Educaţia intelectuală reprezintă activitatea educaţională de formare şi dezvoltare a personalităţii,

realizabilă prin dobândirea unor cunoştinţe, capacităţi şi aptitudini cognitive, generale şi specifice, pe
baza unui adecvat suport afectiv şi motivaţional. Educaţia intelectuală are ca scop fundamental formarea
şi dezvoltarea capacităţilor cognitive, dobândirea deprinderilor intelectuale, asimilarea unor cunoştinţe
descriptive şi procedurale care duc la obţinerea unei dimensiuni integrative despre propria existenţă în
relaţie cu lumea înconjurătoare. Prin educaţie intelectuală educabilii preiau cunoştinţele ca atare, învaţă
modalităţi de accedere la informaţii şi asimilează strategii de analiză, prelucrare şi interpretare a
informaţiilor şi cunoştinţelor.
Educaţia intelectuală are ca scop fundamental maturizarea intelectuală a individului prin asimilarea
informaţiilor necesare şi a capacităţii de învăţare care să îi confere abilităţi intrapersonale şi interpersonale
de adaptare la contextele sociale şi culturale.
Educaţia intelectuală urmăreşte realizarea mai multor obiective:

„dezvoltarea şi antrenarea capacităţilor senzoriale specifice (a şti să observi, să sesizezi aspecte ale
realităţii);
consolidarea capacităţilor şi proceselor psihice antrenate în cunoaştere (atenţia, memoria, gândirea,
limbajul, voinţa, imaginaţia etc.);
obişnuirea şi respectarea normelor igienice şi pedagogice privind activitatea intelectuală (condiţii de
timp, de spaţiu, condiţii fizice de învăţare);
cultivarea şi fortificarea sentimentelor intelectuale (bucuria de a căuta, de a investiga, de a descoperi
etc.);
stăpânirea metodelor şi tehnicilor de învăţare eficientă (de citire rapidă, de realizare a schemelor,
rezumatelor, de memorare, reactualizare etc.);
creşterea capacităţii de integrare, organizare şi reorganizare a cumulului de cunoştinţe;
formarea unei viziuni integrative şi holistice asupra existenţei (prin corelarea firească a
cunoaşterii cu sentimentele, interesele, credinţele etc.);
intelectualizarea persoanei prin stăpânirea instinctelor, evitarea fanatismelor de tot felul” (Cucoş, C.,
2006, p.65).

Obiectivele educaţiei intelectuale se realizează împreună, corelate, în proporţii şi maniere specifice

fiecărei situaţii de învăţare, concretizându-se în structura intelectuală a fiecărui educabil. Esenţial în
atingerea scopului şi obiectivelor, este rolul educatorului care transmite sistematic şi structurat
cunoştinţele, dar care este în acelaşi timp mediator şi organizator al comunicării de informaţii, precum şi o
imagine model de viaţă intelectuală.

Educaţia morală reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a conştiinţei morale a personalităţii, atât la

nivel teoretic prin noţiuni, norme, convingeri, sentimente stări volitive, cât şi la nivel practic-aplicativ prin
obişnuinţe, atitudini, comportament moral, unde vorbim de conduită morală.
În formarea conştiinţei morale a individului se are în vedere optimizarea raportului acestuia cu lumea şi
cu sine. Omul nu se naşte fiinţă morală, dar nici imorală, ci devine morală prin influenţa mediului familial
şi social, prin educaţia pe care o primeşte. Procesul devenirii morale a persoanei se realizează dinspre
exterior de la societate, spre interior la individ, prin interiorizarea cerinţelor, normelor sociale şi valorilor
morale în conştiinţa acestuia. Ca proces de formare a profilului moral al personalităţii, educaţia morală
are următoarele finalităţi:

Formarea conştiinţei morale ca fiind capacitatea individului de a realiza
judecăţi normative spontane şi imediate cu privire la valoarea morală a unor
situaţii şi comportamente. 
Formarea conduitei morale şi a trăsăturilor morale de caracter presupune
acţiunea umană, modalitatea de comportament social desfăşurate sub influenţa
conştiinţei morale. „Conduita morală este criteriul principal de apreciere a valorii
morale a fiinţei umane. Conştiinţa morală este expresia culturii morale; trecerea
culturii morale subiective în manifestări morale concrete constituie trecerea de la
conştiinţa la conduita morală” (Momanu, M., 2002, p. 72). 

Finalităţile educaţiei morale, etalate mai sus, pot fi operaţionalizate în următorul set de obiective:
1. Formarea judecăţilor morale
Se realizează prin însuşirea noţiunilor, conceptelor şi teoriilor referitoare la normele morale existente şi la
evoluţia lor. Primul pas făcut de copil în formarea judecăţilor morale este cel al reprezentărilor morale ale
unor evenimente şi fapte morale concrete cu care acesta s-a întâlnit. Urmează procesul de trecere la
noţiuni şi concepte morale, care îi permit individului înţelegerea valorilor morale precum şi argumentarea
propriei opinii.

2. Formarea sentimentelor morale

Interiorizarea acţiunilor de factură morală determină sentimentele morale. Sentimentele morale exprimă
gradul de acceptare al normelor, regulilor sociale şi reflectă starea de armonie şi echilibru între o fiinţă
umană şi norma morală.
3. Formarea convingerilor morale
Integrarea cognitivă, afectivă şi volitivă a normelor în structura personalităţii individului se concretizează
prin formarea convingerilor morale, „pe măsura formării convingerilor morale, se produce o inversare în
cadrul dinamicii personalităţii morale prin trecerea de la determinare la autodeterminare, de la conduită
motivată extrinsec la o conduită motivată intrinsec” (Momanu, M., 2002, p.73).
4. Formarea deprinderilor şi obişnuinţelor morale
Deprinderile sunt componente ale conduitei morale care se dezvoltă prin acţiuni şi exerciţii de sorginte
morală. Obişnuinţele sunt deprinderi interiorizate, definitorii pentru comportamentul uman. În procesul
educativ, prin deprinderi şi obişnuinţe, educabilul trece de la un comportament moral imitativ la o
conduită adecvată, reglată de conştiinţa morală.
5. Formarea capacităţii de a realiza mari acte morale constituie nivelul cel mai înalt al conduitei morale
de care poate da dovadă o persoană. În acest sens, sunt implicate trăsături pozitive puternice de caracter
ce presupun trecerea de la un comportament moral automatizat la un comportament raţional firesc de
acţiune.
În funcţie de componentele formării conştiinţei etice şi morale Momanu M. (2002) delimitează etapele
educaţiei morale:

1. însuşirea normelor şi formarea obişnuinţelor morale elementare, trezirea conştiinţei morale (componenta
cognitivă);
2. stimularea comportamentelor afective de adeziune la valori, reguli, norme, cultivarea convingerilor morale
(componenta afectivă);
3. formarea atitudinilor etice, structurarea valorilor (componenta volitivă).
Educaţia morală poate face uz de un set de metode şi procedee specifice, precum:
supravegherea - constituie o bază pentru însuşirea normelor morale şi pentru stimularea
comportamentului moral;
exemplul moral - modelele de comportament de natură morală facilitează însuşirea primelor idei
morale;
povestirea - unor fapte morale accesibile elevilor;
aprecierea şi sancţionarea pozitivă şi negativă - prin aprobare, laudă, dezaprobare, mustrare,
observaţie care includ judecăţi de valoare morală;
dezbaterea - unor evenimente, situaţii, fapte prin care se oferă prilejul elevilor să îşi exprime opinii şi
să le argumenteze (Cucoş, C., 2006 p.67 şi Momanu, M., 2002, p.75).
Cucoş C. (2006) evidenţiază că în general moralitatea individuală este condiţionată de:
Sentimentul propriei identităţi: „Cine sunt eu?”
Acceptarea de sine: „Ce îmi place, ce îmi doresc?”
Conştiinţa necesităţii unui comportament moral: „Cum ar trebui să mă comport?”
Valorizarea modului de acţiune comportamentală: „Cum am procedat?”

„Educaţia estetică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii prin receptarea,

evaluarea şi crearea valorilor generale ale frumosului, din artă, natură şi societate” (Cristea, S.,
Constantinescu C., 1998, p.9).
Aşadar, prin educaţia estetică se urmăreşte formarea capacităţii de a percepe, a însuşi, a utiliza adecvat
valorile estetice şi de a dezvolta capacitatea de a crea valori estetice. Sentimentele estetice pot fi potenţate
prin intermediul disciplinelor de profil, dar şi prin toate activităţile didactice care reclamă formarea la
elevi a unor afinităţi artistice în vederea receptării semnificaţiilor estetice.
Atât Cucoş C. (2006) cât şi Momanu M. (2002) consideră că demersul instructiv-educativ al acestui tip de
educaţie este construit, pornind de la un set de principii estetice:
1. Principiul educaţiei estetice pe baza valorilor autentice
Presupune utilizarea valorilor estetice valide care prezintă o anumită tradiţie culturală şi socială de
interes universal. Prin programele de învăţământ cadrelor didactice li se sugerează modele artistice
ilustrative de valoare incontestabilă, dar ei pot oricând eticheta cu discernământ şi competenţă culturală
adevăratele valori şi falsele valori (kitschul).

2. Principiul receptării creatoare a valorilor estetice

Pentru a recepta valorile artistice educabilul trebuie să depună permanent un efort activ- participativ. Se
afirmă că ori de câte ori opera de artă este receptată, ea devine „împlinită”, „continuată”, „re-creată”, prin
diversitatea de interpretări posibile şi pertinente din partea receptorilor. Arta este un limbaj universal, care
poate influenţa atât atitudinea şi deschiderea elevilor spre nou şi frumos, cât şi capacitatea acestora de
interpretare proprie şi creativă a mesajului artistic. Comunicarea prin artă implică partea semnificativă,
esenţială a lucrurilor, trece dincolo de aparenţe, prin intermediul căreia învăţăm să cuprindem, simţind şi
înţelegând propria existenţă în armonie cu lumea înconjurătoare.
3. Principiul receptării globale, unitare a conţinutului şi formei obiectului estetic
În receptarea artei de orice factură, este necesară realizarea conexiunii între aspectele formale şi
aspectele de fond, deoarece orice conţinut are o formă adecvată şi orice formă este fond a ceva. Actul
estetic ţine de ceea ce exprimă opera artistică (ce) şi de felul în care este prezentată aceasta (cum).
„Forma elimină haosul şi introduce ordinea, structurează conţinutul, îi dă un sens; fără formă, materia
nu spune nimic, nu are semnificaţie artistică, pentru că încă nu este obiect de artă. Fără conţinut, forma
nu există, cu adevărat ci numai ca potenţialitate” (Momanu, M., 2002, p.102).

4. Principiul înţelegerii şi situării contextuale a fenomenului estetic

În educaţia estetică înţelegerea contextului în care se găseşte opera de artă este o condiţie necesară pentru
oricine intră în contact cu mesajul acesteia. Se au în vedere factori personali, socioculturali, economici,
tendinţele estetice care ar fi putut avea o influenţă directă sau indirectă asupra artistului în elaborarea
operei de artă.
Educaţia estetică vizează obiective referitoare la valorificarea din perspectivă
teoretică şi practică a valorilor estetice şi obiective care vizează dezvoltarea
creativităţii estetice. Aceste obiective se înscriu într-o ierarhie de componente
valorice în conformitate cu planurile comportamentale şi au un caracter atât
general cât şi particular. Astfel, se pot enumera următoarele obiective:
identificarea şi cultivarea simţului estetic prin talentul natural pentru artă;
stimularea emoţiilor estetice prin răspunsuri afective, de profunzime ale
fiinţei umane care favorizează receptarea frumosului;
formarea gustului estetic, capacitatea de a reacţiona adecvat, prin
sentimente de satisfacţie sau insatisfacţie faţă de obiectul estetic;
formarea judecăţii estetice, ierarhizarea pertinentă pe baza unor criterii
valorice, a obiectelor estetice;
formarea atitudinii şi convingerii estetice, ce caracterizează
personalitatea autentic estetică;
formarea deprinderilor şi abilităţilor cerute de specificul creaţiei în
diferite domenii ale artei;

însuşirea tehnicilor de exprimare artistică;
cultivarea creativităţii estetice şi a originalităţii prin adaptarea unui stil
individual de descoperire a frumuseţii de acum şi de altă dată (apud. Momanu
M., 2002, p.100).

Educaţia profesională reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a capacităţii unei persoane de aplicare a

achiziţiilor teoretice şi practice în toate domeniile vieţii sociale cu implicaţii directe în procesul de
orientare şcolară şi profesională. Educaţia profesională vizează formarea unei culturi practice care
presupune depăşirea procesului de asimilare a cunoştinţelor. Ea oferă o viziune globală asupra evoluţiei
ştiinţei, tehnicii, artei şi o conştiinţă a progresului în determinarea sensului evolutiv.
La baza activităţilor instructiv-educative aferente acestui tip de educaţie se poate formula următorul set de
principii:
„1. Principiul continuităţii şi complementarităţii dintre cunoaşterea teoretică şi cunoaşterea aplicată; se va
pune accent pe necesara şi buna conexiune dintre ipostazele „pasive” şi cele „active” ale cunoaşterii;
2. Principiul armoniei şi echilibrului dintre desfăşurările ştiinţifice şi cele tehnologice; acumulările într-o
arie şi alta nu trebuie să fie în disonanţă, în concurenţă;
3. Principiul optimei integrări a fiinţelor în peisajul multiform, deconcertant al tehnicii contemporane;
tehnica trebuie asimilată ca un determinativ al confortului şi securităţii noastre existenţiale;
4. Principiul extinderii utilizării tehnicii în cele mai multiple circumstanţe ale existenţei noastre domestice
sau sociale” (Cucoş, C., 2006, p.107).

Bontaş I. (2007) consideră finalităţile educaţiei profesionale ca fiind următoarele:

Dobândirea de cunoştinţe profesionale de specialitate – se oferă o pregătire de specialitate pe profil
larg în vederea asigurării unei posibilităţi adecvate de adaptare, corespunzătoare nivelului de calificare, a
absolventului la schimbările profesionale.
Formarea unor abilităţi practice de specialitate – prin activităţi didactice formative şi practice
desfăşurate pe perioada şcolarizării, tinerii devin capabili de a exercita o profesie cu randament şi de a fi
deschişi la schimbările sociale.
Formarea şi dezvoltarea capacităţilor şi aptitudinilor profesionale – corespunzător cerinţelor
contemporane se formează şi se dezvoltă la educabili dorinţa de cunoaştere, imaginaţia şi gândirea
creatoare specifică domeniilor de activitate.
Formarea şi dezvoltarea dragostei faţă de profesia aleasă – o condiţie importantă a succesului
profesional şi al progresului societăţii este ca munca oamenilor să fie realizată din plăcere şi nu din
constrângere. Se cunoaşte faptul că pentru a obţine rezultate constant valoroase este necesară pasiunea
faţă de profesia aleasă.
Educarea spiritului de deontologie profesională – presupune o apreciere corectă a activităţii fiecăruia,
un spirit de cooperare şi evaluare adecvată a rezultatelor profesionale, evitând nedreptăţile şi infracţiunile
profesionale de orice fel.
 Formarea abilităţilor manageriale – se realizează prin formarea capacităţii de a comunica cu oamenii
în colectivul de muncă, de a conduce anumite activităţi, de a rezolva situaţiile în mod eficient, economic
şi democratic.
Cunoaşterea limbajului informaţional – în activitatea profesională din orice domeniu este din ce în ce
mai cerută competenţa corespunzătoare folosirii calculatoarelor şi Internetului.

Educaţia fizică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii prin valorificarea deplină a

potenţialului fizic prin întărirea sănătăţii, dezvoltarea armonioasă a corpului, formarea de priceperi şi
deprinderi motrice.
Desfăşurarea corectă a activităţilor de educaţie fizică are la bază câteva coordonate normative imuabile:
1. Principiul respectării particularităţilor anatomo-fiziologice ale elevilor
Dezvoltarea armonioasă şi normală a educabililor implică desfăşurarea de activităţi fizice specifice
corespunzătoare particularităţilor de vârstă şi individuale.
2. Principiul continuităţii şi sistematizării
Pentru a asigura creşterea şi menţinerea în limitele normale a sănătăţii se recomandă desfăşurarea
zilnică de jocuri şi exerciţii motrice. Exerciţiile fizice trebuie să fie sistematice, de la exerciţii simple la
unele mai complexe respectând un anumit grad de dificultate în efectuarea lor.

3. Principiul multilateralităţii
Presupune realizarea unei educaţii fizice complete în scopul dezvoltării armonioase şi echilibrate a
corpului uman.
Analiza demersurilor de educaţie fizică din punct de vedere al setului finalist, ne
determină să enumerăm următoarele obiective specifice acestui tip de educaţie:
formarea şi dezvoltarea deprinderilor motrice de bază (forţă, rezistenţă, viteză,
mobilitate etc.);
dezvoltarea capacităţii de a valorifica deprinderile motrice obţinute în
activităţi socioprofesionale;
dezvoltarea capacităţii de a înţelege necesitatea practicării exerciţiilor
fizice; 

însuşirea de cunoştinţe privind procesul de realizare a dezvoltării fizice
armonioase;
întărirea stării de sănătate şi creşterea rezistenţei organismului elevilor la
factorii de mediu;
dezvoltarea spiritului de cooperare în echipă, de iniţiativă, curaj, altruism etc.
(apud. Momanu, M., 2002, pp.110-111).