Sunteți pe pagina 1din 2

Catre Galateea

Neomodernismul poetic sau generatia 1960-1980 a insemnat o revigorare a poezie, o


reintoarcere la discursul liric interbelic, la formele de exprimare metaforice, la imaginile
artistice, la reflectii filosofice. Poetii acestei perioade se intorc, dupa perioada intunecata a
realismului socialist la metafore subtile, la ironie, la marile teme filosofice ale poeziei
interbelice, la mit, la intelectualism.

Poetii tineri ai vremii au innoit poezia: Marin Sorescu, Ana Blandiana, Nichita Stanescu.
Daca Mihai Eminescu a ramas marele poet al secolului al XIX-lea, Nichita Stanescu devine
marele poet al secolului al XX-lea.

Desi criticii, precum Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ion Pop, il considerau un poet
ermetic si continuator al lui Ion Barbu, care cenzura lirismul, putem face totusi trimiteri spre
expresionismul lui Blaga, spre jocul arghezian, precum si la Bacovia sau la fiorul folcloric.

Nichita Stanescu este un poet neomodernist prin incercarea de a impune cu insistenta


noul, absurdul, abstractul, realizand acea trecere de la lirism la mascarea confesiunii si a
sensibilitatii pana la o acuta intelectualizare.

Volumele “Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”, “Dreptul la timp” vorbesc despre


o lirica stand sub sensul lui Eros.

Poeziile manifest-literar variaza de la un volum la altul, fixand conditia creatorului in


raport cu lumea de cuvinte. In dorinta poetului de a rasturna tipare, se revela preocuparea de a-si
explica arta scrisului, avand in vedere intoarcerea poeziei spre ea insasi, asa cum afirma criticul
Hugo Friedrich.

Creatia “Catre Galateea” este o arta poetica, deoarece ,prin mijloace artistice, este redata
conceptia autorului despre poezie si despre rolul poetului, raportul acestuia cu lumea si creatia.

Este o arta poetica, apartinand neomodernismului, in care se realizeaza rasturnarea


relatiei creator-opera, artistul fiind cel nascut de opera. Relatia dintre viziunea autorului asupra
poeziei si neomodernism este data de urmatoarele aspecte: ruptura tragica a sinelui, perceptia
dureroasa a timpului, dialogul poetului cu miturile. Tema este aceea a cunoasterii, nastere,
revelata in procesul de cunoastere. Titlul este sugestiv pentru o arta poetica in acre se infatiseaza
relatia artist si opera, prin aluzia la vechiul mit al lui Pigmalion, sculptorul din Cipru, care
indragostit de una dintre statuile sale de fildes, se roaga zeitei Afrodita sa o insufleteasca pentru
el. Din casatoria celor doi se naste un fiu, Pathos – suferinta. Sensul mitului este acela ca
pathosul artistului insufleteste opera. Nichita Stanescu reinterpreteaza mitul in sensul unor
rasturnari de roluri. Eul liric nenascut adreseaza o fierbinte ruga operei de a-l crea ca fiinta vie.
Lirismul subiectiv se realizeaza prin atitudinea poetica transmisa in mod direct: alternarea
persoanei I si a II-a singular, a adjectivelor posesive “meu”,“tau” si a verbelor la prezent.

Compozitional poezia are trei secvente. Toate incep cu verbul “stiu” si se incheie cu
imperativul “Naste-ma!”. Simbolul rugaciunii, “genunchiul”, este un element de recurenta, iar
gestul adoratiei se repeta in fiacare strofa. Discursul liric se organizeaza in jurul celor doua
simboluri: artistul sub sensul lui “stiu” si opera cu outerea ei enigmatica de a-l naste, de a-i da
dreptul la timp.

Prima secventa reda in enumeratie atributele operei stiute numai de artist si reprezentate
in forma concreta a insusirilor femeii iubite: umbra, tacerile, sanul, mersul, melancolia,
exprimate prin adresare directa: “iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile”,
cunoasterea care motiveaza dorinta de a deveni artist “si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l
pun in pietre / si ma rog tie, / naste-ma!”.

A doua secventa depaseste cadrul atributelor concrete. Artistul cunoaste si inefabilul


operei, planul cunoasterii poetice, exprimat metaforic prin indicii temporali si spatiali “dupa-
amiaza, dupa-orizontul”. Jocul cuvintelor in rostirea poetica vorbesc despre categoriile
aproapelui si departelui cu rezonanta eminesciana “stiu tot ce e mai departe de tine, atat de
departe incat nu mai exista aproape”. Ruptura intre planul constiintei si al expresiei in cadrul
operei – poezie este redata in mod dramatic: “stiu tot… si tot ce e dincolo de ele si atat de
departe incat nu mai are nici nume”. Metafora “genunchiul pietrelor” sugereaza o alta relatie a
poetului cu lumea decat in strofa anterioara: trecerea de la contemplatie la comunicarea intima.
Verbul “inghana” poate avea ca sens conotativ atat verbul “canta” cat si verbul “imita”. Prin
poezie lumea reala devine o imitatie a lumii plasmuite de artist.

In ultima secventa, insufletindu-si operacareia ii daruieste propriile batai ale inimii,


creatorul ii confera un statut de invidiat: “copacii, raurile”, elemente ale realului, sunt umbre,
adica proiectii venite din lumea operei. Chiar si artistul este umbra creatiei sale facand legatura
intre aceasta si lumea inconjuratoare.

Consider ca gestul ingenuncherii in pietre ca o penitenta a celui care doreste sa fie nascut
de propria-i creatie ar putea sugera ca noul Pigmalion se proiecteaza in statuie, pentru ca apoi
aceasta sa il nasca intru celebritate. In felul acesta poezia lui Nichita Stanescu este o meditatie pe
tema creatiei si a iubirii.