta = educaţia în familie. Aici se cristalizează nişte convingeri. Convingerile
din familii sunt confruntate cu ale celorlalţi după ieşirea din sânul familiei.
În acest proces unele convingeri se întăresc, altele îşi pierd puterea. Aşa se nasc
conflictele între generaţii; un conflict de valori, de convingeri.
Educaţia conştiinţei morale ortodoxe
Are posibilitate Biserica să educe conştiinţa credincioşilor ei? Cum transmite
Biserica valorile noilor ei credincioşi?
Educaţia nu se termină o dată cu săvârşirea Botezului ci ea este încredinţată apoi
celorlalţi: clerului. Atât de importantă este încât se încredinţează şi naşilor de Botez;
funcţia principală a acestora fiind educaţia fiului lor duhovnicesc, a finului lor. Ei au
datoria să-l educe pentru că convingerile lor, rostite la Botezul copilului, să le transmită
acestuia.
Botezul poate fi zădărnicit de o educaţie care nu are legătură cu valorile morale
(naşii în satul românesc aveau o autoritate morală, erau părinţii duhovniceşti ai finului
lor).
Apoi Biserica are răspunderea de a întări convingerile credincioşilor. Când
convingerile lor nu sunt stabile ei apelează la sfaturile oamenilor competenţi =
duhovnicii. Dacă nu ne-am confrunta cu situaţii de grea încercare, nu am creşte
duhovniceşte, tocmai de aceea Dumnezeu îngăduie astfel de situaţii de incertitudine.
Pentru rezolvarea acestora avem nevoie de ajutor, adică, apelăm la:
- sfatul duhovnicului
- rugăciune (Ps. „Răgnit-am din inima mea”) – aceasta este o strigare care
ne lămureşte.
Un alt lucru important mai ales în stare de dubiu = CURAJUL MORAL
Duhovnicul ne dă sfaturi, dar când nu avem convingeri absolute, fie cădem în
perplexiune morală (nu mai facem nimic), fie riscăm pentru că nu ştim rezultatul (dar
aceasta cu nădejde în ajutorul lui Dumnezeu), riscăm din dorinţa de a face bine. Acest
risc este asemănător celui al Sf. Petru. Trebuie să riscăm cu rugăciunea şi încredinţarea
duhovnicului.
Când conştiinţa ne sfătuieşte în sens contrar să nu riscăm, Sf. Pavel zice: „Tot
ceea ce nu este din conştiinţă = păcat.”

53
Apoi trebuie să împlinim poruncile, să facem lucrurile pe care le ştim. Să mizăm
pe ele şi Dumnezeu ne va descoperi lucrurile pe care nu le cunoaştem. Să fim sinceri,
căci Dumnezeu îi ajută pe cei sinceri.
Toate acestea ţin de educaţia conştiinţei noastre: prin ceea ce facem ne întărim
sau ne slăbim convingerile noastre.

54
VOINŢA ŞI LIBERTATEA VOINŢEI

Voinţa = una dintre facultăţile esenţiale ale sufletului nostru


(raţiune, voinţă, sentiment – împărt. apuseana
raţiune, dorinţă şi vigoare – împart.răsăriteană)
Voinţa este mai mult un act de suflet în care sunt angajate toate facultăţile
noastre, inclusiv conştiinţa. Ea nu este un aspect al vieţii noastre.

Analiza psihologică a voinţei (actul volitiv) – etapele şi dinamica lui.

Orice om e înzestrat cu capacitatea de a voi, voire naturală (faptul de a voi. Nu


există om fără capacitatea de a voi. Această capacitate o actualizăm în tot felul de
situaţii. Din voinţa naturală se naşte cea determinată sau interzisă.
Nu lucrul în sine determină acţiunea ei noima, sensul, reprezentarea pe care noi
i-o dăm.
Schema actului volitiv
„CEEA CE FACI TE FACE”

voire naturală  voire determinată  deliberare  hotărârea  mişcarea  scop (uz)


„a voi”  (intenţie)
capacitate volitivă
dorinţă
dispoziţie afectivă
deprindere
vigoare patimile
(când un comport.  deprindere
reprezentare

(sens noimă)  (ex: doi oameni care văd un preot)

intenţii

Intenţionăm şi asupra unor lucruri care depind de noi şi asupra unor lucruri care
nu depind de noi: Dar noi nu trăim numai din intenţii. După intenţie urmează analiza, iar
apoi deliberarea. În acest proces intervine conştiinţa. Noi deliberăm asupra mijloacelor
ce ne conduc spre un scop, dacă e bine sau e rău pentru ca intenţia să ajungă la
împlinire.
Noi nu deliberăm asupra tuturor lucrurilor, ci numai asupra celor contingente
(asupra lucrurilor care depind de noi, al căror epilog poate fi într-un fel sau altul). Nu
putem delibera asupra lucrurilor certe, asupra unor lucruri care nu depind de noi.
Scontăm rezultatul, dar nu-l cunoaştem: asupra unor astfel de lucruri deliberăm.
Deliberarea ţine de raţiune. În luarea unei hotărâri intră în cauză şi un aport afectiv =
dispoziţia afectivă.
Pentru a lua o hotărâre trebuie să am şi o voinţă şi vigoare. Dacă nu am dispoziţia
de a face lucrul respectiv, nu iau hotărârea de a-l face. Pot avea dispoziţii dar îmi
lipseşte energia  indispoziţia pentru lucrul respectiv.
55
Voinţa şi vigoarea ne însoţesc permanent.
Ceea ce facem mereu trezeşti în noi deprinderea, în primul rând cea afectivă.
Deprinderea naşte ea însăşi nişte gânduri (Mă uit la televizor  şi când nu mă uit am
impresia că mă uit).
Patima = deprindere negativă. Deprinderea este atunci când ajunge dispoziţie.
Orice intenţie care se naşte dintr-o anticipare a unui uz naşte o dispoziţie.
Deprinderea poate ea însăşi, în acelaşi timp, să trezească o intenţie.
Actul volitiv = act complet – de la capacitatea de a săvârşi la săvârşirea faptei.
Voirea naturală o avem toţi. Pe fondul acesteia se naşte intenţia. Apare dispoziţia
afectivă (afectele = pofta, plăcere, teamă, durere). În ce priveşte actul volitiv avem
dorinţa sau teama de a face ceva sau de a avea un lucru.
Următoarea etapă este deliberarea. Deliberăm asupra lucrurilor contingente (depind de
noi şi se fac prin noi al căror rezultat este nesigur, nu asupra lucrurilor sigure şi asupra
celor ce nu depind de noi (Există lucruri care (nu) se fac prin noi, dar nu depind de noi –
ex: îmbătrânirea).
Deliberarea este un proces de reflexie, e legat de condiţia noastră, de faptul că nu
avem atotcunoaştere. Este o necunoaştere naturală (nu ştim tot), dar mai e şi o
necunoaştere datorată căderii. Ne înşelăm adesea, alegând răul considerându-l a fi bine.
Deliberarea e condiţionată de viaţa pe care o avem – produce împreună cu o
anumită dispoziţie afectivă  hotărârea (alegerea) pentru a face ceva.
Numai împreună se produce hotărârea. Ne hotărâm nu numai datorită raţiunii ci
mai ales datorită efectelor. De ex: ştim că e bine să facem un lucru, dar nu-l facem
pentru că avem chef (în realitate nu-l dorim) sau nu avem vigoare.
Apoi urmează mişcarea spre acel lucru, începi să faci ceva, nişte acţiuni care
vizează înfăptuirea.
raţională
Hotărârea are două componente
afectivă (când suntem determinaţi din punct
de vedere afectiv să facem un anumit lucru)
Un gând naşte o dispoziţie afectivă. Dar şi o anumită dispoziţie afectivă poate
naşte un gând (ex: eşti nervos şi vine cineva să-ţi ceară ceva  îl repezi fiind nervos.
Ceea ce facem mereu ne disponibilizează în legătură cu lucrul respectiv.
Ceea ce facem mereu creează obişnuinţa =deprinderea. Se spune că obişnuinţa e o
a doua natură. Toate patimile au această structură. Orice gând e însoţit de dispoziţie
afectivă. Dispoziţia afectivă poarte fi însă modificată.
Diferenţa dintre raţiunea voluntară şi cea involuntară
O faptă e voluntară când e dorită, când dispoziţia afectivă e de a face, când
săvârşirea ei e însoţită de o anume satisfacţie. Facultatea voinţei poate genera dorinţă,
dar şi teamă.
În funcţie de aprecierea celorlalţi conştiinţa mea sau a altora este considerată bună
sau rea, iar de ceilalţi eşti lăudat sau blamat.
O acţiune involuntară este o acţiune nedorită iniţial. Nu e săvârşită cu plăcere ci
cu durere. Din punct de vedere moral poate fi bună sau rea, este calificată cu iertare (nu
eşti lăudat sau blamat). Poate fi săvârşită prin constrângere (ex: arestări, atentate) cauza

56
acţiunii involuntare, este în afară sau poate fi în noi din neştiinţă (ex: accident în stare
de ebrietate).
Mai există acţiuni voluntare dar care nu au deliberare. Pe ei îi conduce dispoziţia
afectivă (dacă nu-i dai să mănânce zbiară). Nu există deliberare atunci când dispoziţia
afectivă e puternică (ex: mânia în cadrul patimilor (a spune că nu gândeşte).
Mântuitorul Hristos nu a deliberat deloc. El cunoştea, ca Dumnezeu, rezultatul
acţiunilor, nu avea nevoie să delibereze. Sfinţii nu deliberează pentru că în acest proces
sunt ajutaţi de harul Sf. Duh. Ceea ce gândesc nu e de la ei ci de la Dumnezeu, pentru că
au mereu mintea alipită de Dumnezeu. Omul cu cât e mai aproape de Dumnezeu cu atât
mai mult are certitudini în acţiuni. A fi precum copiii: să primească tot de la Dumnezeu
fără a mai întreba. Mântuitorul a spus: „Dacă nu veţi fi precum copii nu veţi intra …”.
Libertatea actului volitiv
Când punem problema libertăţii noastre ne gândim dacă alegerea noastră e liberă.
Problema libertăţii este problema voinţei. Este voinţa noastră liberă. Trebuie să ne
întrebăm dacă în fiecare etapă suntem liberi.
A fi liber = a fi neinfluenţat
Suntem neinfluenţaţi? Există lucruri despre care să putem spune că nu ne
influenţează? Intenţiile nu ne aparţin, ne sunt induse prin educaţie. În intenţiile noastre
suntem foarte puţin originali. Vedem că ceva face cuiva plăcere, vrem şi noi acel ceva
pentru a fi şi noi fericiţi (Arta reclamei: îţi arată un lucru într-un mediu deosebit).
Intenţiile sunt legate de înţelesurile (reprezentarea) pe care le avem în legătură cu
anumite evenimente (persoane, lucruri).
În deliberare nu suntem cu totul liberi, primim sfaturi. În decizie suntem
influenţaţi de cei din jur.
Hotărârea (alegerea) este influenţată dar nu hotărăşte nimeni în locul nostru.
Chiar în cazul unei constrângeri hotărârea îmi aparţine. Nu ajungem să executăm o
acţiune până nu ne hotărâm, chiar dacă nu suntem întru totul originali până a ajunge la
hotărâre.
Fără hotărârea mea nu există acţiunea mea. Când am suspendat hotărârea nu mai
există acţiune.
Libertatea ca posibilitate de a alege – de a te hotărî
Există două aspecte
Libertatea ca acţiune (priveşte tot actul volitiv şi
consecinţele lui)
Eşti liber când poţi să faci ce vrei. Posibilitatea alegerii presupune mai multe
opţiuni: da sau nu.
În libertatea ca posibilitate nu suntem absolut liberi, suntem constrânşi de anumite
sfaturi fundamentale: timpul când ne naştem, datele biologice – este exclusă
posibilitatea alegerii în legătură cu el. Libertatea e limitată de circumstanţele vieţii, de
lucrurile care nu depind de noi, asupra acestora nu putem delibera; e limitată şi de
influenţele pe care le suferim.
În cele care depind de noi suntem influenţaţi.
Libertatea ca acţiune priveşte hotărârea, acţiunea propriu-zisă şi consecinţele ei.
Atunci când mă hotărăsc, ceea ce fac are un efect supra mea  autodeterminarea.

57
Hotărârea  hotar – ceva care desparte; despărţim o posibilitate de alta. Primul
efect al alegerii – am determinat o anumită stare a gândiri, o anumită stare a dispoziţiei
afective (ne determină o anumită stare interioară).
Noi ne auto-modelăm din punct de vedere sufletesc.
Spun adevărul sunt unul
Atunci când Spun minciuni sunt altul m-am autodeterminat
Prin orice hotărâre luată ne automodelăm sufleteşte precum olarul modelează
lutul. Dacă mă hotărăsc să spun adevărul am o anumită evoluţie, conştiinţa mă apără.
Dacă vrei să ai zile liniştite să minţi, dar dacă vrei nopţi liniştite spune adevărul.
(i-a spus lui N. Steinhardt tatăl său). Libertatea omului ţine de hotărâre. Noi suntem
proprii noştri modelatori, prin hotărârile pe care le luăm.
Primul efect al actului volitiv este asupra noastră.
Prin actul volativ ne determinăm pe noi înşine prin hotărâre, prin ceea ce facem
(duce la deprindere)
Ceea ce faci te face! (Pr. Teofil Părăian)
Hotărârea nu ne-o poate lua nimeni. Atenţie la diateza reflexivă: mă hotărăsc să
fac ceva (mă – are efect asupra mea).

Recapitulare:
Alegem de nenumărate ori  ce consecinţe are acest lucru? Alegerea ne aparţine
oricât ne-ar manipula alţii. Resortul acţiunii ne aparţine.
Atunci când exercităm actul volitiv este acţiunea noastră.
Atunci când ne hotărâm, chiar dacă suntem influenţaţi, această ne aparţine nouă.
Atunci când voim primul lucru care se întâmplă = atotdeterminarea. Când
ajungem la hotărâre şi execuţie ne fixăm într-o anumită stare interioară, îl formăm pe
acel om de care vorbeşte Sf.Ap.Pavel. prin toate aceste hotărâri ne modelăm pe noi
înşine din punct de vedere sufletesc. Ceea ce reprezintă un lucru esenţial în viaţa
noastră. Această autodeterminare face din noi ceea ce suntem. Nimeni nu ne modelează
pe noi aşa cum ne modelăm noi înşine. Dumnezeu, oamenii, societatea ne influenţează,
numai noi înşine ne modelăm. În acest sens suntem liberi: de noi depinde, suntem
încredinţaţi nouă înşine spre a ne modela.
Lecţia nouă: A fi liber nu înseamnă a putea face orice. Pentru că sunt foarte multe
lucruri care nu depind de noi. Oare atunci, libertatea înseamnă a face tot ceea ce depinde
de noi? Nu, noi putem face şi binele şi răul. Ce se întâmplă dacă alegem să facem rău?
Pierdem capacitatea de a folosi darurile lui Dumnezeu. Suntem mai întâi noi înşine
afectaţi: pierdem ceva din capacitatea de a trăi. Ne reducem libertatea.
Răul o dată săvârşit îţi diminuează capacitatea de a alege între bine şi rău. Răul
mă determină să fac răul în continuare, ceea ce nu se întâmplă cu binele acesta nu ne
determină. Dacă spun astăzi adevărul mâine pot minţi dar dacă mint astăzi, mâine nu
mai pot spune adevărul sau îmi este foarte greu. Cu cât avansez mai mult pe calea răului
şi păcatului e mult mai greu să te întorci: „lanţul cel greu al păcatului” – libertatea # un
lanţ.
În ce constă libertatea (adevărul)? Aşa a făcut Dumnezeu lumea ca atunci când
abuzăm de darurile Sale să pierdem ceva.

58
! Dacă ţinem cont de acest fapt: că prin acţiunile noastre ne autodeterminăm
atunci libertatea constă în a ne determina, modela în creşterea noastră spre bine. A fi
liber = a putea face lucruri care îţi aduc împlinirea existenţei.
Noi vrem să fim liberi pentru a câştiga ceva.
Unii oameni îşi trăiesc astfel viaţa încât fericirea pe care trăiesc acum să devină
imposibilă peste zece ani (ex: unii optează acum pentru sensul liber şi peste zece ani
constată că nu mai pot fi liberi: au devenit sterili).
Libertatea # a face orice şi numai acele lucruri care îţi sporesc existenţa. Atunci
când abuzăm de existenţă pierdem capacitatea de a ne bucura de ea.
bună
bună  existenţa veşnică
existenţa  existenta rea
rea

al naturii date al persoanei, al obţiunii, al harului


planuri al alegerii
genetic istoric

Capetele nu depind de noi.


În viaţa noastră există un aspect al predestinării: suntem destinaţi vieţii veşnice,
suntem hărăziţi (de la cuvântul har) unei veşnice existenţe. Aceasta din punct de vedere
al lui Dumnezeu. Destinaţia existenţei noastre este acum a unirii cu Dumnezeu.
Mijlocul depinde de noi. Dumnezeu ne face avansuri dar nu ne determină, ne lasă
posibilitatea de a face bine sau rău.
Ce fac eu cu existenţa? Ajungem la capăt dar refuzăm întâlnirea. Libertatea
constă în a uza sau a abuza, prin ceea ce facem, de darul existenţei  libertatea nu e
ceva abstract, ea depinde şi de noi.
În urma depărtării de izvorul vieţii, viaţa devine mai grea: suntem foarte
dependenţi de materie. Omul = supus necesităţilor. Acesta este rezultatul libertăţii. În
urma păcatului pierdem libertatea.
! A fi liber înseamnă a nu avea piedici împotriva iubirii.
Problema libertăţii din punct de vedere creştin

În: „Veţi cunoaşte adevărul şi Adevărul vă va face liberi”


Ep  Galateni „Staţi tari în libertatea pentru care v-a eliberat Hristos”
Nimic nu ne limitează mai mult decât moartea.
Temerea are ca substrat o angoasă în faţa morţii.  supuşi morţii, confuziei
Să simţi că ceea ce ceri tu nu e valabil = suferinţă între bine şi rău.
fobiile sociale = foarte răspândite
Ca să devină omul liber trebuie să scape de toate aceste servituţi. Adevărul care
ne eliberează pe noi este Însuşi Iisus Hristos. El ne dă posibilitatea să depăşim toate
aceste impasuri curente: să nu mai facem lucruri care ne limitează existenţa, ci lucruri
care ne-o sporesc. Cel ce se simte îmbrăţişat de iubirea lui Dumnezeu nu se mai teme

59
când nu e apreciat. Mântuitorul ne-a eliberat din robia fricii şi a morţii, El ne descoperă
voia lui Dumnezeu, care este împlinirea existenţei noastre.
Poruncile lui Dumnezeu = lumină pentru că se descoperă Adevărul. Dumnezeu ne
descoperă poruncile făcându-se om. În orice situaţie ne-am afla trebuie să fim conştienţi
că El însuşi a trecut prin ea.
Mântuitorul a luat condiţia noastră pentru a trece prin toate situaţiile prin care noi
am putea trece.
Când alţii nu ne bagă în seamă ne simţim prost, dar când noi neu-i băgăm în
seamă pe ceilalţi ne simţim bine. E mai uşor să suporţi moartea decât să fii contestat.
Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru a ne da posibilitatea să depăşim prin
împreună lucrare cu El .
Până când nu se realizează „iubiţi pe vrăjmaşii noştri …” noi suntem primii noştri
vrăjmaşi. Pentru că acţiunile pe care le facem au prim efect asupra noastră pentru că
intrând într-un cerc al urii, răzbunării nu mai suntem liberi. Aceasta ne dă posibilitatea,
faptul că Mântuitorul a asumat condiţia noastră, să ne punem voinţa noastră în acord cu
voinţa Lui. „Doamne fă-ne robii Tăi ca să fim liberi”.

Raportul dintre voinţa lui Dumnezeu şi voinţa noastră

Suntem chemaţi la ceva. Providenţa lui Dumnezeu constă în faptul că ne-a creat şi
ne dă nenumărate daruri. Prin aceasta suntem chemaţi: există o chemare, o menire, o
destinaţie. Dumnezeu ne pune o condiţie dar tot El rămâne discret pentru că se foloseşte
de nişte daruri ca mijloace.
Libertatea = legată de posibilitatea de a ne putea împlini.
Ce ne facem atunci când spunem că Dumnezeu pedepseşte? Ce se întâmplă când
Dumnezeu bate? Cum mai suntem atunci liberi? Zicem l-a bătut Dumnezeu sau îi dorim
ceva. Mai este în această situaţie liber? Dumnezeu pedepseşte omul îngăduind ca acesta
să folosească voinţa sa şi spre rău. Dumnezeu bate = îngădui ca omul să-i întoarcă
spatele.
La început zicem: „Lasă-mă-n pace!”, iar după aceasta ne supărăm că El nu mai
intervine  reproşul.
Tot ceea ce face Mântuitorul înainte de Patimi şi Moartea Sa sunt nişte prefigurări
a ceea ce face atunci. Dumnezeu nu pedepseşte cu moartea. Ce a făcut El= a urcat pe
cruce în locul nostru, a băut drojdia suferinţei în locul oamenilor. Aşa pedepseşte
Dumnezeu: ne lasă să mergem până la moarte şi totuşi El bea paharul suferinţei în locul
nostru  când El îngăduie ca răul să ia amploare. Dumnezeu face mai mult decât să
îngăduie răul, îl ia asupra Sa. Aceasta înseamnă că oricât rău am face, Dumnezeu
doreşte să schimbe acest rău în bine, dar nu fără noi. A face acest schimb înseamnă a
suferi.
Crucea = expresia tuturor impasurilor, dar pentru noi e semnul biruinţei. Suferinţa
implică pe de o parte moartea, dar pe de altă parte viaţa, învierea.
A fi liber = a putea iubi, ori aceasta înseamnă sacrificiu: să renunţi la anumite
lucruri. Ce ne opreşte să iubim pe alţii? Dorinţa de a avea, rapacitatea noastră, noi nu-l
iubim pe celălalt pentru că avem impresia că pierdem. În acest fel noi nu mai suntem
liberi ci determinaţi de el. Ceea ce suferim reprezintă moartea egoismului şi asta ne
60
doare (ne doare că nu-i putem dovedi celuilalt că avem dreptate). Dar în momentul în
care poţi răspunde răului cu bine eşti cu adevărat liber. Abia atunci când dăm, câştigăm
cea ce nu vom mai pierde: generozitatea, capacitatea de a da.
În legătură cu libertatea = responsabilitatea sau datoria (Micul Prinţ: sunt
responsabil de floarea mea). Mântuitorul lămureşte problema responsabilităţii în pilde
celor doi datornici.
Responsabilitate = felul în care răspundem la darurile lui Dumnezeu. A fi
responsabil = a da socoteală, ce ai făcut, unde sunt darurile. Le putem folosi sau nu spre
buna noastră sporire.
Dumnezeu e generos cu noi  atunci suntem responsabili când facem ceea ce s-a
făcut cu noi, când suntem şi noi generoşi, când ne facem asemenea lui Dumnezeu.

CRITERIILE MORALITĂŢII

Se referă la stabilirea moralităţii faptelor omeneşti.


Criteriu = principiu sau regulă care ne ajută să evaluăm dintr-un anumit punct de vedere
ceva.
Şi pentru faptele noastre avem nevoie de anumite criterii. Acestea ar trebui să fie
universal-valabile, dar oamenii au criterii diferite.
Mântuitorul: „După faptele lor îi veţi cunoaşte” – criteriul evaluării oamenilor.
I. Ce înseamnă cuvântul faptă? Manifestările persoanei umane şi modul funcţionării
lor. Cum ne manifestăm noi faţă de noi înşine şi de ceilalţi.

fapta
evident celorlalţi

gestul faptă proprie


vorbirea mişcare
sistematică d..p.d.v. al
gândirea percepţie deliberare actului volitiv
spontană
mai puţin manifest

interior dispoziţie
inimă
(subconştient) – sediul afectelor

Această manifestare a persoanei umane are nişte reguli:


1 - nivelele mai exterioare le exprimă pe cele interioare sau invers, cele interioare
se exprimă prin cele exterioare;
2 - această lege nu se petrece de la sine ci ţine de personalitate, de particularităţi
ale fiecărei persoane.
Există o artă de a le exprima. Unele lucruri ţin de înzestrare, de moştenirea
noastră. Există anumite dominante care diferă: ale bărbaţilor şi ale femeilor. Felul în
care cineva se exprimă ţine şi de temperament, de caracter şi de educaţie. Noi putem
61
lăsa unele lucruri din interior să se exprime într-un mod sau altul. (rezultă posibilitatea
de a minţi). Aici este vorba de problema manipulării; a felului în care le exprimi spre a-l
duce pe celălalt în eroare.
3 - Există o lege a conservării identităţii. Identitatea mea personală se regăseşte în
fiecare manifestare a mea. Există însă patologii: când ceva din identitate se pierde, nu
mai sunt oamenii responsabili de faptele lor. Se întâmplă însă uneori ca noi înşine să nu
ne recunoaştem în una sau alta din manifestările noastre → spunem: nu mă recunosc.
Noi ne identificăm cel mai mult la nivel interior, cu dorinţele, emoţiile noastre.
Cuvintele îmi pot scăpa, dar nu şi simţămintele şi intenţiile noastre. Cu acestea ne
identificăm mai mult decât cu faptele noastre. noi îi facem pe ceilalţi responsabil pentru
intenţiile lor pentru că la nivelul faptelor pot interveni şi factori exteriori. Oamenii văd
aparenţele dar noi nu rămânem să ne evaluăm din punct de vedere moral numai după
aparenţe pentru că acestea pot fi controlate. Ne manifestăm mai propriu şi mai intens la
nivelele interioare. Relaţia dintre persoană şi manifestările ei ţine de mai mulţi factori
(împrejurări, caracter, temperament etc.). sunt apreciaţi oamenmii stăpâni pe ei înşişi,
care nu au manifestări necontrolate. Noi nu ne simţim bine dacă nu reuşim să ne
împlinim intenţiile. De ce?
4 – Pentru că ceea ce faci, te face. Există o reacţie inversă  nivelele exterioare
le influenţează pe cele interioare. Tot manifestându-le într-un anume fel, aceasta te face
pe tine însuţi. (Tot minţind devii mincinos). Se petrece o fixare a modului în care ne
exprimăm. Manifestarea ajunge o a doua natură.
Persoana rămâne mai presus decât aceste nivele de manifestare. În fiecare zi
suntem alţii: aceeaşi din punct de vedere al manifestărilor noastre. aceasta este un lucru
imposibil pentru că ne-am manifesta mereu la fel, ne-am plictisi unii de alţii.
Manifestările nu epuizează persoana: deşi celălalt vorbeşte mereu eu sunt dornic să-l
ascult pentru că îmi spune altceva. Faptul că din inimă ies noi şi noi manifestări, acest
lucru ne face interesanţi. Deşi manifestările sunt diferite ele spun ceva despre celălalt:
chiar dacă manifestările diferă rămân nişte dominante.
II Întinderea faptelor (acţiunii)
Ce înseamnă că o faptă, o acţiune a noastră are o întindere? Ea nu ne influenţează
numai pe noi, ci şi pe ceilalţi. În primul rând ne influenţează pe noi înşine, dar nu numai
pe noi: faptele noastre, prin rezultatul lor, se întind (îi influenţează) şi pe ceilalţi. Cât de
mult? Unele mai mult, altele mai puţin (ex: între gând şi faptă: faptele au o întindere
mai mare. Există şi fapte cu întindere universală: căderea lui Adam, Învierea Domnului
(îi priveşte şi pe demoni şi pe îngeri), faptele Maicii domnului (Fără acel „fie” al Maicii
Domnului nu s-ar fi întrupat Mântuitorul).
Există de asemenea acţiuni cu întindere zero. Între acestea sunt faptele noastre.
Care e mediul de propagare a faptelor noastre de la noi la ceilalţi din punct de vedere
moral sau sufletesc? Conştiinţa. Noi ne influenţăm unii pe alţii prin faptul că avem
conştiinţă. Mântuirea ţine de conştiinţă. Prin conştiinţa noastră auzim mesajul. Chiar
dacă noi nu mai existăm, faptele noastre continuă să-i influenţeze pe alţii. Cum?
Oamenii lasă o vorbă celebră, o scriere, o amprentă. Unele lucruri sunt estompate de
timp, dar altele rezistă, pentru că nu au suport material.
De ce e imposibilă întinderea faptei? Pentru că o faptă e bună sau rea în funcţie de
întinderea ei. Mai bun sau mai rău ţine de întindere. Acelaşi gen de faptă poate avea o
62
întindere diferită  pondere morală diferită pentru că îi influenţează (afectează) mai
mult sau mai puţin pe ceilalţi. Depinde de caracterul faptei, ce importanţă are asta, dar
în legătură ce ceva de genul acesta ne-a îndemnat Mântuitorul să ne rugăm în tainiţa
inimii.
III. Circumstanţele faptei
Circumstanţele = condiţii concrete în care se manifestă ele. Gravitatea faptei
depinde şi de circumstanţe. Se vorbeşte de circumstanţe:
- agravante
- atenuante
Sunt identificate şapte circumstanţe ale faptei care împreună ne ajută să stabilim
întinderea faptei, ponderea ei morală.
1. AUTORUL – cine a săvârşit fapta: o persoană cunoscută sau necunoscută,
(CINE?) un minor sau un major.
Faptele sunt cu atât mai importante cu cât persoana care le-a săvârşit este mai
importantă şi aceasta pentru că impactul persoanei este diferit.
2. CE? – ce anume săvârşeşte fapta în sine.
Una e să gândeşti ceva, alta să spui ceva şi alta să faci ceva rău celuilalt. Apar aceste
diferenţe pentru că reversibilitatea a ceea ce faci e diferită. Unele acţiuni sunt
ireversibile, de nereparat.
3. DE CE? – motivaţia – intenţia cu care cineva săvârşeşte o anumită faptă. De ce
e imposibil?
Pentru că noi ne identificăm cu manifestările noastre interioare, intenţiile ne sunt cele
mai proprii. Fără îndoială însă că şi ele pot fi manipulate.
4. CUM? – modul în care cineva săvârşeşte o faptă
Se întâmplă ca una să intenţionezi şi alta să faci = de obicei circumstanţă atenuantă.
Modul în care săvârşeşti ceva spune ceva despre intenţie.
5. CÂND? – timpul în care se săvârşeşte acţiunea.
Problema faptelor săvârşite ziua sau noaptea. Problema hoţului care fură ca hoţ sau a
celui ce fură pus fiind să păzească
- una este atunci când săvârşeşti o faptă în privat şi
- alta când o săvârşeşti fiind în timpul exercitării (exerciţiul) funcţiunii.
6. UNDE? – locul săvârşirii faptei.
Aceasta se referă la fapta săvârşită în particular sau cea săvârşită în public. Unele lucruri
e imposibil să le săvârşeşti în public, altele nu.
7. DE CÂTE ORI? – frecvenţa faptei.
În funcţie de acest criteriu ne dăm seama de întinderea faptei, de amplitudinea ei
morală. Importanţa faptei variază mai mult sau mai puţin în funcţie de aceste
circumstanţe. Aceste criterii ne ajută să facem o evaluare obiectivă. Cum anume
evaluăm faptele?
- din punct de vedere obiectiv
- din punct de vedere subiectiv.
Cel obiectiv se referă la circumstanţele obiective, exterioare.
Evaluarea subiectivă = din punct de vedere al celui ce o săvârşeşte, a conştiinţei. Pentru
cel ce o săvârşeşte un lucru foarte important este motivaţia.

63
Oamenii nu ajung să săvârşească faptele dintr-o dată ci, toate sunt rezultatul unui
proces îndelungat.
arbitrari  săvârşirea unei
Suntem subiectivi anumite fapte nu
cunoaştem o întreagă istorie care ni se pare stranie
ne-a adus acolo
Pentru evaluarea unei fapte trebuie să-i cunoaştem istoria. Să vedem lucrurile
dincolo de vorbele, faptele şi gesturile celui ce le săvârşeşte. Circumstanţe atenuante
găsim totdeauna pentru noi, apoi pentru cei ce ne sunt apropiaţi (familie, prieteni), dar
pentru ceilalţi …?
Înţelepciunea se referă şi la a cunoaşte ceva din interiorul celuilalt.
Evaluarea faptei din punct de vedere obiectiv:
a) fapte bune în sine (rugăciunea, toate roadele iubirii de care vorbeşte Sf.Pavel etc)
- faptele care împlinesc Legea morală naturală, cele ce le facem aşa cum ne-ar
plăcea să ni se facă
- indiferent de situaţie acestea sunt bune
b) fapte rele în sine
- opusul lucrurilor bune
tot ceea ce facem trădând relaţia cu Cel care ne-a creat
indiferent de situaţie acestea sunt rele
c) indiferenţe în sine - nu în sensul că nu au nici o importanţă ci pentru că
moralitatea e dată de circumstanţe, de împrejurări (valoarea lor morală e dată de
împrejurări). Depinde de circumstanţe dacă ceea ce faci = bine sau rău. Poţi face
lucruri aparent bune, viciate de circumstanţele în care le faci.
Fapta = mai bună în funcţie de împrejurări
= mai puţin
(ex: a fi bogat: nu e nici bine, nici rău)

MOTIVAŢIA FAPTELOR NOASTRE

Motivaţia = cea mai importantă acţiune a faptelor noastre


Motivaţie (intenţie) scop
Intenţia vizează un scop.
Motivaţia ? complexul psihologic care motivează o intenţie. Motivul interior al
faptei este foarte important.
Intenţiile sunt motivaţiile noastre cele mi intime.
„Intenţia contează” De ce? – pentru că ea spune mai mult decât fapta, aceasta ne este
cea mai proprie, fapta noastră fiind influenţată şi de alţi factori.
Filoc.2, Capete despre dragoste, Suta a doua, capul 36
Dumnezeu nu caută la aspectul exterior al faptelor noastre, ci la intenţia noastră.
Motivaţia este foarte importantă pentru că spune ceva despre persoana care săvârşeşte o
faptă şi nu doar despre faptă.

64
Dacă faptele noastre nu ne exprimă, sunt altceva decât noi înşine, nu ne putem
cunoaşte. Asta subminează posibilitatea de a trăi împreună cu alţii. De aici dorinţa
noastră de a cunoaşte intenţiile celorlalţi.
Ceea ce intenţionăm să se realizeze sunt de fapt intenţiile noastre care dacă sunt
rele, sunt cu adevărat o primejdie pentru ceilalţi.
Privirea vorbeşte cel mai mult despre intenţiile noastre, de aceea cei ce au ceva cu
ceilalţi îşi feresc privirile.
Capul 81
Suta a II-a, capul 77
Sf. Maxim spune că există mai multe motive: frica de Dumnezeu, de oameni, interesul,
câştigul, însă fundamentale sunt: teama, interesul, dragostea.
TEAMA = una dintre afectele principale. Întrevezi un rău şi cauţi să te fereşti.
Ţine de dorinţă şi vigoare. Când întrezărim un rău se naşte în noi teama şi în acelaşi
timp dorinţa de (de) a-l evita.
Important este însă să ne dăm seama cât de prezentă e teama ca motivaţie a
faptelor noastre. Dacă n-am trăi acest sentiment, aceste emoţii, probabil că viaţa ar arăta
altfel.
De ce se tem oamenii?  de moarte. Chipul ei înainte de a surveni ca eveniment
final apare sub forma suferinţelor: trupeşti şi sufleteşti. Apare ca o mare ameninţare pe
care încercăm să o evităm.
Există tot felul de temeri. Esenţial: felul în care teama de moarte transpare în viaţa
noastră. Oamenii fac multe rele din teamă. Teama se află la originea multor fobii,
anxietăţi, din care cele mai frecvente sunt cele sociale.
Dar nu numai relele pot avea la origine teama. Şi binele poate fi motivat de
teamă. (ex: ceea ce noi numim teama de Dumnezeu). Sf. Maxim pomeneşte de două
teme bune: de Dumnezeu şi de muncile veşnice, ca nu cumva risipind timpul vieţii
acesteia să nu câştigăm ceea ce ne dorim, existenţa veşnică.
Mulţi oameni nu săvârşesc răul de teamă ca le-ar putea fi răsplătit cu un rău şi
mai mare. Teama de Dumnezeu este un motiv răspândit al faptelor omeneşti.
Nu Dumnezeu bate, Dumnezeu mângâie, bătăile le aducem noi. Dumnezeu a
făcut lumea ca atunci când o răsturnăm, aceasta să o simţim ca o bătaie a lui Dumnezeu.
Important: teama de Dumnezeu ne poate cuminţi  un leac universal, dar de multe ori
este.
INTERESUL – material sau spiritual, este o motivaţie foarte prezentă în viaţa
noastră.
Interesul se refera la răsplata, la un bine pe care vrem să-l obţinem. Atunci când
vorbim de interes, de obicei ne gândim la un calcul raţional, excluzând factori
emoţionali. Dar sunt şi situaţii când interesul- un singur calcul. Un om interesat are un
motiv pentru ceea ce face. Profesorii sunt precauţi de aceasta. Putem fi interesaţi şi de
lucruri materiale, din motive egoiste: pentru a avea mai mult, pentru a avea tot mai
mult, dar şi din motive spirituale, culturale (interesul faţă de un anumit gen de muzică).
Există un interes şi cu privire la lucrurile lui Dumnezeu. Mântuitorul a apelat la
acest motiv pentru a ne face să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu (pilda cu negustorul
care cumpără ţarina în care se afla o comoară, darurile de un preţ mai mic pentru a
câştiga lucruri de valoare mai mare). Mântuitorul ne îndeamnă să facem acest schimb
65
duhovnicesc, să dăm din talanţii noştri pentru a obţine în schimb mai mulţi. Dacă vom
face aici lucruri mici vom obţine pe cele mai mari în viaţa viitoare.
Dăm, ce şi cum? Renunţăm la lucrurile care oricum nu sunt ale noastre pentru că
le-am primit de la Dumnezeu şi pe care oricum le vom pierde, prin moarte, pentru a
primi lucrurile care vor rămâne ale noastre. mântuitorul ne propune să dăm noi ceea ce
avem mai rău pentru a ne da El ce are mai bun. El a luat asupra Sa păcatele noastre,
moartea noastră. Când nu mai avem altceva decât aceste păcate şi pe acestea aşteaptă să
ni le ia. „Hristos ia patimile şi le socoteşte Luişi de mare preţ” (Acatistul Sf. Cruci). Dar
noi nu suntem gata să alergăm la El spunând: Nu am altceva decât aceste păcate, pentru
ca El să facă cu noi acest schimb, dacă binevoim să acceptăm.
DRAGOSTEA – caracteristica prietenilor, care fac ceea ce fac din devotament
faţă de ceilalţi.
Sf. Maxim: Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului (include dorinţa şi
vigoarea), datorită căreia el (sufletul nu cinsteşte nici un lucru mai mult decât pe
Dumnezeu.
Important este faptul că dragostea adevărată nu este doar un sentiment care se
întâmplă să-l ai sau nu. Ajungi să iubeşti ca şi cum te-ai prăbuşi din întâmplare în
dragoste, iubirea nu este pur şi simplu asta ci este o dispoziţie care se poate crea, ea
depinde de voinţă.
Iubirea = angajare pe termen lung sau nelimitat, a-ţi folosi energiile sufleteşti şi
trupeşti pentru binele celuilalt: a te gândi la el, a te frământa a încerca tot felul de lucruri
pentru a-i face bine. Fără îndoială că aceasta presupune şi anumite sentimente: a-l purta
în inimă cu bucurie. Ea trebuie dovedită în fapte, acestea fiind dovada dispoziţiei.
Se confundă adesea iubirea autentică cu orice pasiune. Dar nu orice pasiune este
iubire adevărată. Pasiune = şi când îi facem praf pe ceilalţi şi când suntem mânioşi 
aşa se explică existenţa crimei pasionale, din dragoste.
Oscar Wilde spunea „Toţi ucidem ce iubim” este aceasta iubire? Există iubiri care
nu ucid, care nu sunt geloase?
Dacă în iubire apare sentimentul proprietăţii riscul este ca atunci când celălalt iese
din domeniul proprietăţii noastre să fim gata să-l omorâm (cu dojeni, cu sărutări etc.) nu
ştiu dacă aceasta = iubire autentică. Iubirea autentică este aceea în felul în care ne
iubeşte Dumnezeu: ne trezeşte dimineaţa, ne deschide pleoapele, ridică soarele pe cer
etc. Nu ne striveşte pentru că nu acceptăm iubirea Lui ci ne ajută să ne ridicăm la
nivelul ei.
Raportul iubire – teamă – interes
Ce raport există între iubire şi teamă? (Avva Dorotei: Despre frica de Dumnezeu)
Dar dragostea desăvârşită este incompatibilă cu frica. Frica ce se naşte din iubire = frica
de a nu fi lipsit de ea şi nu teama de pedepse.
Iubirea în raport cu interesul este interesată sau dezinteresată.
Iubirea autentică este dezinteresată pentru sine şi interesată pentru celălalt. Când
iubeşti pe cineva nu poţi uita că există. Un termen care o exprimă mai bine ar fi „iubire
necondiţionată”. Cel care iubeşte o face fără condiţii prealabile.
Cum sunt acţiunile motivaţii fundamentale pe care în viaţa noastră nu le întâlnim
separate. Acţiunile noastre sunt determinate de un amestec de teamă, interes şi dragoste.
Depinde de stadiul înaintării noastre duhovniceşti. Iubirea autentică este întotdeauna
66
atinsă de nebuni. În faţa lumii apare drept o nebunie întrucât nu-ţi dă nici o siguranţă.
Dacă iubeşti devii vulnerabil. Ca să-l iubeşti pe celălalt trebuie să accepţi ca el să nu te
înţeleagă, să-l încurci sau ceilalţi să te ridiculizeze, să nu te înţeleagă, de aceea iubirea
autentică este o nebunie, ea fiind o depăşire a temerii.
„Libertatea = a nu avea piedici în calea iubirii” (pr. Savatei). Ceea ce ne
împiedică să iubim este temerea noastră că pierdem ceva (averile, stima). Dumnezeu S-a
făcut om pentru a ne ajuta să depăşim această angoasă, să ne arate că nu pierdem nimic
ci mai mult câştigăm.

Raportul moral dintre mijloace şi scop


Problema răului mai mic

Mijloacele = acţiuni intermediare pe care trebuie să le săvârşim pentru a ajunge la


scopul propus. Sunt foarte rare acţiunile pe care le putem săvârşi direct, fără mijloace
intermediare.
Dacă vrem să calificăm din punct de vedere moral o acţiune, ce cotează scopul
final sau şi mijloacele, numai unul sau şi celelalte?
Intenţie  deliberare  acţiune intermediară  acţiunea
cu mijloace
Pentru ca fapta să fie bună din punct de vedere moral trebuie ca toate aceste etape
să fie bune.
Cum catalogăm o faptă la care s-a ajuns, un a dintre etape fiind rea? Dacă
intervine o etapă rea (problematică din punct de vedere moral)  fapta nu mai poate fi
considerată bună.
Sunt patru posibilităţi ale raportului moral între mijloace şi scop:
a) intenţii rele – mijloace rele  faptă rea
b) intenţii bune – mijloace bune  faptă bună
c) mijloace bune  scop rău
d) mijloace rele  scop bun.
În primele două situaţii este clară. Trebuie analizate următoarele două:
c) mijloace bune  scop rău; ex: fariseii care împlineau legea pentru a câştiga
prestigiul lumii. În această categorie se înscriu faptele care se împlinesc cu mijloace
bune puse în slujba unui scop care nu are legătură cu ele. Ori de câte ori facem o faptă
bună interesaţi de satisfacţii proprii suntem în astfel de situaţii. Orice acţiune are nevoie
de mijloace adecvate. Mijlocul însuşi este o acţiune sau o faptă.
d) mijloace rele  scop bun – cea mai dificilă şi cred, cea mai răspândită situaţie.
Machiaveli „Scopul scuză mijloacele” – calitatea scopului anulează calitatea morală a
mijloacelor. Scopul reduce caracterul moral negativ al mijloacelor.
Calitatea morală a scopului prevalează asupra valorii morale a mijloacelor la orice
acţiune şi aceste mijloace au o întindere şi deci o influenţă  atunci când punem în
acţiune un mijloc rău acesta nu ne afectează numai pe noi (în primul rând mă afectează
pe mine, mă schimbă şi apoi există efectul asupra celorlalţi pe care nu-l mai pot
controla).

67
În orice astfel de situaţie răsfrângerile mijlocului rău pot fi mai mari sau mai mici
în funcţie de mijloacele folosite..

Problema răului mai mic sau a răului necesar


Problema = atunci când suntem puşi între două rele; ex. a spune adevărul ştiind că
un om va fi omorât sau a te face complice la crimă. Fiecare dintre acestea = o situaţie
rea, dificilă.
Există două variante:
-a spune adevărul
-a minţi (rău mai mic  scop bun)
Circumstanţa pocăinţei ar reduce valoarea morală a minciunii. Avem aici situaţia:
scop bun  mijloace rele. Avem două rele dintre care unul mai mic pentru că este
mijloc spre un scop pozitiv.
Este justificată alegerea minciunii? R: Avva Dorotei „Despre minciună” –
Filocalia IX.
Chiar şi atunci când recurgem la rău şi mai mic el rămâne rău şi ne vatămă pe noi
şi poate şi pe ceilalţi. Soluţia: să strigăm la Dumnezeu pentru că am ajuns în astfel de
împrejurări; să fim sinceri în raport cu Dumnezeu: răul trebuie recunoscut ca rău.
Esenţial este însă că în aceste situaţii, această recurgere la mijloace rele să nu fie
un principiu de viaţă, ci să recurgem la ele numai atunci când omeneşte, nu mai avem
alte soluţii. Apoi este foarte important să nu recurgi la răul mai mic în interes personal
ci în interesul altuia (ex: nu mint să mă salvez pe mine, ci ca să-l salvez pe celălalt). Nu
trebuie să fie interesul meu în joc căci atunci când e vorba de ceea ce faci pentru tine
însuţi lucrurile se schimbă.
De asemenea trebuie avut în vedere faptul că în urma săvârşirii astfel de rău (mai
mic) trebuie să ne angajăm cu toate puterile noastre în împlinirea binelui pentru care am
folosit mijloacele rele. Acesta este un fapt foarte important: angajarea noastră în
realizarea binelui scontat.
Recuperarea la săvârşirea răului mai mic, pentru a fi justificată trebuie să
împlinească următoarele condiţii:
- să nu existe o altă alternativă
- să fie o excepţie
- să fie în interesul altuia
- să recunoaştem că nu este bine
- să ne angajăm în împlinirea binelui scontat.
De ce ne lasă Dumnezeu în astfel de împrejurări? – chestiune duhovnicească
esenţială. Dar nu toate împrejurările sunt de genul acesta.
În absenţa împlinirii acestor condiţii nu se poate vorbi de răul mai mic.

68
ANUL IV
I. PĂCAT ŞI VIRTUTE

1. PROBLEMA FUNDAMENTALĂ A VIEŢII SPIRITUALE

I. PĂCATUL ŞI PATIMILE

„Unii caută şi nu găsesc


Alţii găsesc şi nu sunt mulţumiţi”
Experienţa spirituală a fiecărui om este dat fundamental.
În tratarea acestei probleme pornim de la faptul că fiecare om are propriile
nemulţumiri: fiecare avem în noi imaginea a ceea ce am dori să fim şi nu suntem 
întârzierea pe cale nu produce nemulţumiri.
Care este originea acestei dorinţe? Există în fiecare dintre noi o aspiraţie spre
împlinirea existenţei noastre. nu există om care să nu dorească să se împlinească din ce
în ce mai mult. Aceasta este ceea ce vom numi EROS.
Paul Valery „dura dorinţă de a dura”
Dumnezeu a creat în noi o dorinţă pe măsura Lui. Dacă există în om ceva infinit =
această dorinţă. Nu există om care să nu aibă în el această dorinţă, dorinţa de a-şi realiza
viaţa într-un mod nelimitat.
Fericitul Augustin „Ne-ai făcut pentru Tine Doamne…”
„veşnica existenţă fericită” = elan, aspiraţie, căutare fără limite. Această este forţa care
ne impulsionează. Nu există lucru pe care să-l facem fără a avea legătură cu acest elan.
Tot ceea ce nu ne împlineşte acest elan este o povară  fugim de ceea ce percepem că
ne frustrează acest elan, această împlinire  încercăm să fugim de situaţie (dacă
suntem în ea) sau să ne ferim de ea dacă o întrevedem.
Cum să trăim ca să fim fericiţi?
Cum să trăim ca să obţinem lucrurile demne de om?
Ex: clonarea
cei care consideră a fi un bine  cunoaşterea genelor
moduri diferite
de percepere cei care consideră a fi un mare rău  identitate umană

Pe de o parte avem şi simţim în noi acest eros, iar pe de altă parte facem
experienţa precarităţii vieţii noastre. toate durerile şi suferinţele noastre sunt semne care
preced aceste final.
Problema vieţii spirituale: împăcarea elanului nostru spre această viaţă veşnic
fericită, cu realitatea concretă că suntem fiinţe supuse morţii.

69
Ceea ce ne supără nu este bruscarea celorlalţi, ci faptul că prin aceasta ne
descoperă precaritatea. Noi vrem să ne afirmăm (parte esenţială a elanului nostru spre
absolut) iar ceilalţi nu vor să ne accepte  suferim. Această suferinţă e mai grea decât
cea fizică.
În toate circumstanţele vieţii noastre această problemă este prezentă. Trupul,
sufletul, ceilalţi, vremea  ne frustrează. De ce? Pentru că există ideea undei aşteptări
care ne va împlini.
Nu este important dacă oamenii conştientizează sau nu această problemă ci faptul
că aceasta este motor al vieţii noastre : cum să scăpăm de ceea ce ne împiedică şi să
găsim ceea ce ne sporeşte viaţa.
Problema fundamentală a vieţii noastre este cum să ne împlinim acest elan. Toţi
oamenii caută acelaşi lucru = împlinirea năzuinţei de împlinire. ceea ce diferă = căile
cum ei cred că îşi realizează împlinirea.
Împăcarea aspiraţiei noastre  veşnicie cu conştientizarea existenţei morţii =
fragilitatea vieţii noastre.
Toate religiile şi toate curentele filosofice încearcă să rezolve această problemă.
Există 3 posibilităţi de răspuns:
- varianta extrem orientală: în conflictul dintre viaţa veşnică şi această
viaţă, o neagă pe cea de aici; aceasta = o fantasmă din care trebuie să ieşim
- varianta nord-atlantică:
- materialistă
- nu există viaţă veşnică, există doar această lume. Importantă este
împlinirea aici, cu cât mai mult cu atât mai bine
- filosofia comunismului
- varianta specific creştină: -acordă importanţă şi veşniciei şi elanului spre
ea, dar şi lumii acesteia. Relaţia dintre ele = percepută altfel.

ÎNŢELEGEREA CREŞTINĂ A PROBLEMEI

Există 2 posibilităţi:
- conştientizarea acestui elan, elan care este elanul nostru  Dumnezeu, Singurul are
poate da vieţii noastre un sens, Cel ce este Singurul în măsură să-l împlinească, să-l
mulţumească  din acest punct de vedre omul = căutător de partener: singurul răspuns
la această „dură dorinţă de a dura” = întâlnirea cu cineva care să te conducă dincolo de
condiţia mortalităţii.
Singura rezolvare = să existe acest Cineva spre care să ne îndreptăm erosul,
elanul, aspiraţia şi care să ne-o împlinească. Nu neapărat imediat, ci într-o relaţie de
iubire permanentă. Dacă pornim cu ideea că se încheie, ea nu se realizează.
Ce se întâmplă dacă nu credem, nu identificăm, nu găsim pe Acel Cineva care ne
poate împlini acest elan? Elanul = irepresibil, nu putem să nu-l satisfacem.
Dacă nu e Dumnezeu Cel adevărat, atunci e un dumnezeu jalnic: o persoană, un
lucru, o situaţie, pe care o divinizăm în sensul în care aşteptăm de la ea ceea ce numai
Dumnezeu ne poate da. A ne pune în una din acestea nădejdea, ca la Dumnezeu
înseamnă a idolatriza această situaţie, persoană, lucru.

70
PATIMA este cea care idolatrizează. Patima = suferinţă, dependenţă, a suporta o
acţiune din afară pe care nu o putem evita.
Există şi o patimă bună (sens fundamental), patima legată de dependenţa de
Dumnezeu. În acest sens toţi oamenii sunt pătimaşi. Aceasta = o patimă bună. Dar
putem flămânzi de Dumnezeu şi să nu conştientizăm aceste lucru, ignorându-L crezând
că ne împlinim în acest fel.
PATIMĂ ORIGINARĂ (ţine de felul în care suntem creaţi) = EROS

CARACTERUL – dependenţa de aspectul de viaţă pe care mi-l furnizează lumea


PATIMA PĂTIMITOR Ne-am depărtat de izvorul vieţii  ne luăm viaţa făpturi
bun
Aceasta = ambiguu
provoacă problemele cele mai mari pentru
că pe acest fond se nasc afectele (excesele)
PATIMA CA PĂCAT – desemnează o suferinţă, o dependenţă în raport cu ceva: nu cu
Dumnezeu ci cu ceva care pare că ne satisface elanul spre
veşnica existenţă fericită, dar aceasta numai aparent.

PATIMA – dependenţa noastră afectivă faţă de orice în afară de Dumnezeu, care


pare că Îl poate substitui: cariera, altă persoană, averea, înţelepciunea (mitul lui Faust).
Această dependenţă afectivă se referă la elanul, la dorinţa noastră, investim
afectiv, emoţional, suntem atraşi de situaţia respectivă cu impresia că aceasta reprezintă
adevărata noastră împlinire. Avem impresia că dacă suntem numărul 1aceasta ne
creează no satisfacţie, dar de fapt este o amarnică înşelare.
Cu excepţia lui Dumnezeu care ne poate scoate din robia morţii, toate celelalte
sunt satisfacţii efemere. Orice ar face omul constată că toate aceste lucruri, consistenţa
acestei lumi = efemeră ( ca o zi). Ca să scăpăm de efemeritate trebuie să-L identificăm
pe Cel care ne-a făcut pentru un alt final. Patima, necazul încep acolo unde nu-L
identificăm pe Dumnezeu nostru, Dumnezeul viilor.
Investind toată această afecţiune, tot acest elan, în altceva din lumea aceasta 
aceste lucruri pentru noi un fel de dumnezeu. Din acest punct de vedere nu există
oameni care nu sunt religioşi. Cine e Dumnezeu? Cel Căruia îi dai totul. Dacă nu –I
dăm viaţa lui Hristos, i-o dăm lui Budha, Crişna, Alah etc. (ex: schimbarea numelui cu
numele echipei de fotbal pentru a se identifica cu ea). Oamenii fac acest lucru pentru
ieşirea din anonimat, de sub stăpânirea morţii, lucru care e cel mai greu de îndurat
(anonimatul).
Eu sunt gata să-mi recunosc păcatul, dar dacă mi-l spune altul = foarte grav  eu
mă consider cu şanse de a mă realiza, iar spunându-mi altul acel lucru  o piedică în
calea mea a de a mă realiza. Când Dumnezeu ne afirmă: „Bine slugă …” ? pentru noi
viaţa când Dumnezeu ne neagă: „Nu te cunosc ..” sau „Nu te recunosc..”, ? pentru noi
moarte.
Cel care ne-a dat viaţă ne poate da mai multă viaţă, viaţa veşnică, dar să nu uităm
că fericirea vieţii noastre depinde şi de noi. Putem să căutăm să ne-o împlinim fără El,
înainte de El şi nu după El, de unde rezultă patimile şi toate tragediile existenţei noastre.

71
Suntem prizonierii acestor patimi = lanţul cel greu al păcatului.
Esenţa creştină – Măntuitorul a venit să ne dezlege, să ridice acest lanţ greu al
păcatului.
Problema = cea a lepădării de sine (Ev Dum Sf. Cruci).
Problema fundamentală = împăcarea elanului nostru  veşnica existenţă fericită
cu ceea ce avem la îndemână: caracterul vremelnic, trecător.
EROS (Sfinţii Părinţi): nevoia de a iubi nelimitat
fie îl îndreptăm spre Cel ce ni l-a dăruit  a deveni parteneri egali cu El
(calea vieţii, calea virtuţilor)
fie îl ignorăm pe El căutând să ne împlinim prin cele ale lui Dumnezeu,
fără de Dumnezeu (calea morţii, calea patimilor).
Există posibilitatea unei tragice concluzii: să credem că ne împlinim dobândind
lumea aceasta.
Diferenţa între aceste două posibilităţi se vede în viaţa de zi cu zi: ele se
manifestă în două moduri de a ne raporta la viaţă:
- trupească
- sufletească
Ceea ce este caracteristic relaţiei trupului nostru cu lumea sau relaţia noastră prin
trup cu lumea: lucrurile pe care noi la folosim trupeşte nu le pot folosi şi ceilalţi (aerul,
hainele, hrana). Lumea obiectelor fizice are acest caracter: EXCLUSIVITATEA (ceea
ce posedă o persoană nu poate poseda şi alta)  dorinţa noastră de a le poseda ne face
să devenim concurenţi  problema înţelegerii.
Din punct de vedere sufletesc noi intrăm într-un alt fele de relaţie cu lumea
externă: ideea mea poate fi împărtăşită! Spiritul intră cu lumea ideilor într-un raport de
comuniune. (mintea noastră intră în relaţia cu lumea prin mijl. ideilor)
Oricare lucru are o noimă, un înţeles, un sens - mintea lucrează nu cu obiectele ci
cu reprezentările lor  o mare diferenţă între trup şi suflet:
- trupul intră în raport de posesie cu lumea  caracterizată prin
exclusivitate
- spiritul intră în raport de comuniune cu lumea  ideile unuia pot fi ale
tuturor (ex.războaie religioase de impunere a unor idei).
Se poate întâmpla însă ca raportul de posesiune al trupului să fie şi al sufletului:
sufletul se poate raporta la lumea ideilor nu doar printr-un raport de comuniune şi
printr-un raport de posesie (ex: dreptul de autor, posesia prin iubire)
Oscar Wilde „Cu toţii ucidem ce iubim / ../ Omoară unii măgulind /, Cei laşi ucid
cu sărutări / Iar cei viteji cu spada.” Oamenii omoară ceea ce iubesc din sentimentul de
posesie: Dar omul poate face un lucru extraordinar să facă din lucrurile materiale prilej
de comuniune (ex: mâncarea împreună = semnul celei mai mari comuniuni).
Toate necesităţile care determină raporturile mutuale exclusive pot deveni prilejul
comuniunii cu condiţia să împart ceea ce am cu alţii. Cel mai mare gest de prietenie:
împărţirea cu alţii (ex: Mircea Vulcănescu – din propria sa slăbiciune a făcut prilej de
comuniune supremă: şi-a dat viaţa pentru ceilalţi. Aceasta e măreţia omului: trupul
nostru = prilejul fragilităţii noastre  egoişti dar putem (face) depăşi această situaţie
făcând din elementele fragilităţii noastre prilejul comuniunii).

72
Există două tipuri majore de atitudini omeneşti:
- atitudinea sau raportarea trupească  expresia posesiunii (ne
comportăm şi cu cele materiale şi cu cele spirituale după chipul şi
asemănarea trupului posesiv
- atitudinea care constă în a face din tot ceea ce avem prilej de
comuniune, de dragoste cu ceilalţi.
Adj. „trupesc”
- nu incriminează trupul ci este modul de desemnare al raportului de
posesiune
- sugerează posesia exclusivă caracteristică raportului dintre trup şi lumea
materială
„om trupesc” – se referă la suflet, la raportarea lui posesivă la lucruri
„iubire trupească” – iubire care încearcă să trateze cu ceilalţi printr-o posesie exclusivă.
Avem două moduri de raportare:
- altruist
- egoist (tot ceea ce am mi se cuvine numai mie  urmăresc să
exploateze tot ceea ce au ceilalţi în favoarea mea)
În realitatea cotidiană oamenii sunt amestecaţi (altruişti şi egoişti), dar acestea nu
sunt decât două atitudini standard din care  celelalte.
Legătura acestei discuţii cu EROSUL  cele două atitudini sunt rezultatul celor
două moduri de raportare la lucruri.
De ce nu sunt oamenii altruişti? Au impresia că pierd.
De unde vine acest sentiment? Acest egoism? De ce ne raportăm trupeşte la
lucruri? Datorită sentimentului neîmplinirii şi credinţei că acestea ne pot împlini
existenţa.
Cel ce simte că tot ceea ce doreşte el se împlineşte prin Dumnezeu, prin relaţia sa
cu Dumnezeu, cum se va raporta acesta la lucruri? Ce se întâmplă cu cel ce pune pe
sufletul său mai mult preţ decât pe orice altceva?
Mântuitorul ne îndeamnă să facem din tot ceea ce avem prilej de comuniune. În
trezoreria din ceruri se investeşte dând, oferind. Dai un obiect şi câştigi mai mult:
disponibilitatea de a da, comuniunea. De unde vine aceasta? Din sentimentul că ai, că
nu piezi nimic dând, ci din contră, câştigi.
De unde vine sentimentul unora de câştig prin dăruire şi al celorlalţi că pierd?
De unde? Din cele două orientări ale EROSULUI. Omul care L-a descoperit
deseori pe Dumnezeu nu mai are nimic de pierdut. De aici nu rezultă că lucrurile nu mai
au valoare ci că ele sunt numai ingrediente. Dar omul care nu L-a întâlnit pe Cel ce ne
poate da posibilitatea împlinirii existenţei reale  caută să câştige lumea crezând că-şi
poate împlini astfel elanul  iubirea = act. de posesie
Iubirea nu înseamnă să fii iubit ci să iubeşti; nu constă în ceea ce primeşti, ci în
ceea ce dăruieşti. Iubirea adevărată este diferită de cea cerşită, este cea care tinde spre
împlinire necontenită.
Lucrurile acestea se văd în măsura în care suntem generoşi sau nu, dacă facem din
tot ceea ce ne înconjoară prilej de comuniune.

73
Când dăruieşti te autodăruieşti (Mai bine este a da decât a lua./ Nici un zgârcit nu
e un om fericit)
Raportul de posesie (iubirea trupească de noi înşine) are 3 caracteristici:
1. EXCLUSIVITATEA (ceea ce are o persoană să aibă numai ea)
2. AMPLIFICAREA – persoana nu e mulţumită niciodată ce ceea ce are, ci caută
mereu mai mult. Cu cât posedă cineva mai mult se trezeşte în el setea de a poseda 
ceea ce posedă nu-l satisface.
3. CONCURENŢA – oamenii ajung să devină rivali dacă: o persoană doreşte să posede
şi cealaltă de asemenea  dorinţa de excludere. Egoismul produce concurenţă,
comuniune, produce frăţietate. În virtute nu există concurenţă.
Aceste caracteristici sunt tipice, le vedem tot timpul: oamenii nu-şi mai împart locul
sub soare, se calcă în picioare.

PATIMA – iubire trupească, iraţională faţă de ceea ce nu conferă decât o satisfacţie


aparentă a existenţei noastre (desemn. posesiunea).
Rezultă că iubirea trupească de noi înşine este mama tuturor patimilor.
Din punct de vedere al autodeterminării:
- egoişti – nu lăsăm pe nimeni să se bucure de existenţa noastră
- altruişti – facem din propria noastră existenţă prilej de comuniune cu
alţii.
Orice om reprezintă ceva pentru cineva în această lume.
Iubirea trupească de noi înşine diferă de adevărata iubire. Ea este adevărata iubire numai
atunci când ne punem viaţa pentru celălalt.
Sf. Maxim Mărturisitorul „Capete despre dragoste” (Filoc. II)
III, 8: Egoismul poartă în el toate patimile. Pe fondul acestui egoism omul poate ajunge
să săvârşească orice păcat. (totul depinde de timp sau întâmplări)
- iubirea neraţională a trupului nostru  obsesia faţă de biologicul
nostru.
Orice patimă are premize sufleteşti, iar premiza de căpetenie = filantia
II, 59 Din egoism se nasc trei păcate clasice şi care la rândul lor sunt mame a multor
alte păcate. Acestea sunt:
- lăcomia
- iubirea de arginţi
- slava deşartă
Hrana nu-i satisface pe cei lacomi  strâng bani, dar nici aceştia nu-i satisfac 
investesc în slava deşartă, în prestigiu.
Există:
- o laudă bună – atunci când celorlalţi le e teamă de ceea ce faci
- o laudă rea – atunci când important este să fii lăudat, faci totul spre a fi
lăudat.
III, 83 Uneori suntem virtuoşi nu pentru că voim ci pentru că nu reuşim să fim păcătoşi.
Orice patimă ne acaparează toată viaţa.
PATIMA = ceea ce pare că împlineşte nevoia esenţială a existenţei din punct de
vedere al căutărilor.

74
Între un om pasional în sens bun şi un om pasional în sens rău nu există diferenţă:
ambii caută un sens. Ex: MICUL PRINŢ „Beau ca să uit că mi-e ruşine că beau”: fac
asta ca să ies din viaţa pe care o am pentru că nu are sens.
Esenţa oricărei patimi: fuga de o viaţă lipsită de sens.
E suficient să te crezi posesorul unor lucruri  satisfacerea dorinţei de a poseda.
Pentru cei vanitoşi ceilalţi oameni nu sunt decât admiratori. Ei nu aşteaptă decât
laude.
Patima  posesie, virtutea  dăruire.
De ce să se lase omul de patimi dacă acesta este sensul aparent al vieţii. Nu
ajungem pătimaşi din întâmplare, ci pentru că în patimă găsim un sens. Orice patimă te
face să uiţi, să ai impresia că te realizezi, să halucinezi, pierzi contactul cu realitatea.
De ce se droghează copiii? Pentru că tot ceea ce li se oferă sunt surogate, nu
percep nimic esenţial. Omul nu poate trăi fără ideal fie că acesta este idealul
consumului, al uitării etc. fiecare caută să realizeze ceva.
Soluţia: e nevoie să dăm un alt sens vieţii, să găsim o lată patimă, dar patimă în
sensul bun al cuvântului.

SCHEMA ACTULUI VOLITIV


(raţiune) (fapte)
VOINŢĂ NATURALĂ  INTENŢIE  DELIBERARE  HOTĂRÂRE  MIJLOACE  SCOP
(uz sau
dispoziţie DORINŢĂ abuz)
afectivă VIGOARE

(subconştient)

deprindere

Intenţia apare la nivelul raţiunii.


Dispoziţia afectivă însoţeşte partea afectivă.
Deliberarea – clarificarea raţională + clarificarea afectivă  hotărâre.
Repetarea unui lucru deprinderea afectivă.
Dispoziţia afectivă creează însă şi ca nişte gânduri, nişte intenţii (ex: dorinţa de a
bea tinde să zămislească gândul, intenţia de a bea).
Intenţiile = gânduri. De unde ne vin? Din propriile noastre dispoziţii, de la
prieteni, de la îngeri (de la Dumnezeu) .- gândul de a face bine – sau de la cel rău, din
cărţi etc.
Între gânduri şi afect există o mare diferenţă: gândim = versabilă (vin zeci de mii
de gânduri), dispoziţia = inertă. Nimeni nu se poate angaja la a face ceva fără a-şi
antrena dorinţa şi vigoarea. Mintea = superioară dorinţei şi vigorii, dar puterea nu stă în
ea (ex: căruţa cu doi bidivii) – omul nu poate funcţiona fără cele trei facultăţi.
Problema patimii = problema afectivă: dependenţa afectivă de ceea ce credem că
ne împlineşte existenţa.

75
Patima = înţelegerea acestui act volitiv, dar în care dorinţa şi vigoarea = motorul
conductor.
Patima = dispoziţie afectivă irezistibilă pentru abuz
Fapta rea = rezultatul unei dispoziţii afective  = patimă
Patima = repetarea păcatului datorită dependenţei afective
Ex: patima minciunii când nu e un accident, ci rezultatul unei boli sufleteşti care
provine din dorinţa de a ne realiza viaţa, dându-i un sens care nu există.
De ce pătimaşul se gândeşte mereu la patimă? Pentru că patima îi furnizează
gândurile pentru că există o dispoziţie afectivă. Patima naşte gândul care ne împinge la
realizare.
Cum ajunge patima în suflet? La început nu există plăcere, dar aceasta se învaţă,
ea clarificându-se încet-încet, între dispoziţia afectivă şi rezultat.
Orice patimă permite evadarea dintr-o lume lipsită de sens.
Părinţii identifică patru etape ale dezvoltării patimilor:
- ATACUL (gândul păcătos) – momeala
- ÎNSOŢIREA (gândul păcătos)
- LUPTA (gândul păcătos)
- ÎNVOIREA (păcatul cu gândul)  SĂVÂRŞIRE (păcatul cu fapta)
Atacul = trezirea în noi a unei intenţii de a face un lucru rău..
Însoţirea = păstrarea gândului în minţi şi trezirea unei dispoziţii (îndulcirea).
Sf. Maxim Mărturisitorul: diavolul = radiolog. El citeşte dispoziţiile afective şi de
acolo aduce gândurile. Diavolul ne războieşte cu gânduri din sufletul nostru.
Orice patimă (lăcomie, ură, avariţie …), de la cele mai trupeşti  cele mai
rafinate şi spiritualitate (orgoliu, mândria), toate exprimă acelaşi lucru: orientarea
erosului, deturnarea lui de la Dumnezeu Cel viu la altceva, prin care el înseamnă să-şi
împlinească existenţa.
Dacă numai Dumnezeu ne poate împlini existenţa  toate celelalte lucruri sunt
lipsite de valoare? Ele sunt lipsite de valoare? Ele sunt obligatoriu prilej de patimă?
Îndreptarea noastră  Dumnezeu nu ne lasă fără celelalte lucruri sau nu le zădărniceşte,
ci ele au valoare în măsura intervenţiei lor în relaţia noastră cu Dumnezeu.
Dacă elanul nostru rămâne îndreptat spre Dumnezeu, celelalte sunt şi ele
implicate aici şi joacă un rol foarte mare  nu e vorba de a renunţa la lume, de a fugi
de această lume, nu

76