£ ÎL C

anU
x mUal dC înn°ire 3 timPului ,a echinocţiul de primăvară
la moartea ^Babei Dochia identificată cu zeiţa neolitică Terra Mater, cu Iuno şi Diana în Panteonui roman,
cu Hera şi Artemis din Panteonul grec, urmată de naşterea pruncului Dochia. în structurile de
profunzime ale spiritului uman începutul anului se leagă de debutul primăverii şi de anotimpul călduros.
Fără reforma calendarului roman din anul 153 Î.H. majoritatea popoarelor lumii ar fi celebrat probabil şi
astăzi -"Anul Nou în cursul primăverii, nu în miezul iernii. în -"Calendarul Popular apar două concentrări
de sărbători dedicate divinităţilor ajunse, după 365 de zile, la bătrâneţe şi moarte: în decembrie, luna
solstiţiului de iarnă (-"Moş Nicolae, -"Moş Ajun, -*Moş Crăciun) şi în luna martie, luna echinocţiului de
primăvară (->Baba Dochia, -"Moşii sau -"Măcinicii, -"Moş Alexă sau Alexii). Determinativele de „babă" şi
„moş" precizează că Dochia, zeiţă neolitică, maternă, lunară şi echinocţială, pe de o parte, şi Crăciun, zeu
indo-european, patern, solar şi solstitial, pe de altă parte, au ajuns la pragul morţii, la cumpăna dintre
Anul Vechi şi Anul Nou. După mutarea Anului Nou din primăvară în plină iarnă, de la -"Zilele Babei
Dochia în -"Zilele Moşului Crăciun, au rămas în perioada echinocţiului numeroase sărbători, obiceiuri şi
practici magice specifice înnoirii timpului calendaristic. Creştinismul, prin separarea datei naşterii
divinităţii de data morţii, realizează cea mai cuprinzătoare sinteză religioasă a omenirii. Iisus, Dumnezeul
Fiu, se naşte la data când se celebrau anterior moartea şi renaşterea Zeului Tată, indiferent cum se numea
acesta (Crăciun, Mithra etc.), dar moare şi înviază la data morţii şi renaşterii Zeiţei Mamă. Astfel,
calendarul creştin cuprinde două sărbători ale înnoirii timpului anual: -"Crăciunul solar şi -"Pastele
Lunar. Dochia, Crăciun şi Iisus, deşi sunt inconfundabili întrucât aparţin unor complexe religioase
diferite (Neolitic, Epoca Bronzului şi Epoca Fierului, Creştinism), îşi împart „frăţeşte" zilele de celebrare
în Calendarul Popular. Cu totul surprinzător, Dochia creştină a preluat trăsăturile Marei Zeiţe neolitice
care, conform modelului universal, moare şi renaşte, transformându-se în piatră, la echinocţiul de
primăvară. Ea este nelipsită din folclorul românesc (poveşti, legende, credinţe, zicale) şi din toponimia
sacră a Carpaţilor (Ceahlău, Vama Buzăului, Izvorul Râului Doamnei, Caraiman, Semenic şi altele). între
Sfânta Evdochia samariteanca, personaj real în hageografia creştină, şi Baba Dochia, personaj mitic în
Calendarul Popular, sunt deosebiri, dar şi multe asemănări. Evdochia creştină s-a născut în cetatea
Iliopolei din Liban şi a trăit în vremea împăratului Traian. A fost o femeie foarte frumoasă care şi-a trăit
tinereţea în desfrâu. Spre bătrâneţe se pocăieşte, este botezată de episcopul Teodot, îşi împarte averea la
săraci şi se retrage la mănăstire unde ar fi săvârşit mai multe minuni. Pentru aceste merite, Evdochia este
trecută în rândul sfinţilor şi primeşte, alături de rangul de Cuvioasă Mucenică, ziua de 1 martie pentru
celebrare. întrucât în luna martie oamenii celebrau moartea şi renaşterea Zeiţei Mamă ale cărei rădăcini
sunt reperate în Neoliticul agrar şi ceramic, Evdochia devine, pe neaşteptate, dintr-un personaj mărunt şi
cu merite îndoielnice, un personaj sacru, o zeitate agrară. Poporul îşi însuşeşte numele Dochiei creştine,
mai ales că sensul de „Binevoitoarea" al cuvântului din limba greacă exprima atribuţia fundamentală a
Zeiţei uzurpate. în Calendarul Popular Dochia este surprinsă în ipostază de „Babă", aşa cum alt zeu al
Panteonului românesc, Crăciun, este numit „Moş", în preajma Anului Nou Civil. Scenariul ritual al morţii
şi renaşterii Zeiţei primăvara şi, împreună cu aceasta, a timpului degradat şi îmbătrânit, cuprinde zilele
de agonie ale Babei Dochia, între 1 şi 9 martie, şi zilele de început ale Zeiţei renăscute (pruncul Dochia),
între 9 martie (Măcinici, şi 17 martie (Alexii). în prima parte a scenariului de An Nou se dorea crearea,
prin obiceiuri, sacrificii^ acte şi formule magice, imaginea timpului îmbătrânit care trebuie să moară. La
latitudinea geografică a României neliniştea provocată de apropierea morţii divinităţii adorate era
amplificată şi de înrăutăţirea obiectivă a condiţiilor meteorologice în perioada de început a lunii martie,
numită, de altfel, Zilele Babei Ceea ce se petrece din punct de vedere ceremonial şi ritual la moartea
Moşului Crăciun, între -*Ignat şi miezul nopţii de Crăciun sau de -"Revelion, -"Crăciunul Mic sau
-"Fratele Crăciunului, corespunde cu ceea ce se petrece în Zilele Babei: deschiderea mormintelor şi
întoarcerea spiritelor morţUor printre cei vii; modelarea din aluat, copt sau fiert, a unor figurine
antropomorfe (-"Măcinici -"Sfinţi -*Bradoşi) şi mâncate sacramental în ziua morţii Dochiei: -"Beţia rituala
trădată de obiceiul conform căruia fiecare persoană trebuia să bea vin, de la simpla gustare a „apei vn"
pana
la golirea unui număr de 40 s;ui 44 de pahare; pomeni abundente; priveghiuri şi altele. Starea de
incertitudine se încheie fit ziua de 9 martie, cchinocţiul de primăvara in Calendarul Iulian (-Stilul vechi)
ANUL NOU AGRAR 8
când Dochia moare îngheţată, iar trupul ei devine stană de piatră, substanţă telurică Drimocdiali din care
renaşte, împreună cu Pruncul Dochia, Timpul şi Universul. Partea a doua a ciclului exprimă bucuria că
lumea a fost salvată de la pieire. Oamenii participă Ia consolidarea victoriei Soarelui care, ajuns în poziţie
de cumpănă la echinocţiul de primăvară, numit, local, ~>Târ înainte - Tar înapoi, poate aluneca înapoi
spre întuneric şi frig, spre solstiţiul de iarnă, prin diferite practici magice* aprinderea focurilor rituale,
pentru a ajuta astrul zilei să depăşească punctul de echilibru şi să înainteze spre solstiţiul de vară;
-^Bătutul Pământului cu maiurile sau ciomegele de lemn pentru a scoate căldura din pântecele
Pământului. Spaţiul înconjurător se purifică prin curăţarea grădinilor, curţilor şi anexelor gospodăreşti şi
aprinderea gunoaielor, prin alungarea spiritelor malefice cu zgomote metalice, fiimegaţii şi cuvinte
ameninţătoare. Se făceau observaţii astronomice şi meteorologice, acte de divinaţie, se începea simbolic
aratul prin scoaterea plugului în ţarină şi trasarea primei brazde etc. Unul din obiceiurile contemporane
legate de tradiţia Dochiei carpatice şi de celebrarea -►Anului Nou primăvara este -►Mărţişorul, funie a
anului care adună cele 365 de zile în două anotimpuri de bază, vara şi iarna, simbolizate de împletirea
celor două fire colorate. După unele informaţii înregistrate în Colinele Tutovei, Mărţişorul era
confecţionat din fire de lână albă şi neagră, opoziţie cromatică obişnuită pentru a ilustra contrastele
timpului calendaristic (zi-noapte, iarnă-vară, lumină-întuneric, căldură-frig) şi nu se făcea cadou la 1
martie, ci în ziua când pe cer apărea -*Luna Nouă. Legendele şi povestirile despre Dochia, în exclusivitate
legate de spaţiul carpatic, ne introduc în atmosfera satului tradiţional preocupat, la sfârşitul iernii, de
urcarea turmelor de oi Ia munte. Obişnuitele conflicte dintre noră şi soacră sunt valorificate cu
ingeniozitate pentru redarea metaforică a opoziţiei dintre iarnă şi vară. Astfel, la sfârşitul lunii februarie
soacra îşi trimite nora Ia pădure să-i aducă fragi copţi. în alte legende nora este trimisă la râu să spele lâna
neagră s-o facă albă şi lâna albă s-o facă neagră. De menţionat că în credinţele populare nora Dochiei este
soţia Iui -*Dragobete, zeu al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile carpatice şi balcanice, identificat cu
Eros din mitologia greacă şi cu Cupidon din mitologia romană, în alte tradiţii, aceasta este soră cu eroul
vegetaţional ->Lazăr sau Lăzărică. Cu ajutorul lui Dumnezeu care străbătea pe jos pădurea, singur sau
însoţit de -►Sânpetru, tânăra nevastă reuşeşte să umple o ulcică cu fragi copţi, simbol al verii. Dochia
crede că a sosit primăvara şi, fără să asculte sfatul celorlalţi ciobani, se hotărăşte să urce oile Ia munte.
Dar, Dochia intră în conflict, nu numai cu ciobanii ci şi cu zeul Marte căruia îi adresează cuvinte şi
expresii licenţioase. Totuşi, îşi pune 9 cojoace în spate, 12 în variantele moldoveneşti şi bucovinene, şi
începe urcuşul, singură sau însoţită de fiul său, Dragobete, în ziua de 1 martie. Se porneşte însă o ploaie
măruntă şi rece care nu a încetat 9 zile şi 9 nopţi. îngreunându-i-se cojoacele, Dochia le dezbracă rând pe
rând, câte unul pe zi, până rămâne în ie sau cămaşă. în unele legende cojoacele sunt abandonate din
cauza unei călduri toride. Indiferent de variantă, în ziua a noua sau a douăsprezecea de Ia plecare se lasă
un ger năprasnic în urma căruia Dochia, împreună cu oile sau caprele, se transformă în stană de piatră.
Supărat că i-a nesocotit puterea, zeul Marte ar fi împrumutat câteva zile geroase de la fratele său mai mic
Februarie (are numai 28 sau 29 de zile), dar foarte aprig, cu care reuşeşte s-o răpună pe Dochia. Culegerea
fragilor copţi şi transformarea, prin spălare, a lânei albe în lână neagră la sfârşitul lunii februarie, limbajul
obscen al Dochiei, schimbarea spectaculoasă a vremii prevestesc drama care va să vină: moartea Zeiţei
Bătrâne şi a Anului Vechi urmată de naşterea Zeiţei Tinere şi a Anului Nou. In drumul său spre moarte,
Dochia nu se Iasă înduplecată de nimeni, precum timpul cu care se identifică, viaţa ei curge neîncetat spre
nemurire prin moarte şi renaştere perpetuă. Dochia la echinocţiul de primăvară, Crăciunul la solstiţiul de
iarnă redevin ceea ce au fost cu 365 de zile în urmă: copii, tineri, maturi şi din nou „babă" şi „moşi". în
luna martie moare deci Baba Dochia şi se naşte simultan Pruncul Dochia. Termenii de moarte şi naştere
sunt subînţeleşi din textul legendelor, trupul Dochiei îngheţat nu devine un cadavru, ci stană de piatra,
simbolul geomorf al Marei Zeiţe neolitice, al Pământului Mumă din trupul căruia erupe viaţa. După
numai trei luni, la
fU-Moş Ajun, fratele sau mai mic. Sub influenţa creştinismului, Crăciunul apare şi ca figură apocrifă- Cs a
născut înaintea tuturor sfinţilor este mai mare „peste ciobanii din satul în care s-a născut Hrfstos" şi altele.
Legendele naşteri, Maia, Domnului ne introduc în peisajul etnografic al unu sat pastoral unde trăia Moş
Crăciun şi unde avea case mari şi multe grajduri, coşare şi târle pentru vite. Pe neaşteptate, in acest sat
soseşte o femeie necunoscută care, simţind că i-a venit vremea să nască, bate la poarta casei lui Moş Ajun şi îi
cere adăpost. Motivând că este om sărac Moş Ajun o trimite la fratele său bogat, Moş Crăciun. Acesta,
neştiind că femeia este Maica Domnului nu o primeşte sau o trimite să nască în grajdul vitelor. în alte
legende se specifică că Moş Crăciun aştepta în acea zi vizita unui mare împărat. Crăciunesei fiindu-i milă de
străină, o ajută să nască, faptă pedepsită de Moş Crăciun cu tăierea mâinilor din coate. Când Crăciun află că
în grajdul său s-a născut Domnul Iisus, se căieşte şi îi cere iertare lui Dumnezeu devenind „primul creştin",
„sfântul cel mai bătrân", „soţul femeii care a moşit-o pe Maria". Lipsa bunei cuviinţe răsplătită nefiresc cu
ridicarea în rang până la omologarea lui Crăciun cu divinitatea din legendele româneşti ascund un mare
adevăr istoric: la apariţia creştinismului, Crăciun era un zeu atât de venerat încât nu a putut fi exclus cu
desăvârşire din Calendarul Popular şi din conştiinţa oamenilor care au adoptat credinţa în Hristos. Prin tot
ceea ce face, Crăciun se opune sau împiedică naşterea pruncului creştin Iisus întrucât venirea Lui presupune
mai întâi plecarea (moartea) Moşului. Tradiţiile contemporane despre „sfântul" Crăciun, despre Moşul
„darnic şi bun", „încărcat cu daruri multe" sunt influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la
est şi de la oraş la sat.

ANUL NOU PASTORAL, scenariu ritual de înnoire a timpului pastoral la moartea şi renaşterea
anuală a -"Sângiorzului, zeu al vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate, identificat
cu zeul autohton Cavalerul Trac. Spre deosebire de -"Anul Nou Agrar care începe primăvara, la germinatul
seminţei, A.N.P. debutează toamna, la gestatul sau împerecherea oilor. Comportamentul de reproducere al
ovinelor şi caprinelor împarte Anul pastoral în două sezoane simetrice: o iarnă fertilă, între -"Sâmedru (26
octombrie) şi -"Sângiorz (23 aprilie) şi o vară sterilă, între Sângiorz şi Sâmedru. Miezul sau puterea iernii
pastorale este la -"Circovii de Iarnă (16-18 ianuarie), miezul verii la -"Circovii de Vară (16-18 iulie). Animalele
împerecheate la -"Vinerea Mare (mijlocul lui octombrie), zi numită în Calendarul Popular Nunta Oilor sau
Năpustitul Berbecilor, fată, după o gestaţie de aproximativ 21 de săptămâni, în luna martie, înaintea lupilor.
Mieii şi iezii sunt înţărcaţi la -"Sângiorz, în perioada formării turmelor şi urcării oilor la munte, întrucât vitele
cu lapte dau randament economic maxim în timpul sezonului steril (vara pastorală), nu în cel fertil (iarna
pastorală), oamenii au mutat locul sărbătorii A.N.P. de la începutul iernii (-"Filipii de Toamnă, -"Ziua
Lupului, -"Noaptea Strigoilor, -"Sântandrei de Iarnă, -"Moş Nicolae, -"Zilele Bubatului), la începutul verii
pastorale (-"Mânecătoarea, -"Sângiorzul Vacilor, -"Sângiorz, -"Marcul Boilor, -"Arminden). Astfel la sfârşitul
lunii aprilie şi începutul lunii mai (22 aprilie -1 mai) apare în Calendarul Popular un scenariu ritual, tipic de
înnoire a timpului, a cărui sărbătoare centrală o reprezintă Sângiorzul (Transilvania, Banat) sau Sfântul
Gheorghe (Oltenia, Muntenia, Moldova). Sângiorzul este o divinitate a vegetaţiei, protectoare a cailor, vitelor
cu lapte şi holdelor semănate, identificată cu un zeu autohton, Cavalerul Trac, peste care Biserica creştină a
suprapus pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. în tradiţia populară Sângiorzul, deschizătorul anului şi al verii
pastorale şi Sâmedru, deschizătorul iernii pastorale, ar purta la brâu cheile anului cu care primul înfrunzeşte
codrul, al doilea îl desfrunzeşte. între ei ar exista un legământ pe viaţă şi pe moarte-, dacă pădurea nu este
înfrunzită pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sângiorz. Aceeaşi soarta o va avea şi Sâmedru dacă de
ziua lui, 26 octombrie, Sângiorzul va găsi frunze pe arbori. Daca Sângiorzul este opus lui Sâmedru, prin
atribuţii şi dată de celebrare, el prezintă evidente asemănări cu ^Sântoaderul cel Mare, celebrat în sâmbăta
din -"Săptămâna Caii lui Sântoader. Atât Sângiorzul, cât şi Sântoaderul au, în folclorul şi iconografia
românească, trăsături comune cu Cavalerul Trac: sunt divinităţi hipomorfe, purtate în spate de cai
(Sângiorzul) sau având ei înşişi copite şi cozi de
ANUL SOLAR
ANUL NOU AGRAR 8
cai (Sântoaderul cel Mare, Caii lui Sântoader); omoară balaurul, purifică spaţiul de forţele malefice încuie
iarna şi descuie vara. Moartea şi renaşterea simbolică a timpului la Sângiorz, A.N.P. este redat prin sărbători,
obiceiuri şi practici magice de un rar arhaism: sacrificiul anual al divinităţii în ipostază fitomorfă (—
►Ramura Verde, ->-Pomul de Mai, ->Sânjor, -►Arminden etc.), zoomorfa (mielul sau iedul) sau
antropomorfa (Sângiorzul, ->Bloaja); prepararea alimentelor şi băuturilor rituale (colacii de Sângiorz, vinul
roşu amestecat cu pelin); aprinderea -^Focului Viu, purificarea oamenilor şi animalelor cu fum şi foc sau
prin udatul sau stropitul ritual cu apă; alungarea spiritelor malefice (moroi şi strigoi) prin strigăte şi sunete
de trâmbiţe, tulnice şi buciume, sorcovitul oamenilor si vitelor cu urzica, leuşteanul sau pelinul; săvârşirea
unor acte de bunăvoinţă şi toleranţă, slobozirea vitelor, în special a vacilor cu lapte, să pască pe unde doresc,
inclusiv prin lanurile de grâu; credinţa că în noaptea de Sângiorz ard comorile, se deschid porţile cerului,
vorbesc animalele etc. Dar, spre deosebire de sărbătorile Anului Nou Civil, la sărbătorile de Sângiorz se
desfăşoară şi activităţi practice: alesul oilor şi formarea turmelor pentru vărat, înţărcatul mieilor, angajarea
ciobanilor şi văcarilor, însemnatul oilor, prepararea -^Unsorii Oilor, medicament obţinut din plante şi
grăsimi animale pentru vindecarea vitelor pe timpul verii, tunsul şi urcarea oilor la munte, semănatul cu
predilecţie a unor plante (busuiocul, meiul), observaţii şi previziuni meteorologice şi climatice etc.

Indic, bibi.: 153, 277, 308.

ANUL SOLAR, unitate de măsură a timpului, superioară zilei şi anotimpului, care cuprinde
intervalul de timp între două treceri consecutive ale Soarelui prin punctul vernal la echinocţiul de primăvară.
Prin ruperea timpului în ani, care coincidea cu repetarea ciclurilor de fertilitate şi sterilitate ale plantelor şi
animalelor, omul a dobândit o figură imaginară circulară, simbol al totalităţii temporale şi al reînceperii,
denumită an (lat. annus: «inel, cerc, ciclu»). Ca substitut al anului, cercul a fost apoi divizat după
parametrii repetabili: Răsăritul şi Apusul Soarelui la solstiţii şi echinocţii, ciclul şi fazele lunare dintr-un A. S.
etc. Imaginea circulară a anului a devenit forma preferată a instrumentelor de măsurat timpul, în primul
rând a calendarelor arhaice. Un astfel de calendar solar există în satul Sâmpetru AJmaşului (jud. Sălaj),
cioplit pe una din bârnele exterioare ale altarului bisericii din lemn. Calendarul este compus din două
cadrane zimţate aşezate concentric, patru orificii puse în cruce pentru a indica punctele de orientare de bază
(est-vest; nord-sud) şi patru bare ornamentate cu motivul spiralei pentru a marca punctele cardinale
intermediare (nord-est, sud-est, sud-vest şi nord-vest). La construirea bisericii calendarul devenise, probabil,
un simplu motiv ornamental, întrucât atât crestăturile cadranului exterior cât şi cele ale cadranului interior
nu corespund schemelor numerologice ale calendarului solar. Meşterul a respectat însă regulile de baza de
vreme ce, transpus pe orizontală şi orientat pe direcţia nordului, poate servi şi astăzi la orientarea
mormintelor spre Răsăritul exact al Soarelui, indiferent de anotimp şi condiţiile meteorologic din ziua
înmormântării. Mărimea A.S. putea fi determinată cu uşurinţă pe cale empirica pr numărarea zilelor scurse
între răsăritul Soarelui din punctul situat în extremitatea nord-estica şi sud-estică. Dar durata exactă a anului
tropic este exprimată nu de un număr întreg de zile, c un număr zecimal: 365 zile, 5 ore, 48 minute, 45
secunde sau 365,242217 zile. întrucât exprimare.
A0 ^\\f> Q . adootat un an civil sau soiai
n
împodobeşte Drăgaica în timpul dansului său nupţial are aceeaşi semnificaţie cu colacul din faină de grâu
pus de naşă pe creştetul miresei în timpul colăcăriei (înainte de pornirea alaiului nunţii la biserică) şi cu
cununile împărăteşti puse de preot pe capul mirilor în timpul cununiei creştine şi anume transferul
fertilităţii, considerat un dar divin, de la un substitut al sacrului (colacul, cununa) la omul profan.
împletirea C. de S. şi obiceiurile legate de acestea au fost atestate la românii de pretutindeni.
Indic, bibi.: 47, 137, 156, 193, 201, 242, 256, 267, 2H5, 307.

CUNUNA GRÂULUI: 1. Ceremonial agrar la trecerea spiritului grâului din ciclul vieţii (planta) în
ciclul morţii (sămânţa). Drumul spre nemurire al spiritului grâului intersectează trei adăposturi (lumi)
succesive: preexistenta, de la sămânţa semănată la sămânţa încolţită; existenţa de Ia sămânţa încolţită Ia
sămânţa recoltată; postexistenţa cu două destine, de la sămânţa recoltată la sămânţa semănată şi de la
sămânţa recoltată la sămânţa măcinată şi transformată în pâine sacră. Prin analogie, naşterea şi moartea
perpetuă a grâului a generat, încă din neolitic, şi generoasa idee a nemuririi spiritului uman. Atât viaţa
omului, cât şi viaţa plantei (grâului) sunt retezate de aceeaşi unealtă preistorică, secera, din care a derivat, în
epoca medievală, coasa mânuită de Moarte. Asemănător obiceiurilor de înmormântare, când apar acte
rituale menite să păstreze „aici" tot ceea ce a avut mai bun mortul, oamenii încercau să se asigure şi la
moartea grâului (seceratul) că rodul nu se va pierde prin două tehnici: lăsarea unor spice nerecoltate
(netăiate) numite ->-Barba Pământului, ->-Barba lui Dumnezeu, -*Barba Ogorului, ->-Barba Popii, ->Coada
Popii, ->Iepurele în ţinuturile româneşti extracarpatice şi prin tăierea şi păstrarea ultimelor spice sub formă
de mănunchi, snop, împletitură numite ->-Cunună, -*Buzdugan, ->-Peană, în ţinuturile intracarpatice.
Ceremonialul C.G. , mai spectaculos la seceratul cu clacă, decât cel familial, are următoarele secvenţe:
Confecţionarea C.G., la terminarea secerişului, din ultimele spice la care se adaugă, uneori, flori de câmp.
Fetele participante la claca secerişului, uneori femeile iertate şi pricepute împleteau spicele de grâu precum
cosiţele miresei la căsătorie. Feciorii, dacă participau, alegeau cele mai frumoase spice; Purtatul C.G. de la
lanul secerat la gospodăria din sat a celui care a organizat claca de secerat, de obicei pe capul unei fete
frumoase, candidată la căsătorie. Persoana care poartă C.G. trebuia să îndeplinească anumite condiţii: să fie
fecioară, harnică, frumoasă, să-i trăiască ambii părinţi şi altele. în zonele în care C.G. a fost înlocuită cu
Buzduganul sau cu Peana, substitutul ritual al spiritului grâului este purtat în mâini de un fecior. Dacă în
interiorul C.G. se împleteşte o cruce din spice, aceasta este purtată, în mâini, de două persoane: două fete,
un fecior şi o fată, un soţ cu soţia. Mai rar apare o mască, numită ->Mătăhală sau ->-Papalugără, care duce
C.G. la gazda secerişului; Alaiul C.G. cuprindea participanţii la claca secerişului, în special fete şi feciori. Pe
drum, între holda secerată şi gospodăria gazdei din sat, C.G. şi, uneori, secerătorii din alai erau udaţi din
abundenţă cu apă. Gazda aşteaptă secerătorii cu porţile deschise şi cu găleţile pline cu apă cu care udă C.G.
la intrarea în curte. Alaiul ocolea de trei ori masa din casă pe care se găsea un colac şi o sticlă de vin. în final,
C.G. era aşezată solemn pe masă de unde o ridica apoi gazda; Cântecele C.G. sunt interpretate de
secerători în diferite momente ale ceremonialului (începutul secerişului, în pauza pentru masa de amiază, în
timpul secerişului, la confecţionarea C.G., în drum spre casa gazdei, la cina C.G.) şi cuprind texte rituale de
mare vechime. Din cântecele C.G. este nelipsită disputa dintre Sora Soarelui, a cărei arşiţă puternică din
zilele lungi de vară istovea secerătorii, şi Sora Vântului, care răcoreşte oamenii şi le împrospătează puterea.
Cântecele C.G. atestate numai în Transilvania, poartă mai multe denumiri locale: Cântecul Buzduganului,
Dealul Mohului, Peana Mohului, Gogea G, Cântecul C.G., Alduitul C.G. şi altele; Jocul C.G. este executat
de secerători dimineaţa, la plecarea de la gazdă, la amiază, în pauza de masă, la sfârşitul secerişului, la
poarta gospodăriei şi în alte momente semnificative ale ceremoniei. Unele rosturi ale jocului au dispărut,
altele pot fi descifrate din contextul general al obiceiului. C.G. se păstra ca un obiect cultic de mare valoare
până la întemeierea noii culturi de grâu (semănatul) sau până la seceratul din anul viitor. C.G., în întregime,
spicele împletite şi seminţele scuturate din spice erau nelipsite în actele magice menite să fertilizeze oamenii,
holdele şi animalele. (C.G. a supravieţuit, în forma tradiţională, până în anii cooperativizării agriculturii.
Elemente disparate pot fi întâlnite şi astăzi în peisajul spiritual al satului românesc din Transilvania şi
Banat). 2. Colac împletit din ultimele spice de secerători în ceremonialul agrar cu acelaşi nume în care se
adăposteşte spiritul grâului din momentul trecerii lui din ciclul vieţii (plantei care încolţeşte, creşte şi
rodeşte) în ciclul morţii (seminţei) până la semănat sau până la noua recoltă. C. G., simbol al fertilităţii şi
rodului bogat, se păstra, precum icoana, ca un obiect sacru, de mare valoare cultică. împreună cu seminţele
obţinute din scuturarea spicelor împletite, C. G. se folosea în practicile magice menite să fertilizeze ogoarele,
oamenii şi vitele: îngroparea sub brazda plugului la semănatul grâului; amestecarea boabelor scuturate cu
sămânţa ce urma să fie semănată; aşezarea C.G. pe masa festivă de -"Crăciun, peste colacul ce urma să-1
primească ceata feciorilor colindători; împodobirea steagului de nuntă şi a cununii purtată pe frunte de
tineri în timpul cununiei şi altele. De altfel, C. G. şi sinonimele ei zonale (Buzduganul, Peana) sunt simboluri
specifice ceremonialului nupţial (Transilvania, Banat).

Indic, bibi.: 19, 34, 37, 185, 285.

CUPTOR, denumire populară a lunii -"Iulie, timpul canicular al anului când se coc şi se
recoltează lanurile de grâu.

Indic, bibi.: 220.

CURCANI, grup de bărbaţi din cartierul Pe Coastă din Scheii Braşovului, cu piese distincte de
port şi cu pene de curcan la căciuli, care urcă călări în ziua de miercuri din -"Săptămâna Paştelui la locul
numit între Chetri pentru a se ospăta pe iarbă verde şi a arunca, asemănător -"Junilor Braşoveni,
-"Buzduganul spre cer din mijlocul -"Horei Junilor. Grupul C. s-a alăturat în vremuri recente cetei Junilor
Braşoveni de la care şi-au însuşit, prin uzurpare, şi numele de Juni.
Indic, bibi.: 208, 243, 282, 319.

DANSUL DRĂGAICEI, ceremonial complex al cetei feminine, compusă din fete necăsătorite, dedicat -"-
Drăgaicei sau -"Sânzienei la 24 iunie, solstiţiul de vară, când înfloreşte planta ce-i poartă numele şi se
împârguiesc şi se coc grânele. Drăgaica, divinitate agrară şi maternă care, împreună cu metamorfozele ei
calendaristice (-"Dochia, -"Sânziana, -"Maica Precesta, -"Sfânta Vineri), păstrează amintirea Marii Zeiţe
neolitice şi este identificată cu -"Iuno şi Diana din Panteonul roman, cu Hera şi Artemis din Panteonul grec.
Ea se naşte la 9 martie, echinocţiul de primăvară în Calendarul Iulian (-"Stilul vechi), când moare -"Baba
Dochia, şi devine Zână a Florilor după trei luni, în ziua cea mai lungă şi cu insolaţia cea mai puternică din
 an. Fecioara din ceata de fete care substituie divinitatea ajunsă în perioada de manifestare a fertilităţii şi
fecundităţii poartă mai multe denumiri zonale: Sânziana, Drăgaică, împărăteasă, Mireasă, Sora cea Mare. In
cetele în care Mireasa este însoţită de o fată îmbrăcată băieţeşte, aceasta se numeşte -"Drăgan, -"Drăgănoi,
-"Mire, -"Băieţoi. Spre deosebire de -"Surate, Zeiţa poartă pe cap o cunună împletită din flori de sânziene şi
din spice de grâu, îmbracă o rochie albă de mireasă şi, uneori, este înarmată cu o sabie de lemn şi are agăţate
la brâu cheile de la jitniţele de vii. Alaiul divin, format dintr-un număr par de participante (două, patru,
şase), era ales anual dintre cele mai frumoase fete, dintr-un sat sau mai multe sate învecinate, şi se numeau
surate, surori, drăgaice, sânziene. Când numărul fetelor este impar, una dintre participante poartă,
asemănător cetei -"Căluşarilor, un steag, numit -"Steagul Drăgaicei. Atunci când apare şi un flăcău, acesta,
fără a face parte din ceata Drăgaicei, cântă din fluier sau din cimpoi. Suratele din anturajul Zeiţei se
îmbrăcau în haine de sărbătoare, îşi puneau pe cap marame sau năframe de borangic şi se împodobeau cu
flori de sânziene sau de drăgaică. In Teleorman erau înarmate, asemănător căluşarilor, cu beţe, iar în
Ialomiţa şi Constanţa cu seceri sau coase, anunţând apropierea secerişului şi moartea simbolică a spiritului
grâului. în forma sa arhaică, Zeiţa împreună cu anturajul său nupţial se desfăta, dansând şi cântând, în
hotar, printre lanurile de grâu. Ulterior, ceremonialul s-a apropiat de vetrele satelor devenind, în final, un
colind pe la casele oamenilor, în variantele sudice (Muntenia, Dobrogea) ceata însoţită de un fluieraş sau un
cimpoier mergea şi dansa din gospodărie în gospodărie (judeţele Constanţa şi Teleorman) sau prin hotarul
satelor din jur (jud. Ialomiţa). Suratele jucau în formaţie de cruce, ca şi cum s-ar opune sau ar lupta una
împotriva alteia, săreau şi săltau deasupra solului cu mâinile întinse şi cu basmalele fluturând în vânt, ca şi
cum ar zbura. Textele de Drăgaică, atunci când apar, sunt lipsite de funcţia ceremonială şi rituală de
altădată: „Hai, Drăgaică, să sărim, / Să sărim, să răsărim, / Că ştii iarna ce păţim...". Una din melodiile după
care dansau Drăgaicele din sudul ţării era Floricica, nelipsită din dansul ritual al Căluşarilor. Printre alte
acte rituale, Drăgaicele rupeau fâşii din batistele sau năframele lor şi le împărţeau gazdelor în timp ce

_______________________
femeile le dădeau diferite piese din îmbrăcămintea copiilor pentru
DANSUL DRĂGAICKI
___________________________________________________________________________________
ft,
a Ie prinde în steag. Adesea, copiii înşişi erau luaţi în braţe de Drăgaice pentru a fi jucaţi. în judeţele
Constanţa şi Ialomiţa sunt atestate lupte sângeroase între cetele diferitelor sate, când se întâlneau din
întâmplare, prin hotare. Deşi în Moldova şi în unele judeţe ale Munteniei şi Olteniei nu au fost atestate
lupte între cetele Drăgaicelor înarmate cu beţe, seceri sau coase, amintirea lor s-a păstrat în expresiile
populare care au înţeles de bătaie, încăierare, trântă, păruială: „Iată Drăgaica", „A căpătat Drâgaica", „S-a
făcut Drăgaica" (Dolj, Prahova, Râmnicul Sărat, Putna, Suceava). D. D. (ceremonialul) a fost atestat, în
diferite variante şi forme evolutive, în Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia si izolat, în anumite zone
din Transilvania (Maramureş, Făgăraş, Braşov, Covasna).

Indic, bibi.: 19, 35, 62, 64, 68, 69, 82, 137, 139, 173, 201, 206, 242, 250, 256, 267, 285.

DANSUL PAPARUDEI, desfătarea zeiţei pluviometrice care dansează, cu mişcări coregrafice lente,
după o melodie cântată din gură de alaiul său sau din cimpoi sau vioară de către lăutari, în ritmul tobelor,
bătutului din palme şi pocnitului din degete. în timpul dansului său ritual, Paparuda sare, se învârte pe loc,
se scutură de apă stropind persoanele care o însoţesc, bate din palme şi pocneşte din degete, în timp ce
alaiul o invocă să dezlege ploile: „Paparudă, rudă, / Vino de ne udă, / Cu găleata, leata, / Udă toată
ceata!" /; „Papalugă, lugă, / Sari în sus şi udă!"; „Ploaie, Doamne, ploaie / Să curgă şiroaie!"; „Adă,
Doamne, ploaie / Pământul să se înmoaie!" etc.
 DATUL DE-A GRINDA, obiceiul ridicării copiilor mici la grinda camerei de locuit de femeia care
i-a moşit în ziua de ->-Sânvăsâi. După terminarea slujbei la biserică, părinţii, împreună cu copiii, merg cu
ploconul pregătit la moaşă. Ceremonia D. de-a G. cuprinde mai multe secvenţe rituale: punerea colacului
presărat cu zahăr pe capul copilului; ridicarea de trei ori a nepotului de către moaşă până atinge grinda cu
capul; urarea de sănătate şi fericire adresată copilului; petrecerea cu mâncare, băutură şi joc a familiilor care
au copiii moşiţi de aceeaşi femeie. în satul de la începutul secolului al XX4ea moaşa era o femeie cu
cunoştinţe ginecologice însuşite la şcoala tradiţiei, rudă în linie patriliniară cu copiii moşiţi. A doua zi se
relua petrecerea care se încheia cu parodia unei nunţi: moaşa îmbrăcată mireasă (voal pe cap dintr-o pânză
ruptă, salbă la gât dintr-un şirag de ardei, busuioc la ureche, furcă cu fuior de tors Ia brâu) şi bărbatul său
îmbrăcat mire (cojoc întors de oaie, băţ la brâu în loc de puşcă, straiţă cu cenuşă în loc de praf de puşcă) erau
plimbaţi cu lăutari prin sat într-o căruţă trasă de cai cu sălbi de clopoţei la gât. Obiceiul este specific Olteniei
şi Munteniei de vest.

Indic, bibi.: 298.

 DATUL DE-A VERU ŞI VERIŞOARELE, legământ juvenil, încheiat de puberi (şapte-pai-- ani) până la moarte, pe
sprezece

criterii de prietenie, sex şi afinitate sufletească, sinonim cu -►însurăţitul şi înfârtăţitul. Jurământul, care se
desfăşura în afara gospodăriei şi fără martori, era însoţit de un schimb de alimente (pâine, colac, fructe) şi,
uneori, de vase de lut şi alte cadouri.
» ■ " r.i i i v . . . ■ v i. •. • .„i J„ „„lonip M H P altfel Şl

SÂMŢI, figurine antropomorfe din aluat, sacrificate (mâncate) în ziua de ->Măcinici, modelate în
formă de om, coapte pe plită sau în cuptor, unse cu miere şi presărate cu miez de nucă, sinonime cu -"Sfinţii
(Banat).

SÂNGIORZ: 1. Zeu al vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate, identificat în
Panteonul românesc cu Cavalerul Trac, peste care creştinismul a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe. Sfântul
din -^Calendarul Popular, numit -^Sângiorz în Transilvania şi Banat şi Sfântul Gheorghe în Moldova, Muntenia
şi Oltenia, împarte ->Anul Pastoral, împreună cu -^Sâmedru (26 octombrie), în două anotimpuri simetrice: vara
pastorală, între S. şi Sâmedru, şi iarna pastorală, între Sâmedru şi S.. Ei poartă la brâu cheile anului cu care S.
închide iarna şi deschide vara la 23 aprilie, iar Sâmedru închide vara şi deschide iarna la 26 octombrie. Un sfânt
înfrunzeşte codrul, celălalt îl desfrunzeşte. între ei este încheiat un rămăşag pe viaţă şi pe moarte: dacă copacii
sunt neînfrunziţi pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe S.. Deşi S. este opus lui Sâmedru, prin atribuţii şi
dată calendaristică de celebrare, ei sunt, deopotrivă, divinităţi pastorale de origine indo-europeană şi prezintă
evidente asemănări cu ->Sântoaderul cel Mare celebrat în sâmbăta din -"Săptămâna Caii lui Sântoader. Atât S. cât
şi Sânîoaderal au, în credinţele, folclorul şi iconografia românească, trăsături comune cu Cavalerul Trac: sunt
divinităţi tinere, hipomorfe, purtate în spate de cai (S.) sau având ei înşişi copite de cai (Caii lui Sântoader),
purifică spaţiul de forţele malefice, omoară balaurul, încuie iarna şi descuie vara etc. S., unul dintre cei mai
veneraţi sfinţi ai Calendarului Popular, este atestat la românii de pretutindeni. 2. Ciclu de sărbători la sfârşitul
lunii aprilie şi începutul lunii mai ( >Mânecătoarea, ->Sângiorzul Vacilor, -►Sângiorz -"Arminden, ->Ispas)
dedicat unei străvechi divinităţi vegetale numită -"Gheorghe sau S., -"Gotoi -Papalugără, ->Păpălugă, -+Bloj, -
+Mujug, Muroi, Plugar, -*Bou Ferecat, ->MătăhuIă care se naşte si moare simbolic, împreuna cu timpul, la
începutul ->Anului Pastoral. Degradarea neîncetată a timpului şi spaţiului ş! unor; „rupuu nucilor ue ia ui
unţaixaiui;; începerea lunsuiui onor; urcarea turmelor la munte semănatul -Busuiocului si a unor plante de
cultură (meiul, porumbul); prepararea -> Unsorii"' medicament obţinut din plante şi grăsimi animale, pentru
vindecarea unor boli ale animalelor-observaţii şi previziuni meteorologice şi astronomice şi altele.
Indic, bibi.: 24, 45, 53, 55, 65, 95, 106, 137, 140, 153, 156, 177, 201, 207, 214, 242, 285, 307, 362.

SÂNGIORZUL VACILOR, sărbătoare cu dată fixă (22 aprilie) dedicată ->Mânecătoarei (22 aprilie), când strigoii
vii şi vrăjitoarele fură laptele vacilor, rodul câmpului, visul fetelor şi norocul băieţilor. Strigoii vii, care îşi
părăsesc trupurile fără ştirea lor în noaptea de 22/23 aprilie, s-ar aduna, călărind pe limbile meliţelor, la casele
rămase pustii, la răscrucile drumurilor şi între hotare. După ce îşi încearcă puterile, bătându-se cu limbile
meliţelor până la miezul nopţii, revin în sat, intră în trupurile părăsite şi merg să ia mana vitelor cu lapte.
Vrăjitoarele mergeau dezbrăcate şi despletite în noaptea de 22/23 aprilie, înainte de ivirea zorilor, cu sidila legată
de picior prin păşuni, fâneţe şi holdele semănate. Sidila, strecurătoare din pânză rară, înmuiată de roua dimineţii
era stoarsă într-un vas de lemn (doniţă, găleată), vrăjită şi dată la propriile lor vite. Alteori mana vitelor, în
special fertilitatea, era luată prin îngroparea bulgărelui de sare sub pragul, poteca sau în drumul de trecere al
vitelor, dezgroparea lui în taină şi dată vitelor de prăsilă (Bucovina). Credinţa oamenilor că vitele vor pierde
laptele sau că nu se vor mai înmulţi era atât de puternică, încât întreaga suflare a satului se preocupa de găsirea
altor mijloace de luptă, tot de natură magică, împotriva vrăjitoarelor: ascunderea limbilor de meliţă pentru a nu fi
găsite de strigoi; ungerea cu usturoi sau cu unsoare din usturoi şi plante apotropaice a meliţelor, porţilor, uşilor,
pragurilor şi ferestrelor, vitelor şi oamenilor-, descântatul pelinului, leuşteanului, bozului, odoleanului,
rostopascăi şi lăsarea lor în grajdurile şi staulele vitelor- aşezarea grapei cu colţii în sus, a ramurilor de rug şi
măceş la porţi, uşi şi ferestre; alungarea fermecătoarelor prin strigăte, tulnice şi buciume; apărarea gospodăriilor
şi adăposturilor de vite prin prinderea la stâlpi, a ->Ramurii Vera (fag, stejar, salcie, arţar, jugastru); paza atentă a
păşunilor şi vitelor scoase la păscut; afumarea vitelor şi păstorilor, aprinderea ^Focului Viu etc., etc.

SÂNJOR, creangă înverzită tăiată din pădure, substitut al unei divinităţi sezoniere a
DRAGOBETE CAP DH PRIMĂVARA, divinitate popularii, sinonim cu -"Dragobet
fa 1 martie, deschizător al primăverii, patron al dragostei şi bunei dispoziţii pc plaiurile i
eCe ebrat
(Oltenia, Muntenia, Dobrogea). ' rom
âneşti
Indic, bibi..- 137, 176, 201, 209,

DRAGOBETE CAP DE VARĂ, divinitate populara, sinonim cu >Dragobete fiul >n

deschizător al verii, patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe meleagurile româneşti A T
Transilvaniei). - ' (sudul

Indic, bibi.: 137, 176, 207.

DRAGOSTEA FETELOR, denumirea -"Ouălor de Paşte vopsite într-o singură culoare fn '
monocrome), de obicei roşie, sinonimă cu —"Merişoare.

DRĂGAICĂ, divinitate agrară, protectoare a lanurilor înspicate de grâu şi a femeilor măritate

sinonimă cu -"Sânziana. D. se naşte Ia 9 martie, echinocţiul de primăvară în -"Calendarul Iulian ziua morţii
-"Babei Dochia, creşte şi se maturizează miraculos până la 24 iunie, ziua solstiţiului de vară în ~~►Calendarul
Gregorian, când înfloreşte planta ce-i poartă numele, Sânziana sau D. si este invocată de fecioare Ia vârsta
căsătoriei şi de neveste cu copii în braţe în timpul dansului nupţial -►Jocul D.. în obiceiurile, credinţele şi
folclorul românesc D. păstrează amintirea Marei Zeiţe neolitice, divinitate lunară, echinocţială şi agrară,
identificată cu Diana şi Iuno în Panteonul roman şi cu Hera şi Artemis în Panteonul grec. D., numită în diferite
zone etnografice -►Dârdaică, împărăteasă, -^Stăpâna Surorilor, -►Regina Holdelor, -►Mireasă, ar umbla pe
Pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstiţiului de vară şi s-ar desfăta, cântând şi dansând, împreună cu alaiul său
nupţial format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri. în cetele de D. din sudul Munteniei, fata
care joacă rolul divinităţii este îmbrăcată ca mireasă, cu o rochie albă şi cu cunună împletită din flori de sânziene
(D.) pe cap, însemn al cununei. în timpul ceremoniei nupţiale D. bagă bob spicului de grâu, împarte rod
semănăturilor şi femeilor, înmulţeşte păsările şi animalele, stropeşte cu rouă şi miros plantele de leac, vindecă
bolile şi suferinţele oamenilor, în special bolile copiilor, apără holdele de grindină, furtuni şi vijelie, urseşte fetele
de măritat etc. Dar, când i se nesocoteşte ziua, D. stârneşte vârtejuri şi vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi
îi îmbolnăveşte, lasă florile fară leac şi miros. După -►Dansul D. din ziua când şi Soarele joacă pe cer la Amiază,
apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă: începe să scadă lungimea zilelor şi să sporească nopţile, se usucă
rădăcina grâului paralel cu coacerea bobului în spic, răsare pe cer constelaţia -►Găinuşei (Cloşca cu Pui), florile îşi
pierd din miros şi din puterea tămăduitoare de boală, cucul încetează sa mai cânte, apar -►Licuricii în păduri, se
întoarce frunza pe ulm, plop şi tei etc. Manifestările antice, câmpeneşti sau montane, de cinstire a zeiţei agrare au
devenit ocazii de întâlnire şi cunoaştere a tinerilor în vederea căsătoriei şi, apoi, vestite târguri, bâlciuri şi
iarmaroace de D., -►Sânziene? de -►Fete. Divinitatea agrară Ia vârsta fecundităţii şi maternităţii a fost atestată cu
numele de D. in Muntenia, Dobrogea, sudul şi centrul Moldovei şi cu numele de Sânziana în Oltenia, Bana,
Transilvania, Maramureş, Bucovina.

Indic bibi.: 19, 35, 47, 62, 64, 69, 82, 137, 139, 156, 173, 201, 206, 242, 250, 256, 285.

DRĂGAN (DRĂGÂNOI), numele fecioarei îmbrăcată băieţeşte care însoţeşte ^D^^{t zeiţă agrară,
protectoare a lanurilor de grâu şi orz aflate în pârg, în ceremonialul nupftf 1 -►Dansul Drăgaicei sinonim cu
Drăgănoi (sudul Munteniei).

Indic, bibi.: 95, 110, 313.

-nima.clon Cu aceasta ocazie preoţii ~
de lemn pe care gospodar,i îl prindeau în peretele ^ & apere animalele de
boli tot anul (inf. Duşan Monica, satul Ribiţa) De asemenea, in această zi
nu se lucra, pentru că altfel oamenii se puteau îmbolnăvi de anumite
boli molipsitoare.

Un obicei cu adevărat spectaculos

Mai există şi în ziua de azi, în multe sate din comuna Boşorod, o

practică străveche de combatere a bolilor "de primăvară", numită
 DRAGOBETE________________________________________________
66

"Cămeşa Ciumei". Acest obicei consta în confecţionarea unei cămăşi, în

cadrul unei singure şezători, după un anume ritual, cu
 scopul de a o pune în hotarul satului, pentru combaterea bolilor şi
alungare lor din cadrul comunităţii. Iată, concis, cum se desfăşura accast
ritual, după relatarea bătrânei Corobea Eleonora din Boşorod: sc adunau
nouă femei bătrâne la apusul soarelui în cadrul unei şezători şi acestea
după ce spuneau rugăciunea de început a lucrului se apucau să toarcă, să
depene, să urzească, să croiească şi să coasă o cămaşă din cânepă. După
ee-au terminat-o în cursul aceleaşi zile. iau cămaşa şi înconjoară cu ea
„şapte hotară" apoi o lasă „vamă" la marginea satului unde o bătrână
spunea un descântec, al ciumei: „Ciumă ce cutreieri sate/ Cu moartea pe
apucate,/ Ciumă ce iei vieţile/ Şi întuneci soarele,/ Ţ-aducem cămeşe-n
dar/ Să te-ntorci de la hotar./ Ia-ţi, Ciumă, cămeşă ţie/ Şi du boala pă
pustie!/ Cămeşă o iăcui cu/ Cu lucru lui Dumnezeu./ Descântecul ţi - 1
spun eu,/ De leac să deie Dumnezeu!/Noi descântam cu tărie/ Să pleci
de-aici pă vecie!/ Du-te-n piatra munţilor,/ în copita ciutelor!/ Une
cocoşii nu cântă/ Şi glas de om nu descântă./ Şi îţi ta acolo casă,/ Şi îţi
pune-acolo masă!/ Vântule, vântule,/ Care lejeni frunzele/ Şi mişti
ierburi pe pământ,/ Adu leacu' mai curând!/ Satu' rămână curat,/Şi de
s-avem folos/ In cuvântu' lui Hristos!"
(Marcel Lapteş - Eseuri de etnografie şi folclor).
XV

alt tărâm". "în satul Boşorod făceam hrana ciumei mai în colo, in
hotarul satului, puneam o cruce din lemn de prun şî jos puneam oase
de-alea mari de nu le mai mânca câinii ce găseam prin bătătura, un
dărab (bucată) de pită de-aia veche şi puneam să mance ciuma să nu
mai vină în holdele noaste aşe, altele tăiau o găină neagră şi o puneau
în gardul de sus al ocolului, lîngă Dealu' Căpăţânii să mance ciuma şi
să nu vină în satul nost", mai povesteşte o altă femeie din satul
Boşorod, baba Vişa Saveta.
In contextul acestor
credinţe importante în R
calendarul popular, :
'-^t

respectate de toată
&£>^$liît^v*%3S
comunitatea, bătrânii ^-
i?^!^
erau de părere că luna ^îâ^$lkim< if p
SffiL
^^^M^
ţbruarie a fost întot-

deauna o lună caprici- B ~' -J

oasă şi rea. Era considerată supărată şi vitregă deoarece i s-au
„repartizat" cele mai puţine zile. Pe de altă parte, luna februarie este şi
cea care marchează
începutul sfârşitului iernii: „Februarie doboară iarna", se spune în
unele zon«