Mercosur a fost rezultatul firesc al unor procese de negociere

îndelungate între ţări din America Latină care şi-au dat seama ca
era regimurilor totalitare şi a economiei centralizate nu mai sunt
de actualitate. Cele mai importante ţări, care de fapt au conceput
Mercosur, au fost Argentina si Brazilia care şi-au dat seama că
unite pot şă-şi reprezinte mai bine interesele în lume decât printr-
o concurenţă între ele. Mercosur, este rezultatul unui nou model
de dezvoltare adoptat de Argentina şi Brazilia din timpul anilor
1980, reprezentând schimbarea de la modelul bazat pe
substituirea importurilor la o evoluţie industrială susţinută de
globalizarea economică. Procesul de integrare a început între cele
două ţări la începutul anilor 1980, si este rezultatul a două mari
schimbări experimentate de cele două ţări, tranziţia către
democraţie şi revizuirea modelului de intervenţie guvernamentală
în economie. Practic, iniţiativa creării Mercosur a început în 1985,
când noul preşedinte al Argentinei, ales democratic, şi
perşedintele Braziliei au conceput nişte mişcări strategice pentru
întărirea poziţiilor lor în zonă şi în arena internaţională, dar
Mercosur are multe precedente în acest sens.

Ele au decis să aprobe un program mutual de integrare, proces

care cuprindea o serie de protocoale sectoriale, care s-au
concretizat in 1986 prin semnarea „Declaraţiei de la Buenos
Aires”. Tot in iulie 1986 a fost stabilit Programul de Integrare şi
Cooperare Economică care prevedea cum vor fi deschise pieţele
dintre cele două ţări. Următorul pas a fost făcut in 1988 când
ambele ţări au semnat Tratatul de Integrare, Cooperare si
Dezvoltare, care stabilea o piaţă comună până in 2008, prin
eliminarea tarifelor si a barierelor netarifare, privind comerţul de
bunuri si servicii si coordonarea politicilor macroeconomice.
Pentru completarea acestor obiective au fost semnate cateva
protocoale între anii 1988-1990 între Argentina şi Brazilia, pentru
unele sectoare considerate sensibile, cum ar fi bunurile de capital,
zaharul, automobilele, biotehnologia, etc. La aceste iniţiative au
început să manifeste interes şi Paraguay şi Uruguay care au
început să se alature acestei mişcări de integrare economică,
care a dus la semnarea Acordului de la Asuncion, care practic a
pus bazele Mercosur, privind integrarea regională. Obiectivele
acestei integrări economice au fost creşterea eficienţei
economice prin alocarea mai bună a resurselor, economiile de
scară, competiţia regională şi internaţională. Acordul de
cooperare din 1986 a venit pe fondul unor probleme serioase cu
care se confruntau cele două ţări în problema balanţei de plăţi, în
acelaşi timp sectoarele lor industriale fiind puţin competitive în
raport cu concurenţa externă. Acest acord de cooperare
regională a deschis practic calea expansiunii macroeconomice.
Ce a deosebit grupul ţărilor Mercosur de alte grupări
intraregionale, care se bazau pe modelul de substituire a
importurilor, a fost un nou tip de concept si anume „regionalismul
deschis”, care nu s-a bazat pe modelul de substituire a
importurilor, ci pe un set de stimulente economice in regiunea
Mercosur de care beneficiau toţi în mod egal şi pe un program
gradual bine stabilit.

Regimurile democratice care au venit la putere au înţeles că

pentru dezvoltarea ţărilor din zonă este nevoie ca ele să-şi
unească eforturile de cooperare, de a ieşi din criza prelungită şi
din sărăcie cauzate de regimurile totalitare, dar şi pentru a
contracara expansiunea americană in zona Americii de Sud. Deşi
la început timidă, colabararea dintre Argentina şi Brazilia a
început să-şi arate roadele, cu toate ca mulţi o priveau cu
scepticism şi erau reticenţi la o nouă grupare interregională,
spunând că era sortită eşecului. În ciuda acestor dificultăţi de
percepţie şi a stabilităţii macroeconomice precare în zonă, a luat
fiinţă Mercosur, care s-a dovedit de un real succes încă de la
formare. La 26 martie 1991 guvernele Argentinei , Braziliei,
Paraguayului şi Uruguayului au semnat tratatul de la Asuncion,
constituind Piaţa Conului de Sud (Mercosur) şi care a ntrat in
vigoare la 29 noiembrie 1991.

Prin semnarea acestui tratat a luat naştere unul dintre cele mai
ambiţioase proiecte economice de integrare. Prin Tratatul de la
Asuncion s-a stabilit calea care trebuie urmată in procesul de
tranziţie şi integrarea progresivă a economiilor statelor implicate
in proiectul Mercosur, al cărui scop suprem este o piaţă comună a
Americii Latine. Orice proces regional de integrare se bazează pe
deciziile statelor membre de a ajunge la câteva obiective comune
folosind comerţul regional, diferite instrumente naţionale şi
diferite politici. Dacă aceste state nu-şi coordonează aceste
politici , ele nu pot asigura continuitatea proceselor competitive,
pentru atragerea investiţiilor străine sau comerciale. De
asemenea, ele nu se pot integra în acest cadru, esenţial pentru
statele membre fiind cooperarea pentru a reduce diferenţele
existente între politicile lor în domeniile importante.

Putem distinge trei tipuri de politici de cooperare, fiecare din ele

implicând diferite nivele de angajament şi interdependenţă între
statele membre: convergenţă, armonizare şi coordonare.

Convergenţa este încercarea de a reduce diferenţele dintre

obiectivele naţionale, in domenii cum ar fi rata inflaţiei, şomaj,
dezvoltare economică, cu fixarea câtorva criterii pe care statele
membre să le urmeze. Armonizarea înseamnă adoptarea unui
grup de norme în comun de către statele membre, pentru a limita
adoptarea discreţionară a deciziilor opuse interesului de grup şi
pentru a ajunge la o uniformitate a politicilor economice.
Coordonarea înseamnă că membrii trebuie să aleagă politici şi
obiective commune în aşa fel ca politicile naţionale care sunt
decise şi aplicate, să fie în concordanţă cu politicile şi obiectivele
celorlalte state membre.

Scopul acestui studiu este să descrie realizările Mercosur în

domeniul macropoliticilor de coordonare şi să ofere un drum
organizaţiilor internaţionale pentru a ajuta şi oferi suport pentru
acest proces. Pentru a realiza acest lucru este necesară
dezvoltarea studiului pe câteva faze, încă de la semanrea
tratatului. Armonizarea politicilor a fost încă de la început pe
agenda Mercosur, de la semnarea tratatului de la Asuncion.
Primul articol al acestui tratat descrie patru obiective pe care cele
patru state semnatare le-au realizat pâna la 31 decembrie 1994,
când s-a creat piaţa comună. Acestea au fost libera circulaţie a
mărfurilor, serviciilor şi factorilor de producţie între statele
membre, eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor netarifare
pentru circulaţia mărfurilor şi alte măsuri echivalente pentru
obţinerea zonei comerţului liber, ceea ce s-a şi realizat. Procesul
economic de integrare, aşa cum a fost planificat în tratatul de la
Asuncion, a prevăzut trei faze:

• Prima fază: zona liberă de comerţ, lucru care s-a realizat

imediat după ratificarea tratatului,
 • faza doi: o uniune vamală, care a început să funcţioneze în
1995, după semnarea protocolului adiţional de la Ouro Preto,

• faza trei: o piaţă comună care este în plină desfăşurare dar

care are un ritm mai lent decât cel preconizat, datorită
dificultăţilor economice întâmpinate de ţările membre.

Trebuie subliniat ca acest model nu este nou, el este inspirat

după modelul Uniunii Europene de la care a beneficiat de ajutor
logistic şi informativ. În urma acestui tratat Statele membre au
stabilit o piaţă comună, care a intrat in vigoare la 31 decembrie
1994 şi care s-a numit Piţa Comună a Conului de Sud
(MERCOSUR).

Aceasta piaţă comună stabilea:

• Libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi factorilor de

producţie, de la un capăt la altul, între ţările membre;
eliminarea taxelor vamale şi a tarifelor restrictive pentru
circulaţia mărfurilor,precum şi alte măsuri echivalente.

• Stabilirea unui tarif extern comun şi adoptarea unei politici

de comerţ comun cu ţările terţe statelor parte, coordonarea
si poziţionarea în regiune a comerţului internaţional şi a
forurilor comerciale.

• Copoliticilor macroeconomice şi sectoriale între statele parte

în toate domeniile comerţului internaţional, agricultură,
industrie, probleme fiscale şi monetare, schimburile
internaţionale şi de capital, servicii, transport şi comunicaţii
şi orice alte domenii, care pot fi acorduri prin care să se
asigure o competiţie corespunzatoare între statele parte.
 • Angajamentul statelor parte pentru armonizarea propriilor
legislaţii pentru a întări procesul de integrare.

Acest prim protocol, deşi a reuşit să cristalizeze relaţiile dintre

ţările membre, a fost urmat de semnarea altor tratate şi
protocoale pentru a rezolva problemele apărute în decursul
procesului de dezvoltare a Mercosur. Era nevoie de alte noi
reglementări care să asigure continuitatea procesului, şi crearea
de organisme care să gestioneze problemele noi apărute şi să
corecteze erorile inerente apărute în orice nouă organizaţie. Acest
lucru s-a realizat prin semnarea Protocolului de la Ouro Preto, al
doilea tratat ca importanţă pentru Mercosur dupa cel de la
Asuncion, care a fost semnat la 17 decembrie 1994 şi a intrat in
vigoare la 15 decembrie 1995. Una dintre erorile pe care
organizaţia le-a făcut a fost neglijarea politicii interne

a Mercosur care a fost lăsată în planul secund, în favoarea celei

externe, din dorinţa de relansare a exporturilor, lucru care a
ajutat organizaţia la început dar care până la urmă s-a dovedit că
a creat mari probleme, ajungându-se la grave crize economice
care au zguduit organizaţia, fiind nevoie de multă muncă pentru a
contracara aceste efecte.

Pe lângă aceste două tratate de importanţă capitală pentru

Mercosur, au fost semnate şi alte protocoale şi inţelegeri între
statele membre care să ajute şi să definească procesul de
integrare, dintre care cele mai importante sunt:

• Protocolul de la Colonia pentru promovarea şi protejarea

reciprocă a investiţiilorîntre statele membre, semnat la 17
ianuarie 1994.
 • Codul Uniunii Vamale a Mercosur, semnat la 16 decembrie
1994.

• Protocolul de la Montevideo pentru dezvoltarea comerţului în

zona serviciilor,semnat la 15 decembrie 1997.

• Protocolul de la Ushuaia în care s-a semnat Acordul

Democratic în Mercosur la

24 iulie 1998. Declaraţia Socială a Forţei de Muncă, semnat la Rio

de Janeiro la 10 decembrie 1998. Declaratia Prezidenţiala a
Drepturilor fundamentale ale Consumatorilor în Mercosur, de la
Florianopolis din 15 decembrie 2000. Toate aceste acorduri şi
tratate au avut rolul de a ajuta organizaţia să se dezvolte şi să se
menţină, devenind foarte atractivă din punct de vedere
comercial. Acest lucru a ajutat Mercosur, înca de la început, să
lărgească aria comercială a ţărilor care compun această
organizaţie, mai ales in zona lor de influenţă adică continentul
Latino-American şi zona caraibiană, încheind acorduri sau
înţelegeri comerciale cu toate ţările şi organizaţiile din această
zonă:

Mercosur-Bolivia

Mercosur-Chile

Mercosur-CANADA

Mercosur-Mexico

Mercosur-Comunitatea Statelor Central Americane

Mercosur-Peru

Mercosur-Venezuela
Aceste acorduri au fost încheiate cu scopul de a-şi mări aria de
comerţ şi de a caştiga o cota de piaţă cât mai mare la nivel
mondial, cât şi pentru a controla comerţul în zonă şi a-şi întări
poziţia ca organizaţie regională în contextul mondializării
economiei şi comerţului.Cu toate că a fost conceput ca o
organizaţie regională, Mercosur este astăzi un comerciant global
care este foarte interesat de menţinerea deschisă şi de întărirea
relaţiilor cu restul lumii. Ţările care compun Mercosur, au fost
constant interesate în menţinerea propriei poziţii în comerţul
global şi, fară favorizarea unei ţări sau alteia, au urmărit să-şi
asigure în timp scopul şi rolul bine definit pe scena internatională.
În acest sens a fost normal ca Mercosur să practice şi să respecte
principiile regionalismului deschis încă de la formare, care a fost
concentrat precis pe creşterea participării şi întărirea poziţiilor
ţărilor membre în piaţa globală. Pe parcursul a 15 ani, Mercosur
a avut o agendă încărcată de negocieri externe care a inclus de la
acorduri bilaterale cu unele ţări din ALADI şi India, până la
acorduri multilaterale ca cele la care aspiră în zona OMC. Sunt trei
categorii de negocieri în care se lucrează la liberalizarea
comerţului Mercosur cu alte ţări şi care configurează agenda
externă a blocului. Aceste trei negocieri cruciale pentru viitorul
Mercosur, sunt cele care tind spre ALCA, cele care vor un acord
de comerţ liber cu UE şi cele corespunzătoare Rundei Doha cu
privire la OMC. Aceste trei procese de negociere nu sunt
independente ci dimpotrivă, se sprijină dar se şi limitează între
ele. Una din cauzele care generează acest aspect este aceea că
SUA, UE şi Mercosur prezintă divergenţe semnificative în ceea ce
priveşte sectorul agricol. Aici se confruntă ţări puternic
competitive în producţia de bunuri agricole şi alimentare (ca cele
din Mercosur) cu ţări care menţin un nivel ridicat al subvenţiilor.
şi/sau al protecţiei în acele categorii (ca UE şi SUA). De Mercosur
sunt interesate atât ţările din regiune care vor să adere la
organizaţie pentru a fi reprezentate mai bine, cât şi toate
organizţiile importante de pe toate continentele, NAFTA fiind
interesată de crearea zonei de liber schimb a celer două Americi,
iar UE de finalizarea încheierii tratatului de cooperare. Toate
aceste lucruri dovedesc că în ciuda impedimentelor intâmpinate,
Mercosur se bucură de un real succes, chiar dacă este o
organizaţie regională, dar care încearcă să se adapteze noilor
cerinţe în contextul mondializării economiei.